Autor: lect. univ. dr. Ana ENE
· Cursul Dialectologie română şi Lingvistică romanică este structurat în patru părţi, după
cum urmează: Partea I − Introducere în lingvistica romanică, Partea a II-a − Introducere în
dialectologia română, Partea a III-a − Noţiuni generale de istoria limbii române şi Partea a
IV-a − Noţiuni generale de istoria limbii române literare.
Titlul cursului se conformează planului de învăţământ, unde disciplina apare sub
această denumire, însă ni s-a părut mult mai judicios pentru coerenţa expunerii să
ordonăm materia în felul prezentat mai sus.
Părţile a III-a şi a IV-a vin să completeze primele două părţi, dat fiind că nu se poate
obţine o viziune de ansamblu asupra unei limbi din perspectivă diacronică fără minime
noţiuni de istoria limbii sau fără înţelegerea evoluţiei aspectului literar (standard) al
acelei limbi. Aceste părţi, deşi nu se constituie în anexe ale cursului, pot fi consultate
anticipativ ori de câte ori înţelegerea unei probleme ridicate de conţinutul primelor două
părţi o reclamă.
În fine, structurarea materiei în această manieră impune prezentarea obiectivelor
generale şi a celor operaţionale separat pentru fiecare parte a cursului.
· Fiecare parte a cursului de faţă beneficiază de teme de autocontrol (după fiecare capitol
aplicativ sau după câteva capitole toretice, pentru a sintetiza noţiunile înfăţişate în
acestea); acestea se vor verifica de către profesor şi se vor dezbate în cadrul tutorialelor.
La finalul fiecărei părţi sunt formulate teme de evaluare finală; acestea trebuie predate
profesorului până la termenul limită stabilit de acesta.
2
PARTEA I
INTRODUCERE ÎN LINGVISTICA ROMANICĂ
Scopul unităţii de curs:
· introducerea unor noţiuni fundamentale în studiul lingvisticii romanice – parte integrantă a
lingvisticii diacronice;
· prezentarea configuraţiei dialectale a Romaniei şi a limbilor creole (diferenţierea acestora de
pidgin şi sabir);
· prezentarea limbilor romanice pe grupuri cu trăsături comune şi organizate geografic (grupul
italo-roman, grupul galo-roman, grupul iberic, grupul romanic oriental);
· descrierea limbilor romanice şi dezvoltarea aptitudinii studenţilor de recunoaştere a limbilor
romanice prin aplicaţii pe texte.
Obiective operaţionale – după ce vor studia această unitate, cursanţii vor putea să:
· recunoască limbile romanice prin depistarea particularităţilor specifice acestora;
· recunoască şi să descrie etapele de evoluţie a principalelor limbi romanice;
· analizeze forme ale principalelor limbi romanice prin metoda comparativă.
3
I. Lingvistica diacronică (scurt istoric al constituirii ca disciplină). Metoda de
studiu; principalele rezultate ale aplicării metodei comparativ-istorice.
Lingvistica romanică constituie o ramură a lingvistice diacronice (sau istorică), având drept
obiect studiul evoluţiei latinităţii şi transformarea acesteia în romanitate (adică într-o sumă de
limbi romanice).
Metoda de cercetare este cea comparativ-istorică. Principiul de bază al acestei metode este
asemănarea dintre formele lingvistice. Rezultatele obţinute prin aplicarea acestei metode sunt:
reconstrucţia unor forme lingvistice neatestate (corespunzătoare anumitor etape de evoluţie a unei
limbi) sau chiar a unei limbi dispărute şi clasificarea limbilor (după criteriile genealogic şi
tipologic).
Despre lingvistică, în calitate de disciplină ştiinţifică1, nu se poate vorbi decât începând cu
primele decenii ale secolului al XIX-lea. Întemeierea ei se leagă de descoperirea limbii sanscrite
(limba literară şi sacră a vechilor indieni; aceasta a fost vorbită cu cel puţin un mileniu înainte de
Christos). Împrejurarea descoperirii sanscritei a fost colonizarea britanică a Indiei.
William Jones, încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, observă asemănările existente între
sanscrită, greacă şi latină şi emite ipoteza unui strămoş comun. Asemănări fuseseră sesizate şi
anterior. Savantul rus Lomonosov, de exemplu, studiase limbile slave, baltice, germanice, greaca şi
latina şi trăsese concluzia înrudirii lor. Danezul Rasmus Rask comparase limbile germanice şi
ajunsese şi el la depistarea unei limbi-bază. Sanscrita a funcţionat însă ca punct de reper, a oferit
posibilitatea de a se verifica ipotezele anterioare, ca şi pe aceea a începerii unor cercetări istorice
asupra unor limbi cunoscute.
Actul de naştere a lingvisticii istorice este semnat, în 1816, de germanul Franz Bopp printr-o
lucrare monumentală2 ce fructifica datele furnizate de sanscrită. Această lucrare este urmată (1833 –
1849) de un tratat de gramatică comparată a limbilor indo-europene. Metoda sa începe să fie
aplicată de lingvişti, în special de: A. H. Vostokov – în studiul limbilor slave, Friedrich Diez – în
studiul limbilor romanice şi de G. Curtius – în studiul limbilor clasice.
1 Fundamentarea ştiinţifică a oricărei discipline este dată de: delimitarea netă a domeniului de cercetare, stabilirea unor
principii, metode specifice şi riguroase de cercetare şi de fixarea unor obiective. Începuturile lingvisticii au fost
diacronice, metodologic vorbind. Momentul autonomizării indubitabile a lingvisticii este marcat de apariţia tezelor
saussuriene despre limbă, de imprimarea unei orientări sincronice în demersul ştiinţific. Aceasta nu înseamnă nicidecum
că cercetările de tip diacronic nu îşi mai găsesc justificarea, doar că ele se conjugă – având o pondere mai mare sau mai
mică (în funcţie de ramura lingvistică) – cu noua orientare.
2 Sistemul de conjugare al limbii sanscrite, comparat cu cel al limbilor greacă, latină, persană şi germanică, Frankfurt
pe Main, 1816.
4
Cercetările lui Bopp au favorizat domeniul morfologiei, neglijându-l pe cel al foneticii. Metoda
a fost îmbunătăţită de August Schleicher prin formularea principiului regularităţii schimbărilor
fonetice3.
S-a menţionat deja că principiul metodei comparativ-istorice este asemănarea dintre formele
gramaticale aflate fie în graniţele aceleiaşi limbi, fie în limbi diferite. Acest principiu a stat şi la
baza ideii românei comune, din care s-au desprins, evoluând separat, ceea ce numim dialectele
românei (dacoromân, aromân, istroromân, meglenoromân). Însă nu orice asemănare interesează
metoda comparativ-istorică, ci numai acelea importante pentru dovedirea unei anumite evoluţii
istorice şi pentru întărirea convingerii asupra unei succesiuni genealogice. Nu intră în discuţie deci
asemănările care se datoresc hazardului lingvistic. De exemplu:
1. asemănările între onomatopee şi cuvintele imitative
Iată, în câteva limbi, formele corespunzătoare substantivului cuc: (lat.) cuculus / (gr.) kókkν / (rus.)
kukuşka / (engl.) cuckoo / (fr.) coucou. Faptul că formele seamănă, fiind rezultate prin adăugarea de
afixe gramaticale la onomatopeea corespunzătoare păsării în cauză, nu înseamnă că latina, greaca,
rusa, engleza şi franceza sunt înrudite pe baza acestei asemănări. Există şi situaţia inversă, când un
acelaşi sunet din natură este redat diferit în limbi diferite: câinele latră în română ham-ham, dar în
rusă – gav-gav etc.
2. asemănările dintre cuvintele “infantile”
„Soră mai mare” se spune asemănător în română (pop. ţaţă) şi în chineză (tse-tse; fonetic – [ţieţie]).
Explicaţia se află în faptul că sunt structuri fonetice simple care apar în vorbirea copiilor, ceea
ce nu înseamnă că între română şi chineză ar exista vreo legătură genealogică.
3. suprapunerile întâmplătoare
De exemplu, forma mine este prezentă ca formă a pronumelui personal, de pers. I, sg., la Ac, atât în
română, cât şi în tătara vorbită pe Volga.
4. asemănările datorate împrumuturilor
Existenţa unor cuvinte cu forme şi sensuri identice sau asemănătoare în două limbi poate însemna
că una dintre limbi a împrumutat cuvintele în cauză de la cealaltă: cf. ciorap, chebap, bacşiş, haram
(din expresia ce-i de haram de haram se duce) etc. sunt împrumuturi din turcă, limbă cu care
româna nu este înrudită.
3 Este de reţinut că, în lucrarea Elementa linguae daco-romanae sive valachicae (ed. I, Viena, 1780), autorii Samuil
Micu şi Gheorghe Şincai au fost conştienţi că limba se modifică după anumite reguli şi s-a constatat că ei sunt primii
care, cu 70 de ani înaintea lui Pot şi Schleicher, au fixat asemenea legi de evoluţie a sunetelor din latină în vreo limbă
romanică. Constatarea aparţine lui Romulus Ionaşcu, în Sistemele ortografice cu litere chirilice şi latine în scrierea
limbei române (ed. a II-a, Bucureşti, p. 98 – 99), iar demonstraţia a fost făcută de Sextil Puşcariu, în studiul Despre
legile fonologice (în „Dacoromania”, II, 1921 – 1922, p. 20). Elementa… nu este o simplă gramatică, ci primul nostru
studiu ştiinţific asupra limbii române. Această lucrare a înlesnit cercetările de istoria limbii de mai târziu, precum şi pe
cele ale lui Friedrich Diez, părintele filologiei romanice, care a acordat locul cuvenit limbii române între limbile
romanice. Vezi şi cap. Contribuţia Şcolii Ardelene… din Partea a IV-a a acestui curs.
5
În ce priveşte reconstrucţia, ca primă realizare a metodei comparativ-istorice, ne rezumăm la a-i
descrie utilitatea:
1. este utilă pentru refacerea formelor pe care le-ar fi putut avea limba-bază a unei familii de
limbi;
2. este utilă pentru investigaţia etimologică. De exemplu, substantivului românesc lăcustă nu i se
cunoştea originea, dar s-a constatat că are corespondenţi romanici foarte asemănători, ceea ce a
conturat ipoteza că etimonul nu poate fi decât latin. În latină, singura formă care ar fi contat ca
etimon este locusta, însă nici o lege fonetică şi nici vreun accident fonetic sau analogia nu
explicau tranziţia la lăcustă. Atunci s-a recurs la reconstruncţia etimonului adecvat: *lacusta
(căci un a neaccentuat, chiar în interior de cuvânt, a dat în română ă, cf. (lat.) barbátus > (rom.)
bărbat).Întâmplător, forma a fost atestată ulterior de unele opere ale lui Plaut. Însă confirmările
nu vin întotdeauna.
Cea de a doua realizare a metodei comparativ-istorice este clasificarea limbilor.
A. Clasificarea genealogică. Unitatea de clasificare este familia. Aceasta este alcătuită din acele
limbi care provin din aceeaşi limbă-bază. Limba-bază poate fi atestată sau nu. Iată lista celor
mai cunoscute familii de limbi1:
1. Familia limbilor indo-europene include limbi vorbite azi în cea mai mare parte a Europei,
în America şi într-o parte a Asiei (limbile indiene vechi, între care şi sanscrita, medii şi noi,
greaca, latina, slava veche, protogermanica, traca etc.; latina este limba-bază a familiei
limbilor romanice).
2. Familia limbilor semito-hamitice presupune ca arie geografică nordul şi nord-estul Africii
şi Peninsula Arabică (ebraica, egipteana, araba şi limbile etiopiene).
3. Familia limbilor fino-ugrice (sau ugro-finice) include limbile maghiară, finlandeză,
laponă şi estonă.
4. Familia limbilor ibero-caucaziene are ca idiom mai cunoscut gruzina (sau georgiana). La
acesta se adaugă limbile din Caucaz (unii cercetători consideră că ar trebui inclusă aici şi
basca, limbă a unei minorităţi etnice din Spania).
5. Familia limbilor manciuro-tunguse se împarte în două grupe, limbile manciuriană şi
evenă (vorbite în Siberia şi în China) fiind reprezentativă pentru acestea (cercetările recente
au infirmat ipoteza că japoneza şi coreeana ar face parte din această familie).
6. Familia limbilor chino-tibetane cuprinde grupele chino-tibetană (chineza, siameza şi
vietnameza) şi tibeto-birmană (tibetana şi birmana).
1 Clasificare propusă de profesorul C. Poghirc, apud E. Ionescu, Manual de lingvistică generală, op. cit., p. 27 – 28.
6
7. Limbile indoneziene, polineziene, australiene, microneziene şi melaneziene sunt mai
puţin studiate (nu există dovezi clare că ar fi înrudite), criteriul aşezării lor în aceeaşi familie
fiind cel geografic, adică unul convenţional.
8. Limbile indienilor americani (cele ale populaţiilor din America de Nord şi din America
Centrală – maya, azteca şi tolteca).
9. Familia limbilor dravidiene include aproximativ 20 de limbi vorbite în India şi în Sri
Lanka.
10. Familia limbilor turcice este alcătuită din turcă şi din limbi ale unor etnii din fosta
U.R.S.S. (tătara, turkmena, uzbeca, azerbaidjana, kazaha).
11. Familia limbilor mongolice include halha-mongola (vorbită în R. P. Mongolă şi în China),
buriat-mongola (vorbită în fosta U.R.S.S.) şi kalmâka.
12. Limbile africane presupun înrudiri doar în cazul grupurilor bantu, hotentote şi sudaneze.
Evident că această clasificare nu este perfectă, ci perfectibilă. De altfel, este foarte greu să se
ajungă la o clasificare fără erori – mai mari sau mai mici. Dificultatea (uneori, imposibilitatea)
trasării cu precizie a graniţei dintre limbă şi dialect, insuficienta cunoaştere a unor limbi, ca şi
interpretările diferite date de cercetători diferiţi aceluiaşi corpus de date sunt numai câteva obstacole
întâlnite în realizarea clasificărilor1.
B. Clasificarea tipologică (morfologică)
Criteriul acestei clasificări este structura. „Structura unei limbi ar putea însemna, […],
principiul incluziunilor succesive de la fonem până la frază” – trage o primă concluzie E.
Ionescu2 pe marginea dezbaterii conceptului de structură. Nu se opreşte însă la aceasta pentru că,
luată în accepţia prezentată mai sus, „structura este de o utilitate redusă pentru clasificarea limbilor.
Căci există puţine limbi în care e discutabil dacă principiul incluziunii se realizează pe un traseu
fonem → rădăcină → cuvânt → propoziţie sau pe un traseu „nestandard” (de exemplu, fonem →
propoziţie sau fonem → cuvânt → propoziţie). Cu alte cuvinte, majoritatea limbilor se
caracterizează printr-o succesiune „clasică” de incluziuni”3. Clarificarea de-a lungul timpului a ideii
că limba este o structură a condus la alegerea structurii morfologice drept criteriul cel mai adecvat
clasificării limbilor, dat fiind că aceasta este structura cea mai stabilă şi, totodată, cel mai puţin
deschisă inovaţiilor. Clasificarea se înfăţişează ca o succesiune de opoziţii: limbi izolante/limbi
neizolante, neizolantele se subîmpart în aglutinante/neaglutinante (sau flexionare), flexionarele
sunt analitice/sintetice, cele sintetice incluzând şi o serie de limbi care se numesc polisintetice sau
incorporante. Iată o descriere sumară a fiecărui tip4:
1 Obstacolele sunt menţionate de acelaşi E. Ionescu, în op. cit., p. 28.
2 În op. cit., p. 28 (vezi şi discuţia privitoare la structură).
3 Ibidem.
4 Preluăm, în parte, explicaţiile şi exemplele oferite de acelaşi autor citat şi până acum (op. cit., 29 – 33).
7
1. Limbile izolante (de exemplu: chineza, indoneziana, japoneza) sunt lipsite de ceea ce numim
„morfologie” şi este discutabil dacă acestea admit clasificarea gramaticală a cuvintelor în părţi
de vorbire – aşa cum se întâmplă, prin opoziţie, în limbile neizolante (româna, franceza,
engleza, rusa, spaniola etc.). Aşadar, categoriile gramaticale (caz, gen, diateză, persoană etc.)
sunt, în cele mai multe cazuri, inoperante. „Golul” morfologic este suplinit de topică, intonaţie
şi de o clasă de cuvinte ce funcţionează asemănător cu afixele gramaticale: „Un exemplu care
ilustrează relevanţa topicii este cel al pronumelui wo în chineză (wo înseamnă eu). În poziţie de
subiect, wo se traduce prin eu, dar, în poziţie „postverbală”, wo se traduce prin (de pildă) pe
mine. Analogul afixelor gramaticale din limbile moderne vorbite azi în Europa e denumit în
gramatica chineză prin expresia cuvânt gol. Men este, de pildă, un astfel de cuvânt gol care,
ataşat „numelor” de persoană şi „pronumelor”, creează pluralul: women în poziţie „preverbală”
se traduce prin noi”.
2. Limbile aglutinante / non-aglutinante se disting prin comparaţie. Româna, limbă nonaglutinantă
(sau flexionară), exprimă simultan mai multe valori morfologice, spre deosebire de
maghiară care exprimă aceleaşi valori în mod succesiv. Acest lucru se realizează prin
aglutinarea (alipirea) la radicalul substantivului, de pildă, a unor afixe univoce şi specializate.
Iată, în paralel, declinarea nearticulată a cuvântului bărbat pentru cele două limbi:
Singular Plural
N ember (bărbat) N emberek (bărbaţi)
Ac embert (bărbat) Ac embereket (bărbaţi)
G − (bărbat) G − (bărbaţi)
D embernek (bărbat) D embereknek (bărbaţi)
Este evidentă absenţa omonimiei cazuale în limba maghiară, ca şi lipsa fenomenului
alternanţelor fonetice, fenomen care în română se manifestă şi are ca rezultat variabilitatea
rădăcinilor. În fine, „o valoare gramaticală care, într-o limbă flexionară, se exprimă de mai multe
ori, într-o limbă aglutinantă este exprimată o singură dată: à szep hazak din maghiară se traduce în
română prin casele frumoase. Pluralul, în maghiară, e marcat doar prin -k la substantiv, în vreme ce
pluralul în română e indicat de trei ori: prin -e şi -le din casele şi prin -e din frumoase”. Alte limbi
aglutinante: bantu, tătara, turca, lapona, finlandeza etc.
3. Limbile flexionare analitice / flexionare sintetice se diferenţiază, în principal, prin modul în
care îşi realizează flexiunea. Flexiunea cazuală, de exemplu, se realizează prepoziţional (sau
prin intermediul altor „unelte” gramaticale) – în cazul limbilor analitice – şi prin desinenţe –
pentru cele sintetice. Dat fiind că există destule limbi care prezintă ambele tipuri de flexiune,
este destul de dificilă încadrarea lor într-o grupă sau în cealaltă. Distincţia nu este deci relevantă
decât prin comparaţie. Astfel, latina este o limbă sintetică faţă de română şi franceză care, în
8
virtutea acestei comparaţii, sunt, mai degrabă, analitice. Forma de G a substantivului din latină
homo este hominis. Corespondentele sunt: N – omul, G – (al) omului, pentru română, şi N –
l’homme, G – de l’homme, pentru franceză. Se observă clar că româna nu poate evita
omonimia dintre G şi D decât utilizând articolul posesiv, iar franceza îşi exprimă G-ul cu
ajutorul prepoziţiei.
Exprimarea gradelor de comparaţie este un alt criteriu de calificare a unei limbi drept analitice sau
sintetice. Cum româna, ca şi franceza, exprimă gradele de comparaţie folosindu-se de adverbe (nu
luăm în consideraţie realizările stilistice ale superlativului din română, de exemplu), ele se relevă ca
limbi analitice, în opoziţie cu latina şi rusa, de pildă, care au afixe specializate şi sunt, aşadar,
sintetice.
Tot prin comparaţie, germana este o limbă sintetică, prin numărul impresionant al formaţiilor
lexicale obţinute prin compunere şi care, în română sau franceză, nu pot fi traduse decât perifrastic.
Din aceeaşi perspectivă, engleza este considerată limbă cu tendinţe analitice, căci procedeul
compunerii din această limbă nu are anvergura sintetismului lexical înregistrat în germană.
4. Limbile polisintetice (sau incorporante) sunt insuficient cunoscute, dar ce se poate spune cu
siguranţă despre ele este că sunt limbi „la care flexiunea se găseşte într-o stare, […], pură”, dat
fiind că „o propoziţie are aspectul şi dimensiunile unui cuvânt din aproape orice limbă modernă.
Dar fiecare „fonem” al acestei propoziţii este purtătorul unei valori gramaticale care se
raportează la „nucleele lexicale” ale propoziţiei (aceste nuclee fiind la rândul lor nişte foneme
sau cel mult grupuri de foneme)”. Altfel spus, ceea ce considerăm a fi un cuvânt este, de fapt, un
enunţ, iar părţile componente ale acestui cuvânt-enunţ au valori lexicale şi gramaticale. Enunţul
inialudam, întâlnit în limba unei populaţii din America de Nord, se traduce prin Eu am venit să
îi dau ei acest lucru.
Este evident că această clasificare este una care „implică o inevitabilă doză de relativism”, însă
orice informaţie survenită prin compararea limbilor este benefică pentru studiul acestora. O ultimă
observaţie ar fi că, în mod firesc, există limbi înrudite, dar de tipuri structurale distincte, aşa cum
există şi limbi care sunt structural asemănătoare, dar fac parte din familii diferite (nipona şi
coreeana, de exemplu).
Bibliografie:
Ionescu, Emil – Manual de lingvistică generală, ALL, Bucureşti, 1997
Iordan, Iorgu; Manoliu, Maria – Introducere în lingvistica romanică, Bucureşti, 1965
Manoliu-Manea, Maria – Gramatica comparată a limbilor romanice, EDP, Bucureşti, 1971
9
II. Latina – sumă de limbi romanice. Originile limbii latine şi extinderea ei.
Contribuţia elementelor nelatine la scindarea romanităţii.
1. Teorii privitoare la scindarea romanităţii
Nu se ştie exact când a devenit latina o sumă de limbi romanice. S-au emis mai multe ipoteze în
legătură cu acest proces. Le menţionăm aici pe cele mai importante. (1) W. von Wartburg
consideră, de exemplu, că fuziunea romanic-neromanic s-ar fi produs în secolul al VIII-lea, după
stabilirea triburilor germanice în provinciile apusene ale imperiului. (2) Prima atestare a unei limbi
romanice, Jurămintele de la Strasbourg (Les serments de Strasbourg, 842), se constituie în
argumentul unei alte teorii care indică secolul al IX-lea ca dată pentru dispariţia latinei şi
dispersarea ei în limbi romanice. (3) O altă ipoteză se bazează pe faptul că, în Dacia, diferenţierea
de latină s-a petrecut în secolul al VI-lea. Fiecare dintre aceste teorii are un punct slab. Aceasta din
urmă, de pildă, se întemeiază tocmai pe o zonă în care este ştiut că procesul de romanizare s-a
petrecut, cel puţin în primele faze, în mod izolat şi, prin urmare, nu poate fi un etalon pentru
întreaga Romanie. Concluzia cercetătorilor este că începutul dezvoltării limbilor romanice trebuie
plasat între secolele al VIII-lea şi al IX-lea.
2. Originile limbii latine şi extinderea ei
Populaţiile italice, care includeau şi latinii, s-au desprins din familia triburilor indo-europene şi,
sprea sfârşitul celui de-al II-lea mileniu î.î. H., au coborât în actuala Peninsulă Italică în două valuri:
(1) valul latin – care s-a aşezat pe malurile Tibrului, până la Apenini (Latium) şi (2) valul oscoumbric
– care s-a divizat în grupul oscic şi în cel umbric. Între teritoriul latin şi cel osco-umbric se
vorbeau dialectele sabelice şi graiuri mixte (volscian, marrucin, pelinian etc.), acestea influenţând
şi ele viitoarea limbă latină.O influenţă neindo-europeană importantă a fost exercitată de idiomul
etruscilor (veniţi din Asia Mică – grupul mediteranean). Numele Romei chiar este pus în legătură
cu ginta etruscă ruma. Sufixele etrusce -enna, -inna apar în cuvinte latineşti (catena „lanţ”, culina
„bucătărie” etc.), iar modul de numire a persoanelor prin praenomen, nomen, cognomen este tot de
origine etruscă. Alte influenţe neindo-europene au fost exercitate de: liguri (grupul mediteranean de
sud, în nord-vestul Peninsulei Italice), veneţi (din ramura latin-faliscă) şi iliri (messapi, iapigi etc.,
care vorbeau idiomuri indo-europene). Influenţa greacă este una dintre cele mai importante. Grecii
întemeiază, încă din secolele VIII – VII î. H., o serie de colonii în sudul Peninsulei Italice (coastele
Campaniei şi Apuliei). Aceste colonii se dezvoltă şi formează Magna Graecia. Aici s-au vorbit
următoarele dialecte: ahean (primul), doric (originar din Sparta), atic (sau ionic). Influenţele asupra
10
limbii latine s-au transmis înainte de dezvoltarea dialectului atic pe cale cultă: cf. ampora (mai
vechi), mai apoi amfora, melum („măr”) etc.
Celţii (galii), grup indo-european care se apropie cel mai mult de grupul italic din punct de
vedere lingvistic, ocupă teritoriul Galiei, de unde coboară în regiunea Padului (sec. al V-lea î. H.) şi
ajung la porţile Romei în anul 390 î. H. Cuvintele de origine celtă au rezistat foarte bine, având o
largă circulaţie şi transmiţându-se multor limbi romanice (braca „pantaloni” > rom. (îm)brăca, it.
brache, fr. braie, prov., cat., sp., pg. braga „scutec”; carrus „car de luptă al conducătorilor gali” >
rom. car, it., sp., pg. carro, log. karru, engad. k’ar, fr. char, prov., cat. car).
După legende, istoria cetăţii Roma începe o dată cu izgonirea ultimului rege etrusc Tarquinius
Superbus (509 î. H.). Aşadar, la sfârşitul secolului al VI-lea î. H., se instaurează Republica romană,
puterea fiind împărţită între doi consuli eligibili pe un an, senat şi adunarea poporului. O serie de
cetăţi-oraşe de pe teritoriul Latiumului alcătuiau Federaţia latină. Roma duce o campanie (sec. V –
VI) de supunere a Latiumului în scopul obţinerii hegemoniei politice şi economice în întreaga
peninsulă, nu numai în Federaţie (vezi războaiele cu samniţii între 343 şi 246).
Sub aspect lingvistic, se înregistrează în această perioadă diferenţieri dialectale favorizate de
împărţirea Latiumului în oraşe-state. Cele mai importante graiuri erau: graiul vorbit la Roma şi în
împrejurimi, graiul falisc (cetatea Faler, la N, la graniţa cu Etruria) şi graiul cetăţii Praeneste. Din
acesta din urmă datează cea mai veche atestare a vreunui grai latin (sec. VI î. H.), este vorba despre
o inscripţie reprezentând o scurtă formulă de donaţie, gravată pe o fibulă de aur: Manios med
fhefhaked Numasioi („Manius m-a făcut lui Numasius”).
Între secolele IV – III î. H., Roma devine cetate dominantă, asigurându-se astfel condiţiile
favorabile impunerii graiului vorbit aici în limba literară (latina clasică). Latina clasică (fiind şi
cea a literaturii beletristice) are la bază limba stilului politico-oratoric al senatului, pe cea a actelor
oficiale, a dreptului, dar şi a creaţiilor populare (cântece de ritual religios, elogii, epitafuri, farse,
bocete etc.). Intensificarea relaţiilor cu lumea şi cultura elenistică are consecinţe importante şi în
domeniul limbii şi literaturii latine. În latina cultă se înregistrează o reticenţă la împrumuturile din
limba şi literatura greacă, lucru care nu se întâmplă în cazul latinei vorbite. Pe cale cultă apar
compuse după modelul grecesc (cuvintele foarte lungi din latină sunt, adesea, calchiate din greacă),
hexametrul grec, aliteraţia care devine unul dintre cele mai populare procedee lingvistice din latină.
În limba literaturii, influenţele vin în primul rând dinspre comedia greacă, mai ales că acest gen
avea un suport considerabil în aprecierea maselor. Negustorii, clienţii patricienilor, sclavii
vehiculează mai întâi diverse întorsături de frază şi imprecaţii din limba greacă, pentru ca mai apoi
toate acestea să intre şi în limbajul patricienilor.
11
Perioada cuprinsă între secolele III – II î. H. este una de tranziţie privitor la fixarea latinei
clasice în scris. Încă mai apar elemente arhaice şi populare. Secolul I î. H. însă este secolul de aur
din istoria Romei şi în ceea ce priveşte izbânda limbii literare latine. Anul 31 î. H. marchează
sfârşitul Republicii şi începutul Imperiului. Sub consulatul lui Caius Iulius Caesar şi sub domnia lui
Octavian Augustus, Roma „se transformă dintr-un oraş de cărămidă într-un oraş de marmură”
(Suetonius, Augustus, 52). Se construiesc acum Pantheonul1, mausoleul lui Augustus şi multe alte
edificii care au impus stilul clasic roman în arhitectură, îmbinare originală a stilului elenistic şi a
elementelor artei realiste italice. Literatura este şi ea marcată de nume răsunătoare pentru întreaga
cultură europeană ulterioară: în proză – Marcus Tullius Cicero, Caius Iulius Caesar, Marcus
Terentius Varro, Caius Salustius Crispus; în poezie – Publius Vergilius Maro, Quintus Horatius
Flaccus, Publius Ovidius Naso, Titus Lucretius Carus, Caius Valerius Cattulus.
Aşadar, latina clasică se dezvoltă începând cu secolul al III-lea î. H., având ca bază
supradialectală graiul vorbit la Roma şi absorbind elemente dialectale autohtone, ca şi elemente
ale limbii şi literaturii greceşti. Apogeul va fi atins în secolele I î.e . n. şi I î. H., perioadă în care
prezenţa elementelor populare şi arhaice este foarte redusă în limba latină literară.
Latina populară este cea care a stat la baza tuturor limbilor romanice. Deosebirea cea mai
relevantă dintre latina populară şi latina clasică constă în opoziţia scris/vorbit. Latina clasică se
folosea mai degrabă în scris, iar latina populară reprezenta limba vorbită. O altă diferenţiere între
cele două aspecte ale limbii latine este dată de arealul social de utilizare. Latina populară se utiliza
în sfera familiei, a conversaţiilor curente, a păturilor mijlocii, iar latina clasică, în senat, la şcoală, în
politică etc.
Latina populară se apropia prin destul de multe aspecte de latina arhaică. Iată câteva trăsături
comune, toate aflate în opoziţie cu latina clasică:
– caracterul expresiv;
– neglijenţa în pronunţare;
– lipsa de afectare;
– atenţia mai slabă la normele gramaticale2;
– căderea consoanelor finale -m, -s, -t;
– preferinţa pentru diminutive şi, în general, pentru cuvintele cu o încărcătură afectivă sporită.
1 Templu închinat zeilor ocrotitori ai gintei Iulia.
2 O gramatică „normativă” a vremii, Appendix Probi, încerca să sensibilizeze vorbitorii în vederea respectării unor
reguli, de pronunţie mai ales, ca urmare a folosirii din ce în ce mai dese a unor forme alterate. Astfel, apar pe coloane
întregi corectări de tipul: vervecem non berbecem, veteranus non bet(e)ranus, alveus non albeus etc. În ciuda
eforturilor de revenire la forme ale latinii clasice, uzul a consfinţit foarte multe forme afectate de diverse transformări
fonetice survenite în lanţul vorbirii.
12
Extinderea limbii latine este legată indisolubil de politica de expansiune a Imperiului Roman.
În decurs de trei veacuri limba Romei va deveni limba oficială a întregului imperiu, ca urmare a
acestei politici. Supunerii Peninsulei Italice şi a Siciliei (240 î. H.) îi urmează Macedonia şi Epirul
(168 î. H.), este cucerită şi Iberia (197 î. H.) şi, la intervale scurte, toate celelalte provincii supuse
ulterior romanizării: Iliria (sau Dalmaţia – 59 î. H.), Africa de Nord (146 î. H.), Galia Meridională
(120 î. H.) şi Galia de Nord (50 î. H.), Noricum (16 î. H.), Moesia (15 î. H.), Panonia (9 î. H.),
Dacia (106 î. H.). Grecia şi Asia Mică erau părţi integrate Imperiului Roman, dar nu au putut fi
asimilate niciodată cultural şi lingvistic.
Evident, romanizarea lingvistică integrală s-a efectuat în timp. Iată cele mai importante legi care
au contribuit la impunerea limbii latine în provinciile cucerite: legea Iulia (90 î. H.) – prin care
toate oraşele rămase credincioase Romei în timpul războaielor aliaţilor (90 – 88 î. H.) căpătau drept
de cetăţenie romană (drept care atrăgea nenumărate privilegii), legea Vespasian (se. I î. H.) – prin
care aristocraţia locală din toate oraşele supuse primeşte cetăţenie romană şi, punctul culminant al
acestei opere de romanizare, legea lui Caracalla (“Constitutio Antoniana” – 212 î. H.) – prin care
dreptul de cetăţenie romană este primit de aproape întreaga populaţie liberă din imperiu.
Colonizarea romană nu a avut aceleaşi efecte în toate regiunile. Acolo unde Imperiul avea doar
interese economice sau strategice, colonizarea oficială nu a fost secondată de o romanizare în fapt.
Aşa s-a întâmplat în Insulele Britanice, în Panonia, într-o parte din Retia şi în regiunile din estul
Rinului. Populaţiile migratoare (germanii, uralo-altaicii, slavii) au constituit un alt factor de
stăvilire a romanizării în unele provincii: Moesia inferioară (Bulgaria de azi), Moesia dintre
Dunăre şi Balcani şi cea superioară (Serbia de odinioară), Dalmaţia. Romanitatea a mai cedat şi în
vestul Africii. Aici au stăpânit pe rând, după căderea Imperiului Roman de Apus, vandalii, bizantinii
şi arabii.
I. Scindarea romanităţii a fost un proces îndelungat şi foarte complex. Pe de o parte, eforturile
latinilor de a asimila cultural şi lingvistic populaţiile cucerite au întâmpinat diverse obstacole.
Pe de altă parte, deosebirile dintre limbile romanice nu sunt suficient de accentuate pentru a
putea vorbi de încetarea existenţei unei continuităţi lingvistice romanice. Rămâne de văzut
căror factori li se datorează aceste deosebiri dintre limbile care continuă latina populară fără a fi
identice cu aceasta. Principalele elemente nelatine care au contribuit la scindarea romanităţii
sunt: (1) rezistenţa elementului autohton (a populaţiilor cucerite) şi (2) influenţa elementului
alogen (populaţii migratoare sau aflate ele însele în expansiune).
13
3. 1. Elementul autohton
Există puţine informaţii despre limbile popoarelor cucerite şi asimilate de latinitate. Acest fapt
face dificilă reconstituirea a ceea ce lingviştii numesc substrat. Un exemplu la îndemână este chiar
fondul geto-dac al limbii române asupra căruia nu există prea multe indicii. Însă primul loc în
această ierarhie a dificultăţii reconstituirii fondului autohton îl ocupă „enigma spaniolă”, sintagmă
prin care cercetătorii numesc limba ibericilor. Formularea vorbeşte de la sine: se ştiu atât de puţine
despre această limbă, încât s-au emis de-a lungul timpului diverse ipoteze mai mult sau mai puţin
contradictorii. Începem prezentarea elementelor autohtone care au contribuit la scindarea
romanităţii chiar cu această populaţie.
3. 1. 1. Iberii
Concomitent cu victoria Romei din cel de-al doilea război punic (201 î. H.) începe şi cucerirea
Iberiei care se încheie în anul 197 î. H. (vezi supra). Romanii intră mai întâi în sudul Iberiei, în
Boetica, părăsită de cartaginezi, ajung mai apoi în nord-est (provincia Tarraconensis) şi în nord-vest
(Lusitania), ocupă Gallaecia, Tarraco şi îşi continuă expansiunea de-a lungul Ebrului, cucerind
Numantia şi Cantabria.
Spre vestul peninsulei, iberii erau amestecaţi – într-o proporţie destul de redusă – cu celţii.
Aşadar, în studiul formării popoarelor şi, implicit, a limbilor romanice, lingviştii trebuie să ia în
consideraţie nu numai populaţia de bază (majoritară) din teritoriile cucerite de romani, dar şi
eventualele amestecuri ale acestora cu alte populaţii. Alte elemente etnice amestecate cu iberii au
fost ligurii şi bascii. Despre aceştia din urmă, unii cercetători consideră că ar fi strămoşii iberilor.
Asupra originii bascilor şi iberilor s-a emis ipoteza că ar fi înrudiţi cu populaţiile caucaziene1 şi că
aceste două ramuri ar fi venit, în epoci diferite, în Iberia.
3. 1. 2. Celţii
Celţii ocupaseră Galia (căreia i-au dat şi numele) încă din secolul al V-lea î. H. În secolul al IVlea
î. H. Imperiul Roman începe campania de cucerire a Galiei. Cad mai întâi teritoriile din Alpi
(Galia Cisalpina), romanii înfiinţează mai apoi colonia Narbo (Galia Narbonensis), îşi continuă
expansiunea întemeind Provincia (care va deveni Provence) şi ajung în Munţii Arveni. Aici se duc
lupte grele, populaţia autohtonă condusă de Vercingetorix hărţuindu-i neîncetat pe romani care le
invadaseră teritoriile. Misiunea de a cuceri Galia de dincolo de Alpi îi este încredinţată lui Caesar,
recunoscut ca mare strateg. Acesta va reuşi să anexeze imperiului Galia Transalpina în anul 52 î. H.
În timpul lui Augustus, Galia se împarte în trei provincii: Aquitania (SV), Belgica (N), Lugudunum
(între primele două; Lugudunum este numele roman al Lyonului de astăzi).
Cultura celţilor era mult mai evoluată decât cea a ibericilor, ceea ce a îngreunat procesul
asimilării lor de către romani. Celţii din ariile îndepărtate (Britania) suportă şi ei cu mai puţină
1 Grecii îi numeau pe locuitorii Caucazului iberi; vezi şi numele unei provincii caucaziene, Iviria, care seamănă izbitor
cu numele peninsulei Iberia.
14
intensitate influenţa culturii romane. Astfel că, la formarea limbilor galo-romanice (în special la
formarea francezei şi a provensalei), galii (celţii) au avut o contribuţie însemnată. Contribuţia
lingvistică atinge domenii variate: cultivarea pământului (lande – „pământ nisipos”, arpent –
„măsură de suprafaţă” etc.), numele de plante (la bruyère, l’aune, la fraise des bois etc.),
meşteşugurile (fr. charpentier, prov. carpentier etc.), prepararea berii (brais – „malţ” şi verbul
brasser, de unde brasserie etc.), organizarea socială (fr. vassal), toponimele în -dunum
(Lugudunum, Virodunum > fr. Verdun) sau în -briga (mai ales în Spania şi Portugalia, cf. pg.
Coimbra < *Conimbriga) – sufixe care, cu toată forma lor latinizată, trimit la cuvintele celtice care
însemnau „cetate” – şi multe alte domenii.
3. 1. 3. Dacii
Particularităţile limbii dacilor conduc la trei mari arii: (1) aria tracă (nordul Greciei până pe
versantul nordic al Munţilor Balcani), (2) aria iliră (nord-estul Mării Adriatice) şi (3) aria dacomoesiană
(vechea Dacie1, cele două Moesii şi, după unii, Dardania). Din punct de vedere lingvistic,
substratul limbii române aparţine acestei ultime arii.
Limba dacă este şi ea prea puţin cunoscută. Toponimia şi onomastica sunt mai bogat ilustrate
prin atestările textelor greceşti şi latine din epocă. Comparaţia cu albaneza (continuatoare a limbii
ilire, din care existau elemente şi în dacă) este un mijloc substanţial de reconstrucţie a unor forme
(circa 80 – după unii cercetători, aprox. 130 – după alţii, Gr. Brâncuş, de exemplu) din limba
autohtonă a dacilor: moş – alb. mosh, ceafă – alb. kiafë, buză – alb. buzë, grumaz – alb. grumas,
mugure – alb. mugull, ghimpe – alb. gjiemb, mazăre – alb. modhullë, barză – alb. bardh∂ etc.2
Alte particularităţi ale limbii dace care s-au păstrat în română: vocala [ә]3, consoana [h]4, lat. kt
> pt (pectum > piept), lat. ks > ps (coxa > coapsă), distribuţia temelor de gen neutru etc.
3. 1. 4. Grecii
Aşa cum s-a menţionat deja (vezi supra), Grecia (ca şi Asia Mică) era parte integrantă a
Imperiului roman, însă nu a putut fi asimilată niciodată cultural. Datele culturale ale civilizaţiei
greceşti erau prea puternice pentru a permite acest lucru. Dimpotrivă, limba latină a fost cea
influenţată, mai ales pe cale cultă la început.
1 În Dacia existau şi insule de vorbitori ai altor limbi: agatârşii şi sciţii.
2 Faptul că fiecare din aceste cuvinte produce aproximativ 4 derivate, în timp ce un cuvânt latinesc – circa 3, iar unul
slav – numai 2, demonstrează că ele aparţin substratului (nu sunt de origine latină şi, cu atât mai puţin, de origine slavă).
3 Apartenenţa ei la substrat este demonstrată tot prin comparaţia cu sistemul vocalic al albanezei (deci cu fondul tracoilir),
unde există această vocală, având mici diferenţe de articulare.
4 În privinţa laringalei [h] s-au emis două ipoteze: (1) aparţine bazei de articulaţie specifice limbii dace şi este întărită
prin împrumuturi din slavă, turcă şi maghiară şi (2) este introdusă prin cuvinte din slavă, maghiară şi greacă.
Argumentul existenţei unei aspirate [h] şi în albaneză dă mai multă greutate, după unii romanişti, primei ipoteze. Cea
de-a doua teorie (aparţine lui Iorgu Iordan) se bazează pe faptul că „în dr. h din cuvintele străine în poziţii slabe, ca, de
pildă, la finală, era înlocuit prin f: v. bulg. prachŭ > dr. praf; v. bulg. vrachŭ > dr. vraf; v. bulg. vrŭchŭ > dr. vârf”, ceea
ce „atestă indirect instabilitatea lui h în sistemul consonantic din acea perioadă” (în Introducere în lingvistica romanică,
EDP, Bucureşti, 1965, p. 119).
15
Cuvintele romanice de origine greacă veche au fost împărţite de cercetători în două tipuri: (1)
unele care au intrat mai întâi în latină şi s-au transmis apoi, o dată cu cuvintele latineşti propriu-zise,
limbilor romanice1 şi (2) altele care s-au transmis limbilor romanice prin intermediul unei populaţii
autohtone, înainte de asimilarea acesteia de către romani – mai simplu spus, netrecute prin filiera
latină2. Evident, ne interesează aici mai degrabă prima grupă. Aceasta conţine, în primul rând,
cuvinte legate de cultul religios. Iată câteva exemple:
parabola3 – parabolare > fr. parler, sp. hablar, prov. paraular, cat. parlar, it. parlare;
ec(c)lesia > fr. église, sp. iglesia; basilica (preluat de latină tot din greacă) > rom. biserică;
gr. Petra a înlocuit lat. lapis, cf. fr. pierre, prov. peiro, sp. piedra, it. pietra, rom. piatră.
Din greacă, prin filieră latină, au intrat şi cuvinte din alte sfere decât cea religioasă. Exemplul
următor arată marea lor putere de pătrundere în limbile romanice:
gr. chorda a înlocuit lat. funis (păstrat numai în română – funie; româna îl continuă
însă şi pe chorda > coardă), cf. fr. corde, sp. cuerdo, pg., it. corda.
Acestea sunt exemple care ilustrează influenţa limbii greceşti, prin filieră latină, asupra
lexicului. Dar limba greacă şi-a exercitat influenţa, în unele cazuri, şi în compartimentul sintaxei: cf.
preferinţa pentru completive subjonctivale, în detrimentul infinitivalelor, depistabilă în română şi în
dialectele italianei meridionale.
3. 2. Elementul alogen
În seria elementelor neautohtone intră protogermanii, slavii şi arabii. Aceştia din urmă, fără a fi
fost populaţie migratoare (modul cum au ajuns ei pe teritorii romane va fi descris în paragraful
destinat acestui element alogen), precum triburile germanice sau slavii, au influenţat într-o măsură
destul de însemantă lexicul multor limbi romanice.
3. 2. 1. Protogermanii
Triburile germanice se învecinau cu statul roman în regiunea Dunării şi a Rinului. Desele
incursiuni ale germanicilor în teritoriile cucerite de romani, cu scopul de a jefui şi chiar de a se
instala, i-au determinat pe aceştia din urmă să găsească soluţii care să stăvilească în mod paşnic
aceste atacuri. O rezolvare a acestei probleme era luarea germanicilor ca prizonieri şi înrolarea lor
în armata romană. Aşa a procedat abilul Caesar (sec. I î. H.), folosindu-i pe prizonierii germani ca
mercenari. Numai că numărul acestora sporeşte continuu şi în secolul al III-lea î. H. devine
preponderent. O altă soluţie pentru evitarea atacurilor de hărţuire ale germanicilor a fost acceptarea
1 Această categorie trebuie considerată ca aparţinând lexicului latinesc strict, căci ele, în trecerea lor la latină, au fost
modificate în conformitate cu structura fono-morfologică a limbii latine.
2 Aşa se explică, de pildă, prezenţa unor cuvinte în română sau în provensală inexistente în celelalte limbi romanice.
3 În cazul acestui cuvânt este evidentă evoluţia semantică, aceasta mergând către „desacralizarea” sensului etimonului în
toate limbile romanice care l-au moştenit; parabolă cu sensul originar („pildă religioasă”) este împrumut cult, de dată
relativ recentă în toate limbile romanice.
16
lor ca locuitori propriu-zişi ai teritoriilor romane. Astfel, în sec. IV î. H., când germanicii ocupă
mari părţi ale Imperiului Roman de Apus, găsesc acolo un mare număr de coetnici instalaţi cu cel
puţin un secol în urmă. Aşadar, lungul contact cu romanii face ca destul de multe cuvinte germanice
să intre în latină şi apoi în limbile romanice (ganta – „gâscă”, bandum – „steag” ş.a. m. d.).
Iată configuraţia teritorială a celor mai importante triburi germanice: vandalii – estul Germaniei,
ţărmul Mării Baltice; burgunzii (ulterior învinşi de franci) – partea de mijloc a văii Rinului, francii
– nordul Rinului, goţii (ostrogoţii şi vizigoţii) – lângă Dunăre, longobarzii – Silesia, anglo-saxonii
– Britania (tot ei ocupă şi regiunea bretonă, Bretagne de azi) şi normanzii (germanii de nord) care se
extind în secolul al VIII-lea, ocupă Anglia de nord şi Danemarca, pentru ca, în prima jumătate a
secolului al IX-lea, să coboare în teritoriul anglo-saxon, să ocupe nordul Franţei (Normandia de azi)
şi să ajungă până la Rouen (secolul X)1.
3. 2. 2. Slavii
Migraţia slavilor a început în secolul al VI-lea î. H., de pe cursul superior al Niprului, după cum
urmează: spre apus – până la Vistula şi Oder; spre nord – până la Marea Baltică; spre sud – până în
Peninsula balcanică. Desfăşurarea pe teritorii vaste a avut drept consecinţă diferenţierea lingvistică.
Slava comună, vorbită pe teritoriile care aparţineau Imperiului Roman, se divizează în: grupul
slavilor de vest – sârbii, croaţii (sec. VIII) şi grupul slavilor de sud-est – slavii care i-au asimilat pe
bulgari (populaţie turcică aşezată încă din secolele VI – VII î. H. în estul Peninsulei balcanice) şi au
întemeiat primul stat slavo-bulgar în anul 6792.
Prin urmare, contactul între slavi şi populaţiile romanizate s-a făcut la nord şi la sud de Dunăre.
La nord de Dunăre, se produsese încă din secolul al IV-lea o modificare administrativă: Dacia
Aureliană fusese separată de provinciile occidentale, fiind integrată astfel în Imperiul Roman de
Răsărit, alături de Dalmaţia de Sud, Macedonia şi, mai apoi, de Dardania şi Panonii.
Până în secolul VII, latina a fost limbă oficială în Dacia, ceea ce conduce la ideea că
împrumuturile masive din slavă3 au pătruns în secolele VIII – IX. Fără a intra în amănunte4,
precizăm aici câteva aspecte ale influenţei slave asupra limbii române, deja formată la acea dată:
influenţe morfematice – vocativul în -o; pronumele se folosit ca morfem al reflexivului (însă
antepus5: a se griji – bg. griža se, a se ruga – bg. molitĭ se etc.);
influenţe lexicale – cuvinte din diverse sfere lexico-semantice (iad, troiţă, blagoslovire, colindă,
babă, blid, brazdă, clopot, coş, coasă, livadă, nevastă, scump, slab, trup, zmeu etc.), ca şi
numele dregătorilor statului feudal (vornic, logofăt, paharnic, vistiernic, comis, stolnic etc.) ş. a.
1 Aici adoptă creştinismul şi graiul galo-roman.
2 Creştinarea bulgarilor s-a petrecut sub Boris I, între anii 853 – 888.
3 Influenţele slave vechi din limba română au la origine slava meridională şi slava bisericească (cărturărească); limba
scrisă a slavei vechi avea la bază un dialect slavo-bulgar vorbit în secolul IX în jurul Salonicului.
4 Alte elemente legate de influenţa slavă în limba română vor fi prezentate în capitolul destinat special limbii române.
5 Şi în nici un caz sudat ca în limbile slave contemporane.
17
3. 2. 3. Arabii
Arabii duc şi ei o politică de expansiune încă din vremea Imperiului Roman. Aceştia cuceresc
Persia, Ierusalimul, Iordania, Siria, Egiptul (641, Alexandria) şi se extind pe coasta de nord a
Africii, unde asimilează populaţia berberă. În secolul VII ocupă şi Bizanţul.
O anumită împrejurare, survenită în secolul al VIII-lea, va coincide planurilor de expansiune ale
arabilor. În anul 711, generalul arab Ţāriq trece Gibraltarul1, la chemarea populaţiilor locale de a fi
ajutate să scape de invaziile vizigoţilor – după cum afirmă unii istorici. În 714, regele vizigot
Roderick (numit de localnici Don Roderigo) este învins la Jérez, dar arabii nu mai pleacă, ci – până
în 718 – ocupă toată fâşia cantabro-pirineică, apoi nordul Peninsulei Iberice, ajung în Narbona,
Septimania şi Aquitania (regiunea Languedoc până spre Rhône). În anul 732 este înfiinţat Califatul
de Cordoba. Din secolul al IX-lea până în secolul al XI-lea, arabii îşi continuă invazia în Sicilia (va
fi ocupată în 843), în sudul Italiei şi Sardiniei.
Bilingvismul romanico-arab a fost favorizat, printre altele, de faptul că arabii veniseră fără soţii,
astfel că se întemeiază căsătorii mixte. Însuşi guvernatorul Andaluziei, Abd-al-Aziz, se căsătoreşte
cu văduva lui Roderick. Arabii, numiţi mauri (după numele Mauritaniei, teritoriul berberilor din
Africa de nord), au fost destul de deschişi în ceea ce priveşte viaţa confesională a localnicilor.
Libertatea religiei creştine a fost recunoscută, lucru vădit şi de dublul statut al vestitei catedrale din
Cordoba care era şi biserică şi geamie. Iberii nu se puteau însă împăca cu noua orânduire. Lupta
pentru alungarea maurilor, cunoscută în istorie sub numele de Reconquista, a demarat încă din
secolul IX şi s-a încheiat în secolul al XI-lea (1070). Carol cel Mare a făcut începutul (a doua
jumătate a secolului al VIII-lea) purtând război cu arabii în Spania şi formând Marca Hispanica
(teritoriul catalan şi Languedocul). Căderea ultimei fortăreţe, Granada, în 1492, numită „victoria
regilor catolici”, Ferdinand de Aragon şi Isabella de Castilia (care se căsătoriseră în 1479, unind
astfel statele Aragon şi Castilia), pecetluieşte sfârşitul stăpânirii arabe.
Această lungă convieţuire nu putea să nu lase urme culturale şi, implicit, să nu aibă influenţă
asupra limbilor vorbite pe teritoriile pe care arabii le-au cucerit. Scindarea romanităţii, anume
definitivarea procesului de formare a unor limbi care moşteniseră latina, dar nu puteau fi confundate
cu aceasta, a fost provocată deci şi de elementul arab.
Lista următoare de cuvinte2 arată, prin larga lor circulaţie, cât de importante au fost influenţele
limbii arabe asupra limbilor romanice: amir (comandant) > sp., pg. almirante, it. a(l)mirante, fr.
amiré (> fr. mod. admiral), rom. mire3; dalil > sp., cat. adalil (adalid); kaid (conducător,
conducător) > fr. aucaise, sp. alcayaz, pg. alcaide (paznic); anbiq (alambic) > fr. alambic, sp.
1 Gibraltar < ar. ğabal Ţāriq, „muntele lui Ţāriq”.
2 Lista nu este, bineînţeles, una exhaustivă, iar răspândirea cuvintelor arabe este ilustrată doar prin câteva exemple de
limbi romanice care au preluat formele enumerate în această listă minimală.
3 În română, arabismele au intrat prin turcă.
18
alambique, pg. lambique, it. lambicco; sukkar (zahăr) > sp. azúcar, pg. açucar; kintar (greutate
mare) > sp., pg. quintal, it. cantaro, rom. cântar; tarîf (înştiinţare) > sp., pg. tarifa, it. tariffa (> fr.
tarif > rom. tarif); bâbusch (încălţăminte) > sp. babucha, fr. babouche, it. babuccia, rom. papuci;
garrafa (sticlă pântecoasă) > sp., pg. garrafa, rom. garafă (carafă); katifa (covor) > sp., pg.
alcatifa, rom. catifea; kutun (bumbac) > sp. algodón, pg. algodão, fr. hoqueton, it. cottone; zurafa
(girafă) > sp. jirafa, pg. giraja, fr. girafe, it. giraffa; dîwan (canapea) > fr. divan, rom. divan; ĝabr
(un fel de a socoti) > sp., pg. algebra, fr. algèbre, it. algebra; pronumele fulan (un oarecare) > sp.
fulano, pg. fuao (cutare); locuţiunea interjecţională ua ša Allah (dacă/cum vrea Dumnezeu) > sp.
ojalá, pg. oxalá şi multe altele.
Acestea sunt principalele elemente care au dus la scindarea romanităţii, însă formarea limbilor
romanice a reprezentat un proces complex la care au concurat şi alţi factori. Mai adăugăm aici că
vocabularul limbilor romanice s-a îmbogăţit cu timpul prin împrumuturi reciproce şi din latina
clasică, aceasta continuând să fie limbă de cultură, secole de-a rândul, pentru multe limbi
romanice1.
Bibliografie:
Iordan, Iorgu; Manoliu, Maria – Introducere în lingvistica romanică, EDP, Bucureşti, 1965
Manoliu-Manea, Maria – Gramatica comparată a limbilor romanice, EDP, Bucureşti, 1971
1 În Franţa, de pildă, latina cedează francezei statutul de limbă oficială de-abia în secolul al XVI-lea, printr-un decret al
lui Francisc I (1539).
19
III.Configuraţia dialectală a Romaniei. Limbile creole, pidginurile şi sabirurile.
Prezentare generală a grupurilor romanice.
Prin Romania se înţelege totalitatea teritoriilor cucerite de romani şi în care se vorbesc limbile
romanice, descendentele latinei populare. În conformitate cu evoluţia istorică a acestor limbi,
dictată de divizarea Imperiului Roman în Imperiul Roman de Răsărit şi Imperiul Roman de Apus,
Romania se împarte şi lingvistic1 în: (1) Romania Orientală (sau balcanică) şi (2) Romania
Occidentală. În primul bloc lingvistic intră româna şi dalmata, din cel de-al doilea făcând parte
toate celelalte limbi romanice.
La începuturile studierii limbilor romanice, cercetătorii vorbeau curent de faptul că latina s-a
dezvoltat în 10 limbi romanice (româna, dalmata, retoromana, italiana, sarda, provensala,
franceza, catalana, spaniola şi portugheza). Ulterior, diferenţierile profunde existente în cadrul
dialectelor italiene sau al celor retoromane, delimitarea franco-provensalei ca idiom cu statut de sine
stătător, ca şi situaţia aparte a idiomului vorbit în Gasconia, au lărgit lista limbilor romanice,
ajungându-se la ideea că azi s-ar vorbi 15 limbi romanice, fiecare cu dialectele ei: româna,
dalmata2, retoromana, friulana, italiana de sud (sau meridională), italiana de nord, italiana
centrală (sau toscana), franceza, franco-provensala, provensala (sau occitana), gascona,
catalana, spaniola, portugheza şi sarda. În cele ce urmează, prezentăm această listă “desfăşurată”,
adică enumerând pentru fiecare dialectele corespunzătoare:
1. româna – cu dialectele: dacoromân (având subdialectele sau graiurile: muntean, moldovean,
bănăţean, crişean, maramureşean), istroromân, meglenoromân şi aromân;
2. dalmata3 – cu dialectele: ragusan şi vegliot (vorbite în centrele urbane de pe litoralul Mării
Adriatice: Zadar, Split, Dubrovnik, Bar);
3. retoromana – avea trei ramuri dialectale4: (1) ramura vestică sau romanşa – cu dialectele
suprasilvan (sau sursilvan), engadin de sus şi engadin de jos; (2) ramura centrală sau ladina
dolomitică (supranumită şi tiroleză) şi (3) ramura estică sau friulană. Retoromana este
reprezentată acum numai de primele două ramuri, deoarece friulana s-a desprins, prin
accentuarea diferenţelor faţă de celelalte dialecte, în idiom de sine stătător;
1 Împărţirea care urmează nu are pretenţia de a fi cea mai bună. Am preferat-o pe aceasta din raţiuni didactice, fiind una
dintre cele mai simple (criteriul este preponderent geografic, afinităţile de ordin lingvistic nefiind totdeauna
concludente). O expunere pe larg a diverselor clasificări făcute de specialişti de-a lungul timpului există şi în
Introducere în lingvistica romanică, op. cit., p. 43 – 47. Totuşi, din rigoare ştiinţifică, se vor mai face, în cele ce
urmează, unele menţiuni care să amelioreze împărţirea iniţială, mai ales în paragraful destinat prezentării generale a
grupurilor romanice.
2 Deşi aceasta nu se mai vorbeşte din anul 1898 (acesta fiind anul morţii ultimului vorbitor al acestei limbi), dalmata
rămâne pe lista idiomurilor romanice fie şi numai din interes pur diacronic, pentru a avea tabloul complet al familiei cu
limbă-bază latina, dar şi pentru studierea relaţiilor pe care acest idiom le-a întreţinut cu celelalte limbi.
3 Latina, romanica sau franca, supranumită aşa de cruciaţi (sec. XII) şi de istoricii cruciadelor.
4 În trecut, în Peninsula Istria, s-a mai vorbit un grai retoroman, numit de romanişti tergestenic.
20
4. friulana – numită aşa după provincia Friul(i), la est de teritoriul lingvistic venet până la râul
Isonzo (spaţiul dintre frontiera Elveţiei cu fosta Iugoslavie şi graniţele lingvistice venete);
5. italiana de sud (meridionala) – cu dialectele: abruzzez, napolitan, apulian, calabrez şi
sicilian;
6. italiana centrală (toscana) – are următoarele dialecte: florentina, marchizana, umbrica,
romana şi corsicana;
7. italiana de nord – are ramurile (1) galo-italică, cu dialectele: genovez, piemontez, lombard,
emilian, (2) venetă, cu dialectele: veneţian, padovan şi veronez şi (3) istriană;
8. franceza (langue d’oïl) – cu dialectele: francien, poitevin, angevin, dialectul din Sainteonge,
burgund (sau berrichon), normand, picard, walon, lorren, champenois;
9. franco-provensala – lionez, dauphinois, fribourgeois, neuchatelois, vaudois, valaisan,
savoyard;
10. provensala1 (occitana sau langue d’oc2) – cu dialectele: provensal, languedocien, limousin,
auvergnat, valdens şi gascon. Acest ultim dialect s-a autonomizat, datorită accentuării unor
particularităţi specifice, fiind considerat – ca şi friulana – idiom de sine stătător;
11. gascona – vorbită între Pirinei, Oceanul Atlantic şi la nordul fluviului Garonne;
12. catalana – are două dialecte: oriental şi occidental;
13. spaniola – cu dialectele: asturic-leonez, navaro-aragonez, castilian, andalucian;
14. portugheza – având dialectele: mirandez, portughez de nord, portughez de sud, azoric,
madeiric şi galician;
15. sarda – are patru dialecte: logudorez, campidanez, galuric şi sassaric.
La acestea se adaugă limbile creole (cu bază romanică, căci se va vedea mai jos că există şi
limbi creole cu alte baze decât romanice), adică limbile romanice transplantate în celelalte
continente. Iniţial, cercetătorii le-au considerat un amestec al idiomurilor romanice cu limbile
autohtone. S-a constatat însă că limbile creole sunt, de fapt, limbi romanice transformate potrivit
condiţiilor culturii materiale şi spirituale ale vorbitorilor indigeni. Aceasta înseamnă că se operează
o selecţie în primul rând la nivelul lexicului. Limbile creole cele mai cunoscute (şi active) sunt
următoarele:
malaio-spaniola – în Insulele Filipine;
negro-spaniola – în Republica Dominicană şi în Trinidad;
1 Idiom numit provensală sau occitană după dialectele cele mai importante; provensalei i s-a mai spus şi lengua
romana, pentru a se deosebi de limba cultă a vremii, care în evul mediu era latina.
2 După adverbul de afirmaţie (oc), aşa cum franceza mai este numită şi langue d’oïl – adverbul de afirmaţie în franceza
veche fiind oïl (> fr. mod. oui); acest obicei de a numi limbile după particula de afirmaţie datează din evul mediu –
limbii italiene, de pildă, i se spunea lingua del sì. Aceşti termeni apar pentru prima oară la Dante (în lucrarea De vulgari
eloquentia, I, cap. VIII).
21
negro-franceza – în Insulele Mauritius (Oc. Indian), în Louisiana (Statele Unite), în Haiti,
Martinica (în Antilele Mici), în Cayenne (capitala Guyanei Franceze din America de Sud) şi
în Reunión (insulă din Oc. Indian, în estul Africii);
anamito-franceza – în Vietnamul de Sud;
negro-portugheza – în Guineea Portugheză şi în Insulele Capului Verde;
malaio-portugheza – în Djakarta (Insulele Java);
indo-portugheza – în Cotshin şi Mangalore (aflate pe coasta de vest a Indiei).
Deşi cursul de faţă se ocupă exclusiv de limbile romanice, explicăm1 tot aici noţiunile pidgin şi
sabir, care nu au legătură directă cu obiectul demersului nostru, dar definirea lor va înlătura
eventualele confuzii cu limbile creole:
pidgin – „limbă vehiculară non-maternă, cu structură mixtă, servind, în mod nesistematic, ca mijloc de
comunicare între vorbitori cu limbi materne diferite. […]. Unele pidginuri au dispărut, altele au evoluat în
direcţia creolizării. Pidginurile au un vocabular mai restrâns decât creolele, dar mai variat sub aspectul
domeniilor semantice decât sabirurile, şi o structură gramaticală foarte simplă, caracterizată printr-o
masivă reducere a formelor paradigmatice şi prin extinderea analitismului. La baza lor stau – îndeosebi sub
aspect lexical – limbi europene moderne: engleza, franceza, italiana, portugheza, spaniola, limbile indigene
putând furniza însă nucleul organizării gramaticale (de ex., pidgin English, cu vocabular englez şi bază
gramaticală furnizată de chineză). Apărute încă din sec. al XVI-lea, pidginurile mai au circulaţie îndeosebi
în Africa şi în Asia de sud şi sud-est.”
sabir (sinonim lingua franca) – „limbă vehiculară (non-maternă), cu o structură mixtă, extrem de
simplificată, servind ca mijloc de comunicare cu funcţii foarte restrânse, îndeosebi în porturile de la Marea
Mediterană. În perioada contemporană, sabirurile sunt practic ieşite din uz. Se deosebesc de pidginuri mai
ales prin sursele foarte diverse ale vocabularului: franceză, provensală, spaniolă, catalană, italiană,
greacă, arabă, turcă, prin numărul foarte redus de domenii semantice reprezentate (comerţ, navigaţie) şi
printr-o structură gramaticală rudimentară (câteva reguli de combinare a cuvintelor).”
Pentru întregirea informaţiei şi pentru a se vedea mai exact care este relaţia dintre limbile creole
– pe de o parte – şi pidginuri şi sabiruri – pe de altă parte – , dăm acum şi definiţia completă a
limbilor creole, folosindu-ne de sursa indicată deja în subsolul paginii:
limbă creolă – „Pidgin (sau sabir) care şi-a pierdut statutul de limbă vehiculară, fiind adoptat de anumite
comunităţi ca limbă maternă. După J. Fishman, creolele au în comun cu pidginurile absenţa standardizării,
a autonomiei şi a istoricităţii, dar, spre deosebire de acestea din urmă, se caracterizează prin vitalitate.
Creolele înlocuiesc treptat limbile indigene originare. Creolele cele mai răspândite au la bază franceza,
spaniola, portugheza, engleza şi olandeza. Apariţia lor se află în strânsă legătură cu procesul creării
imperiilor coloniale, după sec. al XVII-lea. În cea mai mare parte a cazurilor, în anumite condiţii istorice,
sociale şi culturale, pidginurile s-au creolizat, devenind limbi cu o structură mai complexă sub aspect
1 Ne folosim în acest sens de Dicţionarul general de ştiinţe, op. cit., p. 365 şi 426.
22
lexical şi gramatical, utilizate în cele mai diverse situaţii de comunicare curentă. Vocabularul de bază al
creolelor este împrumutat din limbile europene din care derivă, iar în morfo-sintaxă structurilor sintetice li
se preferă cele analitice. Creolele sunt vorbite în America (de Nord, Centrală şi de Sud), Africa, Asia (de
Sud şi de Sud-Est), precum şi în insulele din Oceanul Indian.”
În încheierea acestui capitol, prezentăm o clasificare a limbilor romanice pe grupuri,
clasificare care încearcă să combine criteriul geografic cu acela al afinităţilor lingvistice.
A. Romania Orientală (balcanică) indică, din perspectivă istorico-geografică, întreaga regiune
dintre Balcani, Dunăre, Carpaţi, Marea Neagră şi Marea Adriatică, cucerită şi colonizată de
romani. În acest bloc lingvistic intră, aşa cum s-a menţionat deja, româna şi dalmata1.
Penetraţiile slave, în principal, şi stabilirea acestor populaţii migratoare în zona romanităţii
adriatice au condus însă la dispariţia limbii dalmate2, astfel că, în momentul de faţă, Romania
balcanică (orientală) devine un termen care ar trebui înlocuit cu Romania dunăreană, de vreme
ce româna este singura continuatoare a latinei populare din acest bloc lingvistic3.
B. Romania Occidentală include trei grupuri de limbi romanice, caracterizate prin similarităţi de
evoluţie.
Multitudinea dialectelor italiene, ca şi notabila lor diferenţiere reciprocă4, este consecinţa unei
evoluţii lingvistice limitate la un anume teritoriu. Acest lucru a fost facilitat de sistemul feudal
instituit în Europa centrală şi occidentală, pe teritoriile cuprinse de statul roman şi ocupate ulterior
de germanici. Sistemul menţionat a dus la predominarea economiei naturale, aceasta însemnând
izolarea feudelor şi a cetăţilor. În opoziţie cu fărâmiţarea dialectală descrisă, se poate vorbi de
unitate de limbă în cazul românei, unitate care a fost favorizată de sistemul de obşte existent în fosta
Dacie romană5.
În afară de izolarea teritorială, trebuie amintit un alt factor care a stopat o eventuală tendinţă de
unificare lingvistică. Este vorba despre menţinerea de către germanici a latinei în fostele şcoli
fondate de romani. Acest lucru este o dovadă că, în unele regiuni, funcţionează încă tradiţia
culturală de tip latin (în zonele extraitalice, începând chiar cu sec. V şi continuând în evul mediu).
1 După Carlo Tagliavini (în Le origini delle lingue neolatine, Bologna, 1959, apud Iorgu Iordan, în op. cit., p. 46),
dalmata ar face parte din grupul numit “romanica italică”, alături de italiană, sardă şi retoromană; oscilarea specialiştilor
în a integra un idiom romanic într-un grup sau altul este încă actuală, fiind dictată de complexitatea factorilor care
trebuie avuţi în vedere. Idiomurile romanice care pun probleme din acest punct de vedere al apartenenţei lor la un grup
sau altul sunt: dalmata (deşi în ultimul timp la integrarea ei în Romania balcanică aderă mai toţi romaniştii),
retoromana, friulana, dialectele galo-italice (în special următoarele: piemontez, lombard, ligur, emiliano-romaniol),
gascona şi catalana.
2 Despre alte cauze ale dizolvării romanităţii adriatice (dalmata), în capitolul următor.
3 În clasificarea romanistului M. G. Bartoli (prezentată în Das Dalmatische, Wien, 1906), în prima ramură, numită de el
apenino-balcanică, intră româna, dalmata, dialectele italiene centro-meridionale şi albano-romana (albaneza). Ultimul
idiom nu este romanic, dar este aşezat de Bartoli alături de celelalte dat fiind numărul relativ mare al formaţiilor lexicale
latineşti din această limbă balcanică (aprox. 20%).
4 Un proces similar, dar mai atenuat, a avut loc şi în Franţa.
5 Sistemul de obşte presupune o dezvoltare economică pe comunităţi mari şi bazată pe schimb între aceste comunităţi,
ceea ce implică frecvente contacte (practic neîntrerupte), evident şi de ordin lingvistic.
23
Că latina clasică avea în aceste zone un regim preferenţial, se vede şi din editarea trilingvă a
Jurămintelor de la Strasbourg (842; primul document atestat într-o limbă romanică): în latină, în
franceza arhaică şi în germana veche.
În concluzie, în întreaga Romanie Occidentală, în general, şi în Italo-Romania, în particular, se
regăsesc (1) trăsături ale latinei modificate de la sfârşitul Imperiului (o structură general analitică la
nume – substantive şi pronume, dar şi la verb; simplificarea corelaţiilor de gen şi caz etc.) şi (2)
caracteristici clasice (concordanţa timpurilor în flexiunea verbală, de pildă), particularităţi incluse
în sistemele dezvoltate pe plan local.
1. Grupul italo-roman (italiana de nord1, italiana centrală, italiana meridională, sarda,
retoromana şi friulana)
În special prin idiomurile italice şi prin sardă, Italo-Romania reprezintă grupul care continuă sub
forma cea mai directă nucleul lingvistic latin. Caracterul arhaic al logudorezei (dialectul de bază al
sardei) şi diversitatea dialectelor italiene constituie principalele coordonate ale acestui grup. Iată
câteva trăsături ale Italo-Romaniei:
– amalgamarea genului cu numărul (cf. sg. il mese/pl. i mese), cu excepţia italianei meridionale;
– dezvoltarea unui număr relativ mare de tipuri flexionare nominale şi verbale;
– preferinţa pentru distribuţia vocalică finală (cf. dio, diritto, santo etc.).
2. Grupul galo-roman (franceza, francoprovensala, provensala şi gascona2)
Condiţiile formării limbilor din grupul francez se circumscriu celor valabile pentru întreaga
Romanie Occidentală, coordonatele generale realizându-se, desigur, în mod particular de la un
teritoriu la altul.
Particularităţi ale Galo-Romaniei:
– opoziţia de număr se suspendă cuprinzând marea majoritate a numelor şi tinde să atingă şi
verbul (cf. fr. pop. j’allons [Ʒalõ] – nous allons [(nu) zalõ]);
– dezvoltarea celui mai mare număr de tipuri flexionare verbale din toate limbile romanice (cca.
27) şi a unui număr mai redus de tipuri flexionare nominale (4 la adjective, 11 la substantive)
decât în grupul italo-roman, dar mai mare decât în grupa hispanică;
– aşezarea în faţa temelor a indicelui de număr (le – pentru masculin, la – pentru feminin şi les –
pentru pluralul ambelor genuri; cf. fr. l’enfant [lãfã] – les enfants [lezãfã]);
1 Fără grupa galo-italică (vezi nota 1), aceasta aparţinând mai degrabă Galoromaniei.
2 Gascona, dialect al provensalei devenit idiom de sine stătător, pune probleme în privinţa încadrării, unii cercetători
fiind de părere că locul acestei limbi ar fi în grupul hispanic datorită unor particularităţi comune cu cele ale grupului
amintit; alţi cercetători (Pierre Bec, Carlo Tagliavini ş. a.) consideră că se poate vorbi de un grup aparte al idiomurilor
din zona Pirineilor (sudul Franţei şi nordul Spaniei: gascona, occitana şi catalana), dată fiind o sumă de caracteristici ale
catalanei prin care acest idiom se apropie mai degrabă de prototipul galic decât de cel iberic. Aceste similitudini însă
sunt relativ fireşti în zonele de contact dintre regiuni bine conturate lingvistic (asemănări care caracterizează în general
idiomuri limitrofe), motiv pentru care menţinem gascona în grupul francez (galo-roman) şi catalana în cel hispanic
(ibero-roman).
24
– înlocuirea flexiunii sufixale printr-un fel de flexiune internă (cf. fr. cet enfant [setãfã] – ces
enfants [sezãfã] sau ma dame [madam] – mes dames [medam]);
– preferinţa pentru formanţi consonantici la femininul adjectivului (cf. fr. masc. petit [poeti]/fem.
petite [poetit]).
3. Grupul ibero-roman (spaniola, portugheza şi catalana)
Ibero-Romania corespunde teritorial Peninsulei Iberice. Ca organizare politică, Ibero-Romania
înseamnă Spania şi Portugalia, lingvistic – se referă la idiomurile: spaniolă, portugheză şi catalană.
Particularităţi ale grupului hispanic:
– contrast între formanţii morfemelor de număr şi gen (a se compara it. buono – boni şi buona –
bone cu sp. bueno – buenos şi buena – buenas);
– dezvoltarea unui plural intensiv, mai ales în limbajul poetic (cf. sp. pl. sedes, imposibil de tradus
în română, dat fiind că substantivul „sete” este defectiv de plural);
– folosirea formanţilor de gen, mai ales pentru [- animat], pentru a reda diferenţe dimensionale
(cf. sp. masc. charco – „băltoacă, ochi de apăică”/fem. charca – „baltă”);
– dezvoltarea unui număr relativ mic de tipuri flexionare nominale şi a unui număr relativ mai
mare de tipuri flexionare verbale;
– distribuţie aproape egală a formanţilor vocalici şi consonantici.
În capitolele următoare vor fi prezentate, pe rând, toate idiomurile romanice, punându-se
accentul însă – şi prin texte reprezentative analizate – pe limbile romanice cu o circulaţie mai mare.
Bibliografie:
*** – Dicţionar general de ştiinţe. Ştiinţe ale limbii, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1997
Iordan, Iorgu şi Manoliu, Maria – Introducere în lingvistica romanică, EDP, Bucureşti, 1965
Manoliu-Manea, Maria – Gramatica comparată a limbilor romanice, EDP, Bucureşti, 1971
25
IV.Romania orientală – româna şi dalmata. Dalmata – prezentare generală,
cauze ale dispariţiei. Româna – fonetica, morfosintaxa, lexicul.
Dalmata, limbă romanică dispărută, s-a format şi s-a vorbit pe coasta Dalmaţiei (ţărmul Mării
Adriatice şi insula Veglia, vezi şi centrele urbane indicate în capitolul anterior, în paragraful
referitor la configuraţia dialectală a Romaniei), fostă provincie romană. Ultimul vorbitor al acestei
limbi, Antonio Udina (zis Burbur), subiect al anchetelor lingvistice ale lui Bartoli, a murit în 18981.
Restrângerea acestui idiom, reprezentat de dialectele ragusan (în sud, regiunea Ragusa – azi
Dubrovnik) şi vegliot (în nord), până la dispariţie a început cu multe secole în urmă, când presiunii
lingvistice exercitate de populaţiile slave i s-au conjugat cea a albanezei şi a dialectelor venete (în
evul mediu, oraşe şi regiuni dalmate au fost periodic în subordinea Republicii Veneţiei; de altfel,
între dalmată şi dialectele venete există asemănări destul de mari care au accelerat procesul
asimilării dalmatei).
Documentării realizate de Bartoli prin intermediul lui Antonio Udina i se adaugă şi câteva surse
de arhivă (un fragment în dalmată într-un testament redactat în latină – este şi cea mai veche
atestare, sec. al X-lea; un inventar întocmit la Ragusa în sec. al XIII-lea; o scrisoare redactată
complet în dalmată în anul 1397; toponime în dalmată şi unele elemente dalmate intrate în venetă
sau în sârbo-croată).
Fără a intra în amănunte, menţionăm câteva particularităţi – unele comune cu româna, altele
deosebindu-se de română:
– grupul ct devine pt (ca în română): octo > guapto;
– se menţin, ca şi în română, cele patru conjugări din latină;
– spre deosebire de română, grupurile cl, gl (dar şi pl, fl, bl) se menţin, nu se palatalizează;
– diftongarea este foarte dezvoltată – spre deosebire de română, se diftonghează inclusiv a: capra
> kuobra, veterana > vetruona.
Româna este, astăzi (în lumina celor prezentate mai sus), singura continuatoare a latinei
populare din spaţiul carpato-danubiano-pontic.
Acest idiom prezintă, ca şi celelalte descendente ale latinei, inovaţii proprii/comune cu alte
idiomuri romanice şi elemente conservatoare care o separă sau o grupează cu una sau mai multe
limbi neolatine. Definitoriu pentru limba română, în raport cu celelalte limbi romanice, este faptul
că formarea şi evoluţia sa au avut loc într-un spaţiu relativ izolat de restul lumii romanice.
Contactele cu aceasta vor fi reluate pe cale savantă, în special, în epoca modernă. Este ştiut că,
1 Dalmata s-a vorbit curent – e drept, de către din ce în ce mai puţini indivizi – până în primele decenii ale secolului al
XIX-lea. Antonio Udina o ştia din copilărie, de la părinţii şi bunicii săi.
26
datorită condiţiilor istorice în care s-a dezvoltat poporul român (de exemplu: divizarea imperiului în
Imperiul Roman de Răsărit şi Imperiul Roman de Apus, retragerea aureliană, mai apoi valurile
succesive ale populaţiilor migratoare etc.), există mari goluri de informaţie – în afara unor mărturii
de ordin arheologic, toate informaţiile privitoare la perioada cuprinsă între retragerea aureliană şi
secolul al XVI-lea provin din surse colaterale, fiind vorba, în principal de mărturii scrise ale unor
istorici străini. Aceste goluri se referă inclusiv, sau în primul rând, la lipsa unor texte certe
româneşti anterioare Scrisorii lui Neacşu din Câmpulung, datată în 15211.
Documentarea – modestă, după cum s-a văzut – se bazează, înainte de acest text, pe nume
topice, pe cuvinte şi, rareori, expresii inserate în redactări latineşti, slave sau ungureşti, anterioare
secolului al XV-lea, iar pentru secolul următor, pe textul amintit deja şi pe texte româneşti
religioase şi laice ulterioare acestuia. Aceasta este perioada veche a limbii române. Perioada
clasică are ca limită inferioară secolul al XVII-lea, iar ca limită superioară – secolul al XVIII-lea şi
se caracterizează prin creşterea considerabilă a numărului textelor ecleziastice şi profane. Perioada
modernă a limbii române, pregătită încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, îşi are începutul în
prima jumătate a secolului al XIX-lea, când se pun, de altfel, şi bazele solide2 ale limbii române
literare. Se desăvârşeşte în această perioadă procesul de desprindere din vechea zonă de influenţă
slavo-bizantină şi începe o nouă fază de orientare către limbile de cultură ale Occidentului romanic
(în special, către limba şi cultura franceză). Tot acum se poate vorbi de o diferenţiere a stilurilor
limbii (vezi şi cap. Contribuţia Şcolii Ardelene… din Partea a IV-a), de o modernizare a expresiei
lor, fapt necesar conturării aspectului literar al oricărei limbi.
Izolarea teritoriului oriental romanic a favorizat menţinerea în română a unor fundamente
lingvistice latine (care nu mai apar în alte limbi romanice), dar şi o dezvoltare locală, mai rapidă
decât a celorlalte limbi neolatine, liberă de normele clasice.
Astfel, româna:
– posedă o flexiune mixtă (sintetică şi analitică);
– are o sintaxă mai liberă, atât faţă de latină, cât şi faţă de a altor limbi romanice;
– şi-a completat sistemele pronominale (prin cooptarea demonstrativelor ille şi iste) şi a moştenit
germenii formativi ai articolului (vezi mai departe, paragraful privitor la morfosintaxă);
– a păstrat distincţia ternară de gen din latină (nu a pierdut neutrul), consolidată ulterior prin
influenţa slavo-balcanică;
1 Filologul Ion Gheţie consideră posibilă existenţa unor redactări româneşti, cel puţin după 1250, care însă ori nu ni s-au
păstrat, ori sunt încă supuse cercetărilor de stabilire a autenticităţii. La acestă idee au contribuit două aspecte: (1)
descoperirea unor documente care par a fi anterioare secolului al XVI-lea, dar asupra autenticităţii cărora specialiştii
încă nu au dat un verdict şi (2) limba în care este scrisă Scrisoarea… trădează o anume uşurinţă în exerciţiul scrisului,
ceea ce face să pară destul de probabil că s-a scris româneşte şi înainte de acestă dată. Până la proba contrarie,
Scrisoarea… rămâne primul document atestat în limba română.
2 Procesul începe mult mai devreme, în secolul XIV, dar despre conturarea autentică a aspectului literar nu se poate
vorbi până în secolul XIX.
27
– a preluat flexiunea cazuală într-o proporţie mai mare decât celelalte limbi romanice (ne referim
aici în special la cazul vocativ, care are o dublă provenienţă: latinească şi slavă, dar prezintă şi
aspecte inovatoare – vezi mai jos, la morfosintaxă).
Un alt aspect care particularizează româna între celelalte limbi romanice este omogenitatea
lingvistică a dialectelor ei (dacoromân, aromân, meglenoromân, istroromân). Acest aspect al unităţii
de limbă se explică prin organizarea în obşte teritorială (menţionată deja în capitolul anterior; şi tot
acolo despre principalele efecte ale acestui sistem de organizare socială, în opoziţie cu sistemul pe
feude – preferat în zonele care aparţin Romaniei Occidentale) şi prin menţinerea unui contact
permanent între teritoriile din sudul1 şi nordul Dunării.
Fonetica
Din punct de vedere cantitativ, sistemul fonetico-fonologic al limbii române prezintă 2 (două)
foneme-vocală ([ә], [î]) şi 10 (zece) foneme-consoană noi ([č], [ğ], [ţ], [ḑ]2, [k’], [g’], [h], [z],
[Ʒ]3, [ş]) faţă de sistemul fonetico-fonologic al limbii latine.
Dezvoltarea vocalei ă [ә] a fost interpretată ca o reacţie a substratului traco-dac al românei sau
explicată ca un fenomen de natură balcanică4. Vocalele ă şi î din română, din perspectivă romanică,
sunt expresia unei tendinţe de închidere a vocalelor neaccentuate, proces care a fost sprijinit de
existenţa în baza de articulaţie a limbii autohtone a sunetelor vocalice în cauză. Dăm mai jos
exemple de contexte latineşti din care au evoluat ă şi î, ca urmare a tendinţei menţionate.
– lat. a aton: mēnsa > masă, barbātus > bărbat;
– lat. e precedat de consoană labială, când în silaba următoare vocala nu este e sau i:
peccatu(m) > păcat, verus > văr;
– lat. e precedat de r, rr, cr: resina > răşină, horresco > urăsc, crepo > crăp;
– lat. e plasat după s, z, t: septimana > săptămână, deu > dzeu > dzău > zău (> zeu);
– lat. o aton: quod > că, foras > fără.
1 În secolul al IX-lea începe, ca urmare a unui nou val migrator slav, procesul numit de cercetători separarea dialectelor
(aromânii au plecat primii, apoi megleniţii şi, în cele din urmă, istroromânii). Acest proces s-a încheiat în secolul al XIIlea,
dialectul dacoromân fiind cel din care a evoluat româna de astăzi, celelalte dialecte numindu-se şi sud-dunărene,
după localizare.
2 Perechea sonoră a lui [ţ]. Notată şi [dz], adică prin consoanele din a căror coarticulare rezultă, această consoană
africată s-a păstrat numai regional (vezi Partea a II-a a acestui curs).
3 Am notat prin [Ʒ] consoana fricativă „j” pentru a nu fi confundată cu transcrierea fonetică [j] pentru semivocala „i”.
4 Un ă, cu trăsături articulatorii uşor diferite, există în bulgară şi în albaneză.
28
ă provine din:
– lat. a urmat de nazală1: lana > lână, campu > câmp;
– lat. e urmat de nazală: vena > vână, ventu > vânt, *templa > tâmplă;
– lat. i urmat de nazală: in > în, imperator > împărat, incipe(re) > începe.
În ceea ce priveşte diftongii, româna – în afara diftongului [aṷ] moştenit din latină şi de
diftongarea general romanică a lui e la ie [je] – cunoaşte o diftongare metafonică a lui e şi a lui o
(care vine atât din o deschis [ǫ], cât şi din o închis [ọ]) din latină. Diftongarea de acest tip se
datorează unui e, a (sau ă provenit din a final neaccentuat) în poziţie finală care (prin asimilare, de
regulă) generează transformările ē > ḙa şi o > ŏ2a (cf. stella > stea, sole(m) > soare). În româna
modernă, ḙa se monoftonghează în anumite condiţii la e (cf. rom. v. leage > rom. mod. lege), în
timp ce ŏa se menţine. Mai trebuie precizat că toţi ceilalţi diftongi sunt formaţi pe teren românesc şi
că, prin inovarea triftongilor, româna se distinge între celelalte limbi romanice.
Inovaţiile consonantice reprezintă fie rezultatul unor modificări de natură fonetică, fie
rezultatul introducerii lor în limbă o dată cu diverse împrumuturi lexicale.
Africatele [č, ğ, ţ, ḑ], serie nouă în sistemul consonantic romanic (ele nu există în sistemul
latinei), s-au dezvoltat ca urmare a acţiunii palatalizante exercitate de y, i sau ĕ latineşti (cf., de
exemplu: *fetiolus > fecior; genuc(u)lu(m) > genunchi sau jurare > jura, dar, regional, giura;
tene(re) > ţine; dice(re) > rom. v. şi reg. dzice, ulterior, zice).
Oclusivele palatale [k’, g’], ca şi în italiană, au apărut din grupurile consonantice, primare sau
secundare3, cl şi gl: clavem > cheie [k’eje], oc(u)lu(s) > ochi [ok’], ung(u)la(m) > unghie [ung’ie] –
cu i şi e în hiat – sau vig(i)lare > veghea [veg’a] etc.
Laringala [h] a pătruns o dată cu termenii asimilaţi din slavă, termeni care conţin în structura
lor fonetică această spirantă: cf. harĭ > har, hrana > hrană etc. Această consoană a fost întărită
ulterior prin împrumuturile din maghiară, turcă şi, mai târziu, din neogreacă (vezi, supra, şi teoria
lui I. Iordan). Lingvistul Gr. Brâncuş a avansat ideea că h este un reflex al substratului, aceasta
necontrazicând în linii majore provenienţa slavă a acestei consoane, căci uşurinţa asimilării lui h
slav se poate explica tocmai prin existenţa în limba autohtonă a posibilităţii de articulare a acestei
spirante. În orice caz, laringala h din latină nu s-a transmis nici unei limbi romanice, ştiut fiind că
aceasta devenise o simplă prezenţă grafică (nu mai funcţiona ca fonem), cu diverse roluri, încă din
1 Numai în cazul acestui context se poate vorbi, având o bază ştiinţifică, despre un î din a care să justifice scrierea cu â.
Cum însă norma în vigoare, impusă de Academia Română, reglementează scrierea cu â în interiorul cuvântului, nu ne
sustragem acestei convenţii pur ortografice, mai ales că, în exemplele date, nu folosim transcrierea fonetică, caz în care
unicul semn adecvat ar fi / î / (n. b., literele î şi â notează acelaşi sunet).
2 Folosim acest semn în lipsa unui font adecvat pentru notarea fonetică a semivocalei [o].
3 Adică rezultate din căderea, produsă – în cele mai multe cazuri – încă din faza de latină populară, a unei vocale
etimologice plasate între c / g şi l, aşa cum se va vedea din exemple.
29
î provine din:
latina clasică: „Litera h nota hiatul (veho pronunţat /ve-o/) sau aspiraţia consoanei precedente
(chorda, cathedra etc.)”1.
Constrictivele (fricative) [z, Ʒ, ş] apar (1) pe teren românesc, după cum urmează:
– [z] din fricativizarea lui [dz] (vezi mai sus despre provenienţa lui [dz]): cf. decem > *dzeace
> dzece > zece; audi(re) > audzi > auzi etc.;
– [ž] din lat. j [y] + o, u: cf. jocu(m) > rom. v. şi reg. gioc [ğoc] > joc; judica(re) > rom. v. şi
reg. giudica [ğudika] > judeca etc.;
– [ş] din lat. s + y: sic > şi; ceresia > cireaşă ş. a.
În cazul fricativelor [z, Ʒ], mai există o cale: (2) pătrunderea lor prin cuvintele slave care le
conţineau: jazŭ > iaz, pazitĭ > păzi, Ʒalĭ > jale, Ʒarŭ > jar ş.a. m. d.
Morfosintaxa
Am arătat mai sus, în paragraful destinat particularităţilor prin care se distinge româna de
celelalte limbi romanice, câteva aspecte ale morfosintaxei limbii române. Le reluăm pe acestea,
aducând noi precizări, şi adăugăm altele:
– existenţa unui gen neutru (aspect care, reamintim, deosebeşte româna de celelalte limbi
romanice), de origine latină, însă fără mărci gramaticale proprii;
– menţinerea vocativului (altă deosebire) cu forme atât pentru masculin, cât şi pentru feminin:
masc. bărbate! – desinenţa -e fiind de origine latină; fem. bunico! – -o fiind de origine slavă; -le
şi -lor din băiatule!, fraţilor! şi fetelor! sunt de dată românească;
– articolul, inovaţie comună tuturor limbilor romanice, se distinge în română prin: (1) poziţia
enclitică a articolului definit2 şi (2) prin dezvoltarea unor variante poziţionale ale articolului
definit (este vorba despre articolul posesiv şi despre cel demonstrativ);
– numeralele cardinale simple sunt de origine latină; numeralele compuse (de la 11 la 19) s-au
format după sistemul slav de numărare3, dar cu elementele moştenite din latină (compară sl.
одиннадцать [adinnadţatĭ] cu rom. unsprezece, rezultat al calchierii primei forme4);
numeralele care indică zecile în latină (viginti, triginta, quadraginta…) au fost înlocuite cu
formaţii româneşti după model slav (cf. двадцать [dvadţatĭ] cu rom. douăzeci; dialectul
aromân face excepţie – acesta continuă formele latineşti: cf. ar. ying’iţî < lat. viginti);
1 Cf. Iorgu Iordan, în Introducere în lingvistica romanică, op. cit., p. 116.
2 Articolul definit (hotărât) propriu-zis enclitic din română se explică prin utilizarea frecventă – încă din faza de latină
populară – a demonstrativului ille în poziţie postsubstantivală (formosus ille, formosa illa…). Aceste grupări au început
să fie simţite ca formaţiuni compuse, ceea ce a dus la sudarea lor şi, ulterior, la funcţionarea lui ille ca articol enclitic
care şi-a dezvoltat toată paradigma.
3 Unii cercetători consideră că numeralele compuse ar putea fi puse în legătură şi cu sistemul de numărare balcanic,
acesta fiind asemănător.
4 Cf. [adin] → trad. rom. un(u) < lat. unus + [na] → trad. rom. spre + [dţatĭ] (< [desjatĭ]) → trad. rom. zece < decem.
Este evident că numeralul unsprezece, şi nici un alt numeral compus, nu continuă lat. undecim.
30
numeralul sută este de origine slavă (< сто [sto]), iar numeralele zero, milion, miliard sunt
împrumuturi romanice (din franceză).
Lexicul
Lexicul moştenit din latină are, ca şi în celelalte limbi romanice, o pondere esenţială. Înainte de
prezentarea structurii lexicale a limbii române (fondul autohton şi principalele influenţe) este
necesară o scurtă discuţie terminologică legată de această problemă. Apar adeseori în lucrările de
specialitate termenii substrat, superstrat şi adstrat. Pentru evitarea unor confuzii, care, privesc în
general, ultimii doi termeni, dăm aici definiţiile pentru fiecare în parte1:
substrat2 – acest termen este de cele mai multe ori folosit în accepţia generală (corectă, dar totuşi
generală) de fond autohton al unei limbi, însă definiţia riguroasă este aceea de „ansamblu al
elementelor transmise unei limbi, impuse într-o anumită arie prin cucerire, migraţie sau
colonizare, din limba populaţiei autohtone. Situaţia de contact lingvistic creată, caracterizată prin
obligaţia autohtonilor de a învăţa limba noilor veniţi, are drept consecinţă apariţia unor fenomene
de interferenţă la nivel fonetic, gramatical, lexical şi semantic. Confruntarea celor două sisteme
lingvistice se realizează exclusiv pe cale orală, constituind un factor de diversificare a unei limbibază
originar unitare. Substratul limbii române este reprezentat de limba traco-dacilor care, în
cursul procesului de romanizare, şi-au însuşit limba latină (subl. n.). Cuvintele de substrat au fost
asimilate, ca evoluţie fonetică, fondului de bază latin. […] Pentru multe dintre limbile de substrat
nu dispunem (în cel mai bun caz) decât de atestări sporadice (este şi cazul substratului limbii
române – n. n.). De aceea, explicarea prin substrat a unor forme are caracter de ipoteză, fiind
posibilă numai dacă existenţa altor surse nu poate fi validată. Raportarea la limbile moderne
(albaneza, galeza, bretona etc. – în cazul nostru, albaneza; n. n.) derivate din vechi limbi
constituind substratul altora poate furniza argumente peremptorii pentru identificarea unor
elemente de substrat.”
superstrat3 – reprezintă ansamblul „elementelor transmise într-o limbă din limba unei populaţii
cuceritoare, care îşi însuşeşete idiomul populaţiei cucerite. […]. Existenţa elementelor de
superstrat este rezultat al contactului lingvistic direct: populaţia cuceritoare devine treptat bilingvă
şi apoi îşi pierde idiomul matern, dar transferă unele particularităţi ale acestuia în limba învăţată
(este şi cazul slavilor rămaşi pe teritoriul Daciei romanizate – n. n.). Superstratul constituie o
influenţă relativ puternică (dovadă că structura etimologică a fondului principal lexical al limbii
române indică 60 % cuvinte latineşti şi 20 % cuvinte de origine slavă – n. n.), imediat ulterioară
1 – apud DSL, op. cit., p. 491 – 492, 494 şi 26.
2 – G. I. Ascoli este cel care a pus bazele unui studiu ştiinţific al substratului limbilor romanice.
3 – punerea în circulaţie a conceptului îi revine lui W. von Wartburg.
31
epocii de constituire a trăsăturilor esenţiale ale unui idiom, dar importantă pentru definitivarea
structurii acestuia. Ea se manifestă îndeosebi la nivel lexical şi semantic, dar are consecinţe şi
asupra foneticii şi a unor aspecte neesenţiale ale morfosintaxei. În română, superstratul este
reprezentat de elementele împrumutate din slavă (subl. n.).”
adstrat – se defineşte ca ansamblul „elementelor pătrunse, pe diverse căi, într-o limbă, după
constituirea acesteia ca idiom distinct. Prezenţa unor asemenea elemente este explicabilă fie prin
vecinătatea geografică a unor populaţii care vorbesc limbi diferite, fie prin împrejurări de ordin
istorico-politic, fie prin contacte culturale. Spre deosebire de superstrat, care joacă un anumit rol
în definitivarea structurii de ansamblu a unei limbi, elemenetele de adstrat produc îndeosebi
schimbări de ordin cantitativ, îmbogăţind lexicul limbii, precum şi inventarul mijloacelor sale
derivative (prefixe, sufixe) (subl. n.). Sunt posibile însă şi modificări semantice, unele dintre ele
datorate calcului. În română, adstratul este reprezentat de elemente împrumutate din pecenegă,
cumană, tătară, turcă, maghiară, limbile slave învecinate, greaca bizantină şi neogreacă,
germană, engleză etc. (subl. n.). Un loc aparte îl ocupă elementele latino-romanice, a căror
pătrundere masivă, începând cu a doua jumătate a sec. al XVIII-lea, a determinat intrarea în
desuetudine a unor împrumuturi mai vechi şi consolidarea trăsăturilor romanice originare.”
În lumina celor expuse, este evident că latina populară, care s-a impus şi asupra substratului
traco-dac asimilându-l (dar modificându-se la rândul ei sub aspectul difersificării favorizate de
contactul lingvistic cu substratul menţionat), nu aparţine nici superstratului, nici adstratului, cum
greşit s-ar putea crede, ci reprezintă limba-bază a românei, ca şi în cazul tuturor celorlalte limbi
romanice. În cele ce urmează, vom expune elementele autohtone care s-au păstrat în limba română,
ca şi principalele influenţe care aparţin adstratului limbii române.
Elementele autohtone (de origine traco-dacă)
Am arătat deja, în diverse paragrafe ale cursului de faţă, că există puţine informaţii despre
substrat, în general, deci şi despre substratul limbii române. Grigore Brâncuş1 – unul dintre
cercetătorii preocupaţi de problema elementelor autohtone – a întocmit o listă a cuvintelor comune
românei şi albanezei şi a împărţit cuvintele autohtone în: sigure (89) şi probabile (43). La
exemplele prezentate anterior (vezi cap. II, subparagraful 1. 3.), adăugăm că tot de substrat aparţin
unele toponime (fapt valabil pentru toate limbile romanice) şi, aparent (se va vedea în cele ce
urmează de ce „aparent”), unele patronime2. Însă relaţia acestora cu etimologia nu este lipsită de
1 În Vocabularul autohton al limbii române, op. cit., p. 28 şi passim, p.130 şi passim.
2 Nume de persoane (onomastice sau antroponime).
32
dificultăţi. Între numele proprii şi cele comune există o mare deosebire, ceea ce are consecinţe
imediate şi în plan etimologic. Al. Graur, de exemplu, a arătat în două lucrări1 că etimologia
numelor proprii poate fi făcută, dar cu multă prudenţă, căci, spre deosebire de substantivele
comune, ele nu sunt formate pe bază de abstractizare. Ele sunt date pentru fiecare loc şi persoană în
parte. Numele de locuri sunt mai stabile, pe când numele de persoane se mai supun şi unor influenţe
mai mult sau mai puţin momentane. Acestea din urmă sunt mai „călătoare” decât primele.
Toponimele, de regulă, s-au transmis de la o populaţie la alta, mai ales în cazul unor cursuri de apă
importante (de pildă, Dunăre, Mureş, Olt, Argeş etc.) sau al munţilor (Carpaţi). Faptul că ele
„călătoresc”, ca şi antroponimele, implică modificarea lor fonetică în consonanţă cu structura
specifică a idiomului care le adoptă. Aşadar, uneori este aproape imposibil să se indice cu
certitudine originea numelor proprii. De altfel, numele de persoană sunt împrumutate de la popoare
mai îndepărtate. În română, şi în celelalte limbi romanice, nu s-a păstrat nici un nume de persoană
din substrat sau din latină (numele latineşti – Livia, Lucia, Lavinia, Lucreţia, Aurelian etc. – sunt
împrumuturi relativ recente). Creştinismul a adus şi la noi multe patronime ebraice, care sunt acum
tradiţionale fără a aparţine substratului, dar şi câteva greceşti. S-au adăugat acestora nume de
origine slavonă. În epoca contemporană, sub influenţa muzicii, literaturii, cinematografiei, artelor,
în general, se folosesc şi nume mai noi şi care, nu de puţine ori, contrariază prin nepotrivirea cu
specificul fondului patronimic al românei2.
Influenţa slavă
Influenţa slavă se divide în împrumuturi vechi (majoritatea ţinând de superstrat) – din slava
veche (bogat, a iubi, babă, drag, ceată, popă, duh, har, jale, hrană, iaz, nevoie, obraz, plug,
vinovat etc.) şi din limbile slave învecinate (bulgară: maică, lele, nene, cergă, şapcă, ciocan, plută,
lopată, bârlog, gârlă etc.; ucraineană, sârbo-croată şi polonă – majoritatea cuvintelor fiind prezente
regional) şi împrumuturi relativ mai noi, din rusă (uneori, funcţionând şi ca filieră pentru cuvinte
romanice: administraţie, artilerie, cavalerie, comisie, infanterie, birocratism, revizionism, dar şi:
colhoz, comsomolist, sputnic – acestea au intrat deja într-un anume stadiu de perimare,
nemaiacoperind realităţi actuale).
Tot de origine slavă este şi sufixul -nic, ca şi prefixele ce dau valoare aspectuală verbelor
(provenite din prepoziţiile do, za şi care se folosesc numai regional) din cuvinte precum: (a)
dogătat, (o) zuitat etc.
1 Nume de persoane, 1965 şi Nume de locuri, 1972. De această problemă s-au arătat preocupaţi, aducând contribuţii
semnificative, şi: O. Densusianu, Iorgu Iordan, Şt. Paşca, N. A. Constantinescu, Emil Petrovici, Gh. Bolocan ş. a.
2 O discuţie mult mai amplă pe marginea acestui aspect al numelor proprii, în Marius Sala, Introducere în etimologia
limbii române, op. cit.
33
Influenţa maghiară
Aceasta s-a produs prin contact direct sau prin intermediar slav: holdă, belşug, nemeş, (a) bănui,
bir, (a) bântui, sobă, oraş, chip, chin, gând, (a) locui, lacăt, neam, (a) făgădui, (a) alcătui, viclean
etc. Primele împrumuturi din maghiară datează din secolul al XII-lea (către sfârşit).
Influenţa turcă
Împrumuturile din turcă sunt destul de numeroase, turca reprezentând nu de puţine ori filiera
pentru cuvintele arabe din română (vezi supra, cap. II, subparagr. referitor la contribuţia limbii
arabe la scindarea romanităţii). Elementele turcice au pătruns în română în epoci diferite. Astfel, se
vorbeşte în acest caz de împrumuturi vechi, de până la sfârşitul secolului al XIV-lea, numite şi
preosmanlii (de origine cumană şi tătară), şi de împrumuturi mai recente sau din turca osmanlie –
acestea fiind directe sau introduse prin filiera slavei meridionale (bulgara, sârbo-croata). Iată o listă
de câteva cuvinte din turcă (fără a mai face precizarea dacă sunt preosmanlii sau osmanlii): alai,
halva, haram, calabalâc, hambar, bacşiş, baclava, şalvari, filigean, belea, sarma, cişmea, cioban,
odaie, muşama, mahala, para, tutun, ursuz etc.
Influenţa neogreacă1
Aceste împrumuturi au pătruns în epoca fanariotă (1711 – 1821) şi sunt, de asemenea, termeni
vechi (abandonaţi sau păstraţi, dar cu formă sau/şi sens modificat: poliţie – „stat, oraş”, diataxie –
„ordin, edict”, alfavită – „abecedar”, oxie – „accent”, paradosi – „a preda” ş. a.) sau termeni în
circulaţie (nostim, (a se) plictisi, dascăl, filă, (a) agonisi, fundă, fidea etc.).
Influenţa franceză
Influenţa franceză este de dată mai recentă (primele apar în română în secolul al XVIII-lea), dar
este una notabilă, limba franceză fiind principala limbă romanică folosită şi ca filieră pentru alte
limbi sau chiar pentru împrumuturi târzii din latina clasică. Împrumuturi din acestă limbă se fac în
continuare. Dăm în continuare o listă de cuvinte din franceză, nemaifăcând precizări asupra
vechimii lor (mai ales că, în majoritatea lor, împrumuturile din franceză sunt considerate
neologisme): (a) abdica < abdiquer, abonament < abonnement, absurd < absurde, bord < bord,
canton < canton, capitală < capitale, capital < capital, carnivor < carnivore, centru < centre,
convoi < convoi, (a) guverna < gouverner, sentiment < sentiment, sergent < sergent, telefon <
telephone, transparent < transparent, vestibul < vestibule, veterinar < vétérinaire etc.
Tot din franceză a împrumutat româna foarte multe sufixe şi prefixe: -bil (< -ble, convenable),
-ic (< -ique, calorique), -iza (< -iser, generaliser), -ist (< -iste, impressioniste), -ism (< -isme,
sentimentalisme); in- (< in-, incomplet), re- (< re-, réadmision), de- (< de-, décoloniser).
1 Influenţa greacă veche nu face obiectul acestei expuneri; problema influenţei din greaca veche a fost prezentată într-un
capitol anterior (cap. II).
34
Influenţa italiană
Această influenţă s-a făcut remarcată în special în domeniul artei şi culturii: acord < accordo,
arie < aria, chitară < chitarra, eminenţă < eminenza, canţonă < canzone, ornament < ornamento,
pauză < pausa, (a) preludia < preludiare, terţă < terza etc.
Împrumuturile târzii din latină
Acestea au pătruns direct sau prin filieră: calendar, capitol, direct (din directus, româna l-a
moştenit pe drept), idee, (a) instrui, (a) ocupa, familie (din familia, româna l-a moştenit pe femeie),
militar, titlu etc.
În încheierea acestui capitol, nu ne rămâne decât să ilustrăm româna printr-un fragment
aparţinând unui text reprezentativ. Acesta nu poate fi altul decât primul atestat în română.
Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung
(1521)
– fragment –
„Mudromo i plemenitomu i cistitomu i b[o]gom darovannomu jupan Hanăş Begner ot
Braşov mnog[o] zdravie ot Neacşul ot Dlăgopole.
I pak dau ştire domnietale za lucrul turcilor, cum am auzit eu că împăratul au eşit den Sofiia,
şi aimintrea nu e, şi se-au dus în sus pre Dunăre. […]”
Comentariul textului:
Textul a fost scris în română cu caractere chirilice – aici am dat transliterarea.
Antetul scrisorii este redactat în slavonă şi se traduce: „Înţeleptului şi de neam (mare) şi de
Dumnezeu dăruitului jupân [Hanăş Begner] din [Braşov] multă sănătate de la [Neacşul] din
Câmpulung”. În fragment mai există două forme în slavonă, subliniate şi ele ca şi antetul, i pak –
loc. adv., „de asemenea” şi za – prepoziţie, „despre”.
dau – ind. prez., pers. I a verbului a da < lat. dare, formă preluată şi de celelalte limbi romanice, cu
excepţia galoromanicei septentrionale care l-a preferat pe donare; forma din text provine din lat.
pop. *dao;
ştire < lat. scire; logudoreza l-a mai perpetuat (> iskire), celelalte limbi romanice preferând forma
lat. pop. *sapēre; tratament fonetic: s / sc / st + ĕ, i, y > ş / şt;
domnietale (rom. mod. domniei-tale), formulă emfatică de adresare, azi foarte rar folosită, formată
din substantivul articulat domnie şi adj. pos. ta, în D; domnie este derivat românesc din domn <
35
domĭnus (tratament fonetic: căderea consoanei finale, sincopa vocalei neaccentuate mediale) + suf.
-ie, iar ta < lat. pop. ta (tău < *teus; formele tăi / tale sunt plurale analogice);
lucrul – derivat regresiv de la a lucra (< lucubrare, „a lucra noaptea”); Sextil Puşcariu avansează şi
ipoteza etimonului lucru(m); pentru articolul definit enclitic -l (< ĭllu), vezi explicaţiile din
paragraful privitor la morfosintaxa limbii române din acest capitol;
turcilor – subst. m., G. pl., artic. cu -lor (< ĭllorum); turc < tc. türk;
cum < quōmodo (de fapt, în lat. vulg., se reduce la *quomo), formă preluată şi de principalele limbi
romanice; tratament fonetic: transformarea apendicelui labiovelar în vocala [u];
am auzit – ind., pf. comp. al lui a auzi < audire (> audzi > auzi), formă preluată şi de majoritatea
celorlalte limbi romanice; am este forma de pers. I, sg., a auxiliarului a avea (habeo > rom. v. aibu;
am de la pers. I, pl., se extinde şi la sg. pentru auxiliar);
eu < lat. ego, preluat de toate limbile romanice; căderea lui g intervocalic este tratament fonetic
general romanic (de altfel, căderea lui g s-a produs încă din faza de latină populară);
că < quod;
împăratul < imperator + ĭllu (i + nazală > î; e precedat de labială şi neurmat de e sau de i > ă);
au eşit < habunt + ĕxire (x [ks] s-a redus în lat. pop. la [s], de unde s + i > ş, pentru română);
den, alături de deîn, este forma din româna veche a prep. din < de + in;
şi < sic (în lat., adverbul “aşa”; în română devine conj. copulativă);
aimintrea – adv. de mod, compus la origine < alia + mente + re; în rom. mod.: altminteri < altera
+ mente;
nu < non, adv. de negaţie preluat de toate limbile romanice, bineînţeles, cu tratamente fonetice
proprii;
e – ind. prez., pers. a III-a, sg., de vb. a fi < fieri; formele de ind. prez. provin însă din paradigma
lui esse sau apar prin analogie, cf. e < est (> e, i şi forma pop. protetică îi);
(se-au) dus – participiu analogic, după tema perfectului, a infinitivului (a se) duce < ducĕre;
în < in;
sus < sursum; reducerea grupului rs > ss > s este un fenomen panromanic;
pre – formă veche pentru pe < per (> pre, prin metateză, a urmat sincopa lui r).
Bibliografie:
Brâncuş, Grigore – Vocabularul autohton al limbii române, Bucureşti, 1983
Coteanu, Ion şi Sala, Marius – Etimologia şi limba română, EARSR, Bucureşti, 1987
*** – Dicţionar general de ştiinţe. Ştiinţe ale limbii, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1997
36
Dimitrescu, Florica – Introducere în fonetica istorică a limbii române, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,
1967
Goga, Ecaterina şi Coman, Lupu – Filologie romanică (Caiet de seminar), Ed. Universităţii,
Bucureşti, 1980
Iordan, Iorgu şi Manoliu, Maria – Introducere în lingvistica romanică, EDP, Bucureşti, 1965
Sala, Marius – Introducere în etimologia limbii române, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999
TEMĂ DE AUTOCONTROL (1)
Calificaţi limba română din perspectivă genealogică şi tipologică. Argumentaţi
pe scurt încadrările făcute.
………………………………………………………………………………………………………………………….
………………………………………………………………………………………………………………………….
………………………………………………………………………………………………………………………….
………………………………………………………………………………………………………………………….
………………………………………………………………………………………………………………………….
………………………………………………………………………………………………………………………….
………………………………………………………………………………………………………………………….
………………………………………………………………………………………………………………………….
………………………………………………………………………………………………………………………….
………………………………………………………………………………………………………………………….
………………………………………………………………………………………………………………………….
………………………………………………………………………………………………………………………….
………………………………………………………………………………………………………………………….
………………………………………………………………………………………………………………………….
………………………………………………………………………………………………………………………….
………………………………………………………………………………………………………………………….
………………………………………………………………………………………………………………………….
………………………………………………………………………………………………………………………….
………………………………………………………………………………………………………………………….
37
TEMĂ DE AUTOCONTROL (2)
Expuneţi, pe scurt, consecinţele superstratului şi adstratului slav asupra
foneticii, morfosintaxei şi lexicului limbii române.
…………………………………………………………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………………………………………………….
38
V. Italiana (de nord, meridională, toscana), sarda (prezentare generală).
Retoromana – descriere generală; condiţiile desprinderii friulanei ca idiom
independent.
Italiana este vorbită în: Italia (inclusiv în Sicilia, Corsica1 şi Sardinia), Republica San Marino,
Elveţia2 (în cantonul Ticino şi, parţial, în cantonul Grigioni), câteva zone din Istria (fostă posesiune
italiană), regiunea Nisa (cedată Franţei în 1860), Principatul Monaco. Este încă limbă de cultură în
Malta3 şi se mai vorbeşte în fostele colonii italiene (în Libia, de exemplu, italiana are un regim de
„lingua franca”4 între arabi şi europeni).
Limba italiană literară, şi deci şi naţională, are la bază dialectul toscan-florentin. Acesta s-a
impus nu neapărat din cauza unei conjuncturi politice, ci datorită prestigiului cultural al Florenţei –
să nu uităm că aici, în prerenaştere şi Renaştere, au activat mari oameni de litere ca Dante,
Boccacio, Petrarca (sec. al XIV-lea). Însă diferenţierea dialectală, menţionată încă de Dante (în De
vulgari eloquentia) şi care are drept cauză principală îndelungata supravieţuire a sistemului politic
specific feudalismului, este o realitate incontestabilă, ceea ce i-a determinat pe romanişti să
considere că, în prezent, există, de fapt, trei idiomuri italice independente: italiana de nord,
italiana meridională şi toscana.
Italiana de nord are trei grupe dialectale: grupa galo-italică, grupa venetă şi cea istriană (vezi
şi mai sus, în cap. III). Grupa galo-italică are un statut aparte. După cum arată şi denumirea care i
s-a dat, această grupă se apropie, prin particularităţile sale specifice, mai degrabă de Galo-Romania
decât de Italo-Romania. Iată câteva trăsături care demonstrează acest lucru:
– geminatele se reduc sau chiar dispar (fenomen invers faţă de celelalte dialecte italiene, nu numai
nordice, care păstrează geminatele şi chiar le dezvoltă: prin reduplicare, foarte frecvent t, sau
prin transformarea grupurilor consonantice nd şi mb – mondo > monno, gamba > gamma);
– surdele intervocalice se sonorizează (cum se întâmplă, de pildă, în franceză cu s);
– grupurile cl, gl se africatizează (spre deosebire de it. merid., mai ales, unde se palatalizează);
– extinderea căderii vocalelor finale, cu excepţia lui -a (în celelalte dialecte italiene, stabilitatea
finalelor vocalice a dus chiar la crearea unor funcţii morfologice5: marchează genul şi numărul
în flexiunea nominală);
Italiana meridională (vezi dialectele în cap. III) are ca trăsături specifice, faţă de italiana de
nord şi toscană, o preferinţă deosebită pentru dezvoltarea geminatelor (prezentă şi în celelalte două
1 Dar limba oficială este, din 1769, franceza.
2 În Elveţia, italiana este limbă oficială alături de franceză, germană şi retoromană.
3 Idiomul local este un dialect arab de tip magrebin, cu influenţe italiene.
4 Termen sinonim cu sabir, vezi mai sus.
5 În special, în dialectele toscane, deci şi în aspectul literar al italianei.
39
idiomuri, dar nu cu frecvenţa din italiana meridională) şi dezvoltarea metafoniei (închiderea sau
diftongarea vocalelor e şi o, aflate sub accent, când vocalele finale atone sunt i sau u lungi, [ī, ū]).
Toscana (cu dialectele menţionate în cap. III) are ca trăsături principale care o diferenţiază de
celelalte idiomuri italice următoarele: absenţa metafoniei, poziţia liberă a accentului, extinderea
derivării sufixale şi o sintaxă mult mai liberă.
Afirmarea definitivă a dialectului toscan-florentin ca limbă literară (italiana standard) s-a produs
în secolul al XIV-lea2.
Etapele de dezvoltare istorică a limbii italiene (periodizare destul de laxă, care trece peste
subperioade) sunt:
1. epoca veche (din 960 – anul redactării unui prim text italian, Cartea capuană – până la sfârşitul
sec. al XIII-lea) – caracterizată de instabilitate lingvistică şi de funcţionarea paralelă a latinei
medievale în administraţie, cultură, biserică.
2. epoca umanismului şi a Renaşterii (secolele al XIV-lea şi al XV-lea) – perioada când se
impune dialectul toscan-florentin;
3. epoca modernă (din sec. al XVI-lea până în prezent) – caracterizată prin extinderea limbii
italiene pe alte continente, prin colonizări şi emigraţie. În coloniile emigraţiei italiene din
America, de pildă, în special în America de Nord, limba italiană nu are un statut oficial sau
naţional (cum este cazul francezei, spaniolei şi portughezei – în Canada, America Centrală şi de
Sud), dar se vorbeşte încă datorită fluxului continuu de emigranţi şi legăturilor păstrate de
emigranţi cu patria natală.
În finalul acestui capitol vom prezenta, spre ilustrarea limbii italiene, un fragment din Cartea
capuană, text reprezentativ pentru epoca veche.
Limba sardă (dialectul principal este logudoreza; pentru celelalte, vezi în cap. III) se vorbeşte
în Sardinia3. Fiind concurată tot mai mult de italiană, sarda se află într-o stare de stagnare.
Aşa cum demonstrează primele texte (de factură juridică şi religioasă, datând din sec. al XI-lea),
sarda este idiomul romanic cel mai arhaic, cel mai apropiat de prototipul latin. Câteva trăsături ale
logudorezei probează caracterul arhaic al acestui idiom:
– menţinerea distincţiei dintre urmaşii lui ē, ĭ, ō, ŭ;
– velarele c, g se păstrează înainte de vocalele palatale;
– se menţin consoanele surde intervocalice, ca şi u final;
– articolul provine din ipse (ca în catalană): su, sa, sos, sas;
2 Funcţie temporară literară avuseseră anterior şi dialectul sicilian (şcoala poetică siciliană de la curtea lui Frederik al IIlea)
sau cel bolognez (şcoala poetică din Bologna).
3 Idiomul oficial este italiana; tot în Sardinia, mai exact în oraşul Alghero, se mai vorbeşte catalana (ca urmare a
stăpânirii aragoneze din trecut, începând din anul 1353) şi dialectul italian genovez (consecinţă a colonizării genoveze).
40
– pluralul este consonantic (în -s);
– prezintă forme verbale sintetice;
– păstrează forme arhaice în lexic (domo „casă” < domus, yuba „coamă” < iuba etc.).
Sarda prezintă şi câteva coincidenţe lexicale cu Romania Orientală: lat. scire > rom. şti, log.
iskire; lat. pertundere > rom. pătrunde, log. pertung’ere.
Lexicul limbii sarde înregistrează şi influenţe catalane (datorate îndelungatei stăpâniri
aragoneze, 1327 – 1720) şi spaniole (care a fost limbă oficială în şcoală şi în justiţie până în 1764).
Retoromana desemnează un ansamblu dialectal (vezi grupele dialectale în cap. III) care
acoperă cu aproximaţie teritorii ale fostelor provincii romane Raetia şi Noricum. Varietăţile
retoromane se vorbesc în Elveţia, în regiunea dolomitică (Tirolul italian) şi în N-E Italiei (Friuli).
Şi în cadrul acestui complex dialectal există o accentuată diferenţiere. Aceasta a dus la
considerarea friulanei ca idiom independent (corespunde spaţiului dintre frontiera cu fosta
Iugoslavie şi graniţele lingvistice venete). Substratul diferit, factorii socio-culturali, istorici şi
geografici (fiecare zonă are specificul ei din toate aceste puncte de vedere) reprezintă principalele
cauze ale caracterului eterogen al idiomurilor retoromane.
Prin anumite trăsături, retoromana se apropie de idiomurile galo-romanice. Alte trăsături indică
varietăţile retoromane drept dialecte cu dezvoltare specifică:
– diftongarea vocalelor închise (ca în franceză);
– sonanta l, în faţa unei consoane dentale, se vocalizează (nu şi în friulană): lat. alt(e)ru(m) >
suprasilv. auter, engad. oter, fr. autre;
– palatalizarea lat. k, g + a este un fenomen independent şi mai recent decât în dialectele galoromanice
(în friulană, fenomenul are realizări specifice: lat. casa > friul. k’aze, engad. chasa);
– marca pluralului nominal este -s (specific Occidentului romanic), dar şi în -i;
– viitorul este perifrastic (nu şi în friulană, unde este sintetic).
Lexicul retoromanei înregistrează multe împrumuturi din germană (veche şi modernă), influenţă
care se manifestă azi şi în topică. Accentuarea acestei influenţe germane i-a determinat pe romanişti
să regândească încadrarea retoromanei, constatându-se o anumită independenţă lingvistică de
grupul italo-roman. Retoromana prezintă şi câteva concordanţe cu româna, prin continuarea unor
forme latineşti de tipul melum, ardere, salire.
În încheierea prezentării acestui grup romanic, exemplificăm printr-un text în limba italiană, ca
fiind cea mai reprezentativă din grup.
41
Placito di Capua
(960)
– fragment –
„Sao ko kelle terre, per kelle fini que ki contene, [t]renta anni le possette parte sancti
Benedicti.[…]”
(Traducere: Ştiu că acele pământuri, care sunt cuprinse între acele graniţe, treizeci de ani le-a
avut [în stăpânire] partea [mănăstirea] Sfântul Benedict)
Comentariului textului:
Fragmentul face parte din textul Cartea capuană, text juridic, primul atestat în italiană.
sao – ind. prez., pers. I, de la it. sapere (< lat. *sapēre); it. sao s-a format analogic, după celelalte
persoane, unde apare un a tematic: sai, sa, sanno (tot analogic s-a format şi forma literară so „ştiu”,
după modelul unor monosilabice frecvente de tipul do, sto etc.).
ko < lat. quod.
kelle < lat. *eccu + ĭllae.
terre < lat. terrae (sg. terra > rom. ţară – s-a produs deci şi evoluţie semantică în cazul limbii
române; log. engad., occ., cat., pg. terra; friul. tiere; fr. terre; sp. tierra1); dintre limbile romanice,
numai italiana şi sarda conservă la nivel fonetico-fonologic geminatele latineşti.
per < lat. per (> rom. v. pre > rom. mod. pe).
fini – pl. fem. de la fine („graniţă, hotar” – astăzi, sensul este învechit, s-a abstractizat şi este
concurat de it. mod. limiti) < lat. finis; pluralul în -i nu este etimologic decât în italiana meridională,
pentru zonele centrale se formează cu afix antepus: pl. i mese/sg. il mese.
que < lat. pop. *que (pron. relativ); forma din text este o grafie etimologizantă care corespunde în
italiana modernă lui che.
ki < lat. *eccum + hic (inovaţie romanică).
contene < lat. cóntinet; it. lit. contiene.
trenta – se explică din forma, aparţinând latinei populare, *tríginta (< lat. cl. trigínta); aceeaşi
formă din lat. pop. a dat: log., pg. trinta; fr. trente; sp. treinta – în toate limbile romanice se observă
acelaşi tratament fonetic: g intervocalic şi posttonic dispare (cf. şi lat. quadráginta > it. quaranta,
log. baranta, fr. quarante, sp. cuarenta, pg. quarenta etc.); pentru numeralul treizeci din română,
vezi în cap. IV, paragr. referitor la morfosintaxă.
1 Când dăm corespondente ale unei forme în alte limbi romanice, exemplificăm doar cu câteva limbi romanice, căci nu
stă în intenţia noastră o prezentare exhaustivă, ci doar o prezentare comparativă a unor forme latineşti mai importante
prin longevitatea lor în limbile romanice care le-au perpetuat.
42
anni < lat. anni, subst. m., pl. – italiana conservă geminata nn cu rol fonologic; sg. it. anno < lat.
annus (> rom., friul., fr. an; log. annu, pg. anno, sp. año etc.).
le < lat. illae (> rom. le – pron. pers. neacc., f., pers. a III-a, pl. Ac).
possette – (lat.) possēdit nu poate explica forma din text; specialiştii au explicat-o pornindde la o
formă analogică de perfect, possedete – aceasta, prin haplologie (vezi Accidentele fonetice din
Anexa 1 a prezentului curs), s-a redus la possete, apoi s-a produs reduplicarea lui t, fenomen foarte
frecvent în italiana meridională.
parte sancti Benedicti – sintagmă formată din latinisme. Specialiştii au stabilit două tipuri de
argumente: 1) de natură fonetică – grupul consonantic ct, conform tendinţei din latina vulgară de
simplificare a grupurilor consonantice, evoluează în italiană la t (de regulă, când este precedat de o
altă consoană) sau, mai frecvent, la tt, prin asimilare (de regulă, în poziţie intervocalică) – şi 2) de
natură morfosintactică – sintagma nu prezintă articol definit, aşa cum ar fi trebuit dacă era în
italiană; genitivul sintetic, specific latinei, este înlocuit, în general, în limbile romanice cu
construcţii analitice (cf. it. la parte del santo Benedetto).
Bibliografie:
Goga, Ecaterina şi Coman. Lupu – Filologie romanică (Caiet de seminar), Ed. Universităţii,
Bucureşti, 1980
Iordan, Iorgu şi Manoliu, Maria – Introducere în lingvistica romanică, EDP, Bucureşti, 1965
Manoliu-Manea, Maria – Gramatica comparată a limbilor romanice, EDP, Bucureşti, 1971
43
VI. Spaniola, portugheza, catalana – prezentări generale, configuraţii dialectale,
periodizare.
Spaniola, cea mai importantă limbă romanică din cadrul grupului iberic, se situează şi pe glob
printre limbile reprezentate de un număr foarte mare de vorbitori (alături de chineză, engleză, rusă,
franceză). Evident că se iau în calcul, în acest sens, şi zonele în care spaniola s-a impus ca urmare a
colonizărilor de la sfârşitul secolului al XV-lea şi secolul al XVI-lea. Aşadar, spaniola se vorbeşte
în Spania (deci în Peninsula Iberică, alături de portugheză şi catalană, ceea ce corespunde teritorial
Ibero-Romaniei), dar şi în Mexic, America Centrală, America de Sud (cu excepţia Braziliei), la care
se adaugă şi zonele în care se vorbesc limbile creole cu bază spaniolă (vezi pragr. Limbile creole
din cap. III). Pentru teritoriul iberic propriu-zis se vorbeşte despre o romanizare „de tip latin”, iar
pentru celelalte zone unde spaniola a fost transplantată şi impusă prin colonizare – de o romanizare
„târzie” (condiţiile istorice fiind de altă natură decât cele care au dus la crearea limbii spaniole)1.
S-a văzut deja din prezentarea grupului iberic (cap. III) că spaniola – în special – este o limbă
romanică cu un element autohton destul de eterogen prin amestecurile lingvistice anterioare
romanizării. Influenţele feniciene, cartagineze, greceşti sau, ulterioare romanizării, germanice şi
arabe – fără a-i nega latinitatea – conferă limbii spaniole un statut aparte între limbile romanice.
Paralel cu extinderea Reconquistei (lupta de eliberare de sub dominaţia maură), dialectul
castilian2 se impune tot mai hotărât ca bază a limbii naţionale (şi literare) spaniole3. În prezent,
uzajul dialectal se estompează progresiv sub acţiunea limbii literare standard.
Dialectul castilian, vorbit iniţial în podişul Castiliei, şi-a transmis aşadar principalele
caracteristici limbii literare spaniole:
– diftongarea lui e, o fără excepţie: terra > tierra, tenet > tiene, bonum > bueno etc.;
– se conservă finalele vocalice din latină şi devin chiar mărci specifice genului: -a pentru
feminin, -o pentru masculin, -e este selectat de ambele genuri;
– f iniţial devine h (mut în spaniola modernă): fabulare > hablar, filius > hijo; f iniţial se menţine
numai când este în contact cu vibranta r sau cu diftongul ṷe: frons > frente, fons > fuente;
– grupurile consonantice care îl conţin pe l se palatalizează (într-o manieră deosebită de română,
de exemplu, unde cl, gl > k’, g’): clamare > llamar, planum > llano;
– consoanele surde intervocalice se sonorizează, dar, spre deosebire de franceză, de exemplu
(unde s intervocalic se pronunţă z), ajung, uneori, la fricative intermediare (sau, altfel spus, la
oclusive sonore aspirate): vita > vidha, lupum > lobho.
1 Cf. Filologie romanică…, op. cit., p. 157 – 158.
2 Pentru celelalte dialecte ale spaniolei, vezi în cap. III.
3 De altfel, se şi folosesc frecvent în relaţie de sinonimie sintagmele lengua española şi lengua castellana.
44
– grupul ct devine mai întâi it şi apoi ch [č]: lactem > leche, octo > ocho; etapa intermediară it se
regăseşte în teritoriul de limbă catalană, ca şi în Galo-Romania (factum > fr. fait);
– sonanta l + i devine j, ca grafem, dar se pronunţă h (fonem): filius > hijo [iho], mulierem >
mujer [muher], travalium > trabajo [trabaho];
– j (iot, în latină) iniţial devine h (fonem): jocum > juego [huego].
Etapele de dezvoltare istorică a limbii spaniole sunt:
1. epoca primitivă (până în secolul al XI-lea) – corespunde existenţei statelor germanice şi primei
perioade de ocupaţie maură (reamintim că maurii debarcă în anul 711, până în 714 cuceresc
aproape toată Peninsula Iberică, eliberarea completă a spaniolilor având loc de-abia în 1492). În
acest interval, dialectul castilian este în expansiune, deşi nu trebuie neglijate în studiul acestei
perioade influenţele lingvistice germanice şi arabe, care reprezintă, cel puţin lexical, un fond
substanţial. Primele atestări de limbă spaniolă se rezumă la glose, acestea fiind cunoscute în
cercetarea romanistică sub denumirile Glosele de la Silos şi Glosele de la San Millan (secolul al
X-lea).
2. epoca arhaică (sec. al XI-lea – sec. al XV-lea) – perioada în care castiliana se definitivează ca
nucleu al unei limbi unice, spaniola. Este elaborat (aprox. în anul 11401) primul mare text literar
spaniol, Cantar de mio Cid (sau Poema de mio Cid), redactat în castiliană. Tot acum, stăpânirea
aragoneză în Sicilia şi Napoli (sec. al XIII-lea – sec. al XV-lea) inaugurează epoca de
ascendenţă politică a Spaniei în Europa, proces continuat şi amplificat de Carol V în sec. al
XVI-lea2.
3. epoca clasică (sec. al XVI-lea – sec. al XVII-lea) – epoca de apogeu a literaturii de limbă
spaniolă în Europa şi, totodată, de mare prestigiu politico-cultural. În plan lingvistic,
evenimentul marcant al acestei epoci este reprezentat de transplantarea spaniolei în Americi,
consecinţă a colonizărilor.
4. epoca modernă (începând din sec. al XVIII-lea) – este perioada în care Spania îşi pierde
coloniile americane, dar limba spaniolă rămâne limbă oficială în toate aceste foste colonii. Tot
aici, trebuie menţionate şi importantele implicaţii ale unui eveniment petrecut cu două secole în
urmă. În perioada cuprinsă între sfâşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea
(deci după unificarea din 1492), sub presiunea Inchiziţiei, necreştinii (arabii şi evreii) sunt
expulzaţi din Spania. Efectul economic va fi dezastruos, această decădere accentuându-se o dată
1 Datarea îi aparţine lui Carlo Tagliavini.
2 Aceste colonizări din sec. al XVI-lea au loc pe fondul unor mari prefaceri în Europa. Începutul fusese făcut prin
colonizări în afara Europei – în anul 1492, Columb debarcă pentru prima oară în America, an în care este cucerită
Granada de către spanioli şi se produce unificarea statului, sub conducerea regilor catolici Ferdinand de Aragon şi
Isabella de Castilia. Carol V, urmaşul regilor catolici, va domni peste un imperiu în care „soarele nu apunea niciodată”,
metaforă care dă sema de marea întindere a imperiului ce cuprindea, în afara teritoriului din Europa (Hispania,
Germania) şi teritorii din noul continent (parte din America şi Mexicul cucerit de Cortés).
45
cu pierderea coloniilor americane. Consecinţa lingvistică a fost crearea unui sociolect1 al
emigraţiei, anume iudeo-spaniola. Prin izolarea de Spania, iudeo-spaniola prezintă o situaţie
similară cu a altor idiomuri aflate în condiţii asemănătoare2: menţine trăsături ale spaniolei
vorbite în secolele al XV-lea şi al XVI-lea (trăsături care nu se mai regăsesc în spaniola
modernă), dar a asimilat şi trăsături lingvistice din idiomurile vorbite pe teritoriile unde evreii
spanioli s-au refugiat. Aşadar, în funcţie de teritoriile de refugiu ale expulzaţilor, iudeo-spaniola
se împarte în: a) grupul oriental – Adrianopole, Constantinopol, Brusa, Smirna, Rodos şi b)
grupul occidental (sau sefardiţii) – Bosnia, România, Macedonia, Salonic.
Portugheza3 se vorbeşte4 în Portugalia, Galicia (provincie din nord-vestul Spaniei), în Azore şi
Madera şi în Brazilia; se adaugă numeroasele variante creole din Africa şi Asia5.
Romaniştii vorbesc, în general, despre două etape principale de evoluţie a limbii portugheze:
1. epoca arhaică – a cărei limită superioară întruneşte acordul specialiştilor: mijlocul secolului al
XVI-lea, când este redactat primul mare document literar, poemul lui Camoes – Os Lusiadas
(anul 1572). În privinţa limitei inferioare a acestei epoci, părerile specialiştilor sunt împărţite:
unii indică secolul al IX-lea, alţii – secolul al XII-lea. Ocupaţia maură – din secolele al VIII-lea
şi al XIII-lea – a avut, bineînţeles, consecinţe lingvistice şi asupra portughezei arhaice. Ca date
cu relevanţă istorică pentru această perioadă trebuie menţionate: constituirea, în anul 1085, a
comitatului Portugaliei (teritoriu cedat de Alfons VI de Castilia ginerelui său Henri de
Bourgogne) şi fixarea capitalei la Coīmbra, în anul 1139 (capitala se va muta la Lisabona în
secolul al XV-lea). Primele atestări sunt fragmente de texte juridice sau religioase (sec. al IX-lea
– al XII-lea). Atestări mai deosebite sunt aşa-numitele cancioneiro (sec. al XIII-lea – al XIVlea),
producţii lirice ale unor poeţi de la curtea lui Dom Denis (el însuşi poet, nepot al lui
Alfonso X al Spaniei). Concomitent cu Reconquista (mai ales din a doua jumătate a secolului al
XII-lea), portugheza arhaică formată în nord avansează spre sud şi, cu timpul, se va unifica cu
romanço mozarábico din Lusitania de Sud (idiom neolatin cu puternice influenţe maure).
2. epoca modernă (de la mijlocul secolului al XVI-lea până în prezent) – începând cu secolul al
XVI-lea, dialectul galiciano-portughez (neolatina constituită în Lusitania de Nord) se va
impune ca bază a limbii literare portugheze, ale cărei trăsături principale sunt:
– nazalizarea vocalelor urmate de consoane nazale: manum > mão, sanctus > são, luna > luã;
1 dialect social
2 De pildă, franceza vorbită în Canada păstrează elemente ale francezei de secol XVII.
3 Tagliavini, în Originile limbilor neolatine (op. cit., p. 356), numeşte galiciano-portugheză acest idiom, cuprinzând
astfel şi dialectul galician din N – V-ul Spaniei.
4 Pentru dialectele portugheze, vezi cap. III.
5 La variantele creole, precizate în cap. III, adăugăm sino-portugheza vorbită în Macao. Malaio-portugheza (din Java şi
Malacca) nu se mai vorbeşte.
46
– diftongul au > ou, oi (indiferent de realizarea grafică, se pronunţă o): taurum > touro, toiro
[toro], aurum > ouro, oiro [oro];
– e, o au timbru închis dacă în silaba finală se află o sau u; au timbru deschis dacă silaba finală
conţine pe e, i sau a; aceste variaţii de timbru creează opoziţii fonologice: cevo „păşune” / ceva
„hrană”, dobro „dublu”/dobra „cută”;
– surdele intervocalice se sonorizează (ca şi în spaniolă): lacum > lago, sapere > saber;
– cl iniţial devine ch: clavem > chave;
– cl intervocalic se transformă în lh (adică se palatalizează): oclu > olho [ol’o];
– sonanta l, aflată înainte de consoană, se vocalizează în u, i: sal(u)tem > sauto, multum > muito;
– fonetica sintactică are un rol important: de exemplu, s final devine z înaintea unui cuvânt cu
iniţială consoană sonoră şi ş, când este precedat de vocală, în celelalte cazuri (când cuvântul
începe cu vocală sau consoană surdă)1;
– se menţine mai mult ca perfectul indicativului latinesc (ca şi în sardă);
– viitorul indicativului poate fi sintetic sau analitic;
– în lexic există importante influenţe germanice şi arabe, ca şi în spaniolă.
Catalana, prin cele două dialecte ale ei (oriental şi occidental) se vorbeşte în Catalonia2
„istorică” din Spania (limba oficială este însă spaniola), în provincia Aragon (la graniţa cu
Catalonia), într-o mare parte din Valencia şi Alicante (fosta Marca Hispanica fondată de Carol cel
Mare), în insulele Baleare (prin cucerirea insulei Majorca, în 1229), în Alghero din Sardinia (oraş
colonizat în sec. al XIV-lea de catalanii veniţi din Barcelona), în centrul Roussilon din Franţa şi este
limbă oficială în Andorra.
Până în secolul al XIII-lea, poeţii catalani au scris în provensală (provensala, sau occitana, era în
epoca de glorie). Primul poet de limbă catalană a fost Ramon Llull (1235 – 1315). Cea mai veche
atestare a limbii catalane în proză datează de la sfârşitul sec. al XII-lea – începutul sec. al XIII-lea şi
este un fragment dintr-o carte de cult, Homilies d’Organya, găsită în dioceza Urgel: „… Senior,
nostre seinor dix aquesta paraula per semablant, et il esposa per si el ex […]” („… Domnilor,
Domnul nostru a spus această parabolă prin asemănare, şi el o înfăţişează prin sine însuşi…”).
În secolul al XIII-lea, sub Iacob I, catalana devine limbă oficială, fiind folosită şi de Casa de
Aragon. Evenimentul care a condus la înlăturarea catalanei de pe poziţia de limbă oficială a fost
unificarea Aragonului cu Castilia (prin căsătoria Lui Ferdinand de Aragon cu Isabella de Castilia, în
1474). Procesul se va accentua după căderea Granadei, urmată de unificarea politico-administrativă
a Spaniei (1492) şi se va încheia prin impunerea castilianei ca limbă literară şi naţională.
1 Pentru ilustrarea acestui aspect, vezi mai jos, în transcrierea fonetică a fragmentului Auto de partilha.
2 La Catalunya sau El Principat, provincie formată din: Barcelona, Gerona, Tarragona, Lérida.
47
Principalele caracteristici ale catalanei sunt:
– diftongare redusă;
– grupul consonantic ct devine it (ca în fr., prov. şi pg.): factum > feit, lactem > lleit;
– l iniţial se palatalizează (se notează ll): lupus > llop;
– f iniţial se păstrează: factum > feit;
– c + e, i > s: circulum > sercol;
– grupurile consonantice cl, fl, pl se menţin;
– mb devine m: camba > cama;
– articolul (dialectal arhaic) provine din ipse (ca în sardă), nu din ille (valabil pentru restul
Romaniei): m. sg. es / f. sg. sa / m. pl. sos / f. pl. ses.
Caracteristicile limbii catalane şi poziţia sa geografică i-au determinat pe cercetători să oscileze
în privinţa acestui idiom: unii îl consideră parte integrantă a grupului ibero-roman, alţii îl integrează
în grupul galo-roman. Încă de la prima descriere a limbilor romanice de către Fr. Diez, începe să se
impună ideea că limba catalană, prin deosebirile sale de spaniolă şi portugheză, are un statut de sine
stătător. Indiferent de opiniile privitoare la apartenenţa catalanei la un grup romanic sau altul, se
constată că acest idiom se dezvoltă în continuare, în special prin câştigarea dreptului la exprimare
(în presă, în şcoală etc.).
În încheiere, ilustrăm spaniola şi portugheza (aceasta din urmă numai prin traducere şi
transcriere fonetică, fără studiu de text) – ca fiind idiomurile reprezentative pentru grupul iberoroman
– prin fragmente din texte aparţinând primelor perioade de evoluţie a limbilor respective.
Poema de mio Cid
(secolul al XII-lea)
– fragment –
“Merçed, ya Cid, barba tan complida!
Fem ante vos yo y vuestras ffijas
iffantes son e de dias chicas,
con aquestas mis dueñas de quien so yo servida.”
(Traducere: Preaslăvite stăpân, cu barba atât de bogată!/iată-ne înaintea (înălţimii) voastre, pe
mine şi pe fiicele voastre -/copile sunt şi mici de zile [adică „nevârstnice” – n. n.] -,/cu aceste
doamne ale mele de care sunt eu slujită.)
48
Comentariul textului:
Fragmentul face parte din primul text literar în limba spaniolă, text care se constituie, totdată, într-una
din marile realizări literare ale evului mediu, alături de celelalte poeme eroice (chansons de geste – „cântece
războinice”), cum ar fi: Chanson de Roland („Cântecul lui Roland”, poem eroic în franceză, redactat în sec.
al XI-lea), Cântecul lui Hildebrand (sec. al VIII-lea, primul monument al literaturii germane, cu subiect din
istoria legendară a goţilor), Cântecul Nibelungilor (monument de literatură germană, fixat în scris în sec. al
XII-lea), Cântecul oastei lui Igor (monument de literatură rusă, aproximativ sec. al XI-lea), Beowulf
(monument de literatură anglo-saxonă, sec. al X-lea) ş.a.
Poemul înfăţişează isprăvile de vitejie ale unuia dintre cei mai străluciţi comandanţi militari, Rodrigo
Diaz de Bivar el Cid Campeador, din perioada regilor Sancho al II-lea şi Alfonso al IV-lea. Poemul respectă,
în mare măsură, realitatea istorică şi chiar geografică. Pentru faptele sale de arme împotriva maurilor,
Rodrigo a fost distins cu titlul El Campeador. Când moare Sancho al II-lea, la tron vine fratele său, Alfonso.
Acesta îl căsătoreşte pe Rodrigo cu Jimena Diaz (vara regelui). În poem, Rodrigo (Cidul) este trecut de mult
de prima tinereţe; are două fiice – doña Sol şi doña Elvira (Maria şi Cristina, în realitate). Răzbunarea
eroului împotriva nobililor care i-au batjocorit fiicele constituie conţinutul poemului. Cidul a fost într-adevăr
exilat, ca în poem, şi a murit în 1099.
Poemul este structurat în trei mari cânturi (în total, poemul are 3730 de versuri; măsura versurilor variază
între 10 şi 20 de silabe şi se remarcă prin procedeul asonanţei): I. Exilul, II. Nunta fiicelor Cidului şi III.
Jignirea din pădurea Corpes. Prima pagină din manuscris lipseşte, iar prologul este luat din Cronica celor
douăzeci de regi.
Deşi acest poem a fost datat aproximativ în jurul anului 1140 (considerat anul redactării originale), copia
păstrată este din 1307 şi a fost făcută de un anume Pedro Abad. Unii specialişti în literatură comparată
(Ramón Menéndez Pidal, de exemplu) cred că ar fi vorba despre doi autori, iar copia din 1307 ar fi, de fapt,
fuziunea celor două versiuni.
Din perspectiva care interesează aici, cea lingvistică, sunt de reţinut iregularităţile pe care le prezintă
textul, ca urmare a lipsei de fixare a dialectelor romanice peninsulare ce caracteriza perioada în discuţie.
Castiliana încă nu îşi definitivase supremaţia asupra celorlalte dialecte. La acestea se adaugă modificările
suferite de forma originală prin copieri succesive.
merçed < lat. mercēde(m) „plată, leafă, răsplată”; în lat. pop. capătă şi sensul figurat „preţ” (> it.
mercé, fr. merci etc.). În sp. mod., ca şi în it. şi fr., cuvântul are şi sensurile „favoare, graţie, milă”,
de unde expresiile: fr. à la merci de quelqu’un, sp. a merced de uno („(a fi) la cheremul cuiva”). Ca
termen de politeţe, fr. merci începe să funcţioneze din sec. al XIV-lea. Pentru sp., merçed, împreună
cu vuestra, va forma pron. de politeţe usted (pers. a III-a, sg.). În text, merçed este folosit tot ca
termen cu valoare de politeţe, dovadă imposibilitatea traducerii ad litteram (ci printr-o formulă de
reverenţă). Tratamentul fonetic, pentru sp. v., este reprezentat de grafemul ç care notează africata
[ts] (ce va evolua la fricativa [s]), dezvoltată în Occidentul romanic dintr-un k + e, i. Apocopa lui e
49
este un fenomen frecvent în sp. v., care se generalizează mai ales după consoanele n, l, r, s, z, d
(căderea acestei vocale finale are loc, în aceleaşi condiţii, şi în pg.: lat. pane(m) > sp. pan, pg. pão;
lat. cantare > sp., pg. cantar etc.).
ya – adv. „şi, deja, acum, mai” < lat. iam.
Cid (subst. propriu) < ar. sidi „stăpân, suzeran”, desemna mai ales pe nobilul care avea vasali
musulmani.
barba < lat. barba (> it., log., occ. cat., sp., pg. barba; fr., friul. barbe; rom. barbă).
tan – adv. „atât de” < lat. tam.
complida – în sp. mod. cumplida; participiu folosit adjectival (de la verbul din sp. v. complir „a
împlini”); complir < lat. complēre „a umple, a împlini” (> arom. cumpli, it. compiere, fr. accomplir
etc.). Oscilaţiile din vechea spaniolă dintre vocalele corelative (e şi i, o şi u) se rezolvă cel mai
adesea în favoarea celor închise (i şi u). Sintagma din text, barba tan complida, tradusă ad litteram
în scopul recunoaşterii formelor, are sensul expresiv „neatinsă de umilinţa înfrângerii”.
fem (în sp. mod. heme „iată-mă”) < ar. he (interj., strigăt de luptă la arabi) + lat. me (pron. pers.,
Ac). Pentru apocopa lui e, vezi mai sus. În forma din text, f- iniţial se explică prin
hipercorectitudine (sp. mod. a revenit la forma etimologică, însă h iniţial nu se pronunţă), apărut
prin analogie, probabil, după forme ca filiu(s) (> sp. hijo), farina (> sp. harina) etc.
ante – prep. „înaintea” < lat. ante.
vos < lat. vos (> rom., it. voi; friul., occ. cat., pg., sp. vos; fr. vous); aici, valoare reverenţială. Cu
această valoare, se foloseşte în sp. mod. forma vosotros – la origine, o formaţie emfatică şi care se
generalizează în Secolul de Aur.
yo – pron. pers. de pers. I, sg. < lat. ego (despre căderea lui g intervocalic, vezi explicaţia la forma
eu din Scrisoarea…; pentru selecţia vocalelor închise în detrimentul celor (semi)deschise, v. supra).
y – conj. simplă cop. „şi” < lat. et (> pg. e, it. e(d), fr. et; în româna veche a circulat paralel cu şi din
lat. sic şi forma e moştenită din lat. et); de observat că în toate limbile romanice lat. et l-a pierdut pe
t final (unele limbi, precum italiana, l-au transformat mai întâi, ulterior înlăturându-l; în franceză,
limbă cu ortografie etimologică, t din et nu se pronunţă – este, aşadar, un simplu fapt de grafie).
vuestras – adj. pos., f. pl.; sg. vuestra < lat. *vŏstru (> sp. vuestro, rom. vostru, it. vostro, fr. vôtre,
pg. vosso). Diftongarea lui ŏ sub accent în ṷe este tratament fonetic specific spaniolei.
ffijas < lat. filias, sp. mod. hijas, pl. pentru hija < lat. filia (> it. figlia, fr. fille, pg. filha etc.; în rom.
l-a dat pe fie – forma fiică < fie + suf. -ică, forma etimologică păstrându-se în stratul popular al
limbii, cf. fie-ta). Grafia ff poate fi interpretată ca o reacţie la tendinţa de articulare aspirată a lui f
iniţial (fenomenul cu sferă limitată de acţiune în spaniola veche). Pentru tratamentul fonetic al lui l
intervocalic, vezi supra (în paragr. despre caracteristicile impuse de castiliană spaniolei literare).
50
iffantes – pl. pentru sp. mod. infante < lat. infante(m) “mut, copil mic” (> fr., cat. enfant; sp., pg.
infante “fiu de rege”; infante din română este neologic). Geminata ff este un simplu fapt de grafie
(nemenţinut de sp. mod., care, de altfel, a şi refăcut forma infante după latină). Pierderea primului n
din forma etimologică din text se poate explica prin disimilare.
son – pers. a III-a pl. a inf. din sp. mod. ser; son < lat. sŭnt (această formă de indicativ din latină a
trecut, pentru română, prin transformările fonetice: lat. sŭnt > su > rom. v., pop. s (pop., şi îs, prin
proteza lui î) – forma scurtă a lui sînt, aceasta provenind din conj. sintunt > sintu > sîntu > sînt;
aşadar, forma sunt, impusă de Academia Română, în 1993, este o simplă convenţie ortografică).
de < lat. de (prep. cu ablativul) „din, de, de la”.
dias – pl. pentru dia < lat. pop. *dia. În spaniolă, dia este unul din puţinele cuvinte terminate în -a,
exceptând împrumuturile de tipul el problema, el tema etc.
chicas – pl. fem. pentru chica (m. sg. chico) „(adj.) mic, (subst.) copil”; provine din germ. v. čikk (>
pg. chico, it. cicco, fr. chiche). Forma din text funcţionează ca adjectiv (chicas determină iffantes).
con < lat. cŭm, prep. (> pg. com, rom. cu etc.).
aquestas – adj. dem. de aprop., f., pl; sg. aquesta < lat. *eccu + ĭsta (> rom. aceasta; it. questa; cat.,
occ., pg. aquesta etc.). În sp. şi în pg., aquesta a fost eliminat încă din perioada veche de esta < ĭsta
(concurenţa dintre cele două forme persistă în cat. şi în occ.; cat. lit. preferă forma aquesta).
mis – adj. pos., pl. f. pentru mi; în v. sp. mie < mia < lat. mĕa; -a, aflat în hiat > ø. Reducerea finalei
vocalice se explică prin procliza adjectivului posesiv. Femininul mi se generalizează şi la masculin,
în locul formei din spaniola veche, mio. Această formă, mio, rămâne în sp. mod. adj. pos. în encliză
şi pron. pos. Uniformizarea atinge şi celelalte forme: f. tu şi su înlocuiesc formele dem. to şi so.
dueñas < lat. dŏmĭnas, pl. pentru dueña < dŏmĭna (> rom. doamnă, it. donna, it. donna, fr. dame,
cat. şi pg. dona, în sp. şi doña). Forma veche, dueña, însemnând „jupâneasă, guvernantă”, prezintă
diftongarea normală ṷe < ŏ accentuat şi ñ < nn (< m(ĭ)n). Forma mai nouă, dona „doamnă”,
folosită cu o accepţie specifică Evului Mediu occidental, nu cunoaşte diftongarea lui ŏ tonic.
quien < lat. quem, pron. rel. În sp. v., quien era invariabil. În sec. al XVIII-lea începe să se
folosească şi la plural (quienes).
so < lat. sŭm. Forma normal fonetică este son, aceasta a circulat sporadic în vechea spaniolă. Forma
soy (pers. I, sg.), din spaniola modernă, este rezultatul combinării lui so cu *ayyo (< habeo).
servida < lat. servita, part. al verbului servir < servire (> it. servire; pg., cat., fr., occ. servir etc.).
Tratamentul fonetic suportat de forma din text constă în sonorizarea lui t în poziţie intervocalică.
51
Auto de partilha
(1192)
– fragment –
„In Christi nomine. Amen. Hec est notitia* de partiçon e de devison que fazemus antre
nos dos herdamentus e dus cout[us] e das onrras e dos padruadigus das eygreygas que forum de
nossu padre e de nossa madre en esta maneira:…”
* textul, redactat în portugheza veche, începe prin formule latineşti: „În numele lui Christos. Amin.
Aceasta este nota…”. A se remarca grafia hec pentru haec.
(Traducere: Act de diviziune (împărţire) – […] (Aceasta este nota) de repartizare şi de împărţire,
pe care o facem între noi, a proprietăţilor şi a terenurilor şi a feudelor şi a patronatelor bisericilor,
care au fost ale tatălui nostru şi ale mamei noastre, în acest fel:…)
Transcriere fonetică:
[…] [đẹ] [partison] [ẹ] [đẹ] [đẹvizon] [k’e] [fažẹmuš] [antre] [nuš] [doz] [ḝrdamjęntuš] [ẹ] [duš]
[cutuš] [ẹ] [daš] [õnraš] [ẹ] [duš] [padruadiguz] [daš] [ḝjgrejgaš] [k’e] [forum] [đẹ] [nosu] [padre]
[ẹ] [đẹ] [nosa] [madre] [ẹn] [ḝsta] [maneyra]: …
Bibliografie:
Goga, Ecaterina şi Lupu, Coman – Filologie romanică (Caiet de seminar), Ed. Universităţii,
Bucureşti, 1980
Iordan, Iorgu (coord.) – Crestomaţie romanică, EARSR, Bucureşti, 1962
Iordan, Iorgu – Istoria limbii spaniole, EARSR, Bucureşti, 1963
Iordan, Iorgu şi Manoliu, Maria – Introducere în lingvistica romanică, EDP, Bucureşti, 1965
*** – Poeme epice ale evului mediu, trad. de Sorina Bercescu, Victor Bercescu şi Sevilla
Răducanu, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978;
Tagliavini, Carlo – Originile limbilor neolatine (Introducere în filologia romanică), versiune
românească îngrijită şi coordonată de Al. Niculescu, trad. de Anca Giurescu şi Mihaela Cârstea-
Romaşcanu, Bucureşti, 1977.
52
VII. Franceza, francoprovensala, occitana – prezentări generale, configuraţii
dialectale, periodizare. Statutul gasconei ca idiom romanic – descriere
generală.
Franceza, limbă de mare circulaţie, se vorbeşte în Franţa, Corsica, Belgia, Elveţia, în insulele
anglo-normande din Marea Mânecii şi în Canada (partea francofonă, cu centrul la Québec).
În Europa, franceza este rezultatul unui proces lingvistic local, doar în Corsica a fost impusă
populaţiei italiene prin cucerire. În Canada s-a impus autohtonilor de către coloniştii francezi în sec.
al XVII-lea şi al XVIII-lea şi se foloseşte în continuare, alături de engleză (cu centrul la Otawa)
chiar şi după cedarea acestui teritoriu Angliei (1763). Franceza vorbită în Canada păstrează multe
din particularităţile francezei din momentul transplantării.
Pe teritoriul Franţei (unde franceza este limba oficială), în afară de celelalte două limbi
romanice, francoprovensala şi occitana (provensala), se vorbesc şi alte idiomuri: limba flamandă
(germanică) – în arondismentul Dunkerque, Hazenbrouck şi în câteva comune din Pas-de-Calais;
limba bretonă (celtică) – în Bretagne; limba bască (idiom neindo-european, după unii, iberocaucazian)
– în sud-vestul Franţei, zona Pirineilor, Ţara bascilor.
Franceza literară are la bază dialectul francian1, care s-a vorbit iniţial în jurul Parisului (Îlede-
France). Acesta a început să se impună în secolul al XIV-lea, ca urmare a unui complex de
evenimente economice, politice şi culturale. Până la momentul indicat, fluctuaţia dialectală avea un
caracter pronunţat, observabil şi în textele juridice, administrative sau chiar literare anterioare
secolului al XIV-lea. Un obstacol serios în calea dezvoltării aspectului unitar de limbă literară a fost
constituit şi de privilegiul pe care l-a avut latina în evul mediu, folosită ca limbă oficială şi de cult.
Oficializarea limbii franceze ca idiom cu funcţie de comunicare la nivel naţional (ceea ce a
condus la decăderea celorlalte, în special a idiomului occitan, supranumit provensal – vezi mai jos,
în paragraful destinat acestui idiom) a fost întreprinsă de Francisc I, în 1539. Acest an este marcat
de elaborarea edictului de la Villers-Cotterêt, prin care se interzicea folosirea în administraţie a
oricărei alte limbi în afara francezei. Francisc I urmărea prin acest act o unificare economică şi
legislativă (ceea ce însemna limitarea puterilor feudalilor) şi, implicit, supremaţia politică a
monarhului. Consecinţa lingvistică a fost, bineînţeles, impunerea definitivă ca bază supradialectală
a dialectului francian – pe de o parte – şi înlăturarea celor doi concurenţi principali ai limbii
franceze, provensala şi latina medievală – pe de altă parte.
1 Pentru celelalte dialecte, vezi cap. III.
53
Etapele de dezvoltare istorică a limbii franceze sunt:
1. epoca veche (sau arhaică) – actul de naştere al limbii franceze arhaice este constituit de Les
Serments de Strasbourg (842), cel mai vechi text romanic atestat până în prezent. Limita
superioară a acestei perioade este secolul al XIV-lea, moment până în care se poate vorbi, aşa
cum am mai menţionat, despre o mare diversitate dialectală. Tot în această perioadă a fost
redactat primul mare text literar, Chanson de Roland (sec. al XII-lea).
2. epoca medie (sec. al XIV-lea – al XVII-lea) – este perioda decisivă pentru unificarea
administrativă şi politică a Franţei, ceea ce permite şi impunerea dialectului francian ca limbă
naţională (legiferat prin deceretul lui Francisc I, din 1539). Tot acum se înfiinţează şi Academia
Franceză, din iniţiativa lui Richelieu (1634), scopul declarat fiind protejarea şi cultivarea limbii
franceze. Pentru atingerea acestui obiectiv s-a pornit la elaborarea unei gramatici şi a unui
dicţionar ale limbii franceze. În această epocă începe şi extinderea limbii franceze în afara
Europei, prin: cucerirea şi colonizarea unor teritorii americane, în 1608 (Canada de astăzi,
cedată Angliei în 1763), colonizarea, în 1603, a Acadiei (devenită Noua Scoţie după preluarea
de către Anglia, în 1713), la acestea adăugându-se şi toate teritoriile pe care se vorbesc limbi
creole cu bază franceza (vezi paragraful referitor la limbile creole din cap. III).
3. epoca modernă (din sec. al XVIII-lea până în zilele noasstre) – secolul al XVIII-lea marchează
începutul unei perioade de largă afirmare a francezei ca limbă de cultură şi de circulaţie
internaţională.
Francoprovensala reprezintă, după Pierre Bec1, „une entité linguistique originale,
«intermédiaire», comme son nom l’indique, entre le français et l’occitan”2. Alţi cercetători
(Tuaillon3) consideră că denumirea descriptivă „la zone de fermeture des timbres A” („zona de
închidere a timbrelor lui A”) se potriveşte mai bine acestei limbi, căci una din caracteristicile ei
fundamentale constă în fenomenul fonetico-fonologic indicat.
Vorbitorii de francoprovensală sunt, de regulă, bilingvi (folosesc încă un idiom – fie limba
oficială a statului respectiv, fie un alt dialect vorbit în zonele limitrofe teritoriului francoprovensal).
Acest fenomen se explică prin faptul că graniţele geografice care separă graiurile francoprovensale
de alte idiomuri sunt dificil de trasat cu precizie. Între zonele francoprovensale şi celelalte există
aşa-numitele arii de tranziţie. Graiurile francoprovensale acoperă, cu aproximaţie, fostul regat al
burgunzilor (care s-a constituit în secolul al V-lea). Iată configuraţia geografică, pe zone, a acestui
idiom: pe teritoriul Franţei – Forez, Dauphiné, Savoia, Franche Comté; în Elveţia – Geneva, Vaud,
1 În Manuel pratique…, op. cit., p. 362.
2 „[…] o entitate lingvistică originală, «intermediară», aşa cum indică şi numele [acestui idiom], între franceză şi
occitană”.
3 Apud Filologie romanică…, op. cit., p. 153.
54
Neuchâtel şi, parţial, Fribourg, Valais, Berna; pe teritoriul Italiei – în Val d’Aosta. Centrele
reprezentative ale francoprovensalei sunt: Lyon, Saint-Etiene, Grenoble, Geneva, Lausanne,
Neuchâtel. Această apartenenţă la trei state, ceea ce implică acţiunea factorilor geografici şi
politico-istorici, a avut drept consecinţe pierderea unităţii lingvistice din trecut (în evul mediu) şi
reducerea domeniului francoprovensal. Graiuri ale francoprovensalei au fost înlăturate chiar, în
unele locuri, sub presiunea limbilor franceză şi provensală (în Franţa) sau a limbii germane (în
Elveţia). Aşadar, francoprovensala contemporană are un aspect destul de fragmentat. Încă din evul
mediu, perioadă în care unitatea lingvistică a francoprovensalei nu a avut de suferit, baza normativă
a acestui idiom a fost impusă de dialectul lionez (pentru celelalte dialecte, vezi în cap. III).
Francoprovensala are în comun cu franceza anumite particularităţi consonantice, iar de
occitană se apropie prin câteva trăsături ale sistemului vocalic1. Iată câteva din trăsăturile
fundamentale ale francoprovensalei:
– conservarea latinescului a aflat în poziţie liberă (cf. passar) şi palatalizarea lui după anumite
consoane: taliare > taillier;
– menţinerea lui -a neaccentuat: una, festa (< lat. festa, adj. „bucuroasă, de sărbătoare, festivă”);
– păstrarea vocalelor -o (< -o, -u) şi -e, aflate în poziţie neaccentuată: sieglo (< lat. saeculu(m),
„secol, generaţie, epocă”), mare (< lat. ma(t)re(m), „mamă”);
– palatalizarea lui k/g + a > [ts/dz], în majoritatea teritoriilor francoprovensale: furca > furtsә;
– prezintă pronumele posesive nostri/nostrum, nostrun, vostri/vostron (formele în -on sunt
considerate analoage cu mon, ton, son).
În privinţa occitanei (sau provensala) s-a emis ipoteza că ar putea fi încadrată într-o grupă
romanică aparte, alături de catalană şi gasconă, dat fiind că idiomul catalan se detaşează de grupul
iberic prin anumite trăsături şi se apropie în acest fel de grupul galic – pe de o parte – şi că occitana,
respectiv gascona, se diferenţiază – pe de altă parte – de celelalte limbi din grupul galic. Nu reluăm
aici motivul pentru care preferăm menţinerea încadrării iniţiale, făcută în cap. III al prezentului curs
(pentru amănunte, vezi primul paragraf al capitolului III, referitor la criteriile de clasificare a
limbilor romanice, şi – în acelaşi capitol – nota de subsol de la descrierea grupului galo-romanic).
Limba provensală era numită în evul mediu şi langue d’oc, în opoziţie cu franceza,
supranumită langue d’oïl – după adverbul de afirmaţie (vezi şi notele de subsol, referitoare la
această problemă, cap. III). Acest idiom se vorbeşte în jumătatea sudică a Franţei, la sud de linia de
demarcaţie care uneşte Grenoble şi Toulouse (idiomul oficial este tot franceza).
1 Substratul burgund îi conferă însă o fizionomie aparte prin influenţa pe care a exercitat-o asupra foneticii, lexicului şi
toponimiei francoprovensalei.
55
Sudul Franţei a beneficiat în trecut de o dezvoltare rapidă, poziţia geografică, mediteraneană, a
facilitat înflorirea comerţului şi urbanizarea. Ascensiunea economică a dus şi la dezvoltarea culturii
şi, implicit, la consolidarea limbii occitane. Astfel că, în Evul Mediu, Provence era centrul cultural
al Europei. Epoca de glorie a provensalei se plasează între secolul al XI-lea (după unii cercetători,
chiar din secolul al IX-lea) şi secolul al XIII-lea, perioadă care se remarcă printr-un fenomen ce va
avea implicaţii majore pentru întreaga cultură europeană. Este vorba despre producţiile lirice ale
unor poeţi vaganzi. Poezia trubadurilor1 – leagănul întregii liricii europene – este atât de
răspândită, încât devine baza multor curente şi şcoli literare: dolce stilnovismul (dulcele stil nou,
reprezentat de Guido Cavalcanti, Cino da Pistoia, Lapo Gianni şi de Dante Alighieri), şcoala
siciliană (constituită la curtea lui Frederic al II-lea, cu concursul trubadurilor provensali, exilaţi în
urma cruciadei contra albigenzilor, la începutul secolului al XIII-lea – vezi mai jos), literatura
franceză medievală, literatura engleză cavalerească etc.
Dintre cei mai de seamă trubaduri amintim aici pe: Guillaume de Poitiers (primul trubadur
cunoscut), Jaufre Rudel (prinţ de Blaye), Bertran de Born, Bernard de Ventadour (considerat a fi cel
mai talentat poet din vechea lirică provensală), Marcabrun şi mulţi alţii. Prin intermediul liricii
trubadurilor, au intrat multe cuvinte din occitană în franceză şi italiană: în franceză – amour,
ballade, bastide („oraş, cetăţuie”), auberge („han”), cigale („greier”), rossignol („privighetoare”)
etc.; în italiană – trovatore, menestrello, viola, conte, marchese etc.
Declinul culturii şi limbii occitane a început în secolul al XIII-lea, factorul economic
constituindu-se de data aceasta în catalizator al involuţiei prestigiului culturii provensale. Cauza o
constituie războaiele dintre albigenzi şi forţele aliate ale papalităţii şi regatului francez2. Acest
război durează douăzeci de ani (1209 – 1229) şi se încheie cu înfrângerea provensalilor, ceea ce are
drept consecinţă imediată, pe lângă pierderile umane suferite, decăderea economică şi, implicit,
imposibilitatea realizării oricărei intenţii de autonomizare. Bogăţiile Provenţei încep să se scurgă în
vistieriile papalităţii, cu ajutorul lui Ludovic al VIII-lea şi al regentei Blanche de Castillia. Lovitura
definitivă pentru declinul culturii şi limbii occitane a fost edictul lui Francisc I din 1539, prin care
1 Trubadur, în provensală – trobador (derivat din verbul trobar – „a găsi, a alcătui, a inventa”), înseamnă „poet”.
Trubadurul era, de cele mai multe ori, un cântăreţ migrator (vagand), care-şi schimba locul de reşedinţă, mutându-se de
la o curte la alta, de la o ţară la alta, în funcţie de temperamentul său, de relaţia pe care o avea cu seniorul la a cărui
curte poposea etc. Stilul specific trubadurilor este numit trobar clos, desemnând un cod de reguli de versificaţie, un
registru tematic specific (iubirea pentru o donna, văzută drept cale spirituală, era principala temă) şi un cod de
semnificaţii, aproape ezoterice uneori. În langue d’oil (franceză), echivalentul lui trobar este trouver, de unde
substantivul trouvèr (poet). În italiană, verbul trovare a dat substantivul trovatore.
2 Grupare „religioasă” care nu accepta supunerea necondiţionată şi tributurile pentru curtea papală. Mobilurile acestor
războaie aşa-zis religioase au fost, de fapt, de natură economică şi politică: Provence – prin puterea ei financiară,
rezultat al unei economii prospere – devenise o forţă de temut pentru papalitate, ca şi pentru regalitatea franceză.
Coalizarea forţelor papalităţii cu cele ale regalităţii s-a produs pe fondul unor interese comune: pretenţiile de
„universalitate” ale catolicismului şi ale monarhiei se conjugaseră printr-o conciliere între puterea politică şi cea
ecleziastică. Potenţiala independenţă politică a unor feude din sud, ca urmare a prosperităţii lor, nu era văzută cu ochi
buni, căci ar fi venit în contradicţie cu idealul regalităţii franceze de realizare a unui stat unic francez.
56
interzicea folosirea, în administraţie, a oricărei alte limbi decât franceza. Hotărârile legislative, din
epoca modernă (începând cu sec. al XIX-lea), prin care se întărea dreptul limbii occitane de a
funcţiona în presă şi în şcoli, nu reuşesc să refacă prestigiul de odinioară. Statisticile confirmă un
număr mare de vorbitori de occitană, circa 12 milioane, şi faptul că în universităţi s-au creat cursuri
de profil, dar occitana nu a ajuns la statutul de limbă de circulaţie.
Dialectul provensal se detaşează de celelalte (vezi dialectele occitanei, în cap. III) prin statutul
de limbă literară pe care l-a avut în Evul Mediu. În cele ce urmează, prezentăm câteva caracteristici
generale ale occitanei:
– a final devine o (Mirella > Mireio);
– căderea vocalelor finale, cu excepţia lui -a;
– diftongare redusă (e, o: heri > ier, morior > muer; dar nu şi în forme care, în franceză, se
diftonghează, cf.: lat. florem > occ. flor / fr. fleur);
– diftongul au se menţine: aurum > aur, causa > causa.
Primele atestări provensale apar în texte latineşti din secolul al X-lea şi al XI-lea: Jurămintele
vasalilor familiei Lautrec (985 – 989), Jurămintele lui Wilhelm V din Montpellier (1059). O
depoziţie juridică din 1102 se constituie în primul text integral în provensală.
Printre primele texte literare în occitană, cercetătorii semnalează poemul Boëcis (sfârşitul
secolului al X-lea) şi poemul bilingv (în latină şi occitană) Alba bilingue. În finalul capitolului vom
prezenta şi un fragment dintr-un poem al trubadurului Bernard de Ventadour, preferând însă unui
studiu amănunţit al textului şi unei traduceri ad litteram (care ar răpi din frumuseţea versurilor) o
traducere literară (care, deşi este destul de aproape de text, redă admirabil spiritul poemului).
Gascona, fost dialect al provensalei, s-a desprins devenind idiom de sine stătător, ca urmare a
adâncirii diferenţierilor de complexul dialectal occitan. Prin unele particularităţi, facilitate de zona
geografică în care se vorbeşte (ibero-pirineică), gascona se apropie de catalană şi de dialectul
aragonez spaniol:
– f iniţial devine h: filius > hilo;
– ll > r: bella > bero;
– surdele intervocalice nu dispar, ci se menţin sau se sonorizează.
În final, ilustrăm grupul francez printr-un fragment comentat din textul Les Serments de
Strasbourg, redactat în franceza veche şi prin fragmentul menţionat pentru provensală.
57
Les Serments de Strasbourg
(842)
– fragment –
„Pro Deo amur et pro pro christian poblo et nostro commun salvament, d’ist di in avant, in
quant Deos savir et podir me dunat, si salvarai eo cist meon fradre Karlo et in aiudha, et in
cadhuna cosa, sicum om per dreit son fradre salvar dift, in o quid il mi altresi fazet; et ab Ludher
nul plaid nunquam prindrai, qui, meon vol, cist meon fradre Karlo in damno sit. […]”
(Traducere: Pentru dragostea lui Dumnezeu şi pentru salvarea comună a poporului creştin şi a
noastră, de azi înainte, atâta [timp] cât Dumnezeu îmi dă ştiinţă şi putere, aşa voi susţine eu pe
acest frate al meu Carol şi cu ajutor, şi cu orice lucru, aşa cum trebuie de fapt să-ţi ajuţi fratele, cu
condiţia ca el să facă la fel pentru mine; şi cu Lotar nu voi face niciodată vreo înţelegere, care,
prin voinţa mea, să fie în dauna acestui frate al meu Carol […] )
Comentariul textului:
Această primă atestare a unei limbi romanice, datată în 842, este un text cu redactare trilingvă:
în latină, în franceza veche şi în germanică, pentru a fi înţeles de soldaţii care depuneau jurământul.
Acesta este un text juridico-politic, un tratat de alianţă încheiat între Ludovic Germanicul şi Carol
cel Pleşuv împotriva fratelui lor, Lothar; Ludovic deţinea teritoriile estice, unde se vorbeau dialecte
germanice, iar Carol pe cele vestice, unde se vorbeau dialecte galo-romanice.
pro – este un latinism (de altfel, întreg textul este destul de apropiat de latină şi, implicit, la o
depărtare destul de mare de franceza modernă, căci data redactării lui este foarte timpurie); pro este
o prep. cu abl. şi a dat în fr. mod. pour (> log. pro; sp., pg. por).
deo – în privinţa acestei forme s-au două ipoteze: 1) este un latinism şi 2) este o formă populară
romanică. Pentru forma dieu din fr. mod. se indică lat. deus ca etimon, ceea ce nu are legătură cu
forma din text, căci fazele intermediare dintre lat. deus până la fr. mod. dieu [dyoe] ar fi trebuit să
fie: lat. deus > [dieu] > [dioeu] (cu o deschis) > [dyoe] (cu acelaşi o deschis). Aşadar, cea de a doua
ipoteză este mai plauzibilă. Forma latinească deus a dat: în rom. zeu (< zău < dzău < dzeu); în it.
dio, pg. deus; occ. dieu; cat. deu; sp. dios etc.
amur – a dat în fr. mod. amour; pentru amur din text, forma corespunzătoare ar fi lat. amōre(m) (>
it. amore; friul., occ., cat., sp., pg. amor; în rom., amor este un împrumut neologic), însă structura
fonetică a lui amur pune sub semnul întrebării continuitatea cu etimonul latin. Tratamentul fonetic
ar fi trebuit să fie: lat. ō accentuat, în silabă deschisă, devine în franceză eu [oe], ca în flōre(m) >
fleur. Prin urmare, s-a căutat o altă explicaţie, anume că amur s-ar datora influenţei provensale (prin
58
intermediul liricii trubadureşti, de la începuturile ei). O altă ipoteză consideră că forma din text ar fi
un împrumut semicult din latină, care ar explica şi schimbarea de gen din franceză (amour a fost
folosit mai întâi ca feminin, apoi ca masculin, după latină).
et – „şi” (conj. cop.) < lat. et (vezi mai sus, în cap. VI, în comentariul textului în sp. v., la forma y).
christian – a dat în fr. mod. chrétien, provine din lat. ecleziastică, din forma christianus (> it., sp.
cristiano; occ., cat. crestiá; pg. christão; rom. creştin1 etc.). Fonetic, forma din fr. mod., chrétien,
este exemplu pentru un caz aparte în evoluţia lat. a + nazală, precedat de y. Tratamentul fonetic
normal pentru á în silabă deschisă, urmat de o nazală devenită finală (ca urmare a căderii consoanei
finale şi amuţirii lui u final), este [e] nazal, pentru fr., ca în: manu > main, pane > pain. În acest caz
de semicultism (chrétien), tratamentul fonetic este: á, precedat de y, şi urmat de nazală > ien, ca în
cane > chien. Dispariţia lui s, în faţa unei consoane, s-a produs treptat, păstrându-se doar în grafie,
până în sec. al XVIII-lea. Apoi, această dispariţie a fost indicată, de regulă, printr-un accent
circumflex (nu şi în cazul formei discutate) al vocalei precedente. Acest accent îndeplineşte deci, pe
lângă rolul fonetic, şi unul etimologic, cf.: festa > fête, nostru > nôtre, notre, testa > tête etc.
poblo < lat. pŏpŭlu (> fr. v. pueble; rom. popor2; it. popolo; occ., cat. poble; pg. pov(l)o; sp. pueblo
etc.). Sonorizarea lui p intervocalic este o caracteristică a Romaniei Occidentale. Forma din fr.
mod., peuple, cu p, este refăcută după latină. În rest, lat. ŏ accentuat, în silabă liberă, a dat în
franceză uo > ue > eu [oe], iar ŭ posttonic medial se sincopează.
nostro < lat. nŏstru, adj. pos. (> fr. mod. notre, nôtre; rom., log. nostru; it. nostro; occ., cat. nostre;
sp. v. nueso; sp. mod. nuestro; pg. nosso etc.). Când este plasat în silabă închisă, lat. ŏ accentuat se
conservă în fr. şi it.. Formele din pg. nosso şi v. sp. nueso se explică prin utilizarea lor proclitică.
commun < lat. commūnis (> it. comune; occ., cat. comú; sp. común; pg. comun; forma comun din
română este împrumut savant, relativ recent). Pentru fr., ū aflat în faţa unei nazale devenite finală
(după amuţirea vocalei) a trecut la [õe], ca în ūnu > un. Vocalele nazale reprezintă o inovaţie
caracteristică vocalismului francez, prin randamentul opoziţiilor fonologice pe care le stabilesc.
salvament < lat. salvamentum, este un împrumut care nu a supravieţuit.
d’ist < lat. de + ist (< iste).
di < lat. dies (> rom. zi; it. dì etc.). În perioada postarhaică, forma moştenită din dies a fost
concurată de o altă formă moştenită din latină, diurnum. Aceasta l-a dat pe jour din fr. mod. şi pe
giorno din it. mod., forme preferate celor vechi, din dies.
in < lat. ĭn. Tratament fonetic: ĭ > e, iar e + n > [ã].
1 Rom. creştin, alături de biserică < basĭlĭca, dumnezeu < domĭne deu, înger < angelu etc., face parte din terminologia
fundamentală a creştinismului, moştenită din latină. Aceste forme se constituie în argument pentru ipoteza creştinării
timpurii a Daciei, proces desfăşurat aproape paralel cu cel al romanizării, pe care îl catalizează, în regiunile nord- şi
sud-dunărene (cf. Filologie romanică…, op. cit., p. 110).
2 Forma pōp(u)lus > (prin metateză) *ploppus > rom. plop.
59
avant < lat. abante (> rom v. ainte1; it. avanti; occ. avan, aban; cat. abant(es) etc.). În franceză, lat.
b intervocalic se spirantizează, ca şi p aflat între vocală şi sonantă, ajungând la v, cf.: caballu >
cheval, capra > chèvre.
quant < lat. quantum (> rom. cât; it., pg. quanto; occ. cant; cat. quant; sp. cuanto etc.). Forma din
text s-a conservat în fr. mod. doar în loc. adv. quant à (şi în text tot într-o locuţiune apare), fiind
concurată de forma combien.
savir < *sapēre (lat. clas. sapĕre) şi a evoluat la fr. mod. savoir (păstrându-se spirantizarea lui p
intervocalic). Acelaşi etimon reconstruit a dat: în it. sapere; în log. assabeskere; în occ., cat., sp.,
pg. saber etc. Aici avem de-a face şi cu o evoluţie semantică interesantă, de la concret la abstract. În
latină, sapĕre (din care > *sapēre) însemna „a avea gust”, „a avea miros”, apoi a început să însemne
„a pricepe, a înţelege”. În limbile romanice este folosit cu sensul lui scire (> rom. şti), însă urme ale
sensului originar s-au păstrat până astăzi, cf.: occ., sp., pg. saber bien / mal („a avea gust plăcut /
neplăcut”); it. sapere di rancido („a avea gust rânced”).
podir (> fr. mod. pouvoir) < lat. pop. *potēre (> rom. putea; it. potere; occ., cat., sp., pg. poder
etc.). Fazele intermediare, până la forma din franceza modernă, pouvoir, sunt: *potēre > podir >
podeir > poeir > pooir > povoir > pouvoir (-ē > ei … oi [wa]; -t- > d > đ > Ø; v este introdus
analogic, după avoir, devoir, savoir, trouver).
me < lat. mē, pron. pers. Tratament fonetic: mē, în poziţie accentuată, evoluează, în fr. mod., la moi.
dunat < lat. donat, formă de pers. a III-a a vb. donare, fr. mod. donne (inf. donner „a da”). Lat.
donare („a dărui”) > it., log. donare; occ., cat., sp.2 donar; pg. doar (rom. (a) da < dare; vb. (a)
dona nu este moştenit, ci este împrumut latino-romanic). Tratament fonetic: ó liber > u; o închis +
n, m s-a nazalizat în epoca francezei vechi şi s-a denazalizat în epoca modernă (grafia nn, mm, din
franceză, are o valoare istorică, amintind de perioada când o se articula [õ]).
si – „astfel”, adv. < lat. sīc (> rom. şi; it., log. sì; sp. sí). În fr. mod. este folosit ca adv. afirmativ
pentru interogative cu vb. la formă negativă (intră, de asemenea în structura adv. aussi < al + sīc).
salvarai (fr. mod. (je) sauverai, ind. viit., pers. I, de la inf. sauver) < lat. salvare (> it., log. salvare;
occ. sauvar; cat., sp., pg. salvar; rom. (a) salva este un neologism latino-romanic). În fr., ca şi în
occ., apare un fenomen galo-romanic generalizat – vocalizarea lui l în faţa unei consoane: alba > fr.
aube, occ. auba. Această vocalizare se produce şi în Ibero-Romania, dar în mod inconsecvent.
eo (> fr. mod. je) < lat. ego (vezi supra, cap. VI, forma yo din comentariul fragmentului în sp. v.).
cist – [tsest], adj. dem. < lat. eccu + iste; tratament fonetic: k + e, i > [ts] > [s].
meon < lat. mĕum, adj. pos.; fr. mod. mon.
fradre (fr. mod. frère) < lat. fratre(m) (> rom., it. v. frate; occ. fraire; pg. frade etc.).
1 Forma actuală, înainte, se explică prin proteza lui în-.
2 Forma donar din spaniolă a suferit o restrângere de sens – este folosită în accepţiunea juridică “a face o danie”.
60
aiudha – este un deverbal (subst. provenit din infinitivul verbului) < lat. adjutare (> fr. mod. aider;
rom. ajuta; it. aiutare; occ., cat., pg. ajudar; sp. ayudar). Forma din text este înlocuită ulterior (către
sfârşitul evului mediu) cu aide (formă refăcută). Tratament fonetic: -t- > dh (v. supra, forma podir).
cadhuna – adj. nehot., f.; la m., cadun > fr. v. chaün (*cata + unum > it. cad(a)uno; occ. cadun; sp.
cada uno). În lat. pop., forma quisque („fiecare”) este înlocuită gr. kata (prep. la bază, devenită adj.
inv. datorită sensului său distributiv). Forma din fr. v., chaün, este eliminată de chaque („fiecare”,
adj.); aceasta a apărut prin derivare regresivă de la chacun (pron. nedefinit) < lat. pop. casquūnus.
cosa < lat. causa, „lucru” (> fr. mod. chose; it., cat., sp. cosa; occ. kauza; pg. cousa etc.). Forma a
intrat şi pe cale savantă în limbile romanice: fr. mod. cause; it., cat., sp. causa; rom. cauză.
sicum – loc. adv. specifică fr. v.; provine din sīc (> si) + cōmō (> cum); fr. mod. ainsi comme.
om – a evoluat în franceza modernă la on < homo (> rom. om; it. uomo; friul., occ. om; forma de
acuzativ hŏmĭne(m) > fr. homme, sp. hombre). Cercetătorii consideră că specializarea formei om (>
fr. mod. on) s-a produs sub influenţa germanicului man (şi el folosit ca nedefinit). În cazul lui homo
> om > on se înregistrează evoluţie în conţinut (de la concret la abstract1) şi modificare de statut
gramatical (de la clasa substantivului la aceea a pronumelui). Acest fenomen nu este izolat în
evoluţia francezei, cf.: rĕm („lucru, proces”, subst.) > fr. rien („nimic”, pron. neg.).
per (fr. mod. par) < lat. pĕr, prep. (pentru română, vezi în cap. IV, forma pre din comentariul
textului reprezentativ). Trecerea lui e la a are dublă explicaţie: fonetică – e închis, din silabă
iniţială, trece la a; morfo-lexicală – folosirea frecventă a acestei prepoziţii ca prefix.
dreit (fr. mod. droit) < lat. dīrēctu (> it. diritto; cat. dret; occ. drech; sp. derecho; pg. direito; rom.
drept etc.; formele din rom., fr. direct şi sp. directo sunt dublete savante). Tratament fonetic pentru
forma din text: dispariţia lui i interconsonantic din silaba iniţială, când a doua consoană este r
(fenomen cu origine în latina populară, care afectează şi alte vocale – în aceleaşi condiţii -, dar se
manifestă numai la câteva cuvinte); reducerea grupului [kt] la t (acest grup se transformă diferit de
la o limbă romanică la alta: pentru rom. > pt, pentru it. merid. > tt etc.); diftongul [ey], creat prin
iotacizarea velarei din grupul ct, va evolua la oi [wa] (cf. droit, din fr. mod.).
son – adj. dem. < lat. sĕum.
dift (fr. mod. doit) < lat. dēbet. În silabă finală, vocalele urmate de s, t dispar; é închis > i.
in o quid – latinisme (o < hoc), expresie cu val. conj., echivalentul în fr. mod. este à condition que.
il < lat. ĭlle (preluat de toate limbile romanice, prin transformări caracteristice fiecărei limbi).
mi – pron. pers., pers. I, variantă a lui me (vezi mai sus).
1 Cauza este, credem, obligativitatea exprimării subiectului în franceză, forma on fiind „expresia” subiectului
nedeterminat.
61
altresi – formaţiune adverbială din fr. v.; astfel de compuse sunt frecvente în această perioadă
(autretel, autretant). Forma din text provine din lat. alteru + sīc (> fr. mod. autresi; pentru
vocalizarea lui l, vezi mai sus, la forma salvarai).
fazet < lat. faciat; în fr. mod., fasse, conj. prez., pers. a III-a, de la vb. faire < facere. Fonetic: k + y
> [ts] > s, iar a final, precedat de o palatală, se reduce la Ø.
ab – prepoziţie atestată rar în textele francezei vechi (pierdută, probabil, din cauza omonimiei cu à
< ad); corespunde formei din fr. mod. avec.
nul < lat. nūllu, „nici un” (> it. v. nullo; it. mod. nulla; occ. nul; cat. null etc.); -ll- > l; ū > [ü].
plaid < lat. placitu, “dorinţă” (> occ., fr. plait; cat. plet etc.). Tratament fonetic: -k- > Ø.
nunquam – este un latinism. Rom. niciodată este o creaţie pe teren românesc. Tot de dată romanică
este şi jamais, din fr. mod., reflex al formelor iam şi magis din latină.
prindrai (fr. mod. prendrai) – ind. viit., pers. I de la prendre < lat. prĕhĕndĕre, “a prinde, a apuca”
(> rom. (a) prinde; it., log. prendere; sp., pg. prender etc.).
qui < lat. qui, pron. rel.
vol – este un deverbal de la vb. din fr. v. voleir > fr. mod. vouloir. Din punct de vedere sintactic,
sintagma meon vol este o construcţie frecventă în franceza veche – utilizarea unui nume cu funcţie
de circumstanţial, în cazul Ac fără prepoziţie, fenomen netolerat în franceza modernă.
in damno sit – sintagmă formată din latinisme (sit l-a dat pe soit din fr. mod.).
Iată şi strofa dintr-un poem în provensală, aparţinând trubadurului Bernard de Ventadour şi
benefeciind de traducerea lui Teodor Bocşa1:
Ailas, tan cuiava saber Vai! mintea mi-o credeam umblată
d’amor, e tan petit en sai! prin dragoste, da-i proastă tare,
Quar eu d’amar no’m post tener căci tocmai ea mi-e dragă, iată,
celleis don ja pro non aurai; ce nu-i de fel îndurătoare.
tout m’a mon cor e tout m’a se Gând şi fiinţă-mi ia-n robie,
e mi mezeis e tot lo mon; ba şi pe ea, şi tot ce-ador,
e quan si’m tolc, no’m laisset re ci-n loc s-o dobândesc, mă-mbie
mas dezirier e cor volon. doar cu alean mistuitor.
Bibliografie:
Bec, Pierre – Manuel pratique de philologie romane, I – II, Paris, 1970 – 1971
Bocşa, Teodor – Poezia trubadurilor provensali, italieni, portughezi, a truverilor şi a
minnesängerilor (ed. bilingvă, însoţită de comentarii), Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1980
Goga, Ecaterina şi Lupu, Coman – Filologie romanică (Caiet de seminar), Ed. Universităţii,
Bucureşti, 1980
1 În Poezia trubadurilor…, op. cit., p. 37.
62
TEMĂ DE EVALUARE FINALĂ
Răspundeţi cerinţelor:
1. Rezultatele metodei comparativ-istorice
sunt:
a) compararea perioadelor din evoluţia
unei limbi;
b) studiul asemănărilor datorate
împrumuturilor;
c) reconstrucţia şi clasificarea limbilor.
2. Metoda comparativ-istorică este
aplicată prima oară în studiul limbilor
romanice de:
a) Franz Bopp;
b) Friedrich Diez;
c) William Jones.
3. Româna este o limbă:
a) neizolantă, non-aglutinantă şi
preponderent analitică;
b) neizolantă, non-aglutinantă şi
preponderent sintetică;
c) neizolantă, flexionar-analitică şi
incorporantă.
4. Dalmata face parte din:
a) blocul romanic occidental;
b) grupul galo-italic;
c) blocul romanic oriental.
5. Baza supradialectală a limbii italiene
literare este:
a) galo-italica;
b) toscana;
c) italiana meridională.
6. Gascona s-a desprins ca idiom de sine
stătător din:
a) provensală;
b) catalană;
c) francoprovensală.
7. Folosirea formanţilor de gen pentru
redarea diferenţelor dimensionale
caracterizează:
a) grupul francez;
b) grupul iberic;
c) blocul romanic oriental.
8. Cel mai apropiat idiom/dialect romanic
de prototipul latin este:
a) ladina dolomitică;
b) sarda;
c) franceza.
9. Baza limbii literare portugheze
este dialectul:
a) portughez de sud;
b) galician;
c) mirandez.
10. Vocala î din română este:
a) reflex al substratului traco-dac,
păstrată numai în cuvintele din
substrat;
b) împrumutată din slavă;
c) expresia tendinţei metafonice a
vocalelor neaccentuate din latină.
11. Consoana laringală h din română este
de origine:
a) latină;
b) slavă;
c) maghiară.
12. Articolul, inovaţie panromanică, se
distinge în română prin:
a) procliza obligatorie a articolului
posesiv şi a celui demonstrativ;
b) encliza articolului definit şi
dezvoltarea de variante poziţionale ale
art. pos. şi adj.;
c) encliza obligatorie a articolului
definit propriu-zis.
13. Tratamentul fonetic aplicat în
diacronie etimonului lat. sursum >
rom. sus este:
a) sincopa vibrantei r;
b) haplologie;
c) fenomenul panromanic al reducerii
grupului rs > ss > s.
14. Forma subliniată în sintagma din
italiana veche „… trenta anni…” are
ca etimon:
a) lat. tríginta;
b) lat. trigínta;
c) este un latinism.
15. Sintagma „… meon vol…”, din Les
Serments de Strasbourg, se traduce:
a) voinţei mele;
b) voinţa mea;
c) din voinţa mea
63
PARTEA A II-A
INTRODUCERE ÎN DIALECTOLOGIA ROMÂNĂ
Scopul unităţii de curs:
· introducerea unor noţiuni fundamentale în studiul dialectologiei;
· prezentarea obiectivelor dialectologiei şi a importanţei studierii dialectelor;
· prezentarea dialectelor sud-dunărene ale limbii române;
· prezentarea configuraţiei dialectale a dacoromânei;
· descrierea particularităţilor subdialectelor şi dezvoltarea aptitudinii studenţilor de recunoaştere a
dialectelor şi subdialectelor prin aplicaţii pe texte.
Obiective operaţionale – după ce vor studia această unitate, cursanţii vor putea să:
· recunoască, prin particularităţile specifice, dialectele şi subdialectele limbii române;
· descrie etapele anchetei dialectale;
· descrie rezultatele obţinute prin anchetă dialectală.
64
I. Obiectul dialectologiei. Dialectologie diacronică/sincronică. Variantele
teritoriale ale limbii. Idiolectul şi variantele sociale ale limbii.
Dialectologia este disciplina care studiază ramificaţiile teritoriale ale limbii.
Termenul dialectologie provine în română din franceză (ca şi dialect). În latină se spunea
dialectos sau dialectus, cuvântul provenind din greacă, unde avea sensurile: „convorbire,
conversaţie”, „ceartă, discuţie în contradictoriu”, „grai local purtător al unei literaturi”.
Dialectul – varianta teritorială cea mai întinsă a unei limbi – a fost definit de nenumăraţi
cercetători în domeniu. Iată câteva definiţii1 aparţinând unor lingvişti de renume:
F. de Saussure – dialectele sunt idiomuri „care nu se deosebesc decât într-o foarte mică măsură”,
între ele şi limbă existând “o diferenţă de cantitate, nu de de natură”;
A. Meillet – dialectul reprezintă „un ansamblu de graiuri diferite, prezentând caractere comune şi
mai asemănătoare între ele decât cu cele ale altor graiuri ce aparţin aceleiaşi limbi”;
J. Marouzeau – dialectul este „un ansamblu de particularităţi în sensul că gruparea lor dă impresia
unui grai distinct de graiurile vecine, în ciuda înrudirii lor”;
R. A. Budagov – dialectul reprezintă „vorbirea caracteristică unei anumite regiuni, cu anumite
particularităţi în domeniul foneticii, gramaticii şi vocabularului. Aceste particularităţi se manifestă
uneori numai în fonetică şi în parte în vocabular, alteori se extind şi asupra gramaticii.”;
D. Macrea – dialectele sunt „varietăţi ale limbii comune, vorbite pe anumite întinderi teritoriale, cu
particularităţi proprii, mai ales fonetice şi de vocabular; structura gramaticală şi lexicul fundamental
sunt, cu mici deosebiri, cele ale limbii comune”.
Este evident că definiţia lui Marouzeau este mai precisă decât primele două şi că definiţiile date
de Budagov şi de lingvistul român D. Macrea sunt cele mai cuprinzătoare.
Sinteză – dialectul păstrează cele mai multe trăsături ale limbii căreia îi aparţine şi se
caracterizează, ca unitate distinctă, printr-o serie de particularităţi fonetice, gramaticale şi
lexicale proprii; elementele de discontinuitate sunt cu atât mai numeroase, cu cât limba este mai
puţin unitară. Este greu de precizat, uneori aproape imposibil, câte elemente de discontinuitate
trebuie să prezinte o arie lingvistică pentru a fi numită dialect; din acest aspect decurge relativitatea
termenului (este destul de uşor să se precizeze elementele de discontinuitate existente între
variantele teritoriale ale limbii române, dar foarte dificil, de exemplu, pentru cele ale limbii
italiene2).
1 Preluăm aceste definiţii din Dialectologie română, EDP, Bucureşti, 1977, op. cit., p. 16 – 17.
2 Vezi configuraţia dialectală a Romaniei, expusă în cursul de Lingvistică romanică.
65
Studierea dialectelor se poate realiza prin: a) descriere sincronică (dialectologia descriptivă) –
caz în care se urmăresc faptele dialectale în sincronie, adică acelea care caracterizează o anumită
perioadă de timp; b) descriere diacronică (dialectologia istorică) – metodologie care presupune
studierea particularităţilor dialectale în întreaga lor evoluţie. Cele două metode se pot şi combina −
în fapt, neputându-se face abstracţie de rezultatele obţinute de fiecare dintre aceste demersuri.
Variantele teritoriale subordonate dialectului sunt: subdialectul, graiul şi subgraiul.
Graiul este ramificaţie teritorială admisă de toţi lingviştii. Unii o subordonează direct
dialectului, alţii admit ca verigă intermediară subdialectul şi, ca ramificaţie subordonată graiului,
subgraiul. Graiul şi subgraiul se caracterizează mai ales prin particularităţi fonetice şi lexicale, în
timp ce subdialectul se diferenţiază, uneori, şi prin particularităţi gramaticale.
În cazul limbii române, distincţia subdialect/grai este irelevantă. Termenii se pot folosi în relaţie
de sinonimie, deoarece între dialectele limbii române şi graiurile sale nu există variante teritoriale
intermediare – pe de o parte, iar graiurile nu se diferenţiază atât de profund, încât procesul
comunicării dintre vorbitori aparţinând unor zone diferite să fie afectat – pe de altă parte1.
Limba română are următoarele variante teritoriale: dialectele dacoromân, aromân,
meglenoromân şi istroromân (ultimele trei sunt supranumite sud-dunărene, căci fie nu se mai
vorbesc pe teritoriul ţării noastre, fie numărul de vorbitori prin care sunt reprezentate pe teritoriul
ţării noastre este mic2; dialectul dacoromân este cel din care a evoluat limba română până la stadiul
de astăzi). Dialectul dacoromân se subdivide în subdialectele (sau graiurile): muntean,
moldovean, bănăţean, crişean, maramureşean.
Unele graiuri au şi ele variante: graiul muntean are drept variantă subgraiul oltenesc (acesta se
poate împărţi la rândul lui în: oltenesc de NV, oltenesc de NE, oltenesc de S), în cadrul graiului
maramureşean se distinge, de exemplu, subgraiul din Ţara Oaşului etc.
Fiecare particularitate a unei varietăţi teritoriale a unei limbi poate fi delimitată, pe o hartă, cu o
linie numită isoglosă (< gr. isos – „egal”, glosa – „vorbire”). Pentru delimitarea unei arii dialectale,
cele mai numeroase isoglose sunt cele care indică răspândirea particularităţilor fonetice (isofone) şi
lexicale (isolexe), apoi a celor mofologice (isomorfe). De exemplu, graiul moldovean se
caracterizează, printre altele, prin: isofona ĝ (cf. ĝoc, în loc de forma literară joc), isomorfa a (vb.
aux. pentru exprimarea viitorului I, cf.: A veni el cândva şî pi la noi) şi isolexele popuşoi
(„porumb”), oghial („plapumă”), povidlă („magiun”) etc.
1 Un moldovean şi un bănăţean se înţeleg, însă comunicarea are mult de suferit (uneori nici nu se instituie) în cazul unui
picard cu interlocutor normand sau lionez, de exemplu.
2 În raport cu criteriul continuităţii sau discontinuităţii teritoriale, se distinge între dialecte tipice şi atipice. Din acest
punct de vedere, dialectele sud-dunărene ale limbii române sunt dialecte atipice, fiind vorbite pe teritorii discontinue
(cf. DSL, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, p.162).
66
Studierea ariilor dialectale presupune anchete în teren. Fiecare subiect anchetat are însă, pe
lângă deprinderea de a vorbi în graiul local, şi felul său de a vorbi, ceea ce se numeşte idiolect.
Idiolectul reprezintă o realizare individuală a unui sistem lingvistic. Altfel spus1, se constituie
în totalitatea deprinderilor lingvistice ale unui individ, într-o anumită perioadă a existenţei sale
(de pildă, preferinţa pentru anumite lexeme, expresii, pronunţii etc.; tot de idiolect ţin, credem, şi
defectele de vorbire – de aceea, aşa cum se va vedea într-unul din capitolele următoare,
anchetatorul nu îşi va alege niciodată ca subiect informator un individ cu astfel de defecte,
deoarece, logic, pronunţia va fi alterată şi va compromite din start selectarea proprietăţilor fonetice
ale graiului studiat). Idiolectul are caracter individual şi o mare mobilitate.
Aşadar, într-o anchetă dialectală, se face identificarea constantelor unui grup de idiolecte dintr-o
arie lingvistică. De aici decurge faptul că o arie dialectală nu este suma idiolectelor, ci suma
constantelor sale.
Deşi dialectologia se ocupă cu studiul variantelor teritoriale ale limbii, tocmai pentru a nu da
curs unor confuzii, vom da mai jos şi definiţiile principalelor variante sociale ale limbii. Vom
defini mai întâi sociolectul, noţiune ce le include într-o oarecare măsură pe celelalte.
Sociolectul reprezintă o varietate a unei limbi, semnificativă pentru un anumit grup social. Ca
structură, este un cod minimal uniform, adică suma trăsăturilor comune idiolectelor membrilor
unui grup social, dar absente din vorbirea altui grup. Dicţionarul de ştiinţe ale limbii, din care
cităm, precizează că sociolectul, fiind un termen relativ, ca şi idiolectul, devine relevant numai
integrându-se în seria idiolect – sociolect – dialect, deşi, uneori, varietăţi la origine regionale pot
căpăta în timp o semnificaţie socială sau este posibil ca trăsăturile unui sociolect să coincidă cu
acelea ale unui grai local. De aceea este destul de greu de delimitat. Modul de constituire,
organizarea, funcţionarea etc. intră în sfera preocupărilor sociolingvisticii.
Argoul apare cu această denumire numai în unele limbi (română, rusă, franceză) şi cu alte
denumiri, dar acoperind relativ aceeaşi noţiune, în alte limbi2; este un limbaj codificat, înţeles
numai de iniţiaţi, ceea ce înseamnă că este utilizat de grupuri sociale relativ închise şi care se
opun convenienţelor (elevi, studenţi, soldaţi, puşcăriaşi), grupări care vor să se diferenţieze de alţi
vorbitori. Iată câteva caracteristici de bază ale argoului:
– vocabularul specific al argoului este foarte schimbător, de aici decurgând una dintre cauzele
dificultăţii decodării lui din afară;
– cuvintele de bază, fonetica şi morfosintaxa aparţin limbii pe care o dublează;
– argoul are preponderent întrebuinţare orală.
Pentru a satisface condiţia permanentei reînnoiri, argoul are mai multe surse:
1 Definiţiile pentru idiolect, ca şi pentru variantele sociale ale limbii, vor fi preluate în mare parte din DSL, op. cit.
2 it. furbesco – „limbajul şmecherilor”; sp. cale (< ţig.) – „limbajul hoţilor”; engl. – cant – „limbajul răufăcătorilor”.
67
a. folosirea cu sensuri schimbate a unor cuvinte din limba comună: cocor (hoţ care voiajează
operând în diverse locuri, pungaş care înşală femeile prin promisiuni de căsătorie); cobzar
(informator, trădător; vezi şi expresia „X te-a cântat”); premiat (condamnat); termometru
(bastonul de cauciuc al poliţiştilor); universitate (închisoare, puşcărie). Uneori, prin aşa-numita
derivare sinonimică, se utilizează mai multe cuvinte din limba comună cu acelaşi sens sau cu
sensuri apropiate: curcan, scatiu, sticlete (poliţist); caramangiu, junior, diurnist, angrosist
(hoţ); academie, mititica, incubator, preventoriu (închisoare).
b. cuvinte dialectale sau arhaice mai puţin cunoscute (sau deloc) de toţi vorbitorii: pârnaie (reg.
„oală de pământ”, argou „închisoare”); calemgiu (arh. „funcţionar în administraţie publică”,
argou – idem); calpuzan (arh. „falsificator de bani”, argou – idem).
c. termeni tehnico-ştiinţifici cu circulaţie relativ restrânsă: lunetist (informator); streptomicină
(coniac); acciz (în expr. „te bagă la acciz”, adică „intri la plată”); afazit (beat), capelmaistru
(hoţ foarte iscusit), draibăr (spărgător de mare clasă).
d. împrumuturi din limbi străine: a) diverse neologisme/barbarisme: bonjur (expr. „l-a servit la
bonjur” – „l-a furat din buzunarul de la haină”); junior (hoţ tânăr); şvaiţer (gestionar, vânzător);
tapeur (profitor); angrosist (infractor); audient (tăinuitor, complice); b) din limba ţigănească:
rodimos (percheziţie); chişer (hoţ de buzunare); mangli (a fura); phiraimos (spargere), solovast
(furt de buzunare); ţiflar (poliţist).
e. derivarea: ascultătoare (urechi); bălceşti (vechea bancnotă de 100 de lei); diurnist
(delapidator). În franceză, de exemplu, există sufixe specifice pentru derivatele din argou.
Unii cercetători susţin că se preferă termenii expresivi, însă utilizatorii s-ar părea că resimt doar
secundar această expresivitate. De altfel, termenii în cauză devin expresivi de abia când intră în
limba comună (mişto, a ciordi, a şparli, a ciripi). Expresivitatea acestora este cu atât mai mare, cu
cât includ mai mulţi tropi:
metaforă – boboc (student în anul I, hoţ începător etc.);
metonimie – foaie (bancnotă);
antonomază – gherlă (închisoare – termen generalizat de la faimoasa închisoare Gherla);
eufemism – mititica (închisoare).
Deşi lexicul argotic este foarte eterogen şi mobil, deci greu de sistematizat, s-a încercat totuşi o
clasificare după domenii. Iată ilustrate, pe scurt, două dintre ele:
limbajul sportiv – a bubui (a şuta puternic); boabe (goluri); dansează-l! (dublează-l!); cartonar
(arbitru); dresor (antrenor) etc.
limbajul studenţilor – boabă (restanţă); a bubui, a buşi (a pica un examen); cui (examen greu);
felicitare (mustrare); a se camufla (a face fiţuici) etc.
68
Jargonul reprezintă o variantă a limbii naţionale, delimitată mai ales după criterii sociale,
culturale sau profesionale. Ca limbaj specializat, pune probleme similare cu cele ale argoului,
lexicul şi pronunţarea fiind nivelurile afectate (după Iorgu Iordan, limbajul sportivilor se constituie
în limita dintre argou şi jargon). Termenul jargon a căpătat un sens general, acela care desemnează
orice limbaj tehnic cu o terminologie de specialitate. Prin extindere, jargonul desemnează
folosirea deformată a elementelor unei limbi în aceeaşi intenţie de diferenţiere a unui grup de
altele (unele elemente sunt inutile): malşansă, a disipa, demoazelă, jour fix, bonton, şarmantă etc.
Bibliografie:
Caragiu Marioţeanu, Matilda et alii – Dialectologie română, EDP, Bucureşti, 1977
Coteanu, Ion – Structura şi evoluţia limbii române (de la origini până la 1860), Ed. Academiei,
Bucureşti, 1981
*** – Dicţionarul de ştiinţe ale limbii, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1997
TEMĂ DE AUTOCONTROL (1)
Alegeţi o pagină (sau fragmente însumând o pagină) dintr-un roman sau dintro
nuvelă, care să conţină elemente de argou/jargon/limbaj profesional/idiolect.
Demonstraţi în maximum o pagină manuscrisă (½ pag. redactată computerizat) că
aceste elemente se încadrează într-una din variantele socio-lingvistice menţionate.
Fragmentul citat va fi transcris şi se vor da toate trimiterile bibliografice
corespunzătoare. (Atenţie! A se respecta limita impusă: ceea ce depăşeşte o pagină
nu se va lua în considerare.)
69
II. Criterii (lingvistice şi extralingvistice) de delimitare a limbii şi dialectului
cu aplicare la limba română.
Natura raportului dintre dialect şi subdiviziunile sale nu mai constituie de multă vreme o
problemă pentru cercetători. Nu la fel stau lucrurile în ceea ce priveşte delimitarea limbii de dialect.
Sunt situaţii în care unii numesc limbă, iar alţii dialect un acelaşi idiom. Astfel de situaţii sunt
generate, de exemplu, de desprinderea unor dialecte dintr-o limbă (cazul meglenoromânei,
istroromânei şi al aromânei de dacoromâna din care a evoluat româna de azi) şi care sunt
considerate de unii limbi de sine stătătoare, de alţii dialecte ale limbii din care s-au desprins (ceea ce
şi sunt idiomurile menţionate) sau, dimpotrivă, de diferenţierea foarte puternică a unor idiomuri de
o limbă, încât devin la rândul său idiomuri independente (de pildă, cazul friulanei desprinse din
retoromană), deci nu mai pot fi considerate subdiviziuni ale limbii respective. Evident că, în unele
cazuri, intervin în considerarea unui idiom drept dialect motivaţii de altă natură decât cea lingvistică
(politică, spre exemplu, atunci când un idiom este declarat dialect pentru a se justifica eliminarea lui
din şcoală sau pentru a împiedica emanciparea sau propagarea lui ca limbă de cultură – vezi cazul
provensalei care a pierdut teren în faţa francezei ce şi-a impus supremaţia printr-un edict1).
Cum este uşor de dedus, un criteriu universal pentru stabilirea statutului de limbă sau de dialect
nu a putut fi enunţat – realitatea lingvistică nu permite acest lucru. Însă au fost formulate mai multe
criterii care să surprindă această realitate complexă. Acestea sunt, în principal, extralingvistice şi
lingvistice. Fiecărui tip i se subordonează următoarele criterii: celui extralingvistic – criteriul
subordonării, cel istorico-politic, al verigilor intermediare, al conştiinţei şi voinţei vorbitorilor, al
funcţiilor idiomului ş.a.; celui lingvistic – criteriul genetico-structural şi cel al înţelegerii.
În ceea ce priveşte limba română, cercetătorii au căzut de acord că are patru dialecte:
dacoromân, aromân, meglenoromân şi istroromân.
· Criteriul subordonării
În cazul limbii române, discuţia privitoare la statutul idiomurilor amintite mai sus se poate
rezuma la două opinii. Una aparţine unor cercetători, precum G. Giuglea, Al. Graur şi I. Coteanu,
care susţin că dacoromâna, aromâna, meglenoromâna şi istroromâna ar fi limbi romanice aparte.
Scindarea românei comune în cele patru ramuri ar fi dus la transformarea lor în limbi independente.
Faptul că aceste idiomuri nu mai au posibilitatea să se reunească şi deci să fie subordonate limbii, în
conformitate cu definiţia dialectului, este, după autorii citaţi un argument forte în teoria lor. La
aceste afirmaţii, care se bazează pe criteriul subordonării, lingviştii (în special ultimii doi) la care
ne referim adaugă elemente ce trimit, de exemplu, la criteriul importanţei conştiinţei vorbitorilor. În
1 Emis de Francis I (1539), prin care se interzicea, în administraţie, orice limbă în afară de franceză (v. şi Partea I).
70
această arie se înscriu afirmaţii de genul: vorbitorii idiomurilor romanice sud-dunărene “au pierdut
conştiinţa grupului etnic originar”1, “sentimentul unităţii lor etno-lingvistice cu dacoromânii”, acest
sentiment fiind “resuscitat pe cale livrescă… nu s-a infiltrat în conştiinţa acestor populaţii”.
Această teorie a fost combătută de majoritatea lingviştilor. Dintre aceştia amintim nume ca: D.
Macrea, R. Todoran, Al. Rosetti, B. Cazacu, E. Petrovici. Contraargumentul lor are la bază criteriul
genetico-structural.
· Criteriul genetico-structural
„Posibilitatea de contopire”, considerată esenţa criteriului subordonării de lingviştii Al. Graur şi
I. Coteanu, nu constituie pentru alţi lingvişti (dintre care am menţionat câţiva) un argument serios
pentru a califica cele patru idiomuri desprinse din româna comună drept limbi independente.
Tocmai înrudirea, geneza lor comună, deci un criteriu genetico-structural, dovedeşte statutul lor de
dialecte ale limbii române. Româna comună este considerată „un diasistem, adică rezultatul la care
se ajunge prin abstractizarea detaliilor din toate sistemele ei constitutive”2. Unitatea limbii române,
din perspectiva dialectelor ei, se demonstrează foarte uşor, prin simpla comparare a unei aceleiaşi
fraze „traduse” în cele patru dialecte:
Dialectul dacoromân:
Era odată un împărat care nu avea nici un fiu şi dorea mult să aibă un fiu, ca să nu i se stingă
numele. De aceea se ruga la dumnezeu să-i dea un fiu.
Dialectul aromân:
Earà nă oară un amră ţe no-aveà niţi-un h’il’ŭ şi multu dureà s-aibă un h’il’ŭ, tra s-nu-l’ seastingă
numa. De-aţeà nîs urà la dumnidzău să-l’ da un h’il’ŭ.
Dialectul meglenoromân:
Ra ună oară un ampirat, cari nu vè niţi un il’ĭŭ şi multu ţineà să aibă un il’ĭŭ, sa nu-l’ĭ si stingă
numea. Di ţea ĭel tucu si ruga la domnu să-l’ĭ da un il’ĭŭ.
Dialectul istroromân:
O votĕ fost-a un crål’, cårle n-å vut naŋk(e) un fil’ si ĭe rè fost čåro råda vè un fil’, se nu l’i se
zatarè lumele. Din ţăsta rugåt-a domnu neca-l’ dåĭe un fil’. (texte reproduse după Dialectologie
română, op. cit., p. 21)
· Criteriul înţelegerii
S-a spus deja că, dacă doi vorbitori se înţeleg, atunci ei vorbesc dialecte ale aceleiaşi limbi.
Dacă, dimpotrivă, nu se înţeleg, atunci ei vorbesc limbi diferite. Faptele de limbă sunt însă mult mai
complexe. Există şi situaţia a doi vorbitori de dialecte aparţinând aceleiaşi limbi, care nu se înţeleg
decât cu foarte mare greutate (doi italieni, de pildă, unul din Sicilia, celălalt din Piemont). Textele
1 Introducere în lingvistică, Bucureşti, p. 286.
2 ILR, Bucureşti, 1969, p. 17.
71
de mai sus demonstrează că un dacoromân şi un vorbitor al oricărui dialect din cele sud-dunărene se
înţeleg destul de uşor.
· Criteriul istorico-politic
Realitatea lingvistică, o spunem încă o dată, este deosebit de complexă. De aceea criteriul
genetico-structural este insuficient pentru delimitarea limbii de dialect. Criteriul istorico-politic a
putut fi astfel relevant în situaţii precum cea privitoare la limbile rusă, bielorusă şi ucraineană –
ultimele două fiind considerate, până la desfiinţarea fostei U. R. S. S., subordonate limbii ruse,
decretată limbă oficială. În funcţie de situaţia fiecărui idiom predomină un criteriu sau altul. Aşa, de
pildă, revenind la situaţia limbii române, idiomurile sud-dunărene (aromâna, meglenoromâna şi
istroromâna) sunt calificate pe baza criteriului genetico-structural drept dialecte române şi nu limbi
romanice aparte, deşi – în contradicţie cu criteriul istorico-politic – nu mai contribuie la
îmbogăţirea limbii naţionale. De altfel, aceste dialecte nu reprezintă un caz singular. Acelaşi statut îl
au şi dialectul corsican – dialect italian vorbit pe teritoriu francez, dialectul ceangăilor – dialect
maghiar vorbit în Moldova, dialectul galician – dialect portughez vorbit în Spania etc. Aşadar,
simpla desprindere a unui idiom de limba comună nu conduce la transformarea lui în limbă de sine
stătăttoare. Pentru aceasta sunt necesare condiţii speciale. Idiomul în cauză, o dată desprins, poate
deci să rămână în stadiul de dialect al limbii respective, chiar dacă se vorbeşte pe un alt teritoriu, se
poate dezvolta în limbă aparte sau poate să dispară. Dialectele române sud-dunărene sunt
considerate „antichităţi vii”, deoarece ele au conservat în mare parte româna comună vorbită până
în momentul separării dialectelor, structura morfosintactică rămânând aproape intactă, lexicul fiind
– ca, de altfel, în toate idiomurile – compartimentul cel mai permeabil împrumuturilor, în special
din limbile vorbite pe teritoriile gazdă.
· Criteriul verigilor intermediare
Acest criteriu se referă la continuitatea teritorială care există în majoritatea cazurilor între
dialecte, continuitate asigurată de ariile de tranziţie, altfel spus de nişte verigi lingvistice
intermediare. Dialectele române sud-dunărene se înscriu în cazurile – mult mai puţine – în care
trecerea este bruscă, adică aceste verigi intermediare nu există. Dialectele care se caracterizează
prin continuitate teritorială se numesc dialecte de convergenţă (A. Martinet1) sau dialecte tipice
(convergente, la R. Todoran2). Dialectele izolate de limba comună şi care nu au devenit totuşi limbi
aparte se numesc dialecte de divergenţă (A. Martinet) sau dialecte atipice (divergente, la R.
Todoran). Este evident că, numai în cazul primului grup de dialecte contopirea în limba naţională
1 Dialect, în „Romance Philology”, VIII / 1954 – 1955, p. 11.
2 Cu privire la o problemă lingvistică în discuţie: limbă şi dialect, în CL, I/1956, p. 101; cei doi lingvişti au formulat
clasificările menţionate în mod independent.
72
este considerată o caracteristică esenţială. Dialectele din celălalt grup nu mai pot participa la
transformările care afectează structurile fonologică şi morfosintactică ale limbii mamă.
· Criteriul conştiinţei şi voinţei comunităţii de vorbitori
Lingvistul A. Meillet propune1 acest criteriu care, fără a soluţiona diversele probleme legate de
delimitarea limbii de dialect, le rezolvă măcar pe acelea privitoare la anumite perioade istorice de
dezvoltare. Nu este aşadar relevant pentru exemplul, relatat de C. Tagliavini, vorbitorilor din
regiunea Groesheek (Olanda) şi Cranenburg (Germania) care, deşi utilizează acelaşi dialect, nu au
conştiinţa acestui fapt şi afirmă că vorbesc un dialect neerlandez, respectiv unul german. Acest
criteriu devine semnificativ însă atunci când conştiinţa apartenenţei la o anumită comunitate
lingvistică se afirmă într-o perioadă decisivă pentru constituirea şi emanciparea ueni naţiuni. Este
cazul aromânilor, aceştia evidenţiindu-şi apartenenţa la comunitatea naţională românească cu orice
prilej. Expresie a acestei conştiinţe este şi faptul că aromânii şi-au manifestat mult timp dorinţa de a
li se înfiinţa şcoli româneşti.
· Criteriul funcţiilor unui idiom
Am precizat mai sus că un dialect devine o limbă aparte numai dacă sunt satisfăcute o serie de
condiţii. Unele premise ale dezvoltării aromânei într-un idiom cu statut independent s-au manifestat
totuşi. Şi ne referim aici la domeniul culturii, căci un început de literatură aromână a existat. Lipsa
şcolilor în graiul propriu, imposibilitatea de a-şi organiza administraţia şi economia prin forţe
proprii, ca şi împrumuturile implicite din limbile vorbite pe teritoriile gazdă i-au împiedicat pe
aromâni să-şi emancipeze graiul până la stadiul de limbă independentă. Aşadar nici criteriul
filologic (al funcţiilor idiomului) nu este suficient pentru a asigura statutul de limbă unui dialect.
Faptul că dialectele napoletane ori siciliene şi-au dezvoltat o literatură beletristică proprie nu
înseamnă că le-a asigurat ascensiunea către stadiul de limbă. Este valabil şi reversul: deşi nu au
funcţie culturală, unele idiomuri africane sau cele ale indienilor americani sunt limbi şi nu dialecte.
Concluzii
Din cele prezentate, credem că a reieşit destul de clar faptul că un singur criteriu nu poate
rezolva dificila problemă a departajării limbii de dialect. Combinate însă şi, de regulă, predominând
unul dintre ele, criteriile înfăţişate sunt în măsură să limpezească diferenţierea în cauză.
Bibliografie:
Caragiu Marioţeanu, Matilda et alii – Dialectologie română, EDP, Bucureşti, 1977
1 În Lingvistique historique et lingvistique générale, ediţia a II-a, Paris, 1926.
73
III. Dialect/limbă naţională, dialect/limbă literară. Importanţa studierii
dialectelor. Geografia lingvistică: neogramaticii şi adversarii dialectului,
graniţe dialectale, arii de tranziţie.
Dialect / limbă naţională
După cum se ştie, limba naţională se formează pe baza unui dialect care dobândeşte supremaţia
asupra celorlalte ca urmare a unor condiţii favorabile dezvoltării acestuia. Factorii care asigură
prestigiul unui dialect şi îl ajută deci să se impună sunt de diverse naturi: politică, economică,
socială, culturală. Celelalte dialecte, care gravitează în jurul celui principal, nu dispar după
constituirea limbii naţionale, ba chiar – de cele mai multe ori – contribuie alături de cel
predominant la formarea ei.
Astfel, limba română naţională s-a format pe baza dialectului dacoromân, despre care se ştie
că a fost singurul continuator al limbii române comune ce s-a vorbit pe teritoriul ţării noastre după
separarea dialectelor, proces început în secolul al IX-lea. Elemente din celelalte dialecte, astăzi
poziţionate în sudul Dunării, se regăsesc în mod cert în limba română, însă este firească
predominarea elementelor dacoromâne în lumina celor prezentate mai sus.
Dialect / limbă literară
În ceea ce priveşte acest raport, trebuie avut în vedere faptul că noţiunea dialect nu mai
funcţionează în bloc, ci este înţeleasă ca sumă a subdiviziunilor sale, adică a graiurilor (sau, după
caz, a subdialectelor) sale.
Două aspecte sunt învederate în legătură cu această relaţie: 1) limba literară ca expresie a unui
grai privit ca bază a unificării limbii şi 2) acţiunea exercitată de limba literară asupra graiurilor.
1) Limba literară nu coincide cu subdialectul pe baza căruia s-a format, aşadar acesta nu dispare.
Limba română literară s-a constituit pe baza subdialectului muntean, dar – trebuie subliniat –
cu concursul tuturor celorlalte subdialecte (graiuri).
Factorii menţionaţi la constituirea limbii naţionale au facilitat şi în cazul formării limbii române
literare supremaţia subdialectului muntean. În special, o dată cu mutarea capitalei la Bucureşti
(Bucureştiul devine capitală a Principatelor Unite în 1862), se asigură şi poziţia privilegiată a
graiului muntean, căci o capitală îşi impune mai uşor prin toate nivelurile (administrativ, politic,
economic, cultural etc.) şi graiul utilizat în aceasta.
Într-o altă ordine de idei, este evident că formele: dă, pă, coaje, eu crez, eu spui, puind
(gerunziul lui a pune), ei face, izmă (mentă) şi multe altele nu sunt literare, ci regionale (aparţinând
subdialectului muntean). La fel de evident este faptul că următoarele forme – din acelaşi subdialect
-, de exemplu, sunt literare: dar, cine, ger, zăpadă, seamă, scară etc.
74
Concursul celorlalte subdialecte se vădeşte prin existenţa în limba literară a numeroase forme şi
particularităţi de la toate nivelurile lingvistice (compartimentul lexical fiind cel mai prezent). Astfel,
din subdialectul moldovean au intrat forme ca frânghie (< lat. fimbria) care, deşi prezintă un
fenomen dialectal în trecerea ei de latină la română (este vorba despre palatalizarea labialelor), a
fost preluată de limba literară. Tot forme care aparţin limbii literare, la bază făcând parte din lexicul
graiului moldovean, sunt şi lăcrămioară, promoroacă, colţunaş, a (se) îngloda (cu sensul propriu „a
se afunda în glod, noroi”, dar, mai des, în expresia „a se îngloda în datorii”) şi multe altele. Din
subdialectele transilvănene se regăsesc în limba literară cuvinte precum: viorea, piţigoi (derivat de
la verbul a piţiga – „a ciupi” – şi cu evoluţie semantică), a îmbrânci (< brâncă, „mână” – prezent în
Crişana, singura zonă care a preluat forma branca din latină), a scrijeli („a zgâria o suprafaţă cu
ceva subţire”, din scrijea – „felie subţire de pâine” în Maramureş) etc. Subdialectul bănăţean, pe
lângă alte contribuţii, o are şi pe aceea a desinenţei -u (preluată de limba literară în perioada 1840 –
1890 şi care rezolvă omonimia dintre persoana a III-a singular şi plural de la imperfectul verbelor –
subdialectul muntean conservând această omonimie şi azi: el, ea mergea – ei, ele mergea şi nu
mergeau ca în limba literară).
În evoluţia limbii literare se disting trei etape:
a) o primă perioadă caracterizată de egalitatea ariilor dialectale, în sensul prezenţei în textele din
această epocă a diverse particularităţi dialectale în funcţie de zona de provenienţă a textului.
Această etapă are ca limită inferioară secolul XVI şi este epoca textelor rotacizante, a tipăriturilor
coresiene, a Cazaniei lui Varlaam, a Paliei de la Orăştie, a Bibliei de la Bucureşti etc.
b) în a doua jumătate a secolului al XIX-lea se constituie limba literară. Se poate afirma însă că
această perioadă consfinţeşte ceea ce era deja pregătit, deoarece este cunoscut că între Muntenia,
Moldova şi Transilvania au existat permanent contacte strânse. De altfel, aceste contacte sunt cele
care au condus la unitatea limbii, toate graiurile contribuind la formarea aspectului literar al limbii.
În alte cazuri, feudalismul (bazat pe un sistem economic izolaţionist şi nu pe sistemul de obşte ca la
noi) a lăsat urme adânci sub aspect lingvistic (ca în Italia sau Germania), concretizate în fărâmiţarea
dialectală, în diferenţierea puternică a dialectelor şi a subdiviziunilor sale, uneori ajungându-se până
la autonomizarea unora dintre ele. Trebuie adăugat în acest punct că între dialect (subdialect, grai)
şi limbă literară există o distincţie esenţială: dialectul (subdialectul, graiul) este un produs spontan,
pe când limba literară este unul rezultat din acţiuni conştiente, de aceea limba literară are caracter
de normă voită. În perioada de care vorbim s-au înregistrat cele mai importante asemenea acţiuni:
trecerea de la alfabetul chirilic la cel latin (impusă ca normă de Academie în 1860 – trecerea în
cauză a devenit un fapt de limbă literară treptat, dar fără normarea ei nu s-ar fi produs niciodată
probabil), diversele reglementări privitoare la unificarea limbii sub aspect ortografic, susţinutele
eforturi ale marilor personalităţi ale culturii noastre de a promova o literatură naţională ş. a. m. d.
75
Aşadar, acum se pun bazele autentice pentru ceea ce se numeşte limbă literară, adică – preluând
esenţa cunoscutei definiţii a lingvistului Iorgu Iordan – aspectul cel mai îngrijit al limbii naţionale,
prin existenţa normelor la toate compartimentele lingvistice (fonetic, morfosintactic, lexical).
c) ultima perioadă – începând cu secolul al XX-lea – se înfăţişează ca o epocă de îmbogăţire,
cultivare şi perfecţionare a limbii literare, dar şi ca una în care se înregistrează o sporire a influenţei
aspectului literar al limbii asupra subdialectelor. Isoglosele, mai stabile în perioadele anterioare,
suferă acum modificări evidente. Însă cu acest subiect, dinamica ariilor dialectale, intrăm în cel deal
doilea aspect al raportului de care ne ocupăm.
2) În ceea ce priveşte acţiunea exercitată de limba literară asupra graiurilor dacoromâne,
influenţa propriu-zisă începe relativ târziu, mai exact de-abia în perioada fixării aspectului scris
al limbii literare, căci este recunoscut că aceia care vorbesc dialectal se exprimă literar cu mai
multă uşurinţă în scris. Însuşirea limbii literare vorbite este un proces mult mai dificil şi, prin
urmare, mai lung. Lingvistul danez Otto Jaspersen spunea că se exprimă literar acela care nu-şi
trădează originea locală prin felul cum vorbeşte. Durata însuşirii limbii literare vorbite depinde
de distanţa existentă între norma literară şi uzul graiului. Cu cât norma este mai diferită de
particularităţile unui grai, cu atât ea se va impune mai greu, afară doar de cazul unei renunţări
conştiente, printr-un efort intelectual susţinut al vorbitorului interesat să dobândească uzul
literar al limbii sale.
O altă cauză a dificultăţii impunerii limbii literare o constituie faptul că nu toate nivelurile
graiului se comportă identic faţă de limba literară. Lexicul este cel mai supus schimbărilor, dar şi în
acest caz se constată diferenţe de însuşire corectă a formelor literare, în funcţie de vârsta sau gradul
de instruire al vorbitorilor. Nu de puţine ori, preluarea defectuoasă a termenilor literari generează
fenomene de tipul etimologiei populare, ca rezultat al pătrunderii neologismelor în unele graiuri:
antiger (în loc de antigel), răspunzabil (în loc de responsabil), cumpărativă (în loc de cooperativă),
boliclinică (în loc de policlinică) ş. a.. Neologismele sunt preluate corect şi mai uşor prin sintagme:
în tot cazul, la ora actuală, pe parcurs etc. Tot relativ uşor pătrund în graiuri conectivele literare:
deşi, deci, întrucât etc.
Un alt fenomen survenit la preluarea formelor literare de către graiuri este acela al accidentelor
semantice, adică al folosirii corecte a formei, dar cu alt sens (fenomenul are la bază o contaminare
de sens cu acela al unei forme deja existente în bagajul lexical al vorbitorului, spre deosebire de
etimologia populară care este o contaminare de formă): salutar – folosit cu sensul de „care merită
să fie salutat” (în loc de „salvator”), inextricabil – cu sensul de „care nu se strică” (în loc de
„complicat”) etc.
Cel mai frecvent fenomen însă, întâlnit în rândul vorbitorilor de graiuri şi care nici nu au un
anume grad de instrucţie, este acela al însuşirii corecte ca sens a termenilor literari, dar
76
pronunţarea acestora este alterată de suprapunerea unor particularităţi fonetice specifice graiului
respectiv. Astfel, un bănăţean va pronunţa acšidént, ažént, cánšer, un moldovean – deşî, facultáti,
sărvietî, iar un muntean – defrişeá, fişé, garajĭ etc. Se creează în acest fel forme intermediare,
rezultat al conflictului dintre dialect (subdialect, în cazul limbii române) şi limba literară vorbită.
Totalitatea acestor forme intermediare este numită de dialectologi semidialect sau interdialect
(prima denumire fiind mai potrivită cu fenomenul, după părerea noastră). În legătură cu acestea,
lingvistul J. Vendryes vorbea de “o variantă cu aspect dialectal a limbii comune”. Alţi cercetători
vorbesc de variante regionale ale limbii literare vorbite. Pe măsură ce influenţa limbii literare
creşte, particularităţile dialectale introduse în semidialect dispar.
Se impune aşadar, în virtutea celor prezentate mai sus, o concluzie generală: dată fiind dinamica
ariilor dialectale, cercetătorii sunt obligaţi să întreprindă consecvent anchete pe teren şi să studieze
astfel modificările survenite.
Importanţa studierii dialectelor
S-a văzut deja care este natura raporturilor dialect/limbă naţională şi dialect/limbă literară. Fără
datele puse la dispoziţie de studiul dialectelor şi al subdiviziunilor lor, istoria limbii şi istoria limbii
literare s-ar afla în impas în cercetatrea a nenumărate probleme specifice acestora. Este ştiut, de
pildă, că nu există izvoare lingvistice directe, decât într-o foarte mică măsură, pentru reconstituirea
etapelor limbii române până în secolele XIII – XIV. Dialectele sud-dunărene devin astfel o sursă
semnificativă pentru reconstituirea românei comune, mai ales în condiţiile în care, de la separarea
lor de trunchiul protoromânei, dialectele nu au mai evoluat aproape deloc (împrumuturile lexicale
din limbile vorbite pe teritoriile “gazdă” nu sunt extrem de importante din această perspectivă, acest
compartiment lingvistic fiind permeabil în orice limbă şi neafectând structura în aşa grad, încât să
ducă la nerecunoaşterea limbii respective).
Gramatica istorică are, prin urmare, numai de câştigat din studiul dialectelor, căci – aşa cum
am menţionat deja – dialectele conţin dovezi importante privind dezvoltarea limbii, prin studiul
acestora, obţinându-se o imagine a românei comune (străromâna sau protoromâna sunt alte
denumiri întâlnite în lucrările de specialitate). Faptul că în cele trei dialecte vorbite în sudul Dunării
există, de exemplu, formele: arom. – h’il’u, ureacl’e, úngl’e, căpitâńu, megl. – il’u, uręcl’ă, úngl’ă,
căpitóń (în Banat, şi azi se spune căpătâń pentru căpătâi, forma literară), istr. – fil’, uręcl’e, úngl’e,
este de o importanţă capitală, deoarece se poate stabili cu argumente că în româna comună se
păstrau l lat. + i (derivat din i + e, i aflându-se în hiat), din filius > l’ sau că grupurile consonantice
cl, gl (cf. lat. oricla, ung(u)la) se aflau în stadiu de palatalizare parţială cl’, gl’, ca şi n lat. + i (cf.
lat. capitaneum) > ń (în dacoromână, azi, iotacizat).
77
Pe de altă parte, în graiurile dacoromâne de peste munţi, ca şi în dialectele sud-dunărene, există
încă forma fărină (< lat. farina), de unde rezultă că această formă caracteriza cândva întreaga limbă
română, aşadar, forma făină este nouă, ulterioară separării dialectelor româneşti.
La fel stau lucrurile cu desinenţa -u, pentru imperfect, pers. a III-a pl., a cărei lipsă
caracterizează dialectele aromân şi istroromân, ca şi dialectul dacoromân în faza veche. Înseamnă
deci că această desinenţă este târzie la dacoromâni şi megleniţi.
Altădată, în limba română perfectul simplu funcţiona ca o particularitate generală (adică, era
timpul verbal dominant folosit, în detrimentul altor timpuri verbale de trecut). Chiar dacă această
particularitate nu apare în textele vechi dacoromâne, prezenţa ei în Oltenia, apoi în Banat (aici se
cunosc şi forme arhaice de perfect simplu: dzâş – „zisei”, merş – „mersei”, puş – „pusei” etc.), prin
Crişana (mâncăm – „mâncarăm”, mâncat – „mâncarăţi” etc.), ca şi în dialectele sud-dunărene (cf.
arom. uscai, uscaş, uscă, uscăm, uscat, uscară), reprezintă o dovadă incontestabilă că perfectul
simplu caracteriza româna de până la separarea dialectelor.
În fine, o ultimă serie de exemple va ilustra raportul gramatică istorică (istoria
limbii)/dialectologie, în scopul demonstrării importanţei care trebuie acordată celei din urmă.
Dacoromânii preferă astăzi pe plug (de origine slavă), dar l-au avut pe arat (din latină, cf. arom.
arat, aratru), de asemenea, pe zăpadă (din sl. zapadati, „a cădea”) care l-a înlocuit pe nea (din lat.
nix, nivis), păstrat în graiurile de peste munţi şi în sudul Dunării (în arom. şi megl. neauă, istr. nę).
La fel, se preferă azi – în limba literară ca şi în graiurile din Muntenia, Moldova, Oltenia şi
Dobrogea – forma cioban (din turcă, čoban), în detrimentul formei păcurar (< lat. pecorarius),
păstrată în graiurile transilvănene şi, parţial, în Banat şi reperată în dialectele sud-dunărene, cf.:
arom. picuraru, megl. picurar, istr. pecurår.
Istoria limbii literare se foloseşte permanent de rezultatele cercetărilor dialectale pentru
descrierea etapelor de formare a aspectului de limbă literară. Cunoaşterea particularităţilor
dialectale face posibilă înţelegerea raporturilor literar/regional, regional/arhaic, aceasta mai ales
având în vedere că elementele arhaice nu au dispărut din limbă. Cuvântul prost, de exemplu, cu
sensul originar „simplu”, se păstrează în Vicovul de Sus (Suceava), cf. expresia „ţesut în prost”,
adică ţesut simplu, fără model complicat1.
O altă disciplină interesată îndeaproape de studiul ramificaţiilor teritoriale ale limbii este
lingvistica generală. Dialectologia pune la dispoziţia lingvisticii generale faptele concrete de limbă
de care aceasta din urmă are nevoie pentru argumentarea unor principii cu caracter universal:
ilustrarea fenomenelor de diversificare şi unificare din limbă, relaţiile limbă/societate şi
limbă/dialect etc. Tot dialectologia este disciplina care a lămurit problema acţiunii legilor fonetice,
considerate imuabile, rigide, de lingvişti neogramatici.
1 Exemplul este preluat din Dialectologie română, op. cit., p. 30.
78
Geografia lingvistică
Una dintre problemele cele mai însemnate ale dialectologiei este aceea a graniţelor dialectale.
Dialectele, nefiind construcţii ale minţii, ci realităţi, funcţionează ca elemente de discontinuitate în
limbă şi sunt greu de delimitat. Această dificultate a generat de-a lungul vremii trei puncte de
vedere asupra dialectului şi a graniţelor lui dialectale, puncte de vedere susţinute de numeroşi
reprezentanţi:
1) neogramaticii (Şcoala de la Leipzig − Hermann Paul, Karl Brugmann etc.) concep graniţele
dialectale ca pe nişte linii foarte precise de demarcaţie. Evoluţia limbii era pentru ei un proces
mecanic, schematic, de unde reieşea că legile fonetice ar acţiona cu o precizie matematică
(pentru un sunet, s-ar înregistra aceleaşi modificări în toate cuvintele care prezintă context
fonetic asemănător1). Mai mult, cuvintele ar avea acelaşi mod de difuziune în limbă (se
răspândesc într-o manieră consecventă), deci isoglosele se suprapun punct cu punct. De aici şi
până la a afirma că dialectele sunt unităţi închise, desăvârşite, net deosebite de unităţile
învecinate, nu mai era decât un pas: anume că, dată fiind consecvenţa imuabilă a legilor
fonetice, între dialecte există limite precise. Contraargumentul care a zdruncinat această teorie a
venit chiar din interiorul grupării. Georg Wenker, adept convins al neogramaticilor, dorind să
demonstreze practic ideile înfăţişate mai sus, întreprinde o serie de anchete pe teren şi publică în
1881 o primă fasciculă de hărţi lingvistice în care liniile de isoglosă apar, fără dubiu, destul de
sinuoase, ceea ce a infirmat conceptul de graniţă precisă (care implică linie dreaptă, arii
geometrice) elaborat teoretic de neogramatici. Deşi se poate reproşa caracterul exagerat al
teoriei graniţelor fixe, aceasta are – printre altele – meritul de a fi împins mai departe cercetările
dialectale.
2) adversarii neogramaticilor (P. Meyer, G. Paris şi J. Gilliéron), dimpotrivă, neagă existenţa
limitelor dialectale şi chiar pe aceea a dialectului. Meyer consideră dialectul un concept arbitrar
al minţii, pentru că isoglosele se întretaie, de unde concluzia că „orice definiţie a dialectului este
o definitio nominis, iar nu o definitio rei”2. Aşadar, sarcina dialectologului constă în a studia
geografia particularităţilor dialectale, nu pe aceea a dialectului, iar termenul dialect este folosit,
spune Meyer, „pentru a vorbi ca toată lumea” – altfel spus, pentru a se adapta la jargonul de
specialitate. Gaston Paris, adept al teoriei de mai sus, susţine într-o comunicare celebră (Les
parlers de France) că graniţa dintre langue d’oc şi langue d’oïl este imaginară şi că, în general,
orice încercare de delimitare a dialectelor este sortită eşecului. Pot fi studiate, în schimb, în mod
separat, particularităţile lingvistice.
1 De exemplu, c lat. + e, i > č în toate cuvintele latineşti care conţin acest context fonetic (cf. čer, čerb, čine, činč etc.).
2 O definiţie a numelor, nu una a stărilor de fapt (trad.).
79
Jean Gilliéron, deşi adept al teoriei de mai sus, este reţinut ca întemeietor al geografiei
lingvistice – metodă de cercetare specifică dialectologiei, constând în înregistrarea pe hărţi a
formelor lingvistice culese prin anchete teritoriale. El fost preocupat, la începutul activităţii sale, în
special de1 aspectul fonetic al graiurilor. Publică, în colaborare cu Edmond Edmont2, Atlasul
lingvistic al Franţei (1902 – 1910). Gilliéron a formulat principiile geografiei lingvistice sau, mai
degrabă, explicaţii cauzale generale ale inovaţiilor lingvistice regionale, valabile pentru orice
situaţie concretă. Geografia lingvistică a contribuit la perfecţionarea metodelor de cercetare a
varietăţilor teritoriale ale limbii, punând în evidenţă sursa individuală a inovaţiilor din limbă,
precum şi raporturile dintre factorii lingvistici şi cei extralingvistici în producerea acestor inovaţii.
3) apărătorii dialectului (G. I. Ascoli, A. Horning, L. Gauchat, A. Dauzat) reprezintă tabăra cu
opiniile cele mai echilibrate şi care, de altfel, întrunesc astăzi adeziunea majorităţii specialiştilor
în domeniu. Această grupare admite linii de demarcaţie în general, dar nu fixe ori trasabile
geometric: dialectul este o unitate complexă. Trecerea de la un dialect la altul nu se face brusc
(ca în cazul ariilor izolate), ci sub forma unor zone în care particularităţile ariilor învecinate se
amestecă – acestea sunt arilei de tranziţie (fâşii de isoglose, cum le numeşte Dauzat). Interesant
este că s-a ajuns la această concluzie plecându-se tocmai de la Atlasul lui Gilliéron, adversarul
dialectelor, lucru ce ne îndreptăţeşte să afirmăm că orice teorie, în ciuda unor exagerări de un tip
sau altul, este benefică pentru studiul general al fenomenelor specifice unui domeniu de
cercetare şi că adevărul se află undeva, la mijloc.
Concluzii
Important, în cele din urmă, nu este faptul că nu putem sesiza cu precizie unde se termină o arie
dialectală şi începe o alta, ci acela că, pe fondul particularităţilor comune tututror ariilor, există
trăsături specializate pentru fiecare arie în parte.
Raportul dintre elementele de discontinuitate trebuie înţeles altfel decât îl concepeau
neogramaticii sau adversarii lor: când limba este în general mai unitară, ariile se opun mai puţin
una alteia prin nucleul lor, iar zonele de trecere sunt mai întinse şi, implicit, mai greu de delimitat.
La noi, B. P. Hasdeu este primul cercetător care a înţeles complexitatea problemei. Încă din
1881, el vorbea de o „continuaţiune” a dialectelor (ceea ce numim astăzi arii de tranziţie) şi adăuga
1 Modificările produse în vocabularul dialectal are pentru Gilliéron următoarele cauze: migraţia cuvintelor – se
realizează prin iradiere (din anumite centre politice, economice, administrative, culturale sau religioase) sau prin
infiltraţie (din zonele limitrofe); dispariţia unor cuvinte – rezultat al concurenţei determinate de: suprapunerea unor
forme lexicale noi peste cele vechi, omonimia dintre anumite forme şi de hipertrofia semantică (situaţia în care un
cuvânt ajunge să aibă prea multe sensuri, generând confuzii). Dar limba posedă mijloace terapeutice specifice pentru
soluţionarea cazurilor de patologie verbală („îmbolnăvire” care constă în uzura fonetică, omonimia sau hipertrofia
semantică).
2 Cooptat în proiectul iniţiat de J. Gilliéron pentru că avea un auz foarte fin, condiţie esenţială pentru a „recepta”
pronunţia dialectală în vederea transcrierii fonetice dialectale. E. E. nu era, de altfel, specialist. J. Gilliéron – adept al
teoriei conform căreia anchetatorul nu trebuie să fie specialist pentru a nu fi influenţat în transcriere de cunoştinţele sale
de specialitate – l-a instruit pe E. Edmont doar în ceea ce priveşte notarea fonetică a particularităţilor studiate.
80
că aceasta „nu exclude existenţa unor centruri mai pronunţate”1. Cercetătorii români s-au mai
remarcat de-a lungul timpului prin contribuţii substanţiale în domeniul dialectologiei în general, iar
în problema graniţelor dialectale în special, prin atlasele lingvistice regionale şi prin studii pe
această temă2.
Ariile de tranziţie
Conceptul arie de tranziţie prezentat mai sus rezolvă problema delimitării dialectelor
(subdialectelor, graiurilor). Ariile de tranziţie se caracterizează prin bilingvism sau plurilingvism şi
se mai numesc şi graiuri de tranziţie. Zonele acestea de trecere reprezintă rezultatul unor relaţii
economice, sociale, culturale etc., existente în regiunea geografică de contact a ariilor dialectale
învecinate. Însă nici chiar aceste zone nu sunt omogene. De regulă, în părţile marginale domină
particularităţile ariei mai apropiate. Ariile de tranziţie suferă modificări în timp, în funcţie de
modificările ariilor învecinate.
O astfel de zonă a studiat, de exemplu, Grigore Brâncuş, în NV-ul Olteniei, unde se întâlnesc
particularităţi lingvistice munteneşti, bănăţene şi din Ţara Haţegului (care este ea însăşi o arie de
tranziţie). Existenţa acestei zone se explică prin infiltraţiile de populaţie din trecut dinspre Banat şi
Transilvania spre Oltenia. Sporirea obligaţiilor iobagilor, exploatarea feudală mai aspră în regiunea
de origine, epidemiile de ciumă, necesitatea de a se închiria păduri şi păşuni sunt numai câteva
dintre cauzele infiltraţiilor pomenite. Aşa se explică prezenţa în această zonă a africatelor č, ğ, dz
(frače, ca-n Banat, dar şi frat’e, ca-n Muntenia; dzâuă, ca-n Banat, dar şi ziuă, ca-n Muntenia) sau a
unor forme ce prezintă particularităţi din zona Ţării Haţegului (cf. batrân, mńez – miez, în limba
literară).
Concluzii
Limitele dialectale nu sunt aşadar fixe. Se poate vorbi de o dinamică a ariilor dialectale, în
funcţie de modificările survenite în timp, ceea ce impune o cercetare susţinută a acestora prin
anchete periodice pe teren.
Bibliografie:
Caragiu Marioţeanu, Matilda et alii – Dialectologie română, EDP, Bucureşti, 1977
Hasdeu, Bogdan Petriceicu – Istoria limbei române. Partea I. Principii de lingvistică, Bucureşti,
1881
1 B. P. Hasdeu, Istoria limbei române. Partea I. Principii de lingvistică, Bucureşti, 1881, p. 58 – 59.
2 Spre exemplu, dintre studiile mai mult sau mai puţin apropiate de începuturile dialectologiei ca disciplină: E. Petrovici
– Studii de dialectologie şi toponimie (1970); R. Todoran – Cu privire la repartiţia graiurilor dacoromâne (în LR,
V/1956) şi Noi particularităţi ale subdialectelor dacoromâne (în CL, VI/1961); B. Cazacu – Studii de dialectologie
română (1966); I. Gheţie – Cu privire la repartiţia graiurilor dacoromâne. Criterii de stabilire a structurii dialectale a
unei limbi (în SCL, XV/1964) şi mulţi alţii.
81
IV. Constituirea dialectologiei româneşti ca disciplină – premise, scurt istoric.
Transcrierea fonetică dialectală.
Ca disciplină, dialectologia îşi are originile în cercetările din deceniile al 8-lea şi al 9-lea ale
secolului al XIX-lea (prin studiile lingviştilor menţionaţi în capitolul anterior).
La noi, primele diferenţe dialectale au fost remarcate de Simion Ştefan (în sec. al XVII-lea),
Mitropolitul de Bălgrad, diferenţe notate de el în prefaţa Noului testament. Tot din secolul al XVIIlea
datează mărturia lui Ioan Zoba din Vinţ (cărturar ardelean), în prefaţa cărţii Sicriul de aur, carte
tipărită la Sebeş în scopul propagandei calvine.
Urmează Dimitrie Cantemir – primul care menţionează existenţa unor trăsături fonetice
dialectale în limba română: palatalizarea labialelor din graiul moldovean (în Descriptio Moldaviae,
partea a III-a, 1716), specifică mai ales pentru pronunţia femeilor. Tot Cantemir face observaţia că
valahii şi transilvănenii pronunţă mai aspru decât moldovenii (cf. giur, Dumnedzeu – mold./jur,
Dumnezău – munt.).
Trebuie menţionată aici contribuţia Şcolii Ardelene şi, sub influenţa acesteia, cea a cărturarilor
aromâni Ghe. Constantin Roja şi Mihail Boiagi.
Cu Ion Heliade Rădulescu, studiile dialectale româneşti fac un pas înainte. Preocupări
constante pentru acest domeniu există şi în lucrările lui Timotei Cipariu.
Printre precursorii dialectologiei române se află la loc de cinste Ioan Maiorescu (tatăl lui Titu
Maiorescu), acesta putând fi considerat primul dialectolog român graţie studiilor sale cu preocupări
strict dialectale şi nu numai colaterale. Titu Maiorescu însuşi publică în volum (1874) rezultatele
cercetărilor asupra istroromânei efectuate de tatăl său − prima lucrare de dialectologie de la noi:
Itinerar în Istria şi vocabular istriano-român.
Constituirea dialectologiei româneşti ca disciplină cu un domeniu de cercetare delimitat riguros
ştiinţific s-a produs concomitent (deceniile 8 – 9 ale secolului al XIX-lea) cu procesul european
privitor la punerea bazelor acestei ramuri lingvistice. George Baronzi, Ioan Nădejde, Émile Picot
(fostul viceconsul al Franţei la Timişoara) se numără printre primii cercetători care s-au ocupat de
dialectele limbii române. Ultimul dintre aceştia a aplicat pentru prima oară transcrierea fonetică la
dialectele româneşti. Urmează B. P. Hasdeu, Alexiu Viciu (profesor), iar cu Gustav Weigand
(1860 – 1930) începe o nouă etapă în istoria dialectologiei româneşti. Weigand – romanist german,
profesor la Universitatea din Leipzig – a fost preocupat atât de probleme teoretice, cât şi de aspecte
practice de ordin dialectal. El a avut elevi ale căror nume sunt de răsunet în cercetarea lingvistică
dialectală: Pericle Papahagi, Iosif Popovici, Sextil Puşcariu, Theodor Capidan. Apoi, plecând
82
de la ideile sale, s-au remarcat prin studii importante şi alţi lingvişti români: Ov. Densusianu, I. A.
Candrea, Th. D. Speranţia, Tache Papahagi.
În Şcoala lingvistică din Cluj se impun dialectologi precum: Emil Petrovici, Sever Pop, Şt.
Paşca.
În perioada interbelică apar studii centrate pe problemele dialectologiei româneşti ale unui alt
romanist german – Ernst Gamillscheg.
Al. Rosetti este lingvistul român cu o contribuţie deosebită şi în câmpul de cercetare dialectală.
Sub conducerea lui a fost înfiinţată Arhiva fonogramică a limbii române (1956), azi − Institutul de
cercetări etnologice şi dialectologice.
Urmează, în imediata contemporaneitate, nume precum: Dimitrie Macrea, Matilda Caragiu
Marioţeanu, Ştefan Giosu, Romulus Todoran, Emanuel Vasiliu, Ion Coteanu, Ion Gheţie,
Alexandru Mareş, Liliana Ionescu Ruxăndoiu şi mulţi alţii.
În încheiere, trebuie subliniat şi faptul că rezultatele cercetărilor întreprinse de-a lungul timpului
de către toţi dialectologii menţionaţi aici (dar şi de alţii ale căror nume nu apar aici) au furnizat date
preţioase dialectologiei teoretice şi au contribuit la cunoaşterea mai exactă a etapelor de formare şi
dezvoltare a limbilor romanice.
Transcrierea fonetică dialectală
Odată cu dezvoltarea dialectologiei ca disciplină, a devenit limpede pentru toţi dialectologii
faptul că alfabetul uzual nu poate servi notării fidele a multiplelor variante dialectale ale fonemelor.
Scrierea unei limbi este, în general, fonematică. Imaginea grafică a fonemelor este, după cum se
ştie, imperfectă: nu întotdeauna un fonem este redat printr-un grafem specific – vezi, de pildă,
situaţia africatelor [č, ğ] din română (č şi ğ din [čoar∂], [fač], [ğam], [ğer] etc. se redau alfabetic prin
acelaşi grafem: cf. cioară, faci, geam, ger; ba – mai mult – grafemele „c, g” servesc şi la redarea
velarelor [k, g]: cf. car, glumă ş. a. m. d.), a palatalelor [k’, g’] (aflate într-o situaţie similară celei a
africatelor) sau a valorilor lui i (care sunt redate tot printr-un singur grafem: cf. i plenison din [bine]
– bine, i semivocalic din [jarb∂] – iarbă şi i scurt nesilabic din [fraţĭ] – fraţi). A devenit, astfel,
necesară punerea la punct a unui sistem de semne care să permită fixarea în imagini grafice, cu
maximă precizie posibilă, a tuturor varietăţilor de rostire a sunetelor dintr-o secvenţă vorbită.
Exemplele de mai sus ilustrează realitatea lingvistică în această privinţă a raportului literă/sunet, de
multe ori inegal, pe material aparţinând limbii standard – unde, s-a văzut, apar asemenea
„neajunsuri” ale redării alfabetice, convenţie suficientă însă pentru vorbitorii unei limbi pentru a se
înţelege în scris. Un alfabet, de altfel, chiar ar trebui să fie mai „simplu” – ca număr de grafeme şi
ca mod de „desenare” a acestora. Altfel stau lucrurile – şi asta vrem să demonstrăm aici – când se
pune problema studierii sunetelor unei limbi şi ale variantelor teritoriale ale limbii în cauză. Aşadar,
83
cu atât mai mult, în redarea pronunţiilor dialectale, transcrierea sunetelor prin sumarele mijloace
grafemice ale unui alfabet (indiferent care ar fi el) este nu numai insuficientă, ci chiar imposibilă.
Sistemele de transcriere fonetică dialectală sunt alfabetice şi nonalfabetice.
Sistemele nonalfabetice – propuse de lingviştii Baudoin de Courtenay şi Otto Jespersen –
nu au fost create pentru redarea vorbirii în toate nuanţele ei de pronunţare. Scopul acestor sisteme
de transcriere s-a limitat la redarea componentelor articulatorii ale sunetelor. Aceste sisteme însă nu
au avut viaţă lungă, s-a renunţat destul de repede la ele, deoarece erau foarte complicate şi nu şi-au
dovedit utilitatea nici măcar în fonetica descriptivă, iar din cercetarea dialectală curentă a fost de la
început exclusă. Pentru a ilustra caracterul extrem de complicat al acestui tip de transcriere este
suficient un singur exemplu: sunetul b din silaba ba se transcrie în acest sistem α0bδ0ε1 – literele
greceşti indicând organele active ale aparatului articulator, cele latine, locul de articulaţie, iar
cifrele, gradul de deschidere şi forma deschizăturii.
Sistemele alfabetice, după cum este de aşteptat din denumire, au la bază alfabetele
întrebuinţate în scrierea curentă (pentru limba română, alfabetul latin). La semnele alfabetului
respectiv se adaugă semnele diacritice. Acestea schimbă valoarea fonetică a literelor la care se
ataşează, dându-le o valoare nouă: c – fac [fak] / č – faci [fač], t – frate [frate] / t’ – [frat’e]
(pronunţie palatalizată), n – bine [bine] / ń – [bińe] etc. Se mai împrumută litere din alte alfabete
decât cel curent; de exemplu, din cel grecesc: ρ – r uvular (în aromână – [guρă]), δ – fricativă
interdentală sonoră (în aromână – [δară], „zară”), ŋ – n velar (în [luŋg], [luŋcă] etc. – subd.
muntean) etc. O altă modalitate de a întregi inventarul grafemelor necesare transcrierii fonetice
dialectale constă în modificarea literelor deja existente – fie prin adăugarea unor semne diacritice,
altele decât cele folosite în transcrierea fonetică pentru limba standard, fie prin răsturnarea literelor
sau „desenarea” lor în mod diferit decât cel pentru uzul alfabetic: cf. ĉ – africată surdă, pronunţată
foarte dur în Maramureş, pronunţie care schimbă seria vocalelor de după ea (cf. „ĉă mai faci,
braicule?”); đ – africată alveolo-palatală sonoră, cu elementul fricativ foarte palatal (în subd.
bănăţean – [đes], „des”); ә pentru ă, å pentru a labializat etc.
Semnele grafice din transcrierea fonetică au un caracter convenţional. Transcrierea fonetică
dialectală variază de la o limbă la alta, de la o şcoală lingvistică la alta şi chiar de la un dialectolog
la altul, însă, în general, sistemele bazate pe acelaşi alfabet au numeroase semne comune. Apoi,
rigorile oricărei lucrări ştiinţifice impun întocmirea unei liste a semnelor utilizate pe parcursul
studiului respectiv pentru notarea fonetică (listă ce apare, de regulă, la începutul lucrării), ceea ce
înlătură eventualele dificultăţi de înţelegere a exemplelor, textelor dialectale.
Pentru notarea aspectelor fonetice variabile, ca urmare a modificărilor diferitelor componente
articulatorii, se apelează la următoarele semne:
84
· accentul (dinamic, tonic, principal, secundar, al frazei): ĉèlălált etc.;
· cantitatea sunetelor (lungi, semilungi, scurte): māre, ṝău etc.;
· deschiderea vocalelor: putę, fęte, pǫte etc.;
· închiderea vocalelor: bínẹ, cọcóş, etc.;
· labializarea vocalelor: cåp, sṷåre etc.;
· palatalizarea consoanelor în diferite grade: fratˇe, frat´e, frat˝e, fratˇˇe;
· velarizarea consoanelor: luŋg, lâŋgă etc.;
· nazalizarea vocalelor în diferite grade: mî˜nz, ũs (cf. „uns”) etc.;
· asurzirea vocalelor şi consoanelor: am făcutụ, lupu, casậ, fraţi, istṃ etc.;
· deplasarea locului de articulare a vocalelor: fášě etc.;
· deosebirea semivocalelor de vocale: leṷ, jaṷ etc.
Existenţa a numeroase sisteme de transcriere a impus, încă din 1881, alcătuirea unui sistem
internaţional de transcriere de către Asociaţia fonetică internaţională. Acest sistem foloseşte cele
mai multe litere dintre cele ale alfabetului latin, cu valorile lor obişnuite, câteva din alfabetul
grecesc şi recurge – cum s-a văzut deja – la modificarea celor existente. Semioclusivele (africatele)
sunt redate, de obicei, prin literele corespunzătoare celor două elemente care intră în componenţa
lor: ts = ţ, dƷ = ḑ, t∫ = č, dз = ğ ([Ʒ] notează consoana [j] − se evită folosirea celui de-al doilea
grafem, dat fiind că acesta notează de cele mai multe ori iotul). Semnele diacritice sunt, pe cât
posibil evitate.
În dialectologia română s-au întrebuinţat de-a lungul timpului mai multe sisteme de transcriere
fonetică (propuse de: Émile Picot, Gustav Weigand, Ov. Densusianu, Al. Rosetti ş. a.). Cel mai bun
sistem, şi ca atare cel mai întrebuinţat, este cel propus în Atlasul lingvistic român (reeditat de mai
multe ori), cu coordonator Sextil Puşcariu (coautori: Sever Pop, Emil Petrovici).
Transcrierile fonetice se clasifică, în genere, după trei criterii, după cum urmează:
· după materialul lingvistic urmărit a fi anchetat: 1) normalizantă (sau schematizantă) –
adoptată de puţini şi care neglijează nuanţele de pronunţie şi particularităţile individuale şi 2)
impresionistă – materialul lingvistic este notat de anchetator în mod spontan, cât mai exact
posibil, are totuşi, ca şi prima, caracter subiectiv, căci depinde în primul rând de organul auditiv
al anchetatorului;
· după materialul lingvistic urmărit a fi anchetat pe compartimente sau integral: 1) aproximativă
– se notează numai cele mai pregnate particularităţi de rostire la un nivel lingvistic sau la toate
85
nivelurile lingvistice şi 2) riguroasă – se notează absolut toate particularităţile indiferent de
nivel;
· după prezenţa / absenţa subiectului anchetat şi a mijloacelor tehnice utilizate: 1) directă – în
prezenţa subiectului anchetat şi 2) indirectă – după înregistrări.
În încheiere, trebuie făcută precizarea că transcrierea fonetică nu este echivalentă cu
transcrierea fonologică: prima – după cum s-a înţeles deja, notează toate varietăţile sonore ale
fonemelor, a doua – notează numai fonemele unui idiom.
Bibliografie:
ALR I, I – II – Atlasul lingvistic român, sub conducerea lui Sextil Puşcariu, partea I, de Sever Pop,
vol. I, Cluj, 1938; vol. II, Sibiu-Leipzig, 1942
ALR II, I – Atlasul lingvistic român, sub conducerea lui Sextil Puşcariu, partea a II-a, de Emil
Petrovici, vol. I, Sibiu-Leipzig, 1940
ALR s. n., I – VII – Atlasul lingvistic român, sub conducerea lui Sextil Puşcariu, vol. I, 1956; vol.
al II-lea, 1956; vol. al III-lea, 1961; vol. al IV-lea, 1956; vol. al V-lea, 1966; vol. al VI-lea, 1969;
vol. al VII-lea, 1972
Caragiu Marioţeanu, Matilda et alii – Dialectologie română, EDP, Bucureşti, 1977
Vasiliu, Emanuel – Fonologia istorică a dialectelor dacoromâne, Ed. Academiei, Bucureşti, 1968
idem – Fonologia limbii române, Ed. Academiei, Bucureşti, 1965
TEMĂ DE AUTOCONTROL (2)
Încercaţi să transcrieţi fonetic dialectal 5 (cinci) cuvinte specifice zonei din care
proveniţi:
………………………………………………………………………………………………………………………….
………………………………………………………………………………………………………………………….
………………………………………………………………………………………………………………………….
………………………………………………………………………………………………………………………….
………………………………………………………………………………………………………………………….
………………………………………………………………………………………………………………………….
86
V. Metode de studiere a dialectelor: informarea, interpretarea
Studiul unui dialect, subdialect, grai, subgrai presupune două etape: informarea – culegerea
materialului şi interpretarea – studierea propriu-zisă a materialului cules în anchete. Pentru fiecare
etapă se pot utiliza metode multiple.
Informarea este o etapă foarte complexă în dialectologie. Aceasta implică respectarea unor
condiţii de lucru foarte riguroase, deoarece de corectitudinea culegerii materialului depinde
interpretarea acestuia. Etapa informării presupune două faze: 1) pregătirea cercetătorului – acesta
trebuie să cunoască cele mai importante date în legătură cu graiul respectiv, cu vechimea aşezării,
originea populaţiilor etc. şi este necesar să aibă cunoştinţe de istorie, etnografie, folclor,
antropologie, pentru că toate aceste domenii se interconexează şi sunt benefice, prin instrumentele
şi metodele lor specifice de lucru, studiului dialectal; 2) faza care priveşte aproape exclusiv
particularităţile graiului cercetat, acestea putând fi cunoscute prin două subetape: a) observaţia şi
b) ancheta dialectală propriu-zisă.
Observaţia constă în situarea cercetătorului vreme destul de îndelungată în mijlocul
colectivităţii de vorbitori care urmează a fi studiată sub aspectului graiului. Dialectologul urmăreşte
pe viu particularităţile lingvistice fără a nota nimic şi fără a se servi de liste de cuvinte. De altfel,
această fază este cea în care se elaborează cu mare atenţie chestionarele ce se vor utiliza în anchetă.
Pentru întocmirea chestionarelor se culeg fapte autentice de limbă, constante, relevante pentru
specificul lingvistic al zonei. Metoda aceasta a observaţiei prezintă şi dezavantaje: timpul
îndelungat petrecut pe teren, culegerea de fapte variate, disparate uneori, conduce la adunarea unui
material greu de interpretat, mai ales în ceea ce priveşte compararea lui cu altele culese pentru alte
graiuri. S-ar părea deci că o cercetare de tip sincronic este sortită eşecului dacă se foloseşte o astfel
de metodă. Lucrurile nu stau chiar aşa, căci discernământul celui care studiază sau al echipei care
întreprinde ancheta, permanenta informare de specialitate, în ceea ce priveşte rezultatele obţinute
pentru alte graiuri, şi o riguroasă „agendă” a materialului cules, cu notarea la zi a modificărilor
survenite (valabil pentru perioade mai lungi, modificările neproducându-se de la o zi la alta),
înlătură pericolul pierderii posibilităţii de comparare a faptelor lingvistice din arii dialectale diferite.
Prin urmare, o perioadă de acomodare cu graiul respectiv este absolut necesară – nici o pregătire
teoretică, oricât de solidă, nu poate suplini contactul direct.
Ancheta dialectală propriu-zisă utilizează chestionare, liste de cuvinte, albume de fotografii,
schiţe, desene – toate acestea servesc la cercetarea sistematică a faptelor lingvistice, fiind auxiliare
ale anchetelor care folosesc un informator (sau mai mulţi). Aceasta este principala metodă de
culegere ştiinţifică a materialului lingvistic.
87
Ancheta dialectală poate fi, în principiu, de două feluri: 1) indirectă şi 2) directă. Cea indirectă
se realizează prin corespondenţi, ceea ce nu presupune deplasarea pe teren a specialistului. Se dau
chestionarele intelectualilor din zonă (G. Wenker a procedat aşa), li se face instructajul în privinţa
scopului anchetei şi sunt familiarizaţi cu transcrierea fonetică dialectală. Facilităţile tehnice
(aparatele de înregistrare) uşurează mult în contemporaneitate munca acelora care întreprind astfel
de anchete. Este evident că asemenea procedură este foarte comodă pentru specialist, însă – cum
lesne se poate închipui – dezavantajele nu întârzie să apară: nu există certitudinea transcrierii
fonetice (în lipsa aparatelor de înregistrare), nu există nici siguranţa că s-a ales cel mai indicat
informator sau că s-au respectat chestionarele şi listele de cuvinte etc. Ancheta directă, dimpotrivă,
presupune contactul nemijlocit. Se serveşte de aceleaşi instrumente de lucru: chestionare,
înregistrări ş. a. m. d. Majoritatea specialiştilor sunt de acord, în privinţa acestui tip de anchetă, că
este mai bine să nu dureze prea mult, pentru că documentele de comparat trebuie să fie
contemporane.
În funcţie de scopul urmărit, se mai întreprind anchete speciale (se cercetează un anumit aspect
al graiului respectiv1), generale (care, prin opoziţie cu cele speciale urmăresc toate compartimentele
lingvistice), de probă (sau preliminare; aşa cum dezvăluie denumirea, acestea le precedă pe cele
directe sau definitive, durata lor fiind mai mică; acestea au mai multe obiective: selectarea cu
atenţie a informatorilor, definitivarea chestionarelor şi a reţelei de puncte de anchetat etc.; anchetele
de probă sunt recomandabile mai ales când se vizează elaborarea unor lucrări colective) şi
definitive (se înţelege că se numesc aşa mai mult prin opoziţie cu cele de probă; acestea se
aseamănă destul de mult cu cele directe, diferenţele constând numai în nuanţarea modului de lucru).
Chestionarul dialectal este fixat dinainte şi definitivat în ancheta preliminară. Întrebările trebuie
să ţină cont de specificul localităţii (sau regiunii), adică de o întreagă serie de elemente: ocupaţiile
preponderente, felul de viaţă etc. De asemenea, întrebările trebuie să fie simplu şi precis formulate.
Acestea pot fi directe şi indirecte. Cele directe – de exemplu, „Ziceţi fie-mea sau fiică-mea?” – nu
sunt recomandabile, pentru că pot influenţa informatorul (acesta, intimidat de prezenţa specialistului
– „om cu carte” – este tentat să aleagă forma literară, evident, în detrimentul anchetei). Întrebările
indirecte, de tipul „La un om tare bătrân, cum îi ziceţi?”, asigură spontaneitatea răspunsului. Tot
întrebări indirecte sunt şi cele care lasă în suspensie răspunsul, înglobându-l în întrebare: „Când
cineva ţi-a stricat ceva, îl dai în judecată pentru că ţi-a făcut… (pagubă este răspunsul aşteptat sau
alt lexem, în funcţie de zonă)”. Se mai utilizează şi întrebările indirecte de tip ostensiv2: „Cum
numiţi bucata aceasta de pânză de la umărul cămăşii?” şi se arată cu mâna porţiunea respectivă a
obiectului vestimentar.
1 Compartimentul fonetic, de exemplu, sau chiar numai aspect al acestuia – palatalizarea labialelor (dacă este vorba de
graiul moldovean).
2 Întrebările ostensive presupun gesturi, se indică obiectul a cărui denumire se aşteaptă.
88
În ceea ce priveşte tehnica intervievării, este foarte important să nu se insiste în cazul în care
informatorul ezită, dintr-un motiv sau altul, să răspundă. Se aşteaptă un alt moment propice pentru
reformularea întrebării. Sugerarea răspunsului sau scoaterea cu orice preţ a acestuia duce la
informaţii false.
Specialiştii grupează, de cele mai multe ori, întrebările în funcţie de sferele semantice ale
termenilor urmăriţi în anchetă. Ordinea întrebărilor se mai stabileşte şi în funcţie de înrudirea
fenomenelor fonetice. Aceste modalităţi de lucru sunt incontestabil superioare, ca rezultat şi – nu în
ultimul rând – ca viteză de lucru, celor care aranjează întrebările din chestionar după succesiunea
alfabetică a formelor urmărite1.
Mai trebuie menţionat că, pentru studiul monografic, chestionarele sunt mult mai amănunţite
decât cele pentru elaborarea atlaselor lingvistice regionale. Ancheta care vizează realizarea unui
studiu monografic merge pe verticală, în vederea cunoaşterii minuţioase a graiului, pe când cea în
urma căreia se întocmesc atlase, urmează o „direcţie” de lucru orizontală, deoarece surprinde
„momente” din evoluţia graiului respectiv.
Anchetatorul presupune şi el, prin persoana ca atare şi prin condiţiile pe care trebuie să le
îndeplinească, probleme specifice. De pildă, s-a pus întrebarea dacă anchetatorul trebuie să fie sau
nu specialist. Gilliéron credea că nu, pentru că un specialist s-ar putea lăsa influenţat de cunoştinţele
sale teoretice despre graiul cercetat şi, astfel, ar interveni modificări – evident, inconştiente – ale
răspunsurilor. De aceea l-a şi ales pe Edmond Edmont, nespecialist, dar cu un mare interes pentru
graiurile populare şi cu un auz foarte fin. S-au constatat totuşi erori ale Atlasului lingvistic francez
care se datorau tocmai faptului că acest colaborator nu era lingvist.
Calităţile necesare unui anchetator sunt: auz foarte bun, stăpânirea sistemelor de notaţie
fonetică dialectală, mânuirea adecvată a aparatelor necesare (reportofon, aparat foto etc.), să fie
un bun cunoscător al psihologiei umane (trebuie să ştie să-şi apropie informatorii pentru a le crea o
stare de bunăvoinţă, absolut obligatorie actului informării, şi să ştie, în general, să lucreze cu
oamenii de la ţară), să nu se lase influenţat de cunoştinţele sale teoretice, prin obiectivitate
ştiinţifică şi discernământ.
O altă problemă vizează numărul anchetatorilor: este nevoie de un singur anchetator sau de
mai mulţi pentru realizarea unei lucrări? De regulă, se deplasează pe teren mai mulţi specialişti, în
primul rând pentru că se reduce durata anchetelor. Este de la sine înţeles că, pentru a forma o
echipă, aceştia trebuie să se pună de acord în privinţa tuturor aspectelor legate de ancheta respectivă
– obiective, chestionare, sisteme de transcriere etc.
1 Acest procedeu al succesiunii alfabetice a fost folosit de J. Gilliéron şi E. Edmont pentru atlasul lor, dar să nu uităm că
ancheta lor se înscrie în faza de pionierat; procedeul chestionarului elaborat pe criteriul sferelor semantice a fost utilizat
prima oară de lingviştii Jaberg şi Jud, apoi de autorii Atlasului lingvistic român.
89
În fine, se mai ridică problema modului de adresare folosit de anchetator(i): în limba literară –
acest mod de adresare duce, de obicei, la literarizarea în mod forţat a graiului de către subiecţii
anchetaţi – sau în graiul respectiv – în acest caz este de dorit ca membrii echipei de anchetatori să
fie, pe cât posibil, din părţile locului.
Informatorul (sau subiectul) este un element deosebit de important pentru ancheta dialectală.
De alegerea lui depind calitatea şi, implicit, rezultatele interpretării materialului obţinut. Condiţiile
pe care trebuie să le întrunească informatorul sunt următoarele:
– să fie (el ca şi familia sa) din localitatea respectivă şi să-şi fi trăit cea mai mare parte a vieţii
acolo (mai exact să nu fi fost plecat din localitate pentru o perioadă mai mare de doi ani);
– să lucreze în localitate şi nu în împrejurimi sau în oraşele apropiate;
– să aibă o pronunţie clară;
– să fie inteligent fără un grad ridicat de instrucţie (dar să nu fie nici complet neştiutor de carte);
– să înţeleagă scopul venirii anchetatorului, de acest lucru depinzând calitatea răspunsurilor sale;
– să fie binevoitor şi să stea cu plăcere la dispoziţia anchetatorului pentru un timp;
– să aibă, de preferinţă, vârsta cuprinsă între 30 şi 65 de ani (după G. Weigand, limita inferioară
de vârstă este de 9 ani; după alţi specialişti, această limită trebuie împinsă către vârste mai mari,
căci răspunsurile unui copil nu pot fi reprezentative pentru graiul unei întregi comunităţi).
Una dintre îndatoririle anchetatorului este aceea de a întocmi fişe ale informatorului. Când
scopul anchetei este acela de a elabora un glosar sau o monografie, se întrebuinţează subiecţi
diferiţi (ca vârstă, sex, grad de instruire etc.). Pentru un atlas, de regulă, este suficient un
informator. Mai pot fi folosiţi informatorii secundari (ocazionali). Aceştia asistă un timp la anchetă
şi pot face completări sau chiar răspund în locul informatorului principal atunci când acesta nu
cunoaşte răspunsul.
Anchetatorul-informator – specialistul însuşi – este o altă soluţie utilizată în studiile dialectale.
S-a dovedit a fi o metodă bună pentru monografii şi glosare, nu şi pentru atlase. Principalul
dezavantaj constă în faptul că anchetatorul-informator nu poate cuprinde decât o localitate cu al
cărei grai trebuie să păstreze permanent contactul (şi aici intervin informatorii secundari, aceştia
asigurându-i specialistului verificarea constantă a particularităţilor graiului şi aducându-i la
cunoştinţă modificările survenite).
Punctul de anchetat şi reţeaua de puncte sunt termeni de specialitate care acoperă următoarele
realităţi: punctul este reprezentat de orice localitate în care se efectuează ancheta dialectală – în
situaţia în care se urmăreşte elaborarea unui glosar sau / şi a unei monografii, iar reţeaua de puncte
corespunde unui grup de localităţi care trebuie studiate în vederea realizării unui atlas lingvistic; în
această ultimă situaţie, schema geografică a punctelor reţelei este un „desen-plasă”. Punctele se
90
reprezintă pe harta lingvistică cu o cifră. Pentru o arie dialectală mai mică, se anchetează toate
localităţile, pentru una mai întinsă – „ochiurile” plasei sunt mai mari.
Interpretarea, cea de-a doua etapă a studierii variantelor teritoriale ale limbii, prelucrează
materialul cules prin anchete şi îl valorifică în lucrări diferite. Principalele asemenea lucrări sunt:
glosarul dialectal, monografia dialectală şi atlasul lingvistic.
Glosarul dialectal reprezintă o listă de cuvinte, ordonată după un anumit criteriu – alfabetic, pe
câmpuri lexico-semantice etc. – şi poate constitui un studiu ca atare sau poate fi anexat la o lucrare
mai amplă de tip monografic. Glosarele sunt mai bogate în termeni decât atlasele, acestea din urmă
nefiind aşa de bogate în sinonime (nu se pot trece prea multe cuvinte pe hărţi). Primul glosar, care
are doar parţial caracter dialectal, este Dicţionarul anonim de la Caransebeş (Dictionarium
valachico-latinum) şi datează de la sfârşitul secolului al XVII-lea. Dicţionarul conţine peste 5000 de
cuvinte, între care se află şi cuvinte din graiul bănăţean şi din alte graiuri de peste munţi.
După apariţia geografiei lingvistice s-a crezut că glosarele nu vor mai fi necesare. Li s-au
obiectat transcrierea fonetică imperfectă, localizarea imprecisă a termenilor, lipsa desenelor care să
ilustreze mai bine cuvântul, lipsa de informaţii privind momentul când apare un cuvânt, că nu toţi
termenii cuprinşi în glosar sunt sincronici etc. Însă lucrurile sunt întotdeauna perfectibile şi
glosarele se completează reciproc cu atlasele. În prezent, glosarele au început să folosească, pe cât
posibil, metoda geografică. Că glosarele nu şi-au pierdut utilitatea o demonstrează faptul că Noul
atlas lingvistic român (NALR) este o lucrare perfecţionată cu ajutorul glosarelor (vezi, de exemplu,
termenii pentru noţiunea „guturai”, pentru tot teritoriul lingvistic dacoromân: troahnă, zalfă,
târnafes, răpciugă, fofaină, şuhărie, bâcniţă etc. – termenii sunt preluaţi din glosarele pe regiuni).
Atlasele lingvistice sunt de mai multe feluri: naţionale, regionale, microatlase, plurilingve,
istorice. Hărţile lingvistice cuprinse în acestea pot fi şi ele, în funcţie de anumite criterii, de mai
multe tipuri (fonetice, morfologice etc. − după conţinutul lor; analitice şi sintetice− după natura lor;
descriptive şi interpretative − după modul de prezentare a faptelor de limbă; unitare şi neunitare −
în funcţie de repartiţia teritorială a faptelor lingvistice ilustrate; generale şi parţiale − după
cuprinderea integrală sau nu a teritoriului lingvistic înfăţişat).
Monografia dialectală este o lucrare mai amplă, pentru un singur grai şi are următoarea
structură: capitolul introductiv – conţine informaţii despre ţinut, populaţe, obiceiuri, legături ale
populaţiei respective cu vecinii; partea pur lingvistică – parte care înfăţişează studiul graiului în
cauză pe compartimente lingvistice (fonetic, morfologic, sintactic, lexical) şi în care, evident, se
insistă pe particularităţile specifice zonei; textele transcrise fonetic (texte variate, pentru a-i interesa
şi pe folclorişti, etnografi etc.); glosarul – acesta pentru a explica cuvintele regionale mai puţin
cunoscute sau semnalate pentru prima oară (glosarul se ordonează, de obicei, alfabetic, însă şi
91
gruparea cuvintelor pe câmpuri lexico-semantice şi-a dovedit utilitatea); indice de nume, de materii
etc.; anexele – acestea conţin fotografii, hărţi, desene, planşe ilustrative etc.
Bibliografie:
ALRM s. n., I – III – Micul atlas lingvistic român. Serie nouă, sub conducerea lui Emil Petrovici,
vol. I, 1956; vol. al II-lea, 1957; vol. al III-lea, 1967
NALR Olt., I – III – Noul atlas lingvistic român pe regiuni. Oltenia, sub conducerea lui Boris
Cazacu, de Teofil Teaha, Ion Ionică, Valeriu Rusu, Bucureşti, vol. I, 1967; vol. al II-lea, 1970; vol.
al III-lea, 1974
Caragiu Marioţeanu, Matilda et alii – Dialectologie română, EDP, Bucureşti, 1977
Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana – Probleme de dialectologie română, Bucureşti, ed. a II-a, 1976
92
VI. Dialectele sud-dunărene: aromân, meglenoromân, istroromân.
Formarea dialectelor româneşti este o problemă larg dezbătută, dat fiind caracterul divergent
al dialectelor sud-dunărene (care se vorbesc în Peninsula Balcanică). Elucidarea acestei probleme
este posibilă numai coroborând datele lingvistice cu cele istorice. Este cunoscut faptul că, datorită
migraţiei masive a slavilor şi formării statelor sud-slave, poporul român s-a scindat în grupuri
dialectale care, începând cu secolul al IX-lea şi sfârşind cu secolul al XIV-lea, au părăsit teritoriul
ţării noastre, singurul continuator al românei rămânând dialectul dacoromân. Migraţia slavilor, ca
orice altă cauză a scindării unor grupuri etnice, a condus la slăbirea sau chiar întreruperea relaţiilor
dintre obştile româneşti, treptat s-a ajuns la izolare, fapt care a facilitat adâncirea diferenţelor
lingvistice dintre aceste comunităţi. Secolul al IX-lea constituie doar limita inferioară a unui proces
de separare definitivă a celor patru dialecte româneşti, proces care începuse însă de la venirea
primului val migrator slav.
Originea aromânilor
În privinţa aromânilor şi a dialectului vorbit de aceştia, discuţiile nu au fost aşa de ample şi de
complicate precum în cazul celorlalte două dialecte sud-dunărene. Aromânii (ca şi reprezentanţii
celorlalte două dialecte vorbite în sudul Dunării, de altfel) sunt, alături de dacoromâni, descendenţii
vechii populaţii romanizate din Moesia. În sprijinul afirmării comunităţii dacoromâne / aromâne
până în secolele al IX-lea – al X-lea se aduc următoarele argumente: 1) prezenţa unor elemente
vechi greceşti, 2) prezenţa unor elemente comune cu albaneza şi 3) prezenţa unor elemente vechi
slave – toate acestea, identice ca formă şi înţeles cu cele din dacoromână. Pe aceste argumente de
ordin lingvistic se întemeiază concluzia că aromânii au locuit în NE-ul Peninsulei Balcanice, între
Dunăre şi Balcani, înainte de secolele al IX-lea – al X-lea şi că aromânii răspândiţi în sudul
Peninsulei Balcanice nu sunt băştinaşi în ţinuturile în care îi găsim astăzi. Linia Jireček1 pledează
împotriva autohtoniei aromânilor în teritoriile de azi (vezi şi studiul lui Theodor Capidan,
Aromânii. Dialectul aromân. Studiu lingvistic, op. cit. − lucrare cu o argumentaţie insuficientă, din
păcate; Capidan se bazează în afirmaţiile sale numai pe toponime).
Alte argumente pentru coborârea aromânilor din NE-ul Peninsulei Balcanice sunt cele de ordin
istoric. De pildă, istoricul bizantin Kekaumenos (sec. al XI-lea) vorbeşte despre răspândirea
aromânilor în Epir, Macedonia, Elada. Prima ştire sigură despre aromâni este încă şi mai timpurie,
ea aparţine istoriografului bizantin Kedrenos (976). Apoi, se mai poate aminti şi mărturia unui
anonim (sec. al XII-lea) care menţionează în scrierile sale „domnia unui oarecare Niculiţă peste
1 Denumire care, în jargonul specialiştilor, trimite la totalitatea teoriilor emise de istoricul ceh Constantin Jireček (1854
– 1917) şi la liniile de demarcaţie teritorială pe care acesta le-a trasat în problema dezbătută.
93
vlahii din Elada. Cronicarul sultanilor, Laonic Chalcocondil (sec. al XV-lea) depune şi el mărturie
despre prezenţa aromânilor în sudul Dunării, iar la noi, Stolnicul Cantacuzino şi Dimitrie Cantemir
au fost primele personalităţi preocupate de această problemă.
Originea meglenoromânilor
Deşi descoperiţi târziu, meglenoromânii au stârnit un viu interes ştiinţific. S-au emis, în privinţa
originii lor, mai multe teorii. Noi le prezentăm aici pe cele mai importante şi care, aflate pe poziţii
adverse, au şi polarizat întreaga discuţie.
a) Teoria lui Ov. Densusianu – susţine că meglenoromâna este un subdialect al dacoromânei.
Această afirmaţie se află în concordanţă cu o alta, cum că megleniţii sunt „o colonie dacoromână
veche pe teritoriul macedoromân”; coroborate, aceste două afirmaţii conduc la teza că megleniţii au
origine nord-dunăreană. Argumentele sale sunt exclusiv lingvistice şi se referă la concordanţele
dintre meglenită şi dacoromână care nu se regăsesc în aromână:
– evoluţia la [z] a dentalei [d] (cf. megl. uzoi / dr. auzii / ar. avdzii);
– păstrarea diftongului [au] (cf. megl. daug( / k) / dr. adaug / ar. adavgu);
– [p, b, m, v] + [i], în cuvintele de origine latină, s-au păstrat nealterate – în aromână s-au
palatalizat (cf. megl. pert, zber, vin, mik / dr. pierd, zbier, vin, mic / ar. k’erdu, zg’er, yin, ńik);
– vocativul în -ule, prezent în ambele, în aromână nu (cf. megl. lupuli / dr. lupule);
– numeralul 20 are construcţie identică în meglenită şi dacoromână (cf. megl. daozots / dr.
douăzeci / ar. yiñğitsî) etc.
La aceste argumente, autorul teoriei adaugă o listă de cuvinte existente numai în meglenoromână şi
dacoromână. Meglenoromâna ar fi deci, după Ov. Densusianu, „un grai dacoromân transplantat în
sud pe teritoriul macedoromân”. Peste 25 de ani adaugă la această listă două cuvinte, megl. sca(u)nt
„scaun” şi megl. aric „curte, arie” – foarte importante pentru el, deoarece ele există şi în Bihor, şi
atunci se naşte întrebarea: n-ar putea fi megleniţii daci români din părţile Bihorului? Cauza
dislocării lor din vestul teritoriului dacoromân ar fi putut fi, ca şi în cazul istroromânilor,
pătrunderea maghiarilor spre est (atât megleniţii, cât şi istroromânii, nu au cuvinte maghiare în
grai). Coborârea megleniţilor s-ar fi produs în secolele al X-lea – al XI-lea.
Teoria nu a avut adepţi, iar lista nu este alcătuită cu discernământ, căci majoritatea cuvintelor
sunt inovaţii paralele în cele două dialecte, uneori chiar inovaţii târzii.
b) Teoria lui Sextil Puşcariu afirmă că megleniţii, ca şi vorbitorii celorlalte două dialecte suddunărene,
nu sunt autohtoni în teritoriile pe care le ocupă azi. S. Puşcariu împarte vorbitorii acestor
dialecte în două grupuri: grupul „românilor răsăriteni” – megleniţii şi aromânii şi grupul „românilor
94
apuseni” – istroromânii. Originea comună a meglenoromânilor şi aromânilor este demonstrată de
trăsăturile lingvistice ale celor două dialecte:
– velara c + e, i > ţ (cf. ar., megl. ţer < lat. coelum), iar velara g + e, i > dz – în megl. > z (cf. ar.
fudzi, megl. fuzi < lat. fugit);
– păstrarea lui n în forme precum ar., megl. ună < lat. una;
– palatalizarea lui n + i desinenţial (cf. ar., megl. oamiń, buń, ar. tu aduń, megl. tu duń) ş. a. m. d.
Teoria lui S. Puşcariu a fost reluată, întregită şi, pe alocuri, chiar reformulată de Theodor
Capidan. În esenţă, teoria avansează teza că megleniţii au trecut Balcanii şi s-au fixat pentru mai
mult timp în partea apuseană a munţilor Rodope (aşadar, au convieţuit cu bulgarii), au coborât apoi
în Meglia (secolul al XIII-lea), ceea ce înseamnă că amestecul cu pecenegii, de care vorbesc alte
teorii (vezi mai jos), a fost imposibil. Teoria a fost acceptată, în liniile ei generale, de majoritatea
cercetătorilor. O teorie apropiată a fost emisă de Al. Philippide şi Al. Rosetti, însă aceştia susţin că
megleniţii ar fi o ramură a aromânilor.
Originea meglenoromânilor l-a preocupat şi pe Gustav Weigand, descoperitorul lor. El emite,
la date diferite, două păreri:
a) megleniţii sunt urmaşii vlahilor care, împreună cu bulgarii, la sfârşitul secolului al XII-lea, sub
dinastia Asăneştilor, au întemeiat statul slavo-bulgar;
b) apoi, acceptă ca posibilă părerea istoricului Jireček, după care meglenoromânii – pe baza unor
elemente antropologice deosebite – ar fi urmaşii unei cete de pecenegi, duşi în Meglen de
împăratul bizantin Alexios Comnenul, după 1091, şi apoi românizaţi. În concluzie, românizarea
lor ar fi putut avea loc numai în cazul în care românii ar fi fost mai numeroşi.
Weigand credea că aceste două opinii ale sale nu se exclud, ci se completează: vlahii, care i-au
deznaţionalizat pe pecenegi, au putut fi strămoşii meglenoromânilor de astăzi, urmaşii celor care au
întemeiat statul slavo-bulgar de la sfârşitul secolului al XII-lea.
Nici această teorie, precum nici cea a lui Ov. Densusianu, nu a avut impact în lumea
dialectologilor, argumentaţia nefiind convingătoare şi nefiind susţinută decât prin supoziţii.
Originea istroromânilor
Şi în privinţa originii istroromânilor s-au emis diverse ipoteze, unele ajungând să alcătuiască
teorii cu adepţi până în zilele noastre. Principalele teorii aparţin aceloraşi lingvişti menţionaţi mai
sus:
1) Teoria lui Ov. Densusianu – istroromânii sunt, de fapt, dacoromânii din părţile de SV (Banat,
Munţii Apuseni, Bihor). Aşadar, istroromâna s-a desprins mai întâi ca subdialect, apoi s-a dezvoltat
ca dialect. Argumentele, de natură lingvistică, se bazează pe asemănarea cu graiul bănăţean. Iată
câteva asemenea particularităţi comune:
95
– păstrarea labialelor nepalatalizate: istr. pitšor / bănăţ. picior, istr. bire / bănăţ. bine etc.;
– există fonetisme specifice, cf.: istr. žožet / bănăţ. žęžęt;
– prezenţa rotacismului1, cf.: istr. şi bănăţ. veche irimă etc.;
– formarea condiţionalului prezent cu imperfectul auxiliarului “a vrea”: ręš, ręi, rę, ręn(m), rę; la
fel, istr. căntå – bănăţ. cânta etc.
Rezultă, consideră Densusianu, că istroromâna este un grai transportat în Istria de colonişti
români din Banat şi din SV-ul Transilvaniei. Istroromâna ar reprezenta deci mai multe straturi de
populaţie dacoromană din epoci diferite. Iar, în ceea ce priveşte separarea, el o plasează înainte de
secolul al XIII-lea, bazându-se pe argumentul lingvistic al existenţei în istroromână a grupurilor
consonantice [cl, gl], provenite din latină, şi aflate în stadiu parţial de palatalizare [cl’, gl’], pe când,
în dacoromână, aceste grupuri au evoluat – prin palatalizare totală – la consoanele palatale [k’, g’].
Un alt argument îl constituie faptul că istroromâna nu are elemente maghiare în lexic, aşadar
separarea s-a produs înainte de venirea ungurilor şi de contactul cu aceştia, adică prin secolul al Xlea.
Teoria a fost acceptată şi de alţi lingvişti: I. Popovici, Al. Rosetti, I. Coteanu, E. Vasiliu ş. a.
Primul dintre aceştia o considera „absolut serioasă”.
2) Teoria lui Sextil Puşcariu împarte vorbitorii dialectelor româneşti în două grupuri (vezi supra).
Lingvistul consideră că în epoca limbii române comune, în părţile nordice ale Peninsulei Balcanice,
s-au găsit “români apuseni”, urmaşii populaţiilor romanice din aceste regiuni. Iniţial, au format un
singur grup cu cu dacoromânii, cum rezultă din următoarele particularităţi:
– velarele c, g + e, i > ĉ, ĝ (această africată devine ulterior, în istroromână, j), cf.: ĉinĉ, jiner
(ginere) etc.;
– dispariţia lui n din lat. una care a dat articolul nehotărât o;
– rotacismul (prezent în istroromână şi azi, în graiurile dacoromânei este în regres, în zilele
noastre, chiar şi în ariile în care se mai întâlneşte încă) ş. a. m. d.
Separarea este plasată şi de Puşcariu tot înainte de pătrunderea maghiarilor, dar istroromânii –
„români apuseni” de odinioară – au o origine sud-dunăreană. Argumentele lingvistice aduse de
Densusianu în sprijinul teoriei sale sunt combătute de Puşcariu pe aceleaşi criterii care apar şi în
respingerea argumentelor pentru meglenoromână: inovaţii paralele, târzii etc. În continuare, autorul
afirmă că istroromânii s-au deznaţionalizat, treptat, în masa slavilor cu care au convieţuit. Existenţa
lor în NV-ul Peninsulei Balcanice, acolo unde nu mai sunt azi decât sârbo-croaţi, este dovedită de
numeroase toponime şi antroponime cu caracter net românesc: toponime – Negrişori, Magura,
Kormatura, Visitor, Pirlitor, Durmitor etc.; antroponime – Barbat, Barbatovac, Berbos,
Drakulovič, Fičor, Ljepurov, Lupulovič, Mikul, Pasarel, Sarapa (cf. „sare apa”), Sarebire (cf. „sare
1 Rotacismul, fenomenul trecerii lui n intervocalic la r în cuvintele de origine latină, avea în vechea dacoromână o
răspândire mult mai mare; astăzi el este în regres, fiind sporadic atestat chiar în aria în care se menţine încă.
96
bine”), Strimbul, Zmantera (cf. „smântână”) ş. a. La acestea se adaugă împrumuturile de cuvinte
româneşti în graiurile sârbo-croate: balàura, bèšika, brnduša (brânduşă), brence (brânză), kéra
(câine), carara (cărare), krbún (cărbune), mačuga (măciucă), mamáljuga, plaj, turma, urda ş. a.
Această teorie a avut un ecou mult mai mare în forurile ştiinţifice decât teoria lui Densusianu.
Pentru Rosetti însă, teoriile celor doi lingvişti se identifică. Problema originii istroromânilor a fost
cel mai larg dezbătută de-a lungul timpului şi, se poate afirma, nu a fost încă soluţionată cu
argumente inatacabile.
Originea dacoromânilor
Aflându-se în strânsă legătură cu problema teritoriului de formare a limbii şi a poporului român,
precum şi cu problema continuităţii elementului romanic în Dacia, originea dacoromânilor
presupune în cursul de faţă doar o succintă prezentare, dat fiind că discuţiile şi concluziile privitoare
la problemele amintite sunt cunoscute.
Existenţa unei populaţii romanice în Dacia după abandonarea oficială a provinciei este
incontestabil dovedită de rezultatele cercetărilor arheologice efectuate în secolul al XX-lea. Aşadar,
continuarea vieţii romane în nordul Dunării şi, implicit, definitivarea procesului de romanizare în
Dacia sunt certe, căci retragerea aureliană (271) nu a însemnat decât o retragere administrativă şi
nu una în fapt, ceea ce ar fi fost imposibil. Familiile mixte – care se întemeiaseră pe parcursul a
aproximativ două sute de ani, soldaţii – lăsaţi la vatră (veteranii) şi care îşi făcuseră un rost pe
teritoriul cucerit, negustorii – interesaţi să rămână în acest adevărat nod comercial şi alte categorii
umane nu aveau de ce să se strămute în Imperiul Roman. La această teză a continuităţii elementului
roman în Dacia, din care decurge şi romanitatea poporului nostru şi a limbii noastre, au aderat toţi
istoricii şi lingvişti români, ca şi majoritatea autorităţilor ştiinţifice străine.
Amintim aici şi teoriile – deja perimate, neavând susţinere printr-o argumentaţie ştiinţifică –
conform căreia retragerea aureliană ar fi fost totală şi care fixează teritoriul de formare a limbii şi a
poporului român în Peninsula Balcanică. Unele dintre acestea afirmă că imigrarea dacoromânilor în
nordul Dunării ar fi început în secolele al VI-lea – al VII-lea (Ov. Densusianu, Al. Philippide), în
două valuri succesive (Al. Philippide). Alte teorii – emise fără nici un fundament ştiinţific şi în
scopuri tendenţioase – împing mai mult data aşa-zisei imigrări a dacoromânilor în nordul Dunării,
în secolul al XII-lea şi chiar mai târziu, adică după pătrunderea maghiarilor în Transilvania (R.
Roesler şi alţi autori sau adepţi ai teoriei imigraţioniste).
Dacoromânii sunt, în concluzie, urmaşii populaţiei daco-romane din nordul Dunării, care au
trăit neîntrerupt pe teritoriul ţării noastre până astăzi. Ei constituie grupul cel mai numeros – au
fost cel mai numeros grup de români şi în trecut, altfel neputându-se explica asimilarea slavilor de
97
pe teritoriul ţării noastre – şi sunt singurii care au rămas pe teritoriul de formare a poporului român,
limba română evoluând în continuare, după separarea dialectelor, pe baza dialectului dacoromân.
Concluzii
· Primii români care au părăsit teritoriul de formare a poporului şi a limbii române au fost
strămoşii de azi ai aromânilor (atestaţi în sudul Peninsulei Balcanice încă din secolul al X-lea).
Până în secolul al XIII-lea au migrat şi megleniţii, urmaţi de istroromâni.
· Dacoromânii au rămas pe teritoriul ţării noastre, adică în nordul Dunării, constituind principalul
nucleu al romanităţii răsăritene.
· Cauza destrămării unităţii românei comune şi a formării celor patru grupuri de români este
aşezarea masivă a slavilor în Peninsula Balcanică şi întemeierea statelor sud-slave.
· Cea mai mare parte a românilor sud-dunăreni a fost constituită din păstori, aceştia s-au
răspândit, datorită acestei ocupaţii principale, în întreaga Peninsulă Balcanică, fapt care a
condus la deznaţionalizarea lor treptată şi, implicit, la scăderea lor numerică.
· Izolate între ele, cele patru dialecte româneşti au dezvoltat particularităţi lingvistice proprii pe
fondul latin comun, dar şi-au lărgit şi lexicul, în primul rând, prin împrumuturi din idiomurile
vorbite în teritoriile pe care s-au stabilit.
În cele ce urmează vom descrie, punând accentul pe particularităţile specifice, dialectele suddunărene.
Elementele teoretice prezente în acest capitol vor fi întregite prin aplicaţii pe textele
reprezentative din Anexa 2 a acestui curs.
Cum dacoromâna are un statut aparte între dialectele româneşti – este unicul idiom continuator
al limbii române pe teritoriul acesteia de formare, se impune o prezentare separată, în capitolul
următor. Evident că şi din raţiuni practice vom proceda astfel: dialectul dacoromân are cinci graiuri,
descrierea lor laolaltă cu celelalte trei dialecte ar avea ca rezultat un capitol excesiv de lung. Anexa
2 a cursului prezintă aplicaţii pe aceste graiuri.
Aromâna
Dialectul aromân, ca şi cel meglenoromân, este continuatorul românei comune (primitive) în
sud-estul Dunării. Se vorbeşte la sud de Munţii Balcani, pe teritoriul fostei Iugoslavii, în Albania,
Bulgaria şi Grecia. Pe teritoriul ţării noastre mai pot fi reperate mici comunităţi în părţile sudice.
Acest dialect este cel mai bine reprezentat numeric. Statisticile – nu tocmai exacte, din păcate –
indică aproximativ 500.000 de vorbitori. Cei mai mulţi trăiesc în Grecia.
Vorbitorii acestui dialect îşi spun ar(u)mâńi (rumâńi, rămăńi; cf. şi dr. rumân, român din lat.
romanus), termen general, folosit de toţi aromânii. În funcţie de regiunile în care s-au stabilit, ei se
98
mai denumesc şi: avdil’áţ (din Avdela), virgáńi (din Veria), grâmustéńi (din Gramusti), cruşuveáńi
(din Kruševo), fărşiróţ (din Frasher) etc. Populaţiile vecine îi numesc mai ales vlahi (aşa cum îi
numesc pe toţi românii, indiferent de grupul etnic de apartenenţă); grecii le spun cuţovlahi („vlahi
şchiopi”1); albanezii îi numesc rëmër (prin reflexul lui romanus) sau ĉoban (< turcă, iniţial
însemnând „păstor”, azi indică numai apartenenţa etnică); sârbii îi numesc mai ales ţinţari2, iar
bulgarii – belivlasi („vlahi albi”), în opoziţie cu caravlasi („vlahi negri”), denumire pentru
dacoromâni. Literatura de specialitate foloseşte în special denumirile: aromâni (cea mai frecventă în
literatura ştiinţifică dacoromână), macedoromâni3, români macedoneni, misiódakes („daci din
Moesia”) sau romano-vlahi şi arromouni – aceste din urmă denumiri fiind întâlnite la autori
neogreci şi aromâni din secolul al XVIII-lea.
Menţionăm aici şi faptul că aromânii s-au remarcat încă din secolul al XVIII-lea (este vorba de
primul document atestat în aromână, dar scris cu litere greceşti, Inscripţia lui Nectarie Tărpu, din
1731, aflat pe o icoană de lemn, descoperită în Albania) printr-o viaţă culturală proprie. Făcând un
salt mai aproape de contemporaneitate, trebuie să notăm că, începând cu anul 1864, graţie
strădaniilor unor personalităţi din România, au luat fiinţă cele dintâi şcoli româneşti din Balcani,
unde aromânii (şi meglenoromânii) şi-au instruit copii în limba maternă (varianta literară
dacoromână) până la al doilea război mondial. Începând cu secolul al XIX-lea, se conturează şi o
literatură de expresie aromână, prin autori ca Nuşi Tulliu, Nicolaie Batzaria şi, mai ales, George
Murnu care s-a remarcat nu numai ca autor al unui volum de versuri în aromână, ci şi ca un
remarcabil istoric, arheolog, filolog, traducător al epopeilor homerice în dacoromână. Nu trebuie
uitaţi, desigur, nici lingviştii şi oamenii de cultură de origine aromână care au o contribuţie esenţială
la studierea dialectului aromân (Matilda Caragiu Marioţeanu, Theodor Capidan etc.) sau care au
valorificat tezaurul popular aromân prin culegerea şi publicarea lui (Pericle Papahagi şi Tache
Papahagi).
Fenomene caracteristice aromânei
Din perspectiva inventarului vocalic, în primul rând, aromânii se împart în două grupuri:
graiurile aromâne de tip F (fărşerotesc) – care nu cunosc fonemul / î /, şi graiurile aromâne de tip
A (toate celelalte) – care au un sistem vocalic cu 7 unităţi, inclusiv fonemul / î / (deci cu serie
completă, ca în dacoromână). Diferenţa poate fi ilustrată astfel: (F) păne, sămbătă / (A) pîni,
sîmbîtî. În prezentarea particularităţilor specifice aromânei, se va face, pe alocuri, distincţie între
grupele amintite mai sus.
1 Această denumire a fost iniţial peiorativă, azi – are numai semnificaţie etnică.
2 Pronunţia ţânţari este greşită.
3 Adjectivul macedonean – folosit ca substantiv – este echivoc, indicând numai provenienţa din provincia istorică
Macedonia, nu şi etnicitatea grupului.
99
· proteza lui / a / la cuvintele care încep cu consoană (mai ales r1, l), uneori şi la cuvinte cu
iniţială vocalică (în graiul fărşeroţilor de azi, / a / protetic lipseşte): arátsi (rece), alúme (lume),
ańeu (meu), aúrlu (urlu) etc.
· absenţa consonantismului final – silaba finală este totdeauna vocalică prin păstrarea vechiului
-u (pierdut, cu excepţia grupului „muta cum liquida”, în celelalte dialecte, dar păstrat în unele
graiuri ale dacoromânei); graiurile de tip F prezintă un -u scurt, asilabic, după orice consoană
(simplă sau grup consonantic), pe când graiurile de tip A îl utilizează ca asilabic după o
consoană şi ca silabic după grup consonantic: capu, ńicu (mic), lemnu, plângu (lemnu, plângu, în
graiurile de tip F) etc.;
· consonantizarea semivocalei “u” [w] în contextele: 1) [aw] + consoană sonoră > [av] (alávdu
– laud, ávdu – aud etc.); 2) [aw] + consoană surdă > [af] (cáftu – caut etc.); 3) [ew] +
consoană surdă > [ef] (préftu – dr. v. preut < lat. presbiter, cf. dr. modernă preot); la finala
cuvintelor, [w] este însă ocurent şi nu se consonantizează în prezenţa articolului -lu: [bow] + -lu
> bóulu;
· palatalizarea labialelor p > k’, f > h’, v > g2 (fenomen întâlnit şi într-o bună parte din graiurile
dacoromâne): k’aptine (pieptene), h’iru (fir), h’are (fiere), gatsă (viaţă), gitsălu (viţel) etc.;
· păstrarea stadiului [dz] pentru d + ĕ, ī, i (în dacoromâna literară, [dz] s-a fricatizat complet la
[z], dar se păstrează în unele graiuri; fricatizarea completă caracterizează şi unele graiuri
fărşerote, cf.: zuă – ziuă, zăcu – zac ş. a. m. d.): dzâcu, urdzâcî (urzică) etc.;
· prezenţa africatelor prepalatale [č, ğ] – acestea provin din: 1) rom. com. < lat. (t, c + io [jo], iu
[ju]; j- + o, u) – mâčúcî, určóru, fičóru, ğocu, ağungu etc. (măciucă, urcior, fecior, joc, ajung <
lat. matteuca, urceolus, fetiolus, jocus, adjungere); 2) împrumuturi relativ recente din limbile
balcanice vecine – čirdák’i, čápî, ğépi, uğácu, cučánu etc. (cerdac, pas, buzunar, hogeag, cocean
< tc. čardak, čap, ğeb, oğak; bg. kočan);
· prezenţa africatelor [ţ, dz] provenite din velarele latineşti [c, g] şi [qw, gw] + e, i (spre
deosebire de dacoromână, unde tratamentul fonetic este altul: c, g + e, i > č, ğ) – ţínţi, ţeru,
ţérbu etc. (< lat. quinque, caelum, cervus – cinci, cer, cerb); dzeru, dzíniri, ağúndzi etc. (< lat.
gelu, generem, adjungere – ger, ginere, (a) ajunge);
· păstrarea sub formă palatalizată a lui n + i (sau / i / desinenţial) – buń (buni; dar ar. buni –
bune), (a)gińe (vie), călcâńu (la fel în Banat; în dacoromâna literară şi în celelalte graiuri –
călcâi).
1 Vezi şi denumirea aromân.
2 Perechea sonoră a lui [h].
100
Deosebiri de ordin gramatical faţă de dacoromână
· „a” este obligatoriu înaintea G-D-ului şi nu condiţionat sintagmatic ca în dacoromână – în
dacoromână, când un substantiv are un singur determinant, ocurenţa articolului posesiv
(genitival) “a” este exclusă (doar de la doi determinanţi în sus este necesară ocurenţa acestui
articol); în aromână, obligativitatea acestui articol (invariabil ca formă) conduce la considerarea
lui ca parte a morfemului discontinuu de caz, cf.: G – ar. viţinlu a lui / dr. vecinul lui (dar: dr.
vecinul acesta al lui); D – ar. l’-u dau a viţinl’ui / dr. i-o dau vecinului;
· tendinţa de extindere a Ac-ului în detrimentul N-ului pronumelor personale – mine(i) escu
(eu sunt), tini însutsĭ eštĭ (tu însuţi eşti);
· numeralul este, în general, identic cu cel din dacoromână, cu excepţia arhaismului (specific
aromânei) “yíng’iţî (yíyinţî), urmaş al lat. „viginti” – „douăzeci”; sistemul de numărare
prezintă totuşi două particularităţi: 1) de la 20 în sus, seria formată din unitate + dzăţî nu
conţine o conjuncţie copulativă (ar. treidzăţîdoi – cf. dr. treizeci şi doi), iar seria formată din
unitate + ying’iţî continuă tipul general românesc „unus super decem” → „unus super viginti”:
unsprîying’iţî, adică „douăzeci [şi] unu”; 2) prepoziţia de, care apare în dacoromână între
numeral şi substantiv de la 20 (inclusiv) în sus, se intercalează în aromână începând cu 11:
únspridzăţî di dzîli (spre deosebire de dr. unsprezece zile); numeralul ordinal, de asemenea, se
formează de la cel cardinal + articolul enclitic -lu / -a: dóilu, d(o)áua (al doilea, a doua) etc.; în
fine, numeralul colectiv prezintă o altă inovaţie interesantă – posibilitatea de a extinde
radicalul, în combinaţie cu un numeral cardinal, la orice număr de obiecte privite ca o
colectivitate: (ş)amindói, (ş)amindáuî (amândoi, amândouă), dar şi (ş)amintréi / (ş)mintréi,
(ş)amindzáţi etc. (tustrei, tuszece);
· absenţa desinenţei -ră- din formele de perfect simplu de pers. I, pl. şi pers. a II-a, pl. –
ascultămu (ascultarăm), ascultatu (ascultarăţi) etc.;
· forma perfectului conjunctiv ca reflex al imperfectului conjuctiv din latină – s-cântam (să fi
cântat) ş. a. m. d.;
· m. m. c. p. se formează cu imperfectul auxiliar “a avea” şi participiul trecut al verbului de
conjugat – aveamu cântatî(ă) (cântasem) etc.;
· “a voi” este invariabil ca auxiliar al viitorului I şi II, cât şi al condiţionalului trecut – va scântu
(voi cânta), vrea s-potu (aş fi putut) etc.;
· rezistenţa perfectului simplu în detrimentul celorlalte forme verbale de trecut;
· folosirea infinitivului „final” (lung) după prepoziţii, în poziţia participiului trecut (supinul)
din dacoromână – ar. N-casă n-oaveà nitsi un lemnu ti vătămare šoaritsil’i/dr. În casă nu avea
nici (măcar) un lemn de omorât şoarecii;
101
Lexic
Ca în toate dialectele româneşti, lexicul de bază este compus din elemente de origine latină şi
dintr-un număr redus de elemente autohtone. La acestea s-au adăugat, în timp şi în diferite grade,
numeroase elemente din limbile cu care aromânii au venit în contact (greacă, albaneză, bulgară,
sârbă) şi, prin intermediul acestor limbi, cuvinte din afara domeniului lingvistic balcanic (italiană,
franceză, engleză). Aromânii din România preiau constant în dialectul lor elemente din
dacoromână.
Meglenoromâna
Ca şi dialectul aromân, meglenoromâna – sau meglenita – continuă româna comună (primitivă)
în sud-estul Dunării. Se vorbeşte în nordul Golfului Salonic, anume în câmpia Meglen şi de-a
lungul unui şir de munţi, pe malul râului Vardar, în orăşelul Nótia (megl. Nonti), care este situat la
poalele muntelui Zona. Locuitorii acestui orăşel au fost obligaţi, acum câteva sute de ani, să treacă
la religia mahomedană, ca şi megleniţii din cele câteva mici localităţi din jur: Lugunţa (Lunzini),
Birislav, Oşani, Liumniţa, Kupa, Ţârnareca (Ţărnareca), Huma. Se mai semnalează numeroşi
megleniţi în oraşul Ghevghelia1 (cu populaţie majoritară slavă) şi un număr restrâns de familii de
meglenoromâni şi în România (după primul război mondial) – un grup compact trăieşte în comuna
Cerna (judeţul Tulcea). Ocupaţia de bază a megleniţilor este – aşa cum ne-am aştepta, locuind la
câmpie – agricultura, dar şi apicultura, sericicultura, păstoritul, diferite meşteşuguri etc.
Ca şi în cazul aromânilor, statisticile sunt vechi şi inexacte. De-a lungul vremii s-au înregistrat
migraţii către oraşe – ceea ce duce la deznaţionalizare mai rapidă – şi emigrarea a numeroşi
megleniţi mahomedani, după primul război mondial, în Asia Mică. Aşa stând lucrurile, este evident
că cifrele indicate de aceste statistici – între 14.000 şi 26.000 – sunt mult diminuate.
Megleniţii îşi spun vlaşi (acelaşi ca origine cu vlah, nume dat tuturor românilor, din dreapta şi
din stânga Dunării). Ei sunt singurii dintre vorbitorii dialectelor româneşti care şi-au pierdut numele
etnic de român, denumirea meglenoromân fiind creată de oamenii de ştiinţă după acelaşi model cu
dacoromân, istroromân, macedoromân. În acest caz, român s-a adăugat la meglen (numele
regiunii). Termenul meglenit, folosit şi el în literatura de specialitate, desemnează (evident, într-un
alt context decât o lucrare care se ocupă de meglenoromâni) şi alte populaţii (neromanice) din
Meglen.
Deşi meglenoromânii şi-au manifestat dorinţa de a se instrui în limba maternă (prin şcoală şi
biserică), acest lucru nu s-a putut pune în practică decât pentru relativ scurtă vreme (vezi supra,
paragraful referitor la viaţa culturală a aromânilor). Cu excepţia literaturii populare, căci o literatură
dialectală cultă nu există, megleniţii nu au o viaţă culturală proprie.
1 Ghevghelia şi Huma sunt localităţi de pe teritoriul fostei Iugoslavii, celelalte se află în Grecia.
102
Particularităţi ale meglenoromânei
· absenţa din seria centrală a sistemului vocalic a lui / î / (ca în fărşerotă) – această vocală se
realizează ca [o] deschis sau ca [ă]: s’ondzi (sânge), mănăncă (mănâncă) etc.;
· afereza lui [a] iniţial neaccentuat – fară (afară), daug (adaug) etc.;
· menţinerea lui -u după grupuri consonantice formate din oclusivă sau [f] + o lichidă – aflu;
· absenţa din sistemul consonantic a lui / h / (singurul dialect românesc din care lipseşte această
consoană): -il’ (fiu);
· prezenţa arhaismelor fonetice [l’, ń] şi sporadic [dz, ğ];
· [f] iniţial > h’ > Ø – ier (fier), il’ (fiu) etc.;
· predominanţa formării G-ului articulat cu „lu” invariabil, antepus numelui – lu ampirat
(împăratului), lu ampirats (împăraţilor), lu mul’ari (femeii), lu mul’erli (femeilor);
· formarea D-ului cu prepoziţia „la” – la ampirātu (împăratului);
· Ac-ul nu este marcat prin „pe”, dar se foloseşte frecvent anticiparea complementului direct
prin pron. pers. neaccentuat – lĭ-a vizu peştilĭ (a văzut peştele);
· m. m. c. p. se formează prin perifrază ca în aromână – veam căntat (cântasem);
· infinitivul apare în locul participiului trecut (supinul) – sfărşo di ararea (sfârşi de arat).
Lexic
Lexicul de bază este de origine latină, iar elementele nelatine sunt, în ordinea importanţei, din:
slavă, turcă, greacă, albaneză. Elementele romanice (nebalcanice) apar cu totul sporadic în acest
dialect.
Istroromâna
Acest dialect continuă româna comună (primitivă) în nord-vestul Peninsulei Balcanice şi face,
probabil, parte din aceeaşi ramură cu dacoromâna. Istroromânii trăiesc în Peninsula Istria, în nordul
Mării Adriatice, fiind împărţiţi în două grupuri: 1) grupul de nord, din localitatea Jeiăn (în Cicearia)
şi 2) grupul de sud, compus din câteva sate – Şuşnieviţa şi Noselo, de fapt -, la sud de Muntele
Mare (cr. Uĉka gora, it. Monte Maggiore). În urma unor cercetări relativ recente s-a constatat că
lista mai veche a localităţilor istroromâne nu mai este valabilă. Aceasta mai cuprindea localităţile:
Letai, Gradinie, Sucodru, Brdo, Grobnic. Din această cauză este forte dificil să se stabilească
numărul vorbitorilor de istroromână. O monografie din 1971, semnată de August Kovaček, conţine
şi cea mai recentă statistică, aceasta indică 1250 – 1500 de vorbitori de istroromână.
Istroromânii şi-au zis, până la începutul secolului al XX-lea, rumeri sau rumări (după lat.
romanus). Din epoca indicată au început să-şi spună vlåş sau vlås, numindu-şi limba vlåşki. Vecinii,
103
italienii şi croaţii, îi numesc ĉiribiri, iar graiul lor este denumit de croaţi ĉiribirski. Ca termen
general, indicând toţi locuitorii Ciceariei, se foloseşte cici. Denumirile culturale sunt: istroromâni
(format după acelaşi model cu denumirile celorlalte dialecte româneşti) şi rumuni, termen impus
prin intermediul limbii croate şi prin anchetatorii români care s-au deplasat pentru cercetări
lingvistice în Istria.
Păstoritul a fost, ca pentru toţi românii, din nordul sau din sudul Dunării, ocupaţia principală şi
pentru istroromâni. Regiunile în care trăiesc sunt însă foarte sărace. Resursele naturale sunt aproape
inexistente, ceea ce i-a determinat pe istroromâni să se ocupe cu agricultura, exploatările forestiere
sau să devină cărbunari (cărbunele este obţinut prin arderea lemnului). Mulţi emigrează către oraşe,
acesta constituind un alt factor care conduce la deznaţionalizarea lor.
Istroromânii, ca şi meglenoromânii, nu au un trecut cultural, condiţiile de viaţă fiind potrivnice
instrucţiei. După primul război mondial, 90% dintre bătrâni şi 20% dintre copii erau analfabeţi.
Învăţătorul de origine istroromână Andrei Glavina este cel care a înfiinţat, în 1921, prima şcoală
românească. Personalităţile din rândul istroromânilor sunt extrem de puţin numeroase. Literatura
cultă şi lirica populară lipsesc cu desăvârşire. Istroromânii sunt, fără excepţie, catolici.
Particularităţi ale istroromânei
· pronunţarea mai deschisă a fonemului / î / decât în dacoromână – acesta se realizează, dar
facultativ, ca / ă /: / măre /, dar şi (mai rar) / mîre / (mâine);
· realizarea, cu frecvenţă mare, a lui / a / accentuat ca [å] (labializarea lui / a /) – cåsa, åsir,
årde, iårbě etc. (casă, asin, arde, iarbă); la iniţială, se realizează, în graiul unor vorbitori ca
diftong [wå] – uårde, uåpě, uåstez ş. a. m. d. (arde, apă, astăzi);
· [a] aton şi iniţial dispare (ca în megl.) – flå ((a) afla) etc.;
· reducerea diftongilor [ea] şi [oa] la [ę] şi [o](monoftongare relativ recentă) – sęrĕ, fętĕ, fęte,
cl’ęmĕ, stę, ăntrębĕ etc. (seară, fată, fete, cheamă, stea, întreabă); códĕ, ómir, nópte, cóţe, póte
etc. (coadă, oameni, noapte, coace, poate);
· consonantizarea semivocalei [w] în poziţie intervocalică, înainte de consoană sau în poziţie
finală – dóva, stéva, dåvu, ståvu, novĕ, ov, mev, tev, sev etc. (a doua, steaua, dau, stau, nouă, ou,
meu, tău, său);
· „i” final scurt nu se mai aude sau devine plenison, silabic – åsir, ţinţ, ziţi, cl’emi ş. a. m. d.
(asini, cinci, zici, chemi);
· păstrarea sonantelor palatale /l’, ń/ – l’épure, fil’, gal’írĕ, vegl’å etc. (iepure, fiu, găină,
veghea); viń, puń, răţóńu, lupóńe, åń etc. ((eu) vin, (eu) pun, răţoi(ul), lupoaică, ani);
104
· prezenţa rotacismului (trecerea lui [n] intervocalic la [r] în cuvintele de origine latină)1 –
bíre, spúre, åsir, rusíre, tírăr, durå ş. a. m. d. (bine, spune, asin, ruşine, aduna);
· absenţa palatalizării labialelor (bilabialele [p, b, m] şi labiodentalele [f, v] rămân intacte), cf.:
istr. piţór, albírĕ, mic, fil’, viså / dr. picior, albină, mic, fiu, visa (gr. mold. k’ičor, alg’inî, ńic,
h’iu, g’isa) / ar. k’ičóru, alg’inî, ńic, h’il’, ngisédzu);
· sonanta [l] nu poate apărea în poziţie finală şi înainte de consoană – cå, ie, vése ( cal, el [iel],
vesel); åb, cåd, cucå, åt (alb, cald, culca, alt); dacă după consoană urmează un [e, i], atunci [l]
nu mai dispare, se păstrează muiat – cål’z, ål’ţ, dúl’ţe (calzi, alţi, dulce) ş. a. m. d.;
· neutralizarea, frecventă la masculine şi neutre, a opoziţiei de număr (datorită depalatalizării
unor consoane finale) – feţór (fecior şi feciori), grås (gras şi graşi) etc.;
· numeralul cardinal păstrează din latină numai formele pentru unităţile de la 1 la 7 (inclusiv),
uneori şi pentru 8, 10 şi 1000; toate compusele de la 11 în sus sunt de origine croată: dévet,
iedănáist, dvanáist, …, dváiset, trídeset, cvarnår, pédeset, …, sto, míl’e (< lat.) / míl’ar (< cr.) /
táuzent, távzent (< germ.) etc. – nouă, unsprezece, doisprezece, …, douăzeci, treizeci, patruzeci,
cincizeci, …, o sută, o mie;
· introducerea, sub influenţa limbii croate, a categoriei aspectului (necunoscută celorlalte
dialecte, cu excepţia unor graiuri dacoromâne, unde – fără a avea un caracter constant –
categoria aspectului se manifestă la câteva verbe prin intermediul prefixaţiei); prin mijloace
„interne”, „sintetice”, se pot exprima trei valori aspectuale – imperfectivă (durativă), perfectivă
(terminativă) şi iterativă (repetată, care – la rândul ei – poate fi imperfectivă sau perfectivă): a)
opoziţia perfectiv/imperfectiv se exprimă prin prefixe, în timp ce valoarea iterativă se obţine
prin adăugarea unui sufix specific, -vęi (sufix de origine croată, ca, de altfel, şi toate celelalte
prefixe, introduse o dată cu verbele din această limbă). Cele mai frecvente prefixe aspectuale
sunt: do-, ne-, po-, pre-, rez-, ze- (în localitatea Jeiăn: na-, raz-, za-). Opoziţia menţionată este
foarte netă la verbele de origine croată, dar este redată şi prin verbe de origine latină la care se
ataşează sufixele respective.
Lexic
Fondul lexical de bază al istroromânei este, ca şi în cazul celorlalte dialecte româneşti, de
origine latină. Un număr redus de elemente aparţin substratului autohton. Principalele împrumuturi,
care afectează şi structura morfologică, sunt din limba croată. Alte influenţe se înregistrează din
limbile: slavă, italiană şi germană.
1 Această particularitate nu se mai regăseşte decât în unele regiuni dacoromâne (Maramureş şi Crişana), unde însă nu
are caracter constant, ba chiar se înregistrează un regres al uzului acestei particularităţi sau fenomenul invers – de
derotacizare (a se vedea subcap. privitor la gr. maramureşean din cap. următor).
105
Bibliografie:
Capidan, Th. – Aromânii. Dialectul aromân. Studiu lingvistic, Bucureşti, 1932
Capidan, Th. – Meglenoromânii, I, Istoria şi graiul lor, Bucureşti, 1925
Caragiu Marioţeanu, M. et alii – Dialectologie română, EDP, Bucureşti, 1977
Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana – Probleme de dialectologie română, Bucureşti, ed. a II-a, 1976
Kovaček, August – Descrierea istroromânei actuale, Bucureşti, 1971
Vasiliu, Emanuel – Fonologia istorică a dialectelor dacoromâne, Bucureşti, 1968
106
VII. Subdialectele (graiurile) dacoromânei: muntean, moldovean, crişean,
maramureşean, bănăţean.
Dacoromâna se vorbeşte în România şi de-a lungul Dunării, la graniţa cu fosta Iugoslavie. La
limba literară actuală au concurat toate graiurile, nu numai cel muntean, şi limbile romanice – în
special franceza şi italiana.
Subdialectele (sau graiurile – vezi explicaţia acestei echivalenţe între termeni, pentru română, în
primul capitol al acestui curs) dacoromânei sunt: muntean, moldovean, crişean, maramureşean,
bănăţean. În cele ce urmează vom prezenta, în special, particularităţile definitorii pentru aceste
subdialecte.
SUBDIALECTUL MUNTEAN
Subdialectul muntean este vorbit în jumătatea de sud a teritoriului dacoromân, în Muntenia
(judeţele Ilfov, Prahova, Dâmboviţa, Argeş, Olt, Teleorman, Ialomiţa, precum şi în jumătatea sudică
a judeţelor Buzău şi Brăila), în partea de sud a Transilvaniei (judeţul Braşov, jumătatea sudică a
judeţului Sibiu), în partea de sud a Dobrogei (judeţul Constanţa şi sudul judeţului Tulcea), în cea
mai mare parte a Olteniei (judeţele Dolj, Vâlcea, jumătatea estică a judeţelor Mehedinţi şi Gorj;
subgraiul din nord-vestul Olteniei prezintă numeroase trăsături comune cu subdialectul bănăţean).
A. Fonetică şi fonologie
· închiderea lui [e] aton la [i] în cuvintele cu două silabe posttonice conţinând vocala [e] (mai ales
substantive terminate în -e, la sg. sau la pl., care primesc articolul hotărât enclitic -le): iepurili,
laptili, şarpili, fetili, casili, nepoatili şi chiar la neologice – laminuar’li etc;
· după [ş] şi [j] sunt înregistrate frecvent vocale palatale: uşe, mătuşe, cuaje, grije etc.;
· vocalele palatale trec în seria centrală după consoanele [d] şi [p], mai ales în prepoziţii şi în
cuvinte cu prefixul des-: dă, pă, dân, pân, dântre, pântre, dăscui, dăzbrac, dăsparte etc.;
· subdialectul muntean este singurul în care apare diftongul [îi], creat prin anticipare, în cuvintele:
câine, pâine, mâini, mâine;
· în numeroase localităţi din Oltenia se înregistrează apariţia diftongilor [oi, ui, ai, ei] creaţi prin
anticiparea caracterului palatal al oclusivei [k’]: oik’, roik’iie, păduik’e, straik’ină, ureik’e etc.;
· destul de frecvent, apar forme accentuate diferit faţă de norma literară: făcém, încótro etc.;
· nu apar fonetismele arhaice [dz] şi [ĝ], acestea au devenit [z] şi [j] încă din secolul al XVI-lea;
aria acestui dialect este, de altfel, aria de origine a fricatizării africatelor menţionate;
107
· apar stadii incipiente de palatalizare a oclusivelor labiale şi a fricativelor labio-dentale: ph’
(ph’ept), bv’ (bv’ine), fh’ (fh’er), vv’ (vv’espe);
· în zonele din Oltenia, care cunosc palatalizarea, se înregistrează stadiile specifice: fk’ / sk’
(fk’er / sk’er – „fier”), vg’ / zg’ (vg’erme / zg’erme – „vierme”);
· oclusivele dentale şi sonantele nu se palatalizează, iar africatele [č, ğ] nu se africatizează
niciodată;
· consoanele [ş] şi [j] au suferit o repalatalizare specifică: mătuş’e, grij’e etc. (v. supra);
· în majoritatea graiurilor din Muntenia, fricativa laringală [h] este rostită slab, mai ales în poziţie
iniţială şi intervocalică; sunt numeroase cazurile în care această consoană nu este rostită: aină
(haină), uoţ (hoţ), uouot (hohot) etc. Fenomenul semnalat a determinat apariţia sporadică a unor
fenomene hipercorecte de tipul: haripi (aripi), halbii (albii), halea (alea) etc.
B. Morfosintaxă
· substantivele feminine, care aparţin genului personal, terminate în -ca, -ga au la G-D forme în
-k’ii, -g’ii: Florik’ii, Olg’ii, maik’ii etc.;
· se înregistrează alternanţa a/ă ca marcă suplimentară a pluralului (în celelalte subdialecte apare
mai mult accidental): ăripi, ăşk’ii, ălbii etc.;
· articolul genitival are paradigmă completă (al, a, ai, ale);
· pronumele adjectival are formele ăl, a, ăi, ale (cu diverse variante);
· formele pronumelui demonstrativ: ăsta, asta…, ăla, aia… şi variantele halea, helea, hăia…; în
Oltenia se creează, la feminin plural, după modelul formei de masculin, formele: (fetele) ăştea,
(casele) ăştea şi chiar (casele) ăştia.
· la verbe:
– se înregistrează schimbări de conjugare – între a II-a şi a III-a, în favoarea ultimei conjugări
menţionate: a tace, a place, a pare, a scade etc.;
– prezenţa accentuării pe sufix: făcéţi, spuném etc.;
– la pers. a III-a, la unele timpuri ale indicativului (prezent, perfect compus, viitor şi imperfect), se
neutralizează opoziţia de număr: (el, ei) zice, (el, ei) a spus, (el, ei) va merge, (el, ei) mânca etc.;
– absenţa lui -ră la pers. a III-a pl. a m. m. c. p.: (ei) cântase;
– la indicativ şi conjunctiv prezent şi la gerunziu, apar forme iotacizate la verbele cu tema în -d,
-t, -n, -r (primele două cazuri, verbele cu tema în -d, -t, apar numai în Muntenia): râz, tunz, să
vază, îng’iţ, simţ, poĉ, ţiu, spui, piei, să puie, puind, spuind etc.;
– spre deosebire de toate celelalte subdialecte, cel muntean are ca auxiliar al perfectului compus,
la pers. a III-a, sg. şi pl., forma a şi nu o/or;
108
– la formele de plural ale perfectului compus, în anumite părţi din sudul regiunii, se adaugă la
participiu -ră, cu rolul unei mărci de plural: am venitără, am făcutără etc.;
· în Oltenia, perfectul simplu este folosit cu frecvenţă mare, în detrimentul tuturor celorlalte
timpuri verbale de trecut; ca opoziţie, se foloseşte totuşi perf. compus pentru a marca realizarea
unei acţiuni într-un timp foarte îndepărtat faţă de momentul vorbirii (preia rolul de m. m. c. p.);
· topica adverbului mai în combinaţii verbale este alta decât cea literară: mai mă duc, nu mai se
poate, mai te doare, nu mai am făcut, mai aş vrea etc.
C. Lexic
· zăpadă, varză, burtă, ficat, năduşeală, rinichi, ciupesc, chel, ginere (sau ginerică), zeamă de
varză, porumbel, cimitir, năduf (astmă), a înjura, noroi, pisică etc.;
· cea mai puternică influenţă străină este cea bulgară: a năduşi, lele (leică), vopsea (derivat de la
a vopsi), ciozvârtă (bucată) etc.
SUBDIALECTUL MOLDOVEAN
Pe teritoriul României, subdialectul moldovean este vorbit în Moldova şi în Bucovina (judeţele
Suceava, Botoşani, Neamţ, Iaşi, Bacău, Vaslui, Vrancea, Galaţi). Isoglosele anumitor fenomene
caracteristice acestei arii depăşesc însă mult limitele ei, cuprinzând părţi variabile din jumătatea
nord-estică a Transilvaniei (de obicei, părţi din judeţele Bistriţa-Năsăud, Harghita, Covasna,
jumătatea estică a judeţului Cluj, jumătatea nordică a judeţului Mureş), precum şi părţi din
jumătatea nord-estică a Munteniei (nordul judeţelor Brăila, Buzău) şi din nordul Dobrogei (nordul
judeţului Tulcea).
A. Fonetică şi fonologie
· metafonia relativ constantă a lui [e] aton şi a lui [ă] final:
– închiderea lui [e] final aton în stadiile [į] sau [i]: žémį, dúlši, subţâ′ri, cárni, árdi, g′íni, sâ
stâ′nži etc.; [e] medial, protonic şi posttonic, se închide de asemenea: dispárti, botiză′m etc. şi
púnim, fášim etc.; [e] se închide la i şi în cuvintele neaccentuate în frază: di, pi, pintru, pisti etc.;
– [ă] final trecut la [î] este notat în toată Moldova, cu o frecvenţă deosebită în partea centrală şi
sudică (apare sporadic şi în Transilvania de est, în nord-estul Munteniei şi în nordul Dobrogei):
mamâ, casâ, soacrâ, mânâŋcâ, sâ vadâ etc.; se înregistrează şi închiderea la [î] a unui [ă]
secundar, provenit din modificarea lui [e] după anumite consoane: hârlieţâ, şasâ, paharâ, šetisâ
(cetise < citise) etc. Acest fenomen are ca efect, în planul morfologiei, neutralizarea opoziţiei de
109
număr la unele substantive şi adjective feminine: casâ (sg. şi pl.), frúndzâ (sg. şi pl.), joasâ (sg.
şi pl.), ńicuţâ (sg. şi pl.) etc.
· în poziţie medială protonică, [ă] se deschide la [a]: batáji ([j] = semivocala i), barbát, maláj,
carári, matúşâ, parínti, barg′íi (cf. bărbie) etc.
· după consoanele [s, z, ş, j, ţ, dz] şi, uneori, [r], vocalele palatale [e, i] trec la corespondentele
lor din seria centrală, [ă, î]: săc, sâŋgur, zăr, zâ, şăd, şâr, slujaşti, cojâţă, împărţăsc, ţân,
triidzăš, dzâc, răši etc. Ca o consecinţă a schimbării de localizare în discuţie, după aceleaşi
consoane, diftongul [ea] este monoftongat în [a], iar [i] final asilabic este eliminat: sarâ,
găsascâ, zamâ, înţapâ, parinţ, asculţ, urş, lieş (vb. laşi), viez (vb. vezi) etc. Amuţirea lui [i] final
asilabic după consoanele enumerate are ca rezultat neutralizarea opoziţiei de număr la unele
substantive şi adjective masculine: moş (sg. şi pl.), colţ (sg. şi pl.), ursuz (sg. şi pl.), leneş (sg. şi
pl.) etc.;
· în cea mai mare parte a Moldovei (cu excepţia unei arii restrânse din sud-vest), precum şi în
nordul Transilvaniei, după labiale, se înregistrează frecvent trecerea lui [e] la [ă] şi, ca urmare a
acestei modificări, monoftongarea diftongului [ea] în [a]: lovăsc, mărg, vorbăsc, topăsc, albaţă,
lovască, să margă etc.;
· facultativ, la finală de cuvânt, apar în Moldova elementele finale asilabice [-ĭ], [-ĭu] şi, mai rar,
[-ŭ]: toboşarĭ(u), šenuşerĭ(u) (cf. cenuşar), capŭ, h′inŭ (cf. subst. fin – ref. la relaţia cu naş),
surdŭ, mă însorŭ etc.;
· tendinţa de diftongare a vocalelor în anumite condiţii fonetice, prezentă în toate graiurile
dacoromâne, este mai puternică în Moldova în cazul vocalei [e]. Diftongarea lui [e] la [ie] este
frecvent înregistrată atât sub accent, cât şi în poziţie neaccentuată: liemn, fieti, cămieşâ, crieşti,
împlietieşti, abiešedarĭ, tieŋcuiitâ, liegatâ etc.;
· în subdialectul moldovean – ca pe cea mai mare întindere a teritoriului dacoromân – în
substantivele câni, pâni, mânĭ şi în adverbul mâni nu apare diftongul [îi];
· monoftongarea lui [ea] final accentuat în [ę]: mę, avę, vidę, curę, spunę etc.;
· în Moldova, diftongul [ia] devine [ie] şi [ia], la iniţială de cuvânt sau în poziţie postvocalică (în
ultimul caz, [ia] apare totdeauna la iniţială de silabă; [ia] postconsonantic se grupează totdeauna
în aceeaşi silabă cu consoana sau cu consoanele precedente): băiet, muiet, tăiet, apropk′iiet, ie
(vb. ia) etc.
· în Moldova se conservă încă unele fonetisme arhaice: [dz] (< lat. d + iot, ě, ī sau e, i în hiat şi
provenit şi din cuvintele din substrat), în variaţie liberă cu [z]: dzâc, dzâ, încăldzăsc, mă
spândzur, budzâ etc.; [ĝ] (< lat. iot + voc. posterioare o, u sau < lat. d + e, i în hiat cu o vocală
posterioară accentuată), şi el în variaţie liberă cu [j], realizat în varianta moldovenească de
fricativă intermediară [ž]: ĝoc, ĝoi, ĝug, aĝung, ĝos etc.;
110
· Moldova reprezintă aria tipică a fenomenului numit palatalizarea labialelor (el se regăseşte şi
în alte graiuri, dar nu cu aceeaşi consecvenţă, frecvenţă şi nu în toate stadiile ca în subdialectul
moldovean). Sunt frecvente stadiile finale de palatalizare (adică stadiile de consoane simple,
care presupun eliminarea labialei): [k′, g′, ń] – pentru [p, b, m]; [h′, v′], care pot deveni (în
jumătatea nordică) şi fricativele intermediare [š, ž] – pentru [f, v]. În variaţie liberă cu acestea,
mai ales pentru [p, b, m], apar şi stadiile intermediare de palatalizare, stadiile de grup
consonantic cu labiala păstrată, adică [pk′, bg′, mń]:
– (p)k’eli, (p)k’ept, (p)k’išor, şk’ok’ĭ (cf. şchiopi), mă scark’in;
– (b)g’ini, alg’ĭ (cf. albi), ştir(b)g’ĭ (cf. ştirbi);
– (m)ńeu, (m)ńiri (cf. mire), (m)ńiriasâ, lacră(m)ńĭ;
– h’eri (cf. fiere), să h’iu, h’inâ (cf. subst. fină), h’erbi;
– šeri, să šiu, šinâ, šerbi;
– v’isăz, v’iu, v’is, v’in;
– žisăz, žiu, žis, žin.
· într-o arie mai restrânsă, situată aproximativ între Roman şi Vatra Dornei, se înregistrează, în
palatalizarea lui [p, b] fonetismele [(p)ĉ, (b)ĝ]. Acestea se explică nu prin evoluţia procesului
de palatalizare, ci prin intervenţia altor fenomene fonetice regionale, în urma cărora oclusivele
palatale [k’, g’] – atât primare, cât şi secundare – devin africatele prepalatale [ĉ, ĝ]. În această
arie, întâlnim deci, paralel cu forme cum ar fi: ĉem (cf. chem), înĉegat (cf. închegat), ĝem (cf.
ghem), înĝeţa (cf. îngheţa) şi forme ca: (p)ĉeli, (p)ĉept, (b)ĝini, al(b)ĝĭ;
· izolat (în localităţi din nord-vestul Moldovei), întâlnim şi fonetismele [(p)t’, (b)d’] rezultate din
confuzia oclusivelor [k’, g’], primare şi secundare, cu dentalele palatalizate [t’, d’]. Aşadar,
alături de forme cum ar fi: t’em (putând să însemne chem şi (mă) tem), înt’egat (cf. închegat),
d’em (cf. ghem), înd’eţa (cf. îngheţa), apar şi forme ca: (p)t’eli (cf. piele), (b)d’ini (cf. bine)
etc.;
· africatele [č, ğ] apar sistematic fricatizate la [š, ž]: sprânšanâ, šer, k’išor, mânânšĭ (cf.
mănânci), dulši, (a)šel, sânži, žanâ, žinžii, (sâ) stânži, žemi etc. Consecinţa este confuzia
anumitor forme: urš „urci”/urš „urşi” sau služ „slugi”/služ „sluj” (v. expr. a face sluj);
· într-o arie relativ compactă, în partea de SV a Moldovei (dar şi în arii izolate din Moldova şi
nordul Transilvaniei), [v] iniţial, urmat de [o, u], trece, uneori, la [h]: horbă, hulpi etc.
A. Morfosintaxă
· substantivele feminine terminate în -ca, -ga, care aparţin genului personal, au forme de G-D în
-căi, -găi: Floricăi, Anicăi, Olgăi etc. În aria nordică, apar forme în -šii, -žii: Anišii, Olžii etc.;
111
· articolul genitival are forma invariabilă a (numai în Muntenia se înregistrează paradigma
completă);
· pronumele şi adjectivele demonstrative au formele: (a)iesta şi (a)ista, aiasta, aieştia şi (a)iştia,
aiestea şi (a)istea, (a)šela, (a)šeea, (a)šeia, (a)šelea. Forma asta, specifică graiurilor
dacoromâne de sud, tinde însă să se generalizeze;
· perfectul simplu nu este utilizat în Moldova;
· auxiliarul perfectului compus are, la persoana a III-a singular şi plural, forma o;
· mai ales în nordul Moldovei, sunt curente formele perifrastice de mai mult ca perfect, constituite
din perfectul compus al auxiliarului a fi şi participiul verbului de conjugat: am fost cântat (cf.
cântasem), ai fost cântat (cf. cântaseşi) ş. a. m. d.;
· viitorul se formează atât cu auxiliarul a vrea şi infinitivul verbului de conjugat, cât şi cu
auxiliarul a avea şi conjunctivul verbului, însă strict caracteristice Moldovei sunt formele cu
auxiliarul a, înregistrat la pers. a III-a singular: a vré (cf. va vrea), a mânca (cf. va mânca), a să
cânte etc.;
B. Lexic
· ciolan (os), mancă sau mamcă (doică), omăt (zăpadă), cori (pojar), hulub (porumbel), pântece
(burtă), a pişca (a ciupi), popuşoi (porumb), chelbos (chel), moş (unchi), vădană (văduvă),
ţintirim (cimitir), oghial (plapumă), prisacă (stupină), agud (dud), povidlă (magiun), harbuz
(pepene verde) etc.;
· unii termeni din cei de mai sus sunt latini (pântece, de ex. < lat. panticem), mulţi sunt
împrumutaţi din limbile învecinate; principalele surse de împrumut sunt limbile ucraineană (v.
mancă, hulub, harbuz, povidlă) şi rusă (v. cori), împrumuturile din maghiară ocupând un loc
secundar (v. ţintirim).
SUBDIALECTUL CRIŞEAN
Subdialectul crişean este vorbit în partea de nord-vest a teritoriului dacoromân, într-o arie care
cuprinde Crişana şi vestul Transilvaniei (judeţele Bihor, Sălaj, Satu Mare, Alba, precum şi
jumătatea de vest a judeţului Cluj, nordul judeţului Arad şi nordul judeţului Hunedoara). Ca şi în
cazul subdialectului moldovean, subdialectul crişean prezintă o serie de diferenţe interne în aria pe
care o cuprinde; se disting prin trăsături specifice graiul din Bihor, graiul din Ţara Moţilor şi graiul
din Oaş. În cele ce urmează însă, se vor prezenta numai acele particularităţi care caracterizează
toată zona indicată şi, cu precădere, acelea care nu se regăsesc în alte subdialecte.
112
A. Fonetică şi fonologie
· metafonia vocalelor [e, a, o], aflate în poziţie neaccentuată, la vocalele închise [i, ă, u]: vińit,
păhar(u), apui etc.;
· deschiderea lui [ă] protonic medial la [a], de obicei atunci când vocala accentuată este [a], dar
şi în cuvinte cu alte vocale accentuate: (d’i) capatat, nanaşu, (s-or) bagat, parinţâ, padure,
batrână, paşeşt’e etc.;
· trecerea diftongului [oa] la [o] (ulterior, acest „o” deschis poate fi supus unei diftongări la
[uo]): nopt’e, sore, golă, torĉe, juocă, puot’e etc.;
· [e] şi [i] trec, ca în Moldova şi în Banat, la [ă, î], dar numai după [s, z, ţ], iar consoanele [ş, j]
au doar o rostire palatală (asemănătoare cu cea din Muntenia), modificarea vocalelor
menţionate după aceste ultime două consoane realizându-se, de obicei, când sunt secundare
(adică rezultate din fricatizarea africatelor [č], respectiv [ğ]): gasăşt’, sâŋgur, pazăsc,
ramaşiţâli, matuşe, cuaje, o şăzut, grijâm, o fužât, sânžă etc.;
· în cea mai mare parte a Crişanei este înregistrat un [u] final asilabic, atât după consoane
simple, cât şi după grupuri consonantice: bunu, caşu, vorbăscu, prostu etc.;
· diftongarea (fără a fi chiar generală) a lui [o] iniţial în [uă]: uăm, uărb, uăk’ etc.;
· lipsa diftongului [îi] în cuvintele: câine, pâine, mâini, mâine.
· nu apare fonetismul arhaic [dz]; ca şi în Muntenia, acesta s-a fricatizat la [z];
· singurul fonetism arhaic notat în Crişana este [ĝ]: ĝoc, ĝud’ică etc.;
· bilabialele [p, b, m] se palatalizează în stadii intermediare (primele două la [pt’, bd’], ca urmare
a confuziei dintre [k’, g’] cu consoanele rezultate din palatalizarea consoanelor dentale [t] şi [d]
la [t’, d’]); labiodentalele [f, v] se palatalizează în stadiu final, dar [v] ajunge [d’], ca urmare tot
a unei confuzii: pt’ică (vb. pică), am pt’erdut, bd’ińe, mńere, mńiriasă, lacrămń, h’erbinţ etc.;
· palatalizarea oclusivelor dentale este fenomen general în Crişana;
· în graiul din Oaş au fost notate două particularităţi ale lichidelor [l, r]: [l] urmat de consoană sau
în poziţie intervocalică se velarizează (trece la [ł]: gałbăn) sau chiar se vocalizează („alb”
devine aub); [r], la iniţială de cuvânt sau de silabă, este rostit dur (fonetic, [ṝ]);
· epenteza lui [c] în grupul consonantic [sl]: sclab, sclańină, sclut, sclobod etc.;
· palatalizarea oclusivei velare [c] în forme cum ar fi: călkii, kemeşe etc.
B. Morfosintaxă
· exprimarea analitică a D-ului cu prepoziţia către (şi în variantele cătă, cata), mai ales după
verbele dicendi: zâce cata iel, o zâs parinţâ cătă prunc etc.;
· articolul genitival are forma invariabilă a;
113
· dintre formele de pronume demonstrative (care seamănă cu cele folosite în Moldova), semnalăm
ca fiind caracteristică (deşi nu este prezentă pe tot teritoriul subdialectului în discuţie) forma
aiasta;
· pronumele nehotărât include în paradigmă şi formele oarece (ceva, vreun, vreo), oarecine
(cineva, vreun, vreo): n-ai tu uarece haină?; înt’ind’e vorbe pă uaricińe etc.;
· ca şi în Banat, unele verbe – care în limba literară se conjugă lung – se conjugă fără sufixele
verbale; altele – care în limba literară se conjugă fără sufixe – primesc aceste sufixe: să lucri,
înflore, să înkelde (se încălzeşte); simţăsc, d’esparţăsc etc.;
· fără a avea frecvenţa din Muntenia, se înregistrează şi fenomenul iotacizării verbelor cu tema în
-n (uneori, şi la cele cu tema în -r): spui (spun), piei (pieri) etc.;
· m. m. c. p. este perifrastic, în formele: o fos zâs (zisese), o fos pus (pusese) etc.;
· exprimarea conjunctivului cu ajutorul conjuncţiei şi (cu sau fără păstrarea conjuncţiei să): şi să
însoare, şi facă etc.;
· condiţionalul perfect are şi formele: o vu fi (ar fi fost), o vu(t) cânta (ar fi cântat) etc.;
· se înregistrează şi în acest subdialect forme de imperativ negativ arhaic (cu infinitiv lung): nu
cântareţi, nu vă batereţi etc.;
C. Lexic
· nari (nas), cotătoare (oglindă), a se cota (a se privi), prunc (băiat), a piţiga (a ciupi), brâncă
(mînă), a hori (a cânta), abua-abua (nani-nani), ciont (os), cuştul(u)esc (gust), câtingan (încet),
temeteu (cimitir), şogor (cumnat), poplon (plapumă), măşini (chibrituri) etc.;
· structura vocabularului subdialectului crişean conservă un număr mare de cuvinte latine,
dispărute în celelalte subdialecte sau păstrate numai în expresii: arină (nisip < lat. arena),
brâncă (mână < lat. branca), substantiv păstrat în celelalte subdialecte numai în expresiile a da
în brânci, a da brânci etc., a custa (a trăi < lat. constare), duroare (durere < lat. dolorem), iuo
(unde < lat. hic ubi), săcret (pustiu, nelocuit < lat. secretus), vă (du-te < lat. vade) etc.;
· principala influenţă străină este cea maghiară: barşon (catifea), chefe (perie), ciont (v. mai sus),
copârşeu (sicriu), dărab (bucată), fedeu (capac), lepedeu (cearşaf), ocoş (isteţ), şogor (v. mai
sus), temeteu (ibidem), tolcer (pâlnie) etc.;
· există şi împrumuturi din germană, unele dintre ele realizate prin filieră maghiară: asuntare
(recrutare), décung (tranşeu), laibăr (haină), paradaică (pătlăgea roşie), pătron (cartuş), ţucur
sau ţucor (zahăr) etc.
114
SUBDIALECTUL MARAMUREŞEAN
Acest subdialect este vorbit în judeţul Maramureş (în jurul oraşelor Vişeu şi Sighet). Prezintă
asemănări cu subdialectele limitrofe, crişean şi moldovean. Caracteristicile specifice se
înregistrează la nivel fonetic şi lexical.
A. Fonetică şi fonologie
· particularităţi care se întâlnesc şi în Crişana şi Banat, la care se adaugă:
– [e, i] trec la [ă, î], diftongul [ea] se monoftonghează în [a], iar [i] final asilabic amuţeşte după
consoanele [s, z, ş, j, ţ, dz] şi, uneori, după [r]: o sosât, sară, o ieşât, să mă laş, înşălător
(înşelători), cumnaţ, dzâ, zăĉă, răĉă etc.;
– după africatele [ĉ, ĝ] – datorită pronunţiei lor dure, vocalele palatale trec la centrale: duĉă, ĉă,
ĉânĉ, sânĝă, plânĝ (plângi) etc.
· apar fonetismele [dz] şi [ĝ]: dumńedzău, aĝunĝe etc.;
· palatalizarea se produce ca în subdialectul crişean, dar nu cu aceeaşi frecvenţă;
· fricativele labiodentale [f, v] cunosc un stadiu specific de palatalizare: [f] devine [s] (sierbe), iar
[v] – [z] (o zânit);
· [ń] şi [ĺ] sunt variante poziţionale ale consoanelor [n, l];
· africatele [ĉ] şi [ĝ] nu se fricatizează şi se pronunţă dur, antrenând modificarea vocalelor de
după ele (v. mai sus);
· rotacismul, fenomen specific zonei Maramureşului, astăzi înregistrează o regresiune (sub
influenţa limbii literare), în sensul unei „reveniri” la [n] etimologic în poziţie intervocalică,
numai că, din hipercorectitudine, sunt afectate şi forme care au un [r] intervocalic etimologic
(cf. luĉafiń(u), în loc de luĉafirĭ(u));
· subdialectului maramureşean îi este specifică apocopa silabică, extinsă chiar la propoziţii
întregi: s-or fa (s-or face), Ioa (Ioane), D’o (Gheorghe), Pe se tre(ze) (Petre se trezeşte) etc.
B. Morfosintaxă
· articolul genitival are forma invariabilă a;
· pronumele demonstrative sunt asemănătoare cu cele din Crişana, doar că în formele care conţin
consoanele africate dure [ĉ, ĝ] se înregistrează modificarea, menţionată deja, a vocalelor de
după ele: aĉălea, aĉăia etc.;
· conjugarea scurtă sau lungă a verbelor, invers decât în limba literară, caracterizează şi acest
subdialect; la fel, dar sporadic, iotacizarea verbelor care au -n, respectiv -r, în temă;
· forme perifrastice de m. m. c. p. (v. la subd. crişean şi moldovean).
115
C. Lexic
· cuşăiesc (vb. gust), cătilin(aş) (încet), străfin (strănut), clei (creier), coc (cocoaşă), cocon
(copil), (inima) joacă (bate), pepini (castraveţi) etc.;
· ca influenţe, se remarcă: cea ucraineană (a cuşăi, v. mai sus), cea maghiară (ciont, şogor –
care sunt prezente şi în subd. crişean) şi cea germană (de ex., potică – farmacie şi multe
denumiri din domeniul mineritului).
SUBDIALECTUL BĂNĂŢEAN
Subdialectul bănăţean este vorbit în aria sud-vestică a teritoriului dacoromân, în judeţele Timiş,
Caraş-Severin, în partea sudică a judeţului Hunedoara, precum şi în partea sudică a judeţului Arad
(până la cursul Mureşului).
A. Fonetică şi fonologie
· şi în subdialectul bănăţean se închid vocalele [e] (nu cu aceeaşi consecvenţă ca în Moldova şi în
stadii diferite: [e] – e închis, į, i), [a, o]: fašį, sari, şapĉe (şapte), fiişĉilă, boĉidzat (botezat),
pulbįrį, uåminĭ, pi, đĭla (de la); cătăramă, zăhar, năiinĉa ((î)nainte), păpucariu (pantofar,
cizmar); uriez (orez), îngrupat etc.;
· [é] urmat de o silabă conţinând un alt [e] se rosteşte ca un [ę] (e deschis): fięĉe, culięže, muięre,
l’ęmńe etc.;
· diftongul [oa] devine frecvent [o] deschis: cuojă, uolă, suore etc.;
· după consoanele [s, z, ş, j, ţ, dz] şi, uneori, [r], vocalele palatale [e, i] trec la [ă, î], iar diftongul
[ea] se monoftonghează în [a] şi [i] final asilabic este eliminat (ca în Moldova): sămn, sâŋgur,
zâd, moşâie, prăjână, cuţât, patrudzăš, mieră (mere); sară, sacă, îŋcăldzască; şĉiţ (ştiţi), primiţ,
câăş (case) etc. – consecinţele sunt aceleaşi ca şi în subdialectul moldovean;
· diftongarea lui [e], mai ales sub accent, în [ie] este, ca şi în Moldova, foarte frecventă: păriéĉe
(perete), uriéchie, primiéşĉe, viédz (vb. vezi), aviém; muorie (moare), fuolie (foale), lieoşĉan
etc.;
· diftongarea sistematică a lui [o] deschis, întotdeauna accentuat, în [wo] ([w] = semivocala u):
fuormie (forme), puorc (porc) etc.;
· ca şi în Moldova, cuvintele câine, pâine, mâini, mâine se pronunţă fără diftongul [îi] (aşa cum
este etimologic motivat: lat. canem > câne etc.);
· în unele subgraiuri din Banat şi din judeţul Hunedoara, [á] se labializează (> [å], adică un [a]
posterior închis, foarte apropiat ca pronunţie de [o] deschis): cåp, cål, pålmă, grås, såre etc.;
116
· mai ales în aria sud-vestică, se înregistrează consonantizarea lui [w] (u semivocalic) – în poziţie
intervocalică, devine [v], iar în diftongii [au], [eu], urmaţi de dentalele [t, d], devine [p] sau [b]:
luvat (de la [luwat]), nuvăr („nour”, cf. nor), capt („caut”, pronunţat etimologic cu diftong),
labd („laud”, pronunţat etimologic cu diftong), chieptuårie (cheutoare) etc.
· prezenţa a două fonetisme arhaice – [dz] (spre deosebire de subdialectul moldovean, în Banat
variaţia liberă cu [z] este sporadică) şi [ń] (care apare numai în Banat, nefiind rezultatul
palatalizării lui [m], ca în Moldova de exemplu, ci corespunzând lat. [n] urmat de iot):
patrudzăš, dzâše, prândz, audzât; îŋcuń (încui), călcâń (călcâi), cuń (cui), întâń (întâi), vińe
(subst. vie), tămâńe (tămâie), bašuoń (derivat de la subst. „baci” cu sufixul -oń, provenit din lat.
-oneus; lit. -oi) etc.;
· subdialectul bănăţean este singurul subdialect dacoromân în care nu se produce palatalizarea
labialelor; prezenţa unor forme cu labiale alterate (mńiel, mńiere, mńiedz, mńierlă etc.) în unele
graiuri din nord-estul Banatului este considerată de I. A. Candrea rezultat al unei infiltraţii din
regiunea învecinată din Transilvania;
· palatalizarea oclusivelor dentale, fenomen prezent în toate graiurile dacoromâne de vest şi de
nord, se realizează în Banat în stadii specifice. Sub influenţa unui iot următor, oclusivele dentale
[t, d] devin africatele prepalatale [ĉ] (notată în sistemul ALR prin [ć]) şi [đ]: đinĉe, carĉe,
frunĉe, fieĉe (fete), fraĉe, ĉineri (tineri), đes, vierđe (verde), đescânta, đimińaţa etc. Alături de
formele đe, đi ale prepoziţiei de, de exemplu, se înregistrează forma dă; de asemenea, dâ la
paralel cu đi la; dân – paralel cu đin etc.;
· sub influenţa unui element palatal următor ([e, i] sau [i] final nesilabic), sonantele dentale [n, l,
r] se înmoaie, fiind pronunţate [ń, ĺ, ŕ]: vińe, câapriĺi, muieŕe etc.;
· fricatizarea africatelor [č, ğ] (v. subd. moldovean) la [š, ž];
· modificarea oclusivelor palatale [k’, g’] (în nord-estul Banatului şi în judeţul Hunedoara) în
africatele prepalatale [ĉ, ĝ]: oĉ, unĝiie etc.
B. Morfosintaxă
· articolul genitival are forma invariabilă a;
· articolul adjectival are, ca în subdialectul muntean, formele ăl, a, ăi, ale (cu diferite variante: al,
hăl – pentru m. sg., ha – pentru f. sg., ai, hei, hăi – pentru m. pl., ăle, hele, ele – pentru f. pl.);
· pronumele personal de pers. I are la D forma m-: m-o murit fraĉili;
· pronumele demonstrativ are forme ca în Muntenia (ăsta, aia ş. a. m. d.), cu variante (ala,
heştia, helea etc. şi chiar ahăla, ahăia…);
· verbele care se conjugă lung (cu -ez, -esc), în Banat se conjugă scurt: lucru (lucrez), tămâńe
(tămâiază), šińĭ (cinezi), pomieńe (pomeneşte) etc.;
117
· verbul a fi se conjugă, de obicei, la indicativ prezent, cu formele proclitice de D ale pronumelui
personal: (eu) mi-s, (noi) ni-s, (voi) vi-s;
· auxiliarul perfectului compus are la persoana a III-a pl. forma or;
· m. m. c. p. se exprimă şi perifrastic: am fost cântat, am fost văzut etc.;
· specificitatea viitorului constă în mobilitatea lui v iniţial din auxiliar: v nu apare atunci când
cuvântul precedent se termină într-o consoană şi este prezent când cuvântul precedent se
termină în vocală: m-oi duša, ń-om întâlńi, tu-i vi da, atunša vo sta etc.;
· în unele zone apare condiţionalul prezent cu auxiliarul a vrea: vreaş cânta, vreai…, vrea…,
vream…, vreaţi…, vrea… (sau chiar: reş, rei, re, rem, reţi, re);
· sporadic, se înregistrează forme vechi de imperativ negativ cu infinitiv lung: nu vă batereţi;
· se înregistrează, sub influenţa graiurilor sârbe învecinate, şi forme verbale cu valoare aspectuală
exprimată cu ajutorul unor prefixe împrumutate din sârbă – do-, pro-, ză-: să dogată („se
termină complet”), să proruga („se ruga din nou”), o zuitat („a uitat complet”) etc.
C. Lexic
· uică (unchi), golumb (porumbel), cozeci (pojar), mereu (cu var. mereuaş, mereuţ – încet), a
pişcura (a ciupi), foale (burtă), morminţ (cimitir), iorgan (plapumă), chică (coadă), căsap
(măcelar), farbă (culoare), şnaidăr (croitor), piparcă (ardei), bic (taur) etc.;
· unii termeni sunt păstraţi din latină: foale (< follem), nea (< nivem), muiere (< mulierem) –
ultimii doi sunt prezenţi şi alte graiuri vestice;
· sursele principale de împrumut sunt sârba (goşt – oaspeţi, blagă – bogăţie, iorgan, cozeci, colar
– rotar, uică – v. mai sus şi naică – termen de adresare către o femeie mai în vârstă ş. a. m. d.)
şi germana (şnaidăr, farbă, tişlăr – tâmplar, paor – ţăran, răipelţ – chibrituri, fruştuc – micul
dejun ş. a.), dar, într-o măsură mai mică, şi maghiara (beteag – bolnav, golumb etc.).
Bibliografie:
Avram, Andrei – Contribuţii etimologice, Bucureşti, 1997
Caragiu Marioţeanu, Matilda et alii – Dialectologie română, EDP, Bucureşti, 1977
Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana – Probleme de dialectologie română, Bucureşti, ed. a II-a, 1976
118
TEMĂ DE EVALUARE FINALĂ
Recunoaşteţi dialectul/subdialectul. Argumentaţi prin indicarea a cel puţin
două particularităţi specifice dialectului sau subdialectului respectiv. Pentru
dialecte, să se facă echivalarea în dacoromână.
a) „Măi Iońĕ, scoli! că şura ta ard’e. Ieşi ši sclobózĭ yitele, c-or luă tot’e focu […].”
………………………………………………………………………………………………………………………….
………………………………………………………………………………………………………………………….
b) „Ačắia o fost tri fraţ la o mámă. […] după čă o fost mai mare iěl, i-o zińít în
mint’(k’)ě c-o mai avút doi fraţ. […].”
………………………………………………………………………………………………………………………….
………………………………………………………………………………………………………………………….
c) „Báti h’érlu pîni-i cáldu.”
………………………………………………………………………………………………………………………….
………………………………………………………………………………………………………………………….
d) „[…] ş-o plecat bicu cu mińĕ đimpăriecĕmpăriecĕ […] paŋ-cînd m-o trîncit jos.
După aia s-o pus cu pišuorili pe mińĕ. […].”
………………………………………………………………………………………………………………………….
………………………………………………………………………………………………………………………….
e) „Noi obijnuím dimbătrîni nuóştri, púnim tărîţe… dă grîu şî cu măláiu, cernúd
măláiu, îl púnim într-ũ vasu […].”
………………………………………………………………………………………………………………………….
………………………………………………………………………………………………………………………….
f) „An ţer ti ubidęm [căutam], şi tu ăn pimìnt să ìĭ!”
………………………………………………………………………………………………………………………….
………………………………………………………………………………………………………………………….
g) „Metura novę meturę bire.”
………………………………………………………………………………………………………………………….
………………………………………………………………………………………………………………………….
h) „Ui-cĕ, domnul’e, socočala aşa-i đi la bic. Io l-am luvat cu supţîńęre pe an. […].”
……………………………………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………………………………..
119
i) „Sî strîŋg mai mułţ uámiń, cît’i dzîắši, šĩsprădzîắši şî cosắsc la ũuom cári i-o
t’(k’)ěmat pi dîşî. […].”
………………………………………………………………………………………………………………………….
………………………………………………………………………………………………………………………….
j) „Spindzuráţ fráti-ńu, c-ańíia ń-yíne-andrálî [ameţeală].”
………………………………………………………………………………………………………………………….
………………………………………………………………………………………………………………………….
k) „[…] şi cînle-a băgát acoló, miuárili adică, [lupu] a prins iar o uáę… da’ l-aŋlăsá
drácu… nu mai m-am dus după iel, le-am luap-alelánte-ndărắt… şi ãscăpádă
iel.”
………………………………………………………………………………………………………………………….
………………………………………………………………………………………………………………………….
l) „Bărsa [punga] se cåvtẹ cînd ie pli’rẹ, ne cînd ie golẹ.”
………………………………………………………………………………………………………………………….
………………………………………………………………………………………………………………………….
m) „[…] şid’ęm aşę culcátặ pa bitúşẹ lîŋga d’ęlńiţa stáuurului d’i la uăi. Ploięsặ tătă
nopt’ę şi ierám uudặ şi-mń iera lęńẹ tari, d’i sẵt’id’ęu uót’i la mińi d’i suomn.[…].”
………………………………………………………………………………………………………………………….
………………………………………………………………………………………………………………………….
n) „[…]púńěm îŋcófă d’in úntu-ačăla, čă mai rămîńě jîntuiít d’i la caş, ńěşt’ě… î ..
no… şufárcă d’i pă uúrdă, púńěm în čauón fărină… să strînğă acólo… şî frecăm pa
foc bíńě, ş-apoi sęrbe şî ięsă unt şî… i fort’ě bun… no!… la ačắla-i spuńě bálmoj.”
………………………………………………………………………………………………………………………….
………………………………………………………………………………………………………………………….
o) „Pantru tocánî sî púnį într-uŋcazán mári, la fuoc, cu ápặ, cárńa, ašę d’i uáiį sau d’i
bierbięšě. Sî púni sārį, šápî, k’ipiéri; sî šęrbi g’ínį pîšį scád’į ápa şî sî tot îmvîrt’i-ŋ
cazán sî nu s-afúmį.[…].”
………………………………………………………………………………………………………………………….
………………………………………………………………………………………………………………………….
p) „Zuǔa ţi duţi, anu nu duţi.”
……………………………………………………………………………………………………………………….
………………………………………………………………………………………………………………………
120
PARTEA A III-A
NOŢIUNI GENERALE DE ISTORIA LIMBII ROMÂNE
Scopul unităţii de curs:
· introducerea unor noţiuni fundamentale de studiu al istoriei limbii române;
· prezentarea generală a nivelului fonologic al românei actuale din perspectivă diacronică;
· prezentarea generală a nivelului morfologic al limbii din perspectivă diacronică;
· prezentarea generală a nivelului lexical.
Obiective operaţionale:
După ce vor studia această unitate, cursanţii vor putea să:
· recunoască transformările pe care le-a suferit sistemul fonologic al românei până la definitivarea
acestuia;
· identifice modificările survenite în interiorul fiecărei clase lexico-gramaticale, pornind de la
limba latină clasică;
· recunoască şi să interpreteze diversele influenţe care au afectat diacronic lexicul limbii române.
121
I. Fonetica istorică a limbii române – relaţia dintre latina orientală şi limba
română; schimbările fonetice – tipuri şi caracteristici.
Latina orientală − limba română
Este ştiut că limba latină populară (vulgară) a stat la baza tuturor limbilor romanice. Însă, după
ce a constituit o arie laterală a imperiului, latina orientală, separată de restul lumii romanice
occidentale, a evoluat ca o arie izolată. Scindarea de latina apuseană a avut reperscusiuni de mare
importanţă în dezvoltarea ulterioară a limbii române, în general, şi a sistemului său fonetic, în
special. Transformările petrecute în urma acestei scindări au afectat sistemul fonologic al latinei
orientale în două feluri: (1) au dus la crearea de noi foneme sau de variante noi ale fonemelor
existente într-o stare de limbă anterioară; (2) au modificat distribuţia fonemelor existente într-o fază
de limbă precedentă.
Caracteristicile fundamentale ale vocalismului limbii române sunt:
– lărgirea registrului prin noi foneme-vocală specifice (ă şi î) – rezultate prin evoluţii succesive;
– reducerea diftongilor latini;
– apariţia prin metafonie a diftongilor ea şi oa;
– acţiunea armoniei vocalice;
– dezvoltarea categoriei fonemelor semivocale e şi o;
– crearea triftongilor (inexistenţi în celelalte limbi romanice);
– introducerea recentă, prin neologisme, a sunetelor nefonologizate ö şi ü.
În raport cu principalele limbi romanice care au modificat vocalismul limbii latine, limba
română ocupă locul de mijloc prin 23,5%, faţă de 44% (franceza) şi 8% (sarda).
Caracteristicile fundamentale ale consonantismului limbii române sunt:
– sporirea considerabilă a inventarului consonantic prin zece foneme-consoană, necunoscute
limbii latine populare, dintre care nouă s-au creat în interiorul limbii române [ş, č, ğ, Ʒ, z, k’, g’,
ţ, ḑ], iar una [h] s-a introdus prin împrumut;
– eliminarea lui n velar şi a apendicelui labiovelar din qw , gw;
– conservarea surdităţii lui s intervocalic;
– degeminarea consoanelor duble;
– tendinţa către simplificare a grupurilor consonantice bimembre şi trimembre, tendinţă
contracarată de introducerea, prin împrumuturi slave şi romanice, a numeroase cuvinte în care
apare un număr ridicat de grupuri consonantice.
122
Trăsăturile fonetice specifice menţionate, coroborate cu altele din domeniul morfologiei,
sintaxei şi lexicului, conferă limbii române un loc aparte în cadrul limbilor romanice.
Fonetica istorică a limbii române − schimbări fonetice
La caracteristicile de mai sus s-a ajuns prin transformări fonetice. Ele reprezintă, într-o accepţie
largă, treceri de la o articulaţie la alta. Principalele tipuri de transformări sunt:
1) schimbările fonetice condiţionate (sau regulate);
2) schimbările fonetice necondiţionate (spontane).
În ceea ce priveşte schimbările fonetice condiţionate, numite şi „legi fonetice”, menţionăm
confuziile pe care le-a generat termenul „lege”. Prin „lege” s-ar putea înţelege o formulă valabilă
pretutindeni şi întotdeauna, or, se ştie că legi fără excepţii nu se constată decât în interiorul unor
comunităţi lingvistice mici, omogene şi pentru o perioadă redusă de timp. De fapt, nu noţiunea de
„lege fonetică” trebuie abandonată, ci concepţia mecanică a acestei noţiuni, interpretarea ei fixă.
„Legile” din domeniul limbii nu sunt întocmai cu cele din fizică, matematică, căci limba este un
sistem dinamic. O primă observaţie legată de „exactitatea” ori „imuabilitatea” legilor fonetice este
cea privitoare la fenomenul, statistic stabilit, al „supunerii” cuvintelor la aceste „legi”: termenii mai
puţin utilizaţi se sustrag de obicei transformărilor, se păstrează intacţi, spre deosebire de cei frecvent
utilizaţi, care se supun modificărilor.
Cauzele schimbărilor fonetice condiţionate1 sunt: a) influenţa sunetelor vecine şi b) contextul
fonetic în lanţul vorbirii. Accentul este un factor relevant în această privinţă. Există în vorbirea
curentă cuvinte lipsite de accent (prepoziţia, conjuncţia, articolul). De exemplu, (lat.) longus a
devenit (rom.) lung pentru că o era accentuat. Acelaşi longus a dat şi lângă – prepoziţie cu
tratament fonetic cu totul diferit pentru că, în acest caz (când funcţionează ca prepoziţie) cuvântul
era lipsit de accent în frază. La această transformare se adaugă faptul că în primul caz, longus avea
sens lexical, iar în cel de-al doilea era doar unealtă gramaticală.
În privinţa consoanelor, trebuie avut în vedere locul acestora în raport cu accentul: de exemplu,
ll precedat de accent dispare (medúlla > măduvă), dar ll urmat de accent se păstrează (medullárius
> mădular). De asemenea, trebuie să se ţină seama şi de originea cuvântului şi de data pătrunderii
lui în limbă: grupul cl trece la k’ numai în cuvintele de origine latină (clavem > cheie), dar se
menţine în cele de origine slavă (kléšta > cleşte).
Schimbările fonetice necondiţionate au loc independent de accent, de deschiderea şi
închiderea vocalelor etc. Totuşi, orice schimbare în dezvoltarea unei limbi este condiţionată de o
anumită cauză. La schimbările necondiţionate, cauzele sunt obscure, mai puţin cunoscute, de unde
impresia de spontan. Astfel, pare necondiţionată trecerea bilabialei oclusive sonore b la labiodentala
1 Pentru exemple, vezi Anexa 1.
123
fricativă sonoră v: albeus non alveus (în Appendix Probi), sau fenomenul invers, de trecere a lui v la
b: vervecem > berbecem, (lat. cl.) veteranus > (lat. pop.) beteranus > (rom.) bătrân. Confuzia dintre
b şi v în primele secole era generală.
O altă categorie, în afara schimbărilor fonetice condiţionate şi necondiţionate, o constituie
accidentele fonetice2, care reprezintă modificările sunetelor în condiţii speciale, sub influenţa altor
sunete apropiate sau depărtate. În esenţă, accidentele fonetice sunt tot schimbări condiţionate, fără
să aibă însă caracter sistematic. Accidentele fonetice sunt schimbări de alt rang decât, de exemplu,
trecerea lui a neaccentuat la ă. O schimare condiţionată de tipul celei menţionate anterior afectează
sunetele şi fonemele. În cazul accidentelor fonetice nu se pot formula condiţiile transformărilor
decât prin înşiruirea unui număr de cuvinte în care s-a produs schimbarea. Accidentele fonetice sunt
universale şi atemporale (acţionează atât în perioada de formare a unei limbi, cât şi după încheierea
acestui proces). Ele se aplică în toate limbile, indiferent de etapa de dezvoltare a limbii respective,
în timp ce, de exemplu, transformarea a + n > î este specifică numai limbii române şi caracteristică
unei epoci istorice determinate.
Caracteristicile schimbărilor fonetice
Transformările fonetice condiţionate (legile fonetice) au următoarele trăsături:
a) c aracter inconştient: transformările sunt independente de voinţa oamenilor. Când romanii din
sec. al III-lea î. H. au început să pronunţe ae în loc de ai (Caesar < Caisar), ei aveau conştiinţa
că pronunţă tot ai. De altfel, grafia tradiţională perpetua confuzia, iar ortografia latină, din cauza
etimologiei savante, era puţin capabilă să reproducă exact o anumită pronunţare, ca să nu mai
vorbim de numărul mare al neştiutorilor de carte.
b) c aracter progresiv (gradual): o schimbare fonetică se realiza la început de către un singur
vorbitor, care o aplica unui singur cuvânt. Cu timpul, schimbarea trece la alte cuvinte cu
aceleaşi combinaţii de foneme şi se generalizează, până când devine un fapt de natură socială.
c) c aracter constant (acesta nu trebuie însă absolutizat, deoarece s-ar ajunge la vechea problemă,
deja expusă, a „legilor” fonetice): schimbarea se întâlneşte la majoritatea cuvintelor care
prezintă aceeaşi configuraţie fonetică. De pildă, în română, e + n devine, de regulă, in: bene >
bine, argentum > argint, dentem > dinte, dar există şi excepţii (explicabile, în bună parte, pirn
factori sociali) – unele cuvinte nu au suferit aceste schimbări (cuvinte savante şi cuvinte uzuale,
împrumuturi, omonime etc.).
d) c aracter temporar: schimbările fonetice condiţionate sunt legate de un anumit interval de timp.
De exemplu, schimbarea a + n > ăn > în (din canem > câ(i)ne) nu se mai întâlneşte azi (se
spuna cancer, nu câncer). Din neînţelegerea acestei caracteristici vine eroarea lui Aron Pumnul
care, în sec. al XIX-lea, impunea neologismelor tratamente de mult ieşite din vigoare. De
2 Vezi Anexa 1.
124
exemplu, toate neologismele în –tionem ar fi trebuit să sune: nă c iune (nationem > naţiune),
ocupăciune (ocupationem > ocupaţie), după modelul substantivelor moştenite, în care
schimbarea fonetică se produsese deja: inclinationem > închinăciune, rogationem > rugăciune.
Tratamentul diftongării lui o (când se află a în silaba următoare) în oa se aplică la elementele
latine (molam > moară), chiar şi la cele slave (bola > boală), dar nu şi la elementele maghiare,
care sunt ulterioare celor slave (szoba > sobă, nu *soabă). Trecerea o > oa este un proces
fonetic continuat numai sub influenţa unor factori morfologici (este cazul formelor verbale
convocă / convoacă sau femininul profesoară).
e) c aracter local sau regional: unele transformări fonetice sunt circumscrise unei zone geografice
strict delimitate, cum este cazul rotacismului (trecerea lui n intervocalic la r: bunătate>
burătate) întâlnit doar în Maramureş. Un alt exemplu îl constituie trecerea lui n intervocalic la
n’ (n palatalizat), care este întâlnită în Banat: (lat.) cuneus > (rom. v.) cun’u > (rom. act.) cui,
dar în Banat şi azi se spune cun’. De altfel, Banatul păstrează încă formele cu –oneus, -onea,
-oneum (sufixe în latină): măgăoan’e, vânătuon’e, călcân’.
Unele transformări fonetice, deşi se petrec în majoritatea cazurilor, nu afectează toate cuvintele;
în aceste situaţii intervine limitarea morfologică: a neaccentuat trece la ă în substantive comune
(casa > casă), dar nu şi în numele de localităţi sau în cele de persoane, unde –a final se menţine
nealterat: Sinaia, Varşovia, Elena, Maria (deşi se spune o Elenă, o altă Marie). Faptul se explică
prin considerarea numelor proprii ca forme articulate şi integrarea lor în seria femininelor.
Transformările care nu afectează norma, pot fi exemplificate prin palatalizarea labialelor, tipică
vorbitorilor din Moldova (k’iatră < piatră). Chiar dacă un fonem dispare dintr-o anumită poziţie,
nu au loc modificări esenţiale în interiorul sistemului, căci fonemul se menţine în alte poziţii.
Vorbim în acest caz de o schimbare la nivelul distribuţiei fonemelor, şi nu în inventarul de sunete.
Spre deosebire de legile fonetice, accidentele fonetice nu au un caracter sistematic, în sensul
că ele nu afectează decât accidental formele cuvintelor, netransmiţându-se obligatoriu la altele cu
context identic din punct de vedere fonetic. O altă deosebire fundamentală este aceea că nu produc
modificări fonologice. Este evident că între trecerea accidentală (şi nefonologică) a lui e la o din
čolofan (asimilare, prin pronunţia neîngrijită a lui celofan) şi trecerea lui a neaccentuat la ă (lege
fonetică din care rezultă un nou fonem vocalic, inexistent în latină: lat. casa > rom. casă) este o
deosebire de substanţă. Prin urmare, în cazul accidentelor fonetice, condiţiile transformării nu se pot
formula decât prin înşirarea unor cuvinte în care s-a produs schimbarea enunţată. Pe de altă parte,
accidentele fonetice sunt universale (nu sunt specifice pentru o limbă anume) şi atemporale (căci
acţionează concomitent cu legile fonetice, dar şi după formarea unei limbi).
125
II. Accentul. Evoluţia cantitativă şi calitativă a sistemului vocalic
Accentul reprezintă punerea în valoare a unei singure silabe în raport cu celelalte din cuvânt.
Evidenţierea se face prin diferenţa de intensitate sau de înălţime dintre o silabă şi celelalte ale unui
cuvânt. Silaba accentuată este considerată centrul cuvântului (gramaticul grec Diomede considera
accentul „sufletul cuvântului”).
Accentul nu funcţionează ca trăsătură distinctivă în cadrul cuvântului, întrucât nu poate
diferenţia singur un semn de altul. Distinctiv este locul pe care îl ocupă în cuvânt: cópii – copíi.
În limba română, accentul este dinamic (de intesitate, de tărie), liber şi variabil (nu trebuie să
cadă obligatoriu pe aceeaşi silabă în cuvinte diferite). Poate sta pe ultima, penultima sau
antepenultima silabă (de unde mari posibilităţi de variaţii ritmice). Mobilitatea accentuării
reprezintă un mijloc de diferenţiere semantică (módele/modéle, ácele/acéle) sau gramaticală (cấntă
− indicativ/cântắ − perfect simplu).
Specificitatea accentuării în limba română:
a) în majoritatea cazurilor se întâlneşte accentuarea oxitonă a radicalelor (accentul cade pe ultima
silabă a radicalului), urmată fiind de accentuarea paroxitonă (pe penultima silabă) şi de cea
proparoxitonă (pe antepenultima silabă);
b) toate tipurile de accentuare se realizează de preferinţă într-o extensiune minimă a radicalului:
două silabe pentru oxitone şi paroxitone, trei silabe pentru proparoxitone.
Aşa cum am menţionat deja, în limba română accentul nu este fix, cum se întâmplă în alte limbi.
În maghiară sau în cehă, accentul cade pe prima silabă, indiferent câte silabe are cuvântul. În turcă
şi franceză accentul cade cu regularitate pe ultima silabă. Faţă de latină, româna a dezvoltat o
categorie nouă, cea a cuvintelor oxitone (accentuate pe ultima silabă).
În latina clasică, ritmul frazei era cantitativ, fiind alcătuit din succesiunea regulată a silabelor
scurte şi a celor lungi. În cuvintele din două silabe, accentul muzical (numit şi accent melodic,
consta în ridicarea glasului ca o notă muzicală mai înaltă) cădea pe silaba penultimă, iar în cuvintele
compuse accentul era determinat de cantitatea penultimei silabe (cantăre, cāmĕra). Concomitent cu
accentul mizical, în latină exista şi accentul dinamic (numit şi accent de intensitate, de forţă sau
expirator), care trece pe primul plan din secolul al III-lea d. H.
În română, accentul tradiţional este accentul dinamic. Există însă şi un accent muzical, pe care îl
întâlnim în fraze sau în interogative, dar într-o proporţie inversă faţă de importanţa lui în limba
latină.
În latina vulgară, accentul avea aceeaşi poziţie ca în latina clasică, cu câteva excepţii (deplasări)
menţinute în română (ca, de altfel, în toate limbile romanice).
126
Accentul pentru cuvintele de origine străină a fost de cele mai multe ori menţinut. În
împrumuturile din turcă, accentul este păstrat, în general, pe silaba finală: musacá, hambár. Alte
cuvinte din turcă au, însă, accent paroxiton, pentru că au pătruns în română prin filieră slavă (mai
ales sârbească): páşă, ciórbă.
În termenii greceşti cu accent oxiton, acesta se păstrează: fideá, anaforá (acum, anafóra –
„raport”), dar anáfora (anáfură – „pâine sfinţită”), cu accent proparoxiton, pentru că a fost introdus
prin filieră slavă.
În cuvintele din maghiară accentul a fost păstrat uneori pe prima silabă (méşter), dar în multe
cazuri a fost adaptat (pentru cuvintele cu mai mult de două silabe) la accentul paroxiton (cătánă,
sudálmă) sau oxiton (eleştéu, uriáş). La unele cuvinte se înregistrează accentuare fluctuantă: gíngaş
(formă literară) / gingáş, ceárdaş (forma literară) / ceardáş.
În cuvintele de origine slavă, în general, locul accentului a fost păstrat şi corespunde cu
accentuarea din bulgară: (sl.) lopáta > (rom. ) lopátă, stráža > strájă, vlága > vlágă. Uneori,
accentul apare paroxiton, deşi în bulgară este oxiton: slugá > slúgă, brazdá > brázdă. Acest tip de
accent se explică prin analogia cu alte forme deja existente în limba română (fúgă, gázdă).
Vocalismul limbii române în diacronie
Schimbarea de accent din limba latină clasică are consecinţe majore asupra vocalismului latinei
populare şi, implicit, asupra celui al limbilor romanice. În latina clasică, sistemul vocalic era bazat
pe cantitate şi era alcătuit din vocalele a, e, i, o, u actualizate prin zece foneme: [ă, ā; ĕ, ē; ĭ, ī; ŏ,
ō; ŭ, ū], cărora li se adaugă trei diftongi principali: [ae, oe, au] (mai rar ou, eu > ū). Aşadar,
sistemul vocalic complet din latina clasică număra 13 unităţi.
Distincţia dintre vocalele scurte şi cele lungi stabilea opoziţii fonologice care duceau la
diferenţe gramaticale (vĕnit – prezent / vēnit − perfect) sau la diferenţe semantice (pōpulus
„plop”/pŏpulus „popor”; lĭber „carte”/līber „liber”). Distincţia vocalică de cantitate se păstrează la
noi dialectal, fără a antrena însă diferenţe gramaticale sau semantice (pāt, merēu etc.), sau în limba
literară, de exemplu, pentru marcarea superlativului absolut (māre, frumōs etc.).
Trecerea pe primul plan a accentului de intensitate în sec. al III-lea d. H. a avut drept conscinţă
faptul că durata nu a mai constituit o trăsătură relevantă pentru fiecare vocală, iar calitatea
(timbrul) a devenit relevantă în dauna cantităţii.
127
În latina vulgară, sistemul vocalic se prezintă astfel:
ị ụ
į ų
ẹ ọ
ę ǫ
a
Din latina vulgară dispar şi doi diftongi: ae (< ai) > ē şi oe (< oi) > ī, ū.
Limba română nu s-a rezumat la acest sistem relativ sărac şi a adăugat vocalele ă şi î , specifice
în raport cu latina şi cu celelalte limbi romanice, precum şi diftongii ea şi oa.
Cum „limba română este limba latină vorbită în mod neîntrerupt în partea orientală a Împeriului
Roman din momentul pătrunderii limbii latine pe acest teritoriu şi până astăzi” (definiţia lui Al.
Rosetti), trebuie urmărită dezvoltarea istorică a fonemelor limbii române. Procesele care au dus la
constituirea sistemului fonologic cunoscut actualmente de limba română sunt evoluţia cantitativă
şi evoluţia calitativă a sunetelor (prima este subordonată celei de-a doua). De exemplu,
transformarea vocalei a, în anumite condiţii, în vocala î este în esenţă o modificare calitativă, dar
rezultatul său este un fonem necunoscut în latină, ceea ce duce la o îmbogăţire a registrului vocalic
şi deci la o modificare cantitativă. De asemenea, apariţia unor consoane noi (č, ğ etc.) este o
consecinţă a transformării calitative structurale, dar implică şi modificarea cantitativă a sistemului
consonantic românesc. Se poate deci afirma că orice schimbare fonetică este o schimbare calitativă.
Evoluţia cantitativă a vocalelor limbii române (raportul dintre vocalelelimbii latine şi
vocalele limbii române)
Fiecare limbă romanică a modificat vocalismul latin într-un mod şi într-o proporţie
specifice: franceza – 44%, portugheza – 31%, româna – 23,50%. Problema centrală relativ la
română o reprezintă îmbogăţirea sistemului său vocalic cu două vocale (ă, î) şi doi diftongi (ea, oa).
Apariţia de noi foneme-vocală:
Vocalele ă şi î au luat naştere prin transformări ale unor vocale din latină, fără a le înlocui.
Pentru contextele din care au apărut ă şi î, vezi şi Partea I, capitolul referitor la română.
Apariţia vocalei [ă]
Vocala ă românească nu poate fi separat de vocalele similare din albaneză şi bulgară, deşi există
uşoare diferenţe (ă bulgar este mai închis, de aceea ă bulgar este redat prin a: paun > păun).
Prezenţa lui ă în limba română trebuie explicată prin criteriul balcanic.
128
Vocalele ă şi î nu sunt din limba autohtonă tracă (Al. Philippide), ci se explică prin sistemul
asemănător de accentuare existent în câteva limbi balcanice (pierderea duratei duce la închiderea
timbrului vocalelor neaccentuate).
· În anumite condiţii fonetice, ă provine din oricare din cele cinci vocale ale limbii latine. Cel mai
frecvent, ă se explică dintr-un a latin neaccentuat: caldária > căldare, cómparo > cumpăr,
barbátus > bărbat, cása > casă. Această situaţie apare şi în cuvintele de alte origini: (sl.)
hraníti > hrăni, (gr.) keramída > cărămidă, (mgh.) lákat > lacăt. Tendinţă încă răspândită în
limba vorbită, a neaccentuat se menţine în împrumuturile livreşti: gramatică.
· ă < a latin neaccentuat: term. verbală –ăm < lat. –ámus (cantámus), sau a final neaccentuat din
formele imperativului: da > dă, fac > fă, dar aici există un proces de natură morfologică.
· ă < e, prin acţiunea consoanelor precedente:
– c ons. labială, labio-dentală + e > ö > ă: metula > mătură, peccatum > păcat, me > mă, pelum
(< pilum) > păr, nobis > nouă, verus > văr, melum > măr, pecorarium > păcurar, fetus > făt
(fecior vine din diminutivul fetiolus), video > văd, imperator > împărat;
– r , rr + e > ă: reus > rău, resina > răşină, indereto > îndărăt, horresco > urăsc;
– c onsoane africate şi fricative ( s , z, dz, ţ ) + e > ă: septimana > săptămână, seminare > sămăna
(fază veche), decem > dzăce (Moldova), texo > ţăs (regional), anno tertio > anţărţ (regional);
– g rupul consonantic c r + e > ă: crepo > crăp, lacrima > lacrămă (forma literară se explică prin
influenţa pluralului lacrimi), creationem > Crăciun;
– e neaccentuat, provenit din cuvinte de alte origini > ă: (sl.) nerodu > nărod, (gr.) keramida >
cărămidă.
· ă < o, prin delabializarea acestuia: quod > că, foras > fără, contra > cătră (către este formă
târzie, analogică); şi o maghiar trece la ă: fogado > făgădău, alkot > alcătui; o slav final
neaccentuat trece la ă: pravilo > pravilă, čudo > ciudă, slovo > slovă.
Apariţia vocalei [î]
Vocala î mai apre şi în limbile slave şi în turcă.
· î provine din cuvinte de origine slavă care îl conţin pe y (ierul mic, moale): rylici > hârleţ, rysi
> rîs „linx”. Nu toate y slave au trecut la î, unele s-au transformat în i: vydra > vidră, bystrica >
Bistriţa.
· î poate proveni din turcă, dintr-un i cu o pronunţare posterioară şi mai dură: katir > catâr,
kalabalic > calabalâc, kadin > cadână, satir > satâr.
Vocala î provine şi din vocale latine aflate în anumite poziţii:
· a + n > î: lana > lână, romanus > român, *canepis > cânepă. Există însă şi excepţii: anellum
> *înel > inel, anima > înemă > inimă.
129
· a + m, n + altă consoană > î: campus > câmp, canto > cânt, comandare > cumânda (sec. al
XVI-lea “a sacrifica”), ambulo > îmblu (azi, umblu). Tratamentul este valabil şi pentru cuvinte
din alte limbi: (mgh.) bántany > bântui, (turc.) cantar > cântar, (gr.) mangánero > mângâia.
· a + r + consoană > î: tardivus > târziu, carnacius > cârnaţ (forma de sg. cârnat a apărut ca
necesitate de a se diferenţia de pl. cârnaţi).
· a neaccentuat > î: castigo > câştig.
· é + m(n) + consoană > î: extémpero > (a)stâmpăr, témpulam > tâmplă, véntum > vânt,
cuvéntum > cuvânt, témpus > tâmp (fază veche) > timp. Excepţie face cuvântul latin mentem,
care dă în română minte.
· vibrantă [r] / fricativă labiodentală [f, v] sau dentală [s] + e + n > î: vena > vână, fenum > fân,
senum > sân.
· r, rr, t, s + i > î:rimam > râmă, ripa > râpă, rivus > râu, horrire > (a) urî, attitio > aţâţ.
Tratamentul este valabil şi pentru cuvintele de origine slavă: rinati > (a) râni, umoriti > (a)
omorî.
· i iniţial + n > î:incipere > începe, in abante > înainte, *interroguare > întrebare.
· i + m + altă consoană > î: impleo > împlu (azi, umplu).
Sistemul consonantic al românei. Inovaţiile consonantice
Spre deosebire de latină, sistemul consonantic al românei s-a îmbogăţit cu zece noi fonemeconsoană.
Inovaţiile consonantice reprezintă fie rezultatul unor modificări de natură fonetică, fie
rezultatul introducerii de noi consoane în limbă, o dată cu diverse împrumuturi lexicale (vezi şi
Partea I, capitolul referitor la română).
· Apariţia consoanelor africate
Serie nouă în sistemul consonantic romanic (ele nu existau în sistemul latinei), cele patru africate
[č, ğ, ţ, dz] s-au dezvoltat ca urmare a acţiunii palatalizante exercitate de y, i sau ĕ latineşti: *fetiolus
> fecior, genuc(u)lu(m) > genunchi, jurare > jura (regional, giura), tene(re) > ţine, dice(re) > rom.
v. şi reg. dzice, ulterior zice.
· Apariţia oclusivelor palatale
Ca şi în limba italiană, oclusivele palatale [k’, g’] au apărut din transformarea grupurilor
consonantice [cl, gl] din latină, fie ele primare sau secundare: clavem > cheie [k’eie], oc(u)lus >
ochi [ok’], ung(u)lam > unghie [ung’ie] – cu i şi e în hiat, vig(i)lare > veghea [veg’a].
130
· Apariţia laringalei [h]
Laringala [h] apătruns în limba română o dată cu termenii asimilaţi din slavă, termeni care
conţin în structura lor fonetică această spirantă: harĭ > har, hrana > hrană. Această consoană a
fost întărită ulterior prin împrumuturile din maghiară, turcă şi, mai târziu, din neogreacă.
· Apariţia constrictivelor (fricativelor)
Consoanele fricative (constrictive) [z, ž, ş] (1) apar pe teren românesc după cum urmează:
– [z] din fricativizarea lui [dz] (v. supra despre provenienţa lui dz): decem > *dzeace > zece etc.
– [ž] din lat. j [y] + o, u: jocu(m) > rom. v. şi reg. gioc [ğok] > joc etc.
– [ş] din lat. s + y: sic > şi, ceresia > cireaşă etc.
În cazul fricativelor [z, ž] mai există o cale: pătrunderea lor prin cuvintele slave (v. exemplele
din Partea I a acestui curs, capitolul privitor la română).
TEMĂ DE AUTOCONTROL (1)
Refaceţi şirul transformărilor fonetice, precizând tipul şi transformarea,
pentrucuvintele:
(lat.) umbulicus > (rom.) buric (lat.) hirundinella > (rom.) rândunea
(lat.) caballus > (rom.) cal (lat.) directus > (rom.) drept
(lat.) familia > (rom.) femeie (lat.) padulem > (rom.) pădure
(lat.) peccatum > (rom.) păcat (lat.) sursum > (rom.) sus
131
III.Flexiunea nominală
Substantivul − au existat mai multe criterii în baza cărora s-au propus diverse clasificări ale
declinărilor substantivului: (a)clasificarea tradiţională, în funcţie de finala formelor de nominativ
singular1; (b) clasificarea declinărilor după criteriul genului (masculin şi feminin); (c) clasificarea
detaliată după criteriul opoziţiei formelor flexionare ale substantivului2. Pentru istoria limbii,
relevantă este prima dintre ele, adică aceea în funcţie de finala formelor de N sg., deoarece este în
măsură să evidenţieze evoluţia declinărilor substantivului din latină în română şi să demonstreze
faptul că declinarea substantivală românească o continuă pe cea latină.
În latina clasică au existat cinci declinări. În latina târzie se observă deja o restructurare a
acestora (datorată tendinţei mai vechi de a trece de la o declinare la alta, din cauza desinenţelor
comune – motiv formal): declinările a IV-a şi a V-a dispar. Declinarea a V-a se confundă cu
declinarea I: effigies > effigia; unele substantive de declinarea a IV-a sunt asimilate de seria mai
numeroasă a substantivelor de declinarea a II-a: fructus, -us > fructus, -i. Declinările I, a II-a şi a
III-a se transmit în limba română: (I) lat. casa > casă; (II) lat. lupus > lup; (III) lat. pars, -tis >
parte, lat. vallis, -is > vale, lat. callis, -is > cale.
Obs! Şi între aceste declinări se observă treceri de la una la alta, fapt care implică schimbări de
gen: glans, glandis (decl. a III-a, neutru) > (lat. pop.) glanda (decl. I, feminin) > (rom.) ghindă.
Cazul este o categorie gramaticală specifică numelui. În limba latină existau şase cazuri:
nominativul, genitivul, dativul, acuzativul, vocativul şi ablativul. Româna a reţinut doar două – trei
forme cazuale, motivate prin omonimii specifice: N-Ac, D-G şi V. Confuzia apare în interiorul
declinărilor latine, între formele cazuale ale substantivelor: (decl. I, lat. cl.) N – casa, Ac – casam
→ (decl. I, lat. pop.) N – casa, Ac – casa.
Nominativul românesc − din cauza omonimiiilor formelor, nu se ştie cu precizie dacă
nominativul substantivelor româneşti este moştenit din N sau din Ac latin. În limbile romanice,
forma moştenită este de fapt o chintesenţă a tuturor formelor cazuale latine, nefiind urmaşa
exclusivă a uneia singure. Există însă şi situaţii în care se poate indica fără greşeală provenienţa N
românesc din N latin (N lat. draco > N rom. drac; Ac lat. legem > N rom. lege).
Genitiv-Dativul românesc − dintre formele latine, zilele săptămânii s-au păstrat în română ca G
– D, dar cu valoare de N: marţi < lat. martis (dies), joi < lat. jovis (dies), luni < lat. *lunis (= lunae
[dies]). În româna secolului al XVI-lea formele de G – D erau mult mai frecvente, iar construcţiile
1 *** Gramatica limbii române, vol I, Ed. Academiei Române, ed. a 2-a, revizuită şi adăugită, Bucureşti,
1966
2 Diaconescu, Paula – Structură şi evoluţie în morfologia substantivului românesc, Bucureşti, EARSR, 1970
132
prepoziţionale (prepoziţiile de/a + Ac), echivalente cu G – D apar des în traduceri: cale de cetate,
casa de Domnul, pe mijlocǔ de casa mé etc. Alături de formele analitice, G – D cunoaşte şi forme
sintetice. În limba vorbită se păstrează construcţia dativului cu prepoziţia la (Dă apă la vite.), iar
genitivul cu prepoziţia de exprimă nedefinitul (la mijloc de codru des). O construcţie sintactică
specifică limbii vechi este D locativ (stai locului, aşterne-te drumului).
Acuzativul românesc − reprezintă moştenirea unei forme unice în latină la declinările I, a II-a şi
a III-a parisilabică.
Vocativul românesc − dintre limbile romanice, româna este singura care prezintă la vocativ (caz
independent şi periferic) atât forme de feminin, cît şi forme de masculin: masc. sg. [-e, -ule] –
băiete/băiatule, fem sg. [-o] – Ileano, fato, masc. şi fem. pl. [-lor] – fraţilor, fetelor. Desinenţa [-e]
de la masculin este singura moştenită din latină, [-o] de la feminin este un împrumut din slavă,
forma [-ule] de la masculin apare pe teren românesc, iar desinenţa unică de plural se explică prin
extinderea desinenţei de plural a dativului asupra vocativului (vă spun vouă, fraţilor). Se poate
aşadar afirma că vocativul este un caz viu în română, conservat din latină, el a fost întărit prin
împrumuturi din slavă şi dezvoltat apoi pe teren românesc.
În ce priveşte genurile, este ştiut că în latina clasică existau trei: masculinul, femininul şi
neutrul. Ele se menţin în latina populară, dar au loc treceri de la un gen la altul, treceri care se
reflectă în română. Româna nu a preluat întotdeauna genul substantivelor din latina populară (din
cauza confuziei datorate căderii consoanei finale): lat. cl. vinum (n.), lat. pop. vinus (m.) > rom.
vin/vinuri (n.). În cazul cuvintelor din alte limbi, de multe ori româna le înregistrează cu alt gen
decât cel din limba de origine: sl. čudo (n.) > rom. ciudă (f.), mgh. tálp (m.) > rom. talpă (f.). În
faza veche a latinei, neutrul era caracteristic substantivelor inanimate. Mai târziu, distincţia animat /
inanimat nu a mai fost respectată, dar româna întăreşte ideea de neînsufleţit a substantivelor neutre,
eliminând din acest gen numele de animale. Deoarece neutrul este un gen viu în română, relaţia
dintre el şi celelalte genuri este una complexă; neutrul caracterizează numele generice (neam, trib,
clan, tineret etc.) şi întră în competiţie cu masculinul (condensatori m./condensatoare n.,
tranzistori m./tranzistoare n.).
Sistemul categoriei numărului în limba română, moştenit din latină, este binar: singularul se
opune pluralului prin mărci formale. Numărul se exprimă în română prin două elemente: 1)
desinenţe specifice (câmpuri) sau fuziunea fostei desinenţe de plural cu tema (pomi); 2) alternanţe
fonetice vocalice (fată/fete), consonantice sau combinate (băiat/băieţi). Exprimarea numărului prin
alternanţe fonetice aparţine mijloacelor de flexiune internă, foarte bine organizată în română şi care
reprezintă un criteriu de clasificare morfologică.
133
Româna are numeroase desinenţe pentru feminin (-e, -le, -ale, -ele: case, stele, basmale, cafele),
între care şi o inovaţie – desinenţa [-i], tipică masculinelor (porţi, vulpi.). Masculinul are o singură
desinenţă [-i], realizată ca pseudo-i-final sau ca vocală (cocoşi, codri, socri). Neutrul românesc este
caracterizat de două desinenţe (-e, -uri: teatre, cazuri).
Articolul − morfem al categoriei determinării, articolul a stârnit un deosebit interes, deoarece el
distinge limba română de celelalte limbi romanice prin fenomenul de postpunere. În latină nu exista
articol; el s-a dezvoltat din pronumele demonstrativ latin. Este greu de precizat când a trecut de la
valoarea de pronume la cea de articol (în latina clasică rezulta din context dacă un substantiv avea
sensul sintactic al unui substantiv articulat). În general, se admite că de-abia în secolul al VII-lea d.
H. se poate vorbi de un articol propriu-zis (înainte de Jurămintele de la Strassbourg – sec. VIII – IX
d. H.). Este posibil ca articolul să fi fost utilizat şi înainte de această perioadă, dar nu în limba
scrisă, latina fiind, în genere, o limbă sintetică (iar articolul este un formant analitic).
Originea articolului românesc
· Articolul hotărât are la bază demonstrativele latine ǐlle, ǐlla, ǐllud neaccentuate în frază (când
erau accentuate, au devenit pronumele personale el, ea).
· Articolul nehotărât provine din latină, astfel: masc. un < lat. unum, fem. o < lat. unam. În unele
texte vechi, articolul nehotărât un apare notat oy (în transliteraţie ū). Feminul o este o inovaţie a
dacoromânei (în dialectele sud-dunărene: ună < unam): lat. unam > ună > uă (hiat) > uă
(diftong) > oo (asimilare) > o.
Encliza articolului, fenomen unic în limbile romanice, a fost explicată de profesorul Al. Graur
prin topica substantiv + adjectiv articulat (om bătrânul), tipar în care articolul aparţinea, iniţial,
adjectivului.
Procliza articolului:
– articolul lui apare înainte de numele proprii sau înaintea numelor de rudenie: (al) lui Ion, (al)
lui tată-meu.
– articolul proclitic feminin apare în sec. al XVI-lea înaintea numelor proprii, cu forme variate
(ei, ii, i, îi: fetei ii Mărie, a ei noastre credinţe etc.).
· Articloul genitival este alcătuit din combinaţia ad (prep.) + ĭllum (adjectiv demonstrativ latin) şi
flexionează după gen, număr şi caz (la plural).
· Articloul demonstrativ are origine comună cu pronumele demonstrativ, cu adjectivul
demonstrativ şi cu articolul genitival (vezi mai sus): ecce + ĭllum.
Adjectivul − în linii mari, urmează structura celui din latină. În latină existau: adjective cu trei
terminaţii (m. f. n. [-us, -a, -um]: bonus, -a, -um; m. f. n. [-er, -a, -um]: niger, -a, -um; m. f. n. [-er,
134
-is, -e]: acer, acris, acre), adjective cu două terminaţii (m. f. [-is]: tristis / brevis; n. [-e]: triste /
breve) şi adjective cu o terminaţie pentru toate genurile (prudens, -tis; felix, -cis).
În limba română există:
· adjective variabile:
– adj. cu 2 term. (la N sg.) provenite din adj. lat. cu 3 sau cu 2 term.: bun < bonus, trist < tristus;
– adj. cu o term. (la N sg.) provenite din adj. lat.cu 3 term.: repede < rapidus, -a, -um.
· adjective invariabile; în număr mic şi cu aceeaşi formă, indiferent de gen, număr şi caz,
majoritatea sunt neologisme: atroce, lilá, bleu etc.
Comparaţia adjectivelor − limba română are, ca şi latina, trei grade de comparaţie, pe care le
exprimă prin mijloace analitice. În latină existau gradele pozitiv, comparativ şi superlativ,
exprimate în special prin forme sintetice, cele analitice (perifrastice) erau foarte puţine:
– comparativul: se forma cu [-ior (m., f.), -ius (n.)] adăugate la tema pozitivului (acr- de la acer,
acris, acre → acrior, acrius); analitic, cu plus, magis;
– superlativul: se forma cu [-issimus sau –rimus] adăugate la tema pozitivului (altus- →
altissimus; acer- → acerimus); formele în [-issimus] se uzează şi sunt înţelese ca pozitiv;
analitic, cu maxime. În unele texte apar forme de superlativ cu per/prae: per multus, prae clarus
(dar aceste forme nu au nimic în comun cu rom. prea(bun) < sl. prĕ).
Numeralul cardinal − îl continuă în linii generale pe cel din latină: m. un < lat. unus ; f. o <
lat. unam; m. doi < lat. duo + i (marcă a pluralului), f. două < lat *doae < duae (sec al XVI-lea şi
dialectal doauă); trei < tres < tre(s) + i (marcă a pluralului); patru < quattor < quattuor (prin
metateză); cinci < cinque < quinque; şase < şease < *sesse < sex + e, analogic cu şapte; şapte <
septem; opt < octo; nouă < novem; zece < decem.
Câteva numerale cardinale au alte origini: sută (origine slavă, sto), zero, milion, miliard
(neologisme romanice). Numeralul mie provine din lat. milia, iar în româna veche avea plural
invariabil (cinci mie de cuvinte).
Sistemul de numărare de la 11 la 19 şi de la 20 la 90 utilizează elemente latine şi se face prin
adiţiune ca în slavă şi albaneză (vezi capitolul dedicat românei din Partea I a acestui curs).
Procesul legării unităţilor de zeci prin „şi” poate fi de origine latină (unus et viginti) şi întărit
prin influenţe slave vechi (dŭvadesęti i jedĭn), dar poate fi şi o creaţie independentă (deoarece se
întâlneşte şi în limbile neromanice – greaca veche, germana). Deci, lexical, numeralele limbii
române sunt latine ca origine. Sistemul de numărare este parţial datorat mediului balcanic.
Numeralul colectiv − singura formă moştenită din latină este amândoi < ambi + doi, după care
s-a creat o combinaţie analogică rară (amândoisprezece, cf. şi bănăţeanul alemândouă, formă
135
contrasă din ale + amândouă). Celelalte s-au creat pe teren românesc cu material latin: toţi (tus-) +
trei, patru etc.
Numeralul fracţionar (partitiv) − aceste numerale sunt formaţii noi, pe teren românesc, din
numeral cardinal + [-ime]: pătrime. Tot ca numerale fracţionare sunt utilizate şi unele substantive:
sfert (în limba veche se pronunţa čfert < sl. četvrǔtǔ – „sfert, pătrat”, etimon care stă şi la baza
cuvântului ciozvârtă) şi jumătate (cf. alb. giymës + lat. mediatem).
Numeralele distributive − nu s-au moştenit din latină (singuli bini > vb. îmbina), ci s-au creat
pe teren românesc: numeral cardinal precedat de câte (lat. cata < gr. katá > *cătă > căte > câte).
Numeralele multiplicative − formele latine simplex, duplex etc. nu s-au păstrat, iar numeralele
multiplicative româneşti au fost create pe teren propriu din în + numeral cardinal + sufixul partitiv
[-it]: îndoit. Se înregistrează şi câteva forme neologice (din lb. romanice): dublu, triplu, cvadruplu.
Numeralele adverbiale − nici adverbialele latine (semel, bis, ter etc.) nu s-au moştenit în
română. Numeralele adverbiale româneşti sunt creaţii pe teren autohton, din numeralul cardinal o
+ substantivul dată, sau din prep. de + numeral cardinal + substantivul ori (o dată, de două ori).
Numeralele ordinale − din latină s-au moştenit foarte puţine forme (Al. Graur explică
fenomenul afirmând că ordinalele din latină erau prea complicate, neregulate şi, din cauza
schimbărilor fonetice, pierduseră legătura cu numeralele cardinale):
– întâi < *antaneus > întân’u; forma văr primar (primul, prima, primii, primele) provine din
primus (corespundent în latină al lui *antaneus);
– lat. terţius > anţărţ (reg.) < lat. anno tertio („acum doi ani”);
– toate celelalte numerale ordinale s-au format pe teren românesc prin dublă articulare, enclitică
şi proclitică, din articolul posesiv (f. sau m.) + numeral cardinal: al doilea.
În limba veche (sec. XVI), formele erau terminate în consoană (al patrul, al optul – după
modelul om/omul – decl. a II-a), iar apoi în vocala [-e] (al patrule, al optule – după frate/fratele –
decl. a III-a). Uneori, num. fem. apăreau cu forma a doaosprădzece, a şapteasprădzece.
Forma în [-le] a numeralelor derivă din lu prin asimilarea lui [-u]: cînelu > cînele. [-a], cu
funcţie deictică (apare şi la adverbe – acuma, sau la pronume – acesta) a apărut prin fonetică
sintactică (al doile a plecat > a doilea a plecat).
Pronumele − deşi formele pronumelui românesc sunt relativ conservatoare, ele diferă de cele
din latină, deoarece evoluţia pronumelor este supusă variaţiilor de accent sintactic (aşa se explică
formele paralele de pronume accentuate şi neaccentuate). Spre deosebire de celelalte părţi de
vorbire, pronumele are o dublă natură: pe de o parte indică persoana, iar pe de altă parte ţine locul
unui nume. În latină existau patru persoane (ego, tu, nos, vos), iar persoanele a treia singular şi
136
plural sunt inovaţii în limba română. Ele au apărut ca forme supletive ale pronumelor demonstrative
ille şi ipse. Conform clasificării tradiţionale, în română există nouă categorii de pronume.
Pronumele personal are cele mai conservatoare forme în raport cu limba latină. Prezintă forme
accentuate (numite şi forme disjuncte / autofone / lungi) şi forme neaccentuate (conjuncte / simfone
/ scurte). Alături de formele de persoana a treia el, ea, ei, ele apare şi pronumele dânsul, -a, -ii, -ele,
care constituie o particularitate a sistemului pronominal românesc. Dânsul are o folosire mai
limitată decât celelalte forme de persoana a treia şi diferită de a acestora.
Pronumele de politeţe − creaţie a limbilor romanice (latina nu cunoştea decât adresarea la
persoana a II-a), pronumele de politeţe se leagă strâns de introducerea ceremonialului oriental, în
sec. al III-lea d. H. Dalmata şi româna, limbi vorbite de oameni simpli şi săraci, nu folosesc
pronumele de politeţe mult timp. În română, el apare ca o consecinţă a influenţei franceze (de la
sfârşitul sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al XIX-lea), întărită de rusă şi de neogreacă. Pronumele
de politeţe s-au format pe baza substantivului articulat domnie, asociat fie cu pronumele personale
lui, ei, lor (Domniei lor), fie cu adjectivele posesive ta, sa, voastră (Domnia voastră).
Pronumele reflexiv − latina cunoştea o singură formă de pronume reflexiv, pentru pers. a III-a,
la toate numerele şi genurile. Româna îşi diferenţiază formele după caz: D şie, şieşi (forme vechi:
şie < sibi (acc.), şieşi < şie + şi (< ipse > isse > issi > şi)); formele de azi (sie, sieşi) au apărut prin
disimilarea lui [-ş] din şieşi; D îşi < sibi (+ [-î] protetic); D –şi < sibi; Ac sine < se; sineşi < sine +
şi (< ipse).
Pronumele posesiv − formele acestui pronume sunt moştenite din latină, inclusiv cele de la
persoana a treia.
· Un singur posesor:
– pers. I: m(i)eu < lat. meus, mea < lat. mea (cu hiat în latină), m(i)ei < lat. mei, mele nu provine
din lat. meae, ci s-a creat pe teren românesc, prin analogie cu forma substantivală stea – stele;
– pers. a II-a: tău se explică prin apelul la o formă reconstituită *teus, ta < lat. t(u)a, tale < rom.
ta + le (desinenţă de plural, cf. mele);
– pers. a III-a: său < *seus, săi < să(u) + des. –I, sa < lat. s(u)a, sale cf. tale.
· Mai mulţi posesori:
– pers. I: nostru < lat. nostrus (noster, nostra, nostrum – lat. cl. /vs./ nostrus, -a, -um – lat. pop.),
noştri < lat. nostri;
– pers. a II-a: vostru < lat. voster, voştri < lat. vostri < vestri, voastre < lat. vostrae < vestrae.
Pronumele de întărire (al identităţii) − în latină existau 2 pronume de întărire (ipse şi idem),
cu valori diferite: rex ipse venit = chiar/însuşi regele a venit, rex idem venit = acelaşi rege a venit.
137
Româna este singura limbă romanică unde s-au păstrat 2 forme net diferite de pronume de întărire,
corespondente celor din latină: 1) însuşi < lat. ipsum (corespondenţă semantică şi etimologică); 2)
idem nu s-a menţinut ca atare, sensul lui fiind preluat de pron. dem. de identitate (acelaşi…).
Pronumele demonstrativ − formele latine ale acestui pronume erau foarte dezvoltate: iste, ista,
istud (de apropiere); ille, illa, illud (de depărtare); idem, eadem, idem (de identitate).
Formele româneşti ale pronumelui au următoarele etimoane: acest < lat. ecce istum, acesta <
acest + a deictic, acel < lat. eccum illum, acela < acel + a deictic, acelei < lat. eccum illaei, ăla <
lat. ille, ăst < lat. istum, alalt < lat. ille alter > elalt > ălalt > alalt, celălalt/cestălalt sunt creaţii pe
teren românesc, din (a)cel, (a)cest + alalt.
Pronumele nehotărât − formele din latină erau numeroase: alter, -era, -erum („altul din mai
mulţi”); alius, -a, -ud („celălalt”); quis, quae, quid („cineva, ceva”); aliquis, aliqua, aliquid
(„fiecare”); quisque, quaeque, quidque („fiecare”) etc.
Formele româneşti ale pronumelui nehotărât au două provenienţe:
– forme moştenite din latină: un(ul) < unus + art.; alt(ul, -a) < alter, altra, altrum; tot < totus;
mult < multus;
– forme create pe teren autohton: cineva < cine + va (volet > *voare > vare > va); ceva < ce (<
quid) + va; careva < care (< qualis) + va; fie- < fiat (la origine, formă verbală) se combină cu
alte forme pentru a crea pronumele compuse fiecare etc.; atare < atque talis; vre- < vel intră în
compusele vreunul etc.
Pronumele negativ − pronumele nedefinite negative latine nullus, nemo suferă concurenţa
pronumelor nec unus, neque unus. Pe lângă acestea, româna păstrează forma latină ne(c)mica.
Pronumele nimeni provine din lat. nemo, neminem, iar în româna veche se folosea rotacizat: nimeri.
În româna actuală se întâlneşte şi varianta cu a deictic: nimenea. Nimic < lat. ne(c) + mica
(“bucăţică”); nici unul < lat. neque unus.
Pronumele relativ – interogativ
Reproduce toate formele pronominale din latină: care < qualis, -em; cărui < *qualui; cărei <
*qualei, care < *quales, căror < *qualorum; cine < quem; ce < quid; cât < quantus.
138
IV.Flexiunea verbală
Conjugarea
În latină existau patru conjugări, în funcţie de tema prezentului:
– conj. I cuprindea verbe cu tema în [-a]: laudare;
– conj. a II-a cuprindea verbe cu tema în [-e]: videre;
– conj. a III-a cuprindea verbe cu tema în consoană sau în [-u]: scribere, battuere;
– conj. a IV-a cuprindea verbe cu tema în [-i]: audire.
Limba română a moştenite cele patru conjugări din latină (lăuda, vedea, scrie, auzi), cu
modificările fonetice normale. La fel ca în latină, conjugările întâi şi a patra conţin cele mai
regulate şi mai productive forme din paradigmă:
– conj. I cuprindea verbe terminate în [-a]: da, cânta, sta;
– conj. a II-a cuprindea verbe terminate în [-ea]: putea, bea;
– conj. a III-a cuprindea verbe terminate în [-e]: face, merge;
– conj. a IV-a cuprindea verbe terminate în [-i / î]: muri, vorbi, coborî, urî.
Diateza
Chiar din latina populară se înregistrează două tendinţe: pe de o parte, punerea de acord a
conţinutului formelor cu expresia lor gramaticală, iar pe de altă parte, unificarea structurii formelor
care aparţineau aceleiaşi diateze.
Pasivul era cea mai neunitară diateză, depotrivă în conţinut şi în formă. În latină, unele verbe cu
formă de pasiv puteau exprima şi activul, dar acestea au căpătat treptat forma unor verbe active
(mirari → mirare, mori→ morire). Sub aspectul expresiei, pasivul din latina clasică avea şi forme
analitice, şi forme sintetice, însă doar cele analitice se extind în latina populară, timpul auxiliarului
indicând valoarea temporală a întregii forme verbale.
Reflexivul se constituie ca diateză independentă în latina populară (limba română preia modelul
slav pentru formele reflexive ale unor verbe atestate în latină ca active: a se ruga < rogare, a se
mira < mirare < mirari, a se teme < temere < timere).
Tranzitivitatea
O serie de verbe tranzitive din latină se păstrează ca atare în limbile romanice: verbele
referitoare la simţuri (a vedea, a auzi, a simţi ceva), verbele care înseamnă „a înţelege”, verbele care
înseamnă „a da”, „a lua”, „a căuta”, „a trimite”, „a spune” etc., verbele de voinţă.
Există şi verbe tranzitive latine care au drept corespondent în română verbe intranzitive sau
reflexive: timere > a se teme, vereri > a se feri, sitire > a fi însetat (de ceva) etc. Întâlnim şi
fenomenul invers, când verbe intranzitive din latină au intrat ca tranzitive în română: doleo ab
oculis > mă dor ochii.
139
Modurile verbale
Româna a moştenit din latină toate cele trei moduri verbale personale: indicativul, conjunctivul
şi imperativul, conservând aproape toate valorile şi funcţiile acestora. Condiţional-optativul era
redat în latină prin forme de conjunctiv, mai ales de conjunctiv imperfect şi mai mult ca perfect.
Ulterior, în limbile romanice se creează un mod independent, numit condiţional-optativ.
Dintre modurile nepersonale, româna a păstrat din latină trei: infinitivul, gerunziul şi participiul.
Supinul a fost creat pe teren românesc, posterior românei comune.
Timpurile verbale
În latină, sistemul temporal era organizat în funcţie de distincţia de aspect: infectum (acţiuni
nedesăvârşite) / perfectm (acţiuni desăvârşite). O dată cu trecerea timpului, sistemul din latină al
timpurilor verbale a suferit modificări importante:
– pierderea importanţei distincţiei aspectuale;
– confuzia unor paradigme temporale sau a unor forme paradigmatice;
– transferul unor paradigme temporale de la un mod la altul;
– extinderea sistemului formaţiilor perifrastice.
Întrucât, din punctul de vedere al conţinutului, timpurile perfective se asemănau cu trecutul,
exprimând anterioritatea faţă de momentul vorbirii, distincţia aspecuală infectum / perfectm s-a
estompat până la dispariţie.
Limba română a preluat formele de prezent, imperfect şi perfect indicativ , fără a moşteni şi
categoria aspectului. Influenţa slavă face însă posibilă exprimarea unor valori aspectuale, prin
prefixarea verbelor: a ponegri, a preface, a răsfira etc.
Persoana şi numărul
Flexiunea verbală după persoană se realizează complet la indicativ, conjunctiv şi condiţionaloptativ.
La imperativ, româna are numai forme de persoana a doua singular şi plural (moştenite din
latină). În flexiunea verbală românească, persoana şi numărul se exprimă printr-un morfem unic.
Verbele impersonale (cu forme numai pentru persoana a treia: plouă, tună, fulgeră) sunt
moştenite din latină, la fel ca verbele cu subiect nedeterminat (se zice), exprimat prin pronume cu
valoare generică.
Verbele auxiliare
Româna are trei verbe auxiliare (a fi, a avea, a vrea), toate de origine latină, care concură (ca în
toate limbile romanice, de altfel) la formarea unor moduri, timpuri şi a diatezei pasive.
140
V. Părţile de vorbire neflexibile: adverbul, prepoziţia, conjuncţia.
Adverbe de origine latină
Româna a moştenit numeroase forme din latină: bine < bene, chiar < clarus, foarte < forte, ieri
< heri, mai < magis, mâine < mane, mult < multus, -a, -um, nu < non, păi < poi < post, când <
quando, sus < su[r]sum etc.
Unele forme au apărut prin compunere: (reg.) anţărţ < anno tertio, azi < hac + die,
altmintere(a) < altera + mente, aiure(a) < ali + ubi + re, departe < de + parte, (odinioară < de +
una + hora etc.
În româna secolului al XVI-lea se înregistrau sensuri şi forme adverbiale care nu s-au păstrat
până azi: adevăr, adeverit („adevărat, într-adevăr”), adică („iată”), aorea („uneori, alteori,
câteodată”), atătând („pe atât”), ca („cum, când, după ce”), camai („puţin, relativ, în oarecare
măsură”), cătelin („încet, liniştit”), cândai („poate, întâmplător”), doară („oare”), estimpu („anul
acesta”), io, iuo („unde”), încai („cel puţin”), osebi, usebi („separat, deosebit, mai ales, aparte”) etc.
Adverbe de origine slavă
Forme puţine, dar frecvente: ba < (bg., scr., pol.) ba, barem < (bg., scr.) barem, da < (bg., scr.,
rus.) da, grozav (superl.) < (bg.,) grozav, iute < (sl.) ljute, nitam-nisam (tam-nisam) < (bg.) ni tam,
ni sam, prea < (sl.) prĕ, razna < (sl.) raziĭno, tocmai < (sl.) tŭkŭma etc.
Alte adverbe formate din elemente slave şi latineşti: aieve(a) < ad + (sl.) jave “evident”,
aşijdere(a) < *aşi < eccum + sic + (sl.) zdere, de iznoavă < de + (sl.) izu „din, cu” + nova „nou”,
ideosebi < în + de + (sl.) osobi „separat” etc.
Adverbe de origine maghiară
Câteva forme: bátăr (este şi conjuncţie) < bátor, debiu “destul” < bö “destul, bogat, abundent”.
Altfel s-a format pe teren românesc, de la un etimon maghiar (fel < féle).
Adverbe de origine neogreacă
Agale < agália, alandala < ála andálla, anapoda < anápoda, măcar < makari, sigur (desigur)
< sighuros etc.
Adverbe de origine turcească
Abitir < beter “mai rău”, başca < başka, buluc < bölük, cu duiumul < duium < doyum, cu
ghiotura < ghiotura < götürü, taman < tamām etc.
Adverbe neologice
Ad-hoc < (lat. lit.) ad hoc, basta! < (it.) basta, idem < (lat. lit.) idem, viceversa < (lat. lit.) vice
versa.
Formarea adverbelor româneşti − adverbele româneşti au la bază, în principal, procedeul
sufixării, cunoscut încă din latina clasică. Sufixele adverbiale sunt:
141
– [-eşte, -esc] < lat. [-e]: bene, mente etc.;
– [-mente] < ablativul subst. lat. mens (calitatea, modalitatea);
– [-a] este considerată particulă deictică: acuma, aicea, atuncea.
Numeroase adverbe sunt compuse cu prepoziţii (ab, ad, de, în…), cu particule deictice (ecce-,
eccum-, eccum- + tantum…), cu alte adverbe (numai < non + magis) sau cu verbe (particula -va
din careva provine din verbul lat. volet > *voare > *vare > va).
Afirmaţia nu este moştenită din latina clasică, unde nu exista un adverb special afirmativ. În
română, adverbul de afirmaţie da este de origine slavă şi a apărut târziu, înainte de sec. al XIX-lea.
Se mai foloseau formele bine, întocmai, fireşte, nici vorbă, de bună seamă şi chiar gesturi etc.
Negaţia este moştenită din latină: nu < non, iar acest adverb cu corp fonetic redus intră în
combinaţii (n-aş zice, n-ai face etc.). În româna veche, pe lângă nu, se mai foloseau ba (de origine
slavă), adverbe negative (nicicum, nici, niciodată, nicedinioară) şi pronume negative (nemica,
nimenea, nici unul…).
Comparaţia adverbelor − categorie gramaticală care caracterizează numai adverbele cu
conţinut semantic asemănător cu cel al adjectivelor calificative: bine, rău, frumos, mult, încet,
repede etc. Unele adverbe exprimă o valoare graduală a comparaţiei: aproape, departe, jos, sus,
târziu, devreme etc.
Prepoziţia
În latina clasică existau prepoziţii care se combinau cu acuzativul (ad, apud, extra, contra…), cu
ablativul (ab, cum, de, pro…) sau prepoziţii cu regim special (in, sub, subter, super).
Prepoziţiile simple continuă, la origine, formele simple din latină: a < lat. ad, cătră < lat.
contra (cu valori variate în româna veche), cu < lat. cum, de < lat. de, d(e)rept < lat. directus, fără
< lat. foras, în < lat. în, întru < lat. intro, p(r)e < lat. per, spre < lat. super, sub < lat. subtus.
Întâlnim şi prepoziţii apărute pe teren romînesc, din substantive (graţie, mulţumită), din verbe
(datorită) sau din adverbe articulate (înaintea…). Unele prepoziţii sunt împrumuturi din alte limbi:
slavonisme (ot “de la, din”, za “pentru, despre, de”), neologisme romanice (per, supra, via, pro…).
Altele erau la origine forme compuse (în latină sau pe teren românesc): adins < ad ipse, asupra <
ad supra, din < de in, dintru < de intro, dintre < de inter, după < de post, înde < în + de, la < illaad,
lângă < longum ad, pentru < per intro, peste < pre + spre, până < paene ad, prin < per in,
peintru < per intro, printre < per inter.
Prepoziţiile compuse s-au format fie din două prepoziţii, fie dintr-o prepoziţie şi un substantiv /
adjectiv / adverb. Cele mai multe sunt compuse cu elementele cu, de, în, la, pe: de cătră „de”, de
pre „după”, pre de cătră „pentru, faţă de” etc.
142
Conjuncţia
S-a observat de multă vreme că orice conjuncţie denumeşte „forma gândirii, iar nu obiectul
gândirii”. Azi se insistă asupra calităţii ei de instrument gramatical şi asupra apartenenţei la o altă
clasă de cuvinte decât substantivele, adjectivele sau verbele.
Conjuncţia a fost mereu o clasă de cuvinte receptivă la împrumuturi. Conjuncţiile latine au dat
în română fie particule enclitice, fie conjuncţii simple sau compuse, fie locuţiuni conjuncţionale.
Sub raportul frecvenţei, cele mai utilizate sunt: aut, cum, ergo, et, nam, ni, postquam, quando, sed
si, ut. Dintre acestea, româna apreluat direct un număr relativ redus (că, e, nici, să), restul
inventarului fiind completat prin mijloace proprii (mai ales prin schimabrea valorii gramaticale).
Conjuncţiile coordonatoare nu sunt prea numeroase: ba (de origine slavă), ci < din
întrebuinţarea pronumelui relativ ce în contexte alternative, fie < din utilizarea conjunctivului fie cu
sens potenţial sau concesiv, iar(ă) < lat. ea hora > *eară, însă < din utilizarea adverbială a
pronumelui îns în româna arhaică, nici < lat. neque, şi < lat. sic (adverb care şi-a schimbat valoarea
gramaticală), deci < deaci < de + aci, sau < să + au.
Conjuncţiile subordonatoare sunt la fel de puţine: că < lat. quod, de < prepoziţia de cu
valoare subordonatoare, cum < lat. quomodo, până < lat. paene ad (prepoziţie care şi-a schimbat
valoarea gramaticală), să < lat. si, abia ce, ca cum, chiar de, cum de, ainte de ce, până încă nu,
cum derept, după aceea, derept ce că, pentru că ce etc.
143
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Avram, Andrei – Contribuţii etimologice, Bucureşti, 1997
Brîncuş, Gr. – Originea consoanei h din limba română, SCL, XII, 1961, nr. 4, p. 471 -477
Coteanu, Ion – Structura şi evoluţia limbii române(de la origini pînă la 1860), Ed. Academiei,
Bucureşti, 1981
Coteanu, Ion; Sala, Marius – Etimologia şi limba română (Principii – probleme), Ed. Academiei,
1987
Densusianu, Ovid – Istoria limbii române, Ed. Academiei, Bucureşti, 1961
Dimitrescu, Florica – Introducere în fonetica istorică a limbii române, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,
1967
Dimitrescu, Florica (coord.) – Istoria limbii române, Bucureşti, 1978
Fischer, I. – Latina dunăreană. Introducere în istoria limbii române, Bucureşti, 1985
Graur, Al. – Etimologii româneşti, Bucureşti, 1963
Graur, Al. – Alte etimologii româneşti, Bucureşti, 1975
Graur, Al. – Evoluţia limbii române, Bucureşti, 1963
Graur, Al. – Încercare asupra fondului principal lexical al limbii române, Bucureşti, 1954
Ivănescu, George – Istoria limbii române, Iaşi, 1980
Rosetti, Alexandru – Istoria limbii române, ed. a IV-a, Ed. Academiei, Bucureşti, 1966
Rosetti, Alexandru – Istoria limbii române. I. De la origini pînă la începutul secolului al XVII-lea,
ediţie definitivă, Bucureşti, 1988
Sala, Marius – Introducere în etimologia limbii române, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999
Vasiliu, Emanuel – Fonologia istorică a dialectelor dacoromâne, Ed. Academiei, Bucureşti, 1968
idem – Fonologia limbii române, Ed. Academiei, Bucureşti, 1965
idem – O mutaţie analogică: u > o sub accent, SCL, V, 1954, p. 87 – 92
144
PARTEA A IV-A
NOŢIUNI GENERALE DE ISTORIA LIMBII
ROMÂNE LITERARE
Scopul unităţii de curs:
· prezentarea controverselor legate de sintagma „limbă literară” şi de obiectul de cercetare
specific istoriei limbii române literare;
· prezentarea principalelor teorii privitoare la originea limbii române literare;
· descrierea dihotomiei normă literară / vs / normă lingvistică;
· periodizarea limbii române literare.
Obiective operaţionale − după ce vor studia această unitate, cursanţii vor fi capabili să:
· delimiteze domeniul de cercetare specific istoriei limbii române literare;
· recunoască elementele relevante privitoare la originea limbii române literare din cadrul
diverselor teorii legate de această problemă;
· realizeze distincţia normă lingvistică / vs / normă literară;
· să analizeze texte din diverse perioade de evoluţie din perspectiva diacronică a limbii române
literare.
NOTĂ: Această parte este divizată în două secţiuni:teoretică şi aplicativă.
Pentru secţiunea teoretică, după un capitol privitor la diferenţierea stilurilor (aspect
esenţial al constituirii limbii literare), se vor indica surse bibliografice
corespunzătoare fiecărei teme (bibliografia indicată este obligatorie şi orientativă, în
sensul că pot fi folosite şi alte titluri în afara celor recomandate). Temele formulate
după capitolul menţionat vor fi dezbătute împreună cu profesorul în cadrul
tutorialelor.
Secţiunea aplicativă este exemplificată cu texte selectate din diverse perioade de
evoluţie a aspectului literar (standard) al limbii române. Fiecare dintre aceste texte
este însoţit de un comentariu al formelor existente în text, care suscită interes din
perspectiva acestei discipline.
145
CONTRIBUŢIA ŞCOLII ARDELENE LA DIFERENŢIEREA STILURILOR
FUNCŢIONALE ŞI LA CONCEPTUALIZAREA TIPURILOR DE DISCURS
Notă: Subcapitolele următoare reprezintă extrase din Şcoala Ardeleană şi tipurile ei de discurs − o
perspectivă comparatistă (teză de doctorat; autor − Ana Ene).
Preliminarii
Este deja cunoscut că nu se poate vorbi de aspect definitivat de limbă literară (standard, supusă
unor norme) fără finalizarea prealabilă a diferenţierii stilurilor şi fără o conceptualizare, pe
coordonate ferme, a tipurilor de discurs.
Şcoala Ardeleană reprezintă un punct de cotitură în direcţia menţionată; poate fi considerată
gruparea intelectuală care a marcat începutul modernizării culturii române. Înainte de a analiza în
următoarele două subcapitole contribuţia majoră a Şcolii Ardelene la conceptualizarea tipurilor de
discurs şi, implicit, la diferenţierea stilurilor, trebuie spus că toate textele acestei grupări ideologice
au câteva trăsături fundamentale.
În aceste texte, armătura ideologică fie transpare explicit, când demersul este marcat de intenţii
declarat polemice, fie apare implicit, ca un palimpsest al discursului în cauză, atunci când intenţia
este elaborarea unor tratate, studii preponderent ştiinţifice sau a unor texte cu finalitate expres
didactică. Indiferent că este vorba despre texte cu tematică exclusiv filologică sau texte cu o altă
temă centrală, dar care abordează şi probleme de ordin filologic, toate presupun o structură
ideologică, plasată la o adâncime mai mare sau mai mică faţă de structura de suprafaţă, şi un
metadiscurs didactic ca strategie discursivă dominantă, în lumina panpedagogismului care i-a
animat pe toţi reprezentanţii Şcolii Ardelene.
În subcapitolul următor, am ales spre ilustrarea discursului ştiinţific prezentarea generală a
primei gramatici româneşti tipărite, dar prima − după cum se va vedea − şi dintr-un alt punct de
vedere.
În cel de-al doilea subcapitol, sunt prezente atât prin sublinierea coordonatelor lor, dar, uneori,
şi prin analize de text, mai multe tipuri de discurs.
1. Elementa linguæ daco-romanæ sive valachicæ – primul tratat lingvistic
românesc structurat ştiinţific
Înscrisă în mişcarea revendicativă a reprezentanţilor Şcolii Ardelene în vederea emancipării
românilor din Transilvania, privaţi de atâtea veacuri de drepturi sociale şi politice egale cu cele ale
celorlalte trei naţiuni politice recunoscute, tratatul Elementa linguæ daco-romanæ sive valachicæ
146
apare la Viena în 1780 sub semnătura lui Samuil Micu, acesta avându-l colaborator pe Gheorghe
Şincai. Astfel, „ideea romanităţii românilor” – susţinută şi demonstrată lingvistic – este
transformată în această operă într-un veritabil „instrument politic, mânuit în mod conştient”1.
S-a observat deja că lucrarea de care ne ocupăm nu este numai o gramatică, ci primul nostru
studiu asupra limbii române. El a înlesnit cercetările de istoria limbii de mai târziu, precum pe
acelea ale lui Fr. Diez, părintele filologiei romanice, cel care a acordat limbii noastre locul cuvenit
în familia limbilor romanice. Obiectivele urmărite în tratat sînt clare: 1) dovedirea latinităţii limbii
române, implicit, a vechimii poporului român pe aceste locuri şi 2) utilizarea lucrării Elementa… ca
unul din instrumentele de culturalizare a unui număr cât mai mare de români. De altfel, rostul unei
asemenea lucrări pentru un popor ţinut în bezna ignoranţei, mai ales în aceea privitoare la
identitatea naţională, este înfăţişat de S. Micu în prefaţa, „Către cetitori”, la Legile firei … (Sibiu,
1800): „Iară ca mai bine să poţi înţelege [lucrările filozofice], te rog ca mai bine şi cu luare aminte
să prociteşti Gramatica şi Loghica româneşte, tot de mine făcute, că acelea sunt temeiul şi cheia
tuturor învăţăturilor”.
Elementa… a apărut în două ediţii – ediţia I, din 1780, şi ediţia a II-a, din 1805. Ambele prefeţe
sunt redactate de Gheorghe Şincai. Părţile lucrării sunt următoarele: Despre ortografie, Despre
etimologie (morfologie, în mare parte), Despre sintaxă. „Appendixul” cuprinde un capitol intitulat
Despre formarea cuvintelor daco-romane din cele latineşti (în ediţia a II-a este încadrat în partea
Despre ortografie, iar ca anexă apare Despre prozodie), urmat de un Vocavulariu românesc şi
latinesc şi de Forme de vorbit despre lucrurile cele ce mai adeseori vin în cuvântare.
Crezul iluminiştilor ardeleni în originea latină a limbii şi poporului român este exprimat în
prima prefaţă, în care se recunoaşte însă că limba română a fost influenţată de-a lungul timpului şi
de alte limbi, îndeosebi de cea slavă, şi că a ajuns să se scrie cu chirilice. Dată fiind originea limbii
române, autorilor li se părea legitimă scrierea cu caractere latine, dar erau conştienţi că acest lucru
nu va fi posibil până când nu se vor înfiinţa destule şcoli româneşti care să asigure cadrul
instituţional şi instrucţional adecvat.
Una dintre „exagerările motivate” de idealul emancipării – prezentă în alte lucrări ale epocii –
se dovedeşte inexistentă aici. Este vorba despre încercarea de eliminare a cuvintelor străine şi de
înlocuire a lor cu cuvinte latineşti. În prefaţă, Şincai precizează:
„De aceea am socotit că trebuie să amintesc aici aceasta [prezenţa elementelor străine în limbă],
ca nu cumva să creadă cineva că noi în întreagă această lucrare nu am avut altceva înaintea ochilor
decât să perfecţionăm limba noastră. Căci nu ne-am trudit să o perfecţionăm, ci numai să arătăm că
nu avem alt scop decât să dovedim râvna şi iubirea noastră spre folosul obştesc…” (subl. n.).
1 A. Armbruster, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p. 244.
147
O „exagerare motivată” există totuşi şi ea trebuie semnalată. Dacă nu repudiază cuvintele
străine şi nu încearcă să le înlocuiască cu corespondentele latineşti, gramatica de care ne ocupăm
operează în schimb un proces de latinizare forţată prin aplicarea sistemului ortografic etimologic –
extrem de greoi, chiar dacă „motivat”. F. Fugariu1 observă în acest sens că: „Pretenţia de a ajuta pe
străini să se înţeleagă cu românii prin această gramatică latinizantă este ciudată, dar ea vădeşte
încrederea oarbă pe care o aveau savanţii ardeleni în sistemul etimologic”. De acest lucru sunt
conştienţi înşişi autorii, căci Şincai spune în prefaţa celei de-a doua ediţii2: „În prima noastră
Gramatică Daco-Română am încercat să dovedim cu orice chip coruperea limbii dacă-române din
latină şi totodată să-i învăţăm limba română, pe cei care cunosc bine latina, după o metodă foarte
lesnicioasă şi pe o cale mai scurtă…”3. Şincai îi lasă pe beneficiarii lucrării să judece finalitatea
pozitivă sau nu a încercării autorilor, dar recunoaşte că, prin sistemul etimologic propus, „puţin a
lipsit de n-am făcut limba daco-română asemănătoare limbii franceze, în ceea ce priveşte scrierea şi
citirea”4. Revine, aşadar, asupra acestui sistem ineficient şi publică o Tabellă care „învaţă modul de
a scrie româneşte cu litere, atât cirilice, cât şi latine”5.
Avem a face, deci, cu o gramatică descriptivă – am zice noi astăzi – care să fie folositoare unor
oameni „de diferite stări şi condiţii”, spune Şincai, spre a-i ajuta să-şi însuşească limba română, cea
mai folosită limbă din Ungaria până în Cuţo-Vlahia, Moldova şi Crimeea.
Simplificarea, cel puţin ca intenţie, a scrierii formelor româneşti date ca exemple – prin
orientarea către fonetism încă în ediţia din 1780, pentru a nu se ajunge la un sistem greoi precum cel
al francezei, precizează Şincai – şi scrierea lor exclusiv cu litere latine au totuşi o mare importanţă.
Aceasta priveşte atât momentul de impact al lucrării – dacă luăm în considerare scopul declarat al
demonstrării latinităţii limbii şi al uşurării demersului învăţării limbii române de către străini (să nu
uităm că alfabetul latin este folosit nu numai de limbile romanice) –, cât şi viitorul, ţinând cont de
cel de-al doilea obiectiv, acela al culturalizării maselor în spiritul identităţii naţionale. Evident că,
pentru fonemele inexistente în latină, fie s-au creat semne noi, fie acele cuvinte care conţineau astfel
de foneme s-au scris într-o formă cât mai fidelă prototipurilor lor latineşti, potrivit sistemului
etimologic elaborat de Samuil Micu în Cartea de rogacioni… din 1779. Regulile de citire şi de
scriere au fost fixate în ambele ediţii, în prima parte a lucrării, Despre ortografie. Aceste reguli
reprezintă principalele legi de transformare fonetică, reguli ce au marcat evoluţia limbii române –
1 în nota de subsol a antologiei întocmite de Florea Fugariu, Şcoala Ardeleană, vol. I, Ed. Minerva, Bucureşti, 1983, p.
16.
2 Înaintea celei de-a doua ediţii, din 1805, a mai apărut o ediţie, în 1788, recenzată şi îmbogăţită de I. P. Molnar, dar pe
care Şincai o consideră, corect (F. Fugariu remarcă faptul că, într-adevăr, nu are vreun merit deosebit), o simplă ediţie
în traducere germană.
3 apud F. Fugariu, op. cit., p. 599.
4 ibidem
5 ibidem
148
după cum s-a observat deja1. S-a răspuns chiar afirmativ la întrebarea dacă autorii au fost conştienţi
că limba se modifică după anumite reguli şi s-a constatat că ei sînt primii, cu 70 de ani înaintea lui
Pot şi Schleicher, care au fixat asemenea legi de evoluţie a sunetelor din latină în vreo limbă
romanică. Bineînţeles, strădania de pionierat a autorilor în acest domeniu a dus uneori la formulări
incomplete sau chiar eronate, însă aceasta nu scade nicidecum din meritul autorilor. Detaliile
privitoare la acest aspect se găsesc cu prisosinţă în prefaţa întocmită de Mircea Zdrenghea, cel care
a oferit traducerea integrală a tratatului2.
Aceasta este prezentarea generală a lucrării de care ne ocupăm. Înainte de a demonstra că
Elementa… este primul nostru tratat lingvistic structurat ştiinţific, prezentăm succint celelalte
gramatici româneşti apărute în epocă, tocmai pentru a avea elementele necesare raportării la
demersuri asemănătoare, dar – după cum se va vedea – de nereţinut decât prin valoarea lor istorică
de încercări raliate la efortul general de cultivare a limbii române.
Gramatici româneşti
· Gramatica românească (1757) a lui Dimitrie Eustatievici Braşoveanul a rămas netipărită multă
vreme3, mai exact până în 1969, când a fost publicată de către N. A. Ursu sub titlul Gramatica
rumânească 1757. Prima gramatică a limbii române4. În afară însă de acest merit al întâietăţii şi
de acela al intenţiei lăudabile care l-a animat pe autorul scrierii, alte merite propriu-zis ştiinţifice
cu greu pot fi identificate în această gramatică.
Textul original este precedat de o scrisoare de închinare către Constantin Mavrocordat şi de o
lungă introducere în care îşi subliniază competenţele necesare unei asemenea scrieri şi, totodată îşi
dezvăluie motivele pentru care s-a angajat la elaborarea unei gramatici a limbii române. Autorul
consideră că stagiul efectuat la Academia Movileştilor de la Kiev a fost suficient pentru a acumula o
oarecare experienţă în limbi străine, ceea ce i-a dat impulsul şi îndrăzneala de a scrie şi el gramatica
limbii române, după modelul gramaticilor pe care le consultase la Moscova şi la Kiev. Dacă a fost
suficient rămâne de văzut din prezentarea câtorva aspecte selectate din lucrarea sa. Altfel, aşa cum
am precizat deja, Eustatievici este animat de cele mai bune intenţii, este convins că gramatica este
„începutul tuturor învăţăturilor” şi că numai cu ajutorul ei se poate ajunge la un studiu adecvat al
retoricii, filozofiei şi chiar teologiei: „fără de ajutorul acestui methodos nu vei putea dezlega nici un
feali de period […]”5. Totodată, îi relevă necesitatea şi în demersul traducerilor, pentru care
1 Constatarea aparţine lui Romulus Ionaşcu, în Sistemele ortografice cu litere cirilice şi latine în scrierea limbei
române, ed. a II-a, Bucureşti, p. 98 – 99; demonstraţia a fost făcută de Sextil Puşcariu în studiul Despre legile
fonologice, în „Dacoromania”, II, 1921 – 1922, p. 20
2 publicat la Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1980
3 D. Popovici (în Studii literare. Literatura română în epoca „luminilor”, Ed. Dacia, Cluj, 1972) notează că Sulzer ar fi
vrut s-o intercaleze la un anumit moment dat în opera sa, dar a renunţat pentru că apăruse între timp gramatica lui Micu
şi Şincai.
4 la Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, beneficiind de un studiu introductiv şi un glosar, ambele semnate de N. A. Ursu
5 apud D. Popovici, op. cit.
149
gramatica este o „dreaptă armă”, cu ajutorul căreia se pot evita „întunecatele cuvinte”1, destul de
frecvente în cărţile traduse de contemporanii autorului.
Însă când vine momentul ca autorul să-şi dea măsura în cele ştiinţifice, lucrurile nu stau tocmai
bine. Şi acest lucru se vădeşte din chiar definiţia gramaticii pe care o dă Eustatievici şi care nu poate
fi subsumată unui demers riguros ştiinţific: „meşteşugul carele învaţă bine a grăi şi drept a scrie”.
Apoi parcurgerea cuprinsului lucrării, să-i spunem eclectic, este prilej de a observa că autorul nu
prea era sigur în privinţa părţilor gramaticii. După acesta, gramatica se ocupă cu studiul ortografiei,
etimologiei, sintaxei, prozodiei şi versificaţiei totodată. Nomenclatura este imprecisă şi greoaie,
lucru care se datorează, cum observă şi D. Popovici (în op. cit.), faptului că termenii sunt traduşi,
ceea ce are ca rezultat formule cel puţin curioase. Iată câteva exemple: dacă substantivele sunt
„nume” (cf. rus. имя, dar care desemnează toate „numele” în limba rusă: substantivul, adjectivul şi
numeralul cu valoare substantivală), atunci pronumele nu puteau fi decât „în loc de nume” (cf. rus.
местоимение), verbul este „grai” (cf. глагол, care mai are în rusă şi sensul învechit acum „vorbă,
cuvânt”, de aici „grai” al lui Eustatievici2), participiul este „împărtăşire”, prepoziţia – „înainte
punere”, adverbul – „spre grăire”3, interjecţia – „în mijloc aruncare” [sic!; de la rus. междометие <
между, „între, în mijloc” şi метать, „a arunca”] şi tot aşa mai departe. Cazurile sunt: N –
„numitoarea”, G – „născătoarea”, D – „dătătoarea”, Ac – „pricinuitoarea”, V – „chemătoarea” şi P –
„luătoarea” (prepoziţionalul, caz preluat după modelul limbilor slave, care funcţionează cu
prepoziţiile „de”, „de la”, „din” – caz inoperant în română, prepoziţiile amintite subsumându-se
cazului Ac). Tot aşa, verbele au „graiuri lucrătoare”, adică active, şi „pătimitoare”, adică pasive, iar,
uneori, sunt „fără feţe”, adică impersonale [sic!].
Lista exemplificărilor ar putea continua, dar credem că sunt suficiente cele date deja pentru a
întări afirmaţia făcută mai sus, cum că lui Eustatievici trebuie să-i recunoaştem meritul istoric de a
fi scris prima gramatică românească, dar marcată mai mult avântul patriotic decât de cel ştiinţific.
· Gramatica moldovenească, redactată în 1772 de călugărul ieromonah Macarie din Iaşi şi
rămasă în manuscris, are şi mai puţine şanse de a fi reţinută altfel decât din perspectivă istorică.
Sumarul lucrării lui Macarie este mai puţin ambiţios decât al celei a lui Eustatievici, gramatica
ar cuprinde după el: părţile de cuvânt, ortografia şi versificaţia. Statuarea terminologiei se face
prin aceeaşi „tehnică” a traducerii ca la antemergătorul său în ale gramaticii, însă rezultatul este
şi mai curios decât la autorul braşovean. Aşa, de pildă, sunt denumirile: pronumele sunt numite
„avuţialnice” – cele personale (dar numai de persoana I şi a II-a!) numindu-se „pomenitoare”,
cele reflexive „pricinuitoare” etc.; timpurile verbului se numesc „vremi” sau „ani” [sic!].
1 ibidem
2 Am dat pentru câteva denumiri terminologice şi corespondentul din limba rusă, tradus de Eustatievici, pentru a fi mai
evidentă „tehnica” autorului.
3 Aşa înţelege autorul să includă în denumire caracteristica fundamentală a adverbului, aceea de a sta pe lângă (spre)
verb (grai, la Eustatievici).
150
Detaliind: prezentul este numit „acumnic”, imperfectul – „dăunăznic”, perfectul simplu –
„nehotărât”, perfectul compus – „dăneoarnic”, mai mult ca perfectul – „odinioarnic” şi viitorul –
„fiitoriu”. Dincolo de acest aspect al terminologiei absolut inoperante, se mai remarcă şi
inconsecvenţe diverse în expunerea „părţilor de cuvânt” şi chiar clasificări care nu au nici o
legătură cu realitatea sistemului morfo-lexical al limbii române, exemplele fiind la fel de
inadecvate. De exemplu, derivatele cu sufixe ar duce la „chipuri” de două feluri: „întâietoare” –
pentru care se dă exemplul „dorm” [sic!] – şi „purcegătoare” – exemplul fiind „dormitez”,
derivat din prima formă, după Macarie. Derivatele cu prefixe sunt şi ele de două feluri (Macarie
le numeşte „forme”): „curate” – exemplul fiind „fac” – şi „alcătuite” sau „împreună puse”,
pentru care se dă exemplul „prefac”. Este evident că Macarie nu a reuşit să desluşească diferenţa
dintre afixele gramaticale şi cele lexicale.
· Gramatica lui Ienăchiţă Văcărescu, publicată în Râmnicul-Vâlcii în 1787 (deci după
Elementa…), este mai evoluată decât cea a lui Eustatievici şi cea a lui Macarie. Modelele
utilizate sunt în primul rând de origine italiană, spre deosebire de cele slave (preponderent) şi
greceşti folosite de ceilalţi doi autori prezentaţi mai sus. Totodată, gramatica lui Văcărescu este
şi mai simplă: pentru el, în română nu existau decât 2 declinări şi 4 conjugări, pe când Macarie
descoperise 22 de declinări şi 34 de conjugări în care nu se mai putea orienta el însuşi, dar
cititorul! Terminologia la Văcărescu este şi ea mai simplă şi mai apropiată, parţial cel puţin, de
cea de astăzi: nome, sostantiv, pronome, propoziţione (pentru „prepoziţie”), toate adaptate după
italiană, dar şi glasnice/neglasnice, slovă, termeni de sorginte slavă şi sindaxis, din greacă.
Cazurile iarăşi au denumiri apropiate de cele utilizate astăzi: N – nominativă, G – ghenitivă, D –
dativă, Ac – acuzativă, V – vocativă. Genurile sunt 4 la Văcărescu: bărbătesc, fămeesc (de unde
se vede că nu făcea distincţia între genul natural şi cel gramatical, formal), obştesc şi confuz, pe
acestea două din urmă ajunge autorul însuşi să le confunde, desemnând prin această categorie
epicenele (barză, vultur etc.). Tot la capitolul confuzii şi neclarităţi poate fi semnalată şi tratarea
nediferenţiată a adverbului şi a pronumelor, ca şi prezentarea verbelor impersonale.
· O altă gramatică, publicată după Elementa… şi animată de aceleaşi bune intenţii ca ale tuturor
predecesorilor săi, este cea a lui Radu Tempea, Gramatica românească (1797). Motivându-şi
demersul, dezvăluie în Cuvântarea înainte o concepţie avansată pentru vremea sa în privinţa
modului în care studiul limbii intră într-o relaţie de interdependenţă cu studiul altor ştiinţe:
„Vrând cineva o măestrie a învăţa, are mai întâiu trebuinţă a să chivernisi de uneltele acelea prin
care să poată aduce lucrul său la buna săvârşire. Toate ştiinţele aşa sunt unele cu altele legate,
cât una fără de alta, buna şi temeinicioasa săvârşire nici întrun chip nu poate da”1.
1 apud F. Fugariu, op. cit., p. 315
151
În aceeaşi Cuvântare înainte, Tempea ocupă o poziţie obiectivă din punct de vedere ştiinţific,
raportată la tendinţa de latinizare artificială a limbii, tendinţă îmbrăţişată de ceilalţi cărturari ai
vremii. El recunoaşte – este drept, cu părere de rău – că apropierea limbii române de originalul latin
este practic imposibilă: „Cu greu este şi va fi, […], a aduce limba aceasta, în cureţenia şi orighinalul
ei, adecă: în limba veche romanească sau râmlenească, căci de ar aduce-o cineva în curăţenie, ar fi
tocma latinească şi italienească; şi cel ar învăţa româneşte, aşa limpede, acre nu este român, cărţile
bisericeşti nu le-ar putea înţelege, nici vorba obştească de acum obicinuită; românul ne învăţat încă
socotesc că ar zice că-i schimonoseşti limba părintească”1.
Un alt aspect modern pentru timpul său, prezent în partea finală a acestei prefeţe, este afirmarea
necesităţii cunoaşterii gramaticale a limbii materne înaintea studierii unei limbi străine, lucru
confirmat de cercetările ulterioare.
Autorul îşi asumă eventualele lipsuri şi neclarităţi ale întreprinderii sale, lăsând în sarcina
urmaşilor a le corecta, şi promite în finalul introducerii că după ce, cu ajutorul gramaticii sale,
cititorul va ieşi „de la întunerec la lumină”, apoi va „va vedea şi raiul”. Din păcate, gramatica lui
Tempea este încă departe de a facilita accesul în raiul cunoaşterii promis. Definiţiile imprecise,
uneori chiar improprii, terminologia greoaie, inconsecventă sau nepotrivită cu obiectul denominat
(vezi substantivul denumit starnic, în opoziţie cu adjectivul – mutarnic, pentru că îşi schimbă
„starea” după gen), exemple greşite ş. a. m. d. fac din gramatica lui Tempea un instrument didactic
destul de greu de digerat.
· Acestea sunt gramaticile care preced Elementa… sau o succed la mică distanţă în timp
(gramaticile lui Văcărescu şi Tempea). Din prezentarea lor, chiar succintă, reiese cu claritate că
imboldul absolut lăudabil exista, în unele cazuri el a putut fi tradus ceva mai apropiat de rigorile
unui demers ştiinţific (vezi gramatica lui Văcărescu), dar încă departe de a se concretiza într-o
lucrare de înaltă ţinută şi care să ilustreze adecvat sistemul gramatical al limbii române. Evident
că o asemenea încercare era extrem de dificilă în condiţiile în care limba română abia începuse
să-şi contureze un aspect literar (standard) scris, aspect care încă folosea haina nepotrivită a
slovelor chirilice. Cu atât mai merituoasă este gramatica lui Micu şi Şincai, pe care noi o
ridicăm la rangul de tratat (cel puţin pentru vremea în care a fost scrisă lucrarea)2.
1 idem, p. 317
2 Nu am redat aici analiza propriu-zisă a acestei gramatici, dat fiind că metodele aplicate depăşesc cu mult scopul
acestui capitol. Considerăm suficientă, din acest punct de vedere, prezentarea principalelor coordonate ale lucrării şi,
comparativ, pe ale celorlalte gramatici de dinaintea gramaticii Elementa… şi imediat după aceasta.
152
2. Alte discursuri ale Şcolii Ardelene – religios şi etico-pedagogic, didactic /
pedagogic instituţionalizat, de popularizare, juridic
Aceleaşi coordonate discursive (vezi supra, Preliminarii) caracterizează şi celelalte discursuri:
religios şi etico-pedagogic, didactic sau – cum l-am numit noi – pedagogic instituţionalizat (vezi
capitolul Discurs didactic şi didacticitate) şi de popularizare.
O grijă deosebită pentru îndrumarea religioasă a poporului român se poate observa la toţi învăţaţii
Şcolii Ardelene. Este valabil şi pentru ceilalţi cărturari ardeleni, deşi în cele ce urmează, din raţiuni
lesne de înţeles, ne vom referi numai la corifei.
Pe lângă marile probleme de istorie şi limbă ale neamului ori pe lângă acelea ale creării unei baze
terminologice în scrierile sale filozofice, Samuil Micu se arată preocupat şi de problemele
confesionale ale românilor din Transilvania. Se ştie că el singur a scris aproximativ 60 de cărţi în
cele mai variate domenii. Domeniul religios / teologal ocupă un loc important. În afara a două
scrieri dedicate îndreptării religioase a poporului – Carte de rogacioni pentru evlavia homului
chrestin (Viena, 1779) şi Propovedanie sau Învăţături la îngropăciunea oamenilor morţi (Blaj,
1907) – Micu a mai scris savante texte de factură teologică, în latină şi în română, texte publicate
antum sau postum, dar nu la prea multă vreme de la moartea sa. Aşa s-a întâmplat, de exemplu, cu
Istoria bisericii, publicată pe fragmente de T. Cipariu (1855) sau de G. Pop (1867). Nu trebuie
uitată impresionanta listă a traducerilor tipărite, din care textele religioase au ponderea cea mai
mare, ca şi lista şi mai lungă a traducerilor cu aceeaşi tematică lăsate în manuscris.
Discursul religios / teologal capătă strălucire polemică prin lucrările de această factură ale lui Petru
Maior. Istoria besericei românilor (Buda, 1813), deşi depăşită în cea mai mare parte a ei, crede D.
Popovici1, rămâne un reper pentru cercetători. Pentru contemporanii săi însă trebuie să fi fost de
mare interes, date fiind ecourile polemice din epocă. Dovadă stau şi răspunsurile
(Animadversiones…) lui Maior care ne-au rămas. Lucrarea se ocupă de trei mari probleme:
(1)„istoria cuceriei sau a credinţei românilor”, (2) vechimea creştinismului la români şi (3) unirea
cu biserica romano-catolică. În privinţa ultimei probleme, luase poziţie încă din Procanon (vezi şi
analiza noastră). Primul aspect nu a putut fi terminat, căci tipărirea a fost întreruptă la insistenţele
episcopului Bob, a cărui imagine reflectată de cartea lui Maior nu era nici pe departe măgulitoare,
cu atât mai mult, cu cât corespundea realităţii. În legătură cu a treia problemă urmărită de Maior, s-a
observat deja în numeroase lucrări pertinente că Maior fie exagerează în unele privinţe, fie nu
argumentează tocmai judicios, neavând dovezile necesare. Dar Maior a fost nu numai un redutabil
1 în op. cit.
153
polemist, ci şi un mare pedagog. Dragostea sinceră faţă de copiii neamului îl determina să
peregrineze prin sate, să adune pruncii, să-i examineze şi să-i laude sau să-i îndrume în funcţie de
prestaţia lor. Această dragoste l-a îndemnat să scrie şi Didahiile adecă Învăţături pentru creşterea
fiilor, pentru a veni în sprijinul părinţilor şi dascălilor, responsabilii de formarea unui tineret sănătos
nu numai la trup, ci şi la minte. Şi în aceste Didahii calea religioasă este cea principală în formarea
spirituală şi intelectuală. Predicile sau Învăţăturile la toate duminecile şi sărbătorile anului (Buda,
1810 – 1811), pagini de excelentă retorică religioasă, îi priveau nu numai pe tineri, ci pe toţi fraţii
săi români, uniţi sau neuniţi.
Gheorghe Şincai, autor al unui Catehism (Catehismul cel mare cu întrebări şi respunsuri – Blaj,
1783) – traducere, dar structurată didactic –, este şi autorul unor lucrări etico-moralizatoare, strict
didactico-pedagogice sau de popularizare spre emanciparea românilor din Transilvania. În această
serie de discursuri se înscriu: Învăţătură firească spre surparea superstiţiei norodului (1806), pusă
în circulaţie însă de abia în 1964; ABC sau Alphavit (Blaj, 1783), traducere; Îndreptare către
aritmetică (Blaj, 1785); Povăţuire cătră economia de câmp (Buda, 1806); Istoria naturei sau a firei
(1806) şi Adunarea dogmelor credinţii cu însemnări de folos (1815) – acestea două din urmă,
traduceri rămase în manuscris.
Ion Budai-Deleanu a lăsat în manuscris câteva asemenea scrieri cu finalitate pedagogică deosebită.
Dascălul românesc pentru temeiurile gramaticii româneşti este o excelentă derulare dialogată între
dascăl şi diac a problematicii legate de structura limbii române şi de modalităţile de modernizare a
acesteia (problematică ce o reia pe cea din Temeiurile gramaticii româneşti, lucrare elaborată după
metodologia şi rigorile discursului ştiinţific de data aceasta). Metoda socratică a maieuticii devine
aici strategie retorică, pretext pentru reluarea tezelor despre originea şi structura latină a limbii
române.
Tot în Dascălul… găsim şi o definiţie extrem de corectă a limbii literare: „Această limbă
[„limba muselor”, dar şi „limba întru care se învaţă ştiinţele”] să află la toate neamurile politicite, la
care floresc învăţăturile şi este în sine tot acéşi limbă a norodului de obşte, numa cât este mai curată
şi curăţită de toate smintelile ce să află la limba de obşte a gloatei: cu un cuvânt, este limba lămurită
şi adusă la regule gramaticeşti, apoi şi înmulţită cu cuvinte obicinuite la învăţături, care nu să află la
vorba de obşte”1. Definiţia dată de Iorgu Iordan, recunoscută îndeobşte drept prima şi cea mai bună
a limbii literare, nu a avut decât s-o rafineze pe cea a lui Budai-Deleanu.
Lexicoanele sale, şi ele netipărite, pot fi încadrate atât la discursurile ştiinţifice – prin ţinuta lor,
cât şi la cele didactice – prin modalităţile discursive proprii acestui tip de strategie. Aceasta, mai
1 apud F. Fugariu, op. cit., p. 147
154
ales dacă ne gândim la prefeţele ce însoţesc aceste dicţionare (în special Introducerea istoricească
la Lexiconul românesc-nemţesc şi nemţesc-românesc din 1818).
Ne oprim în continuare cu o analiză mai aprofundată asupra discursului juridic, dat fiind că
acesta reclamă o abordare mai nuanţată din perspectiva încadrării generale operate de noi pentru
toate celelalte tipuri de discurs. Chiar şi în cazul discursului juridic se pot detecta „urme”
structurant discursive ale strategiei didactice – la nivel metadiscursiv. Intenţia de educare a
oamenilor de rând, puşi în situaţii oficiale, juridico-administrative, şi a funcţionarilor români din
acest areal social este evidentă într-un text, precum cel al lui Dimitrie Eustatievici, Scurt izvod
pentru lucruri de obşte şi de chilin1 în scrisori de multe chipuri (Sibiu, 1792). Directorul „şcoalelor
neunite naţionaliceşti în Marele Principat al Ardealului” izvodeşte această scriere, în fapt o
traducere „de pre limba slovenească”, dar adaptată la situaţiile oficiale locale, şi la terminologia
implicată de acestea, într-o limbă română deosebit de fluentă. Astfel de texte, limita dintre discursul
pe teme juridice şi cele etico-moralizatoare fiind uneori destul de difuză, se înscriu în mişcarea
generală de luminare, educare, a maselor. Prin urmare, cu referire la aceste texte pe teme juridice
sau, mai bine zis, discursuri de îndreptare administrativ-juridice spre uzul poporului, nu se mai
poate vorbi de prezenţa unei armături ideologice la nivel infradiscursiv, ca în cazul celorlalte
discursuri, ci doar de o intenţie vădit didactică în contextul marcat ideologic al epocii.
Aceste texte mai sunt importante şi pentru observarea diferenţierii stilurilor funcţionale ale
limbii, ceea ce conduce la afirmaţia făcută şi de noi că în această epocă se produce
conceptualizarea tipurilor de discurs. Iată câteva trăsături identificate din această perspectivă şi
exemplificate cu textul amintit de noi aici, al lui D. Eustatievici.
(1) Spre deosebire de perioada anterioară (1640 – 1780), terminologia juridicoadministrativă
este mult epurată de elementele lexicale de esenţă populară. Îşi fac loc
acum, pe lângă nomenclatura împrumutată/calchiată din slavă sau chiar înlocuind-o
parţial, neologisme de altă origine, anume din limbile de cultură occidentală. Se
utilizează, de exemplu: „contract”2 (< fr. contrat), în loc de zapis (< sl.); „interesul”3 (< it.
interesse), care îl dublează pe „dobândă”, derivat regresiv din a dobândi (< sl. dobytĭ);
„(cu plecăciune să mă) recomenduluesc”4 (< fr. recommander), în locul mai popularului
(mă) înfăţişez ş. a. m. d.
1 de chilin – „separat, la o parte” (< mgh. külön)
2 D. Eustatievici, Scurt izvod…, apud F. Fugariu, op. cit., p. 168
3 ibidem
4 idem, p. 170
155
(2) Creşte exponenţial tendinţa de generalizare a modalităţilor de redactare obiectivă,
impersonală, prin sintagme clişeizate la nivel morfosintactic: „Astăzi, la pusa zi, jos, […]
acest următoriu contract s-au hotărât” sau „Arătătoarea aceştiia, NN., la mine, cel mai jos
iscălit […] au slujit…”1 (în limbajul de azi: „Despre persoana indicată în prezenta,
subsemnatul XY confirm / declar că a slujit la mine…”) ş. cl.
(3) Fraza câştigă în coerenţă, renunţă la multe din elementele care îngreunau înţelegerea
(topica de influenţă latină, cu predicatul în poziţie finală, rezistă încă, dar cu modificări
sensibile; structura arborescentă, cu subordonare excesivă şi intercalări care obstrucţionau
– prin anacolut, în general – fluenţa logică). Pentru ilustrare, aşezăm pe două coloane, un
exemplu de contract dat de Eustatievici în Scurt izvod… şi un act privat redactat în
Muntenia în 1596. Am ales intenţionat un discurs juridic mai vechi de 1640 şi din Ţara
Românească, nu din Ardeal, din două motive. Pe de o parte, pentru a fi mai evident saltul
calitativ la Eustatievici în privinţa renunţării la interferenţa stilurilor şi la aspectul discutat
aici, coerenţa la nivel frastic (dată de: lipsa anacolutului, topica mai aşezată etc.). Pe de
altă parte, pentru a se observa şi diferenţele de ordin subdialectal.
1 ibidem
156
„Astăzi, între jupânul N. şi Jupânul N.,
acest următoriu contract de năem s-au făcut:
Întâiu: jupânul N. s-au legat ca casa sa,
care să află în uliţa ………….. şi să cuprinde în
5 case, o cuhnie, un pod, o cămară de lemne,
o pimniţă, un grajd de patru cai, un şop şi un
pod sau şop de fân, dela Sfântul Gheorghie, în
năem, adecă în chirie să o dea. Lângă aceasta
făgăduiaşte:
A doao: Jupânul N. pă tot anul doao sute
de florinţi nemţeşti şi mainainte la tot
jumătate de an ce să cade a plăti;
A treia: amândoao părţile s-au învoit ca,
de cumva, după trecerea acestor trei ani, cu
şase luni mainainte de eşire, n-ar da veste,
atuncea acest contract încă pă alţi trei ani să
se îndelungeze.
Spre acest sfârşit, doao asemene
contracturi s-au făcut şi, precum de amândoao
tocmitoarele părţi, aşa şi de mărturiile cele
chiemate, aicea s-au iscălit.
În Belgrad, 3 septemvrie 1787.
Ioann
stăpânul casii
Dimitrie,
mărturie.
Gherasim,
mărturie”
(Eustatievici, Contract de năem1)2
1 năem < sl., „chirie, închiriere”
2 apud F. Fugariu, op. cit., p. 169
„Adec[ă] eu, Mihnea, cu freate-mieu
Dragoi şi cu nepotul mieu Radul, ficiorul lui
Ion ot Glodeanul, dat-am zapisul nostru în
măna lui Arbanaş, nepot Bărescului, cum să
să ştie că am văndut moşia den Glodeni,
părţile nostre căte să va alege den baştina de
la moşi[i] noştri, şi iar a[m] mai văndut lui
Arbanaş den funea Pui partea lui cătă să va
alege, că ne-au fost şi noo cumpărătură de la
Puia. Aceasta moşia văndut-am noi de bună
voia noastră, nesilit de nimele, dumnealui
Arbanaşului derept ughi 10 ban[i] gata, ca să
fie dumnealui moşia stătătoare şi ficiorilor
dumnealui căţ[i] Dumnezeu i va da.
Aceasta moşia văndut-am cu ştirea
megiiaşilor den sus şi de jos. Fost-au şi
aldamaşarii care să vor iscăli mai jos şi pentru
mai adevărata credinţă punem dejetele şi
iscăliturile ca să să crează. Pis let 7014.
Eu Mihnea. Eu Dragoiu. Eu Radul sin Ion. Eu
Băldea brat Puia ot Gloden martur. Eu Manea
martur ot tam. Eu Dobrea martur.”
(Act privat, 1596 – Muntenia)
157
(4) În sfârşit, se mai poate remarca o similitudine cu limbajul tehnico-ştiinţific: la nivelul de
organizare a conţinutului, dar şi la acela al evitării anumitor niveluri lexico-semantice generatoare
de ambiguitate (polisemie, sinonimie, paronimie). În contractul redat mai sus se poate vedea câtă
grijă se acordă organizării conţinutului. Organizarea se face pe puncte, în dreptul cărora sunt
stipulate foarte limpede aspectele implicate de înţelegerea dintre părţi. Această structurare
împiedică utilizarea frazelor arborescente, şi implicit greoaie, coordonarea începe să ia locul
subordonării. Terminologia este consecventă, se merge pe monosemantism şi nu se recurge la
sinonime decât în situaţia în care se suspectează o neînţelegerea sensului cuvântului (vezi dublajul
„năem” – „chirie”), întocmai ca în cazul textelor tehnico-ştiinţifice.
TEMATICĂ
1. Controverse terminologice şi probleme ale constituirii istoriei limbii române literare ca
disciplină.
Bibliografie: Gavril ISTRATE − Originea limbii române literare, Ed. Junimea, Iaşi, 1981
2. Principalele teorii despre originea limbii române literare şi critica acestora. Bibliografie: idem
3. Distincţia normă literară / normă lingvistică.
Bibliografie: *** − Dicţionarul general de ştiinţe. Ştiinţe ale limbii, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,
1997 (articolul care are drept cuvânt-intrare NORMĂ)
4. Premise ale dezvoltării aspectului literar al limbii române − secolele IX − XVII (1640).
Bibliografie: Ion COTEANU − Structura şi evoluţia limbii române (de la origini până la
1860), Ed. ARSR, Bucureşti, 1981
Ovid DENSUSIANU − Istoria limbii române literare, EDP, Bucureşti, 1983
5. Norma literară în perioada 1780 − 1828.
Bibliografie: idem
6. Norma literară în perioada 1828 − 1893.
Bibliografie: idem
7. Norma literară în perioada 1893 − 1963.
Bibliografie: Mioara AVRAM − Ortografia pentru toţi (30 de dificultăţi), ed. a II-a, Ed. Litera,
Chişinău, 1997
Ovid DENSUSIANU − Istoria limbii române literare, EDP, Bucureşti, 1983
Valeria GUŢU ROMALO − Corectitudine şi greşeală, Ed. Humanitas
Educaţional, Bucureşti, 2000
158
APLICAŢII
TEXT 1
ÎNTREBARE CREŞTINEASCĂ
(Braşov, 1560)
„[…] împeliţă den fată curată, Mariia, şi învăţă apostolii, tremease-i în toată lumea, de să spuie
Evanghelia lu Hristos. Şi zise Hristos apostolilor: «Cine va creade şi se va boteza iertat va fi; cine
nu va creade, nece se va boteza perit va fi».
Şi au ales 4 evanghelişti den limba ovreiască pre limba grecească de-au scris Evanghelia. Deaciia,
sfinţi părinţi, Vasile, Grigorie, Ioan Zlataust, Atanasie şi Chiril Filosof, şi ei socotiră şi
scoaseră den cartea grecească pre limba sîrbească. După aceaea, neşte creştini buni socotiră şi
scoaseră cartea den limba sîrbească pre limba rumânească, cu ştirea lu crai şi cu ştirea episcopului
Savei, ţărîiei ungureşti. Şi scoasem sfînta Evanghelie şi Zeace cuvinte şi Tatăl nostru şi Credinţa
apostolilor, să înţeleagă toţi oamenii cine-s rumâni creştini, cum grăiaşte şi sfîntul Pavel apostol
cătră corinteani, 14 capete: «În sfînta besearecă, mai bine e a grăi 5 cuvinte cu înţeles de cît 10 mie
de cuvinte neînţelease în limba striină».
După aceaea, vă rugăm toţi sfinţi<i> părinţi, oare vlădici, oare episcopi, oare popi, în cărora
mînă va veni aceastea cărţi creştineşti, cum, mainte să cetească, necetind să nu judece, nece să
săduiască, că nu e într-însele alte nemică, ce numai ce-au propoveduit sfinţii apostoli şi sfinţii
părinţi. Şi închinăm cinste şi dăruim Sfinţiei tale, arhiereu i mitropolit Efrem, şi creadem că va fi cu
blagoslovenie sfinţiei lu Isus Hristos. Mîntuitorul nostru, amin.”
Analiza textului:
Textul a fost tipărit, foarte probabil, la Braşov, în anul 1560 de diaconul Coresi din iniţiativa lui
Johannes Benkner. Limba textului conţine elemente de tip nordic, provenind din original, şi
elemente de tip sudic, datorate tipografului muntean.
Nivelul fonetic
împeliţă − „a se întrupa, a se încarna”, este derivat în + -pel- + -iţă, piele < lat. pellis, pellem, fază
anterioară diftongării
den − prep. < lat. de + in, forma veche a prepoziţiei din
Mariia − nume propriu, formă analogică (după ex. lat. vivitia > … > viiaţă > viaţă)
tremease < lat. tramittere, formă veche, anterioară monoftongării şi a trecerii lui e la i
spuie < lat. exponere, formă veche, iotacizată
159
va creade < lat. credere, formă veche, anterioară monoftongării
nece − forma actuală nici; < lat. neque, formă veche, anterioară trecerii lui e la i
perit − a pieri < lat. perire, formă veche, anterioară diftongării
ovreiască < ngr. Ovrios, formă veche (păstrează forma etimonului), anterioară trecerii lui o la e
pre < lat. per, metateză − fază anterioară sincopei consoanei r
aciia < lat. ad-hicce, formă regională, grafie analogică
aceaea < lat. ecce-illa, formă veche anterioară monoftongării
neşte < lat. nescio quid, formă veche anterioară disimilării lui e la i
rumânească − derivat pe teren românesc din rumân < lat. romanus, formă veche
ţărîiei < lat. terra, formă veche de G-D
scoasem < formă veche a verbului a scoate < lat. *excotere
grăiaşte < sl. grajati, formă veche anterioară trecerii lui a la e
cătră < lat. contra, forma populară
corinteani − derivat pe teren românesc, formă veche, anterioară monoftongării
capete − sg. cap < lat. caput, având sensul „capitole”
besearecă < lat. basilica, formă veche, anterioară monoftongării şi asimilării lui e la i
striină − formă veche regională, grafie analogică
de cât − formă veche, anterioară sudării
oare − formă regională, în variaţie liberă cu care (< lat. qualis)
aceastea < lat. *ecce-ista, formă veche, anterioară monoftongării
mainte − forma actuală este: mai înainte, forma din text este veche şi a rezultat din sudarea lui mai
+ ante
să cetească − conj. verbului a citi < sl. citati, cisti, cu asimilarea lui i la e
să săduiască < magh.. szidni, formă regională
nemică < lat. ne + mica, formă veche, anterioară asimilării regresive
propoveduit − participiul verbului a propovedui < sl. propovedovati, formă veche, anterioară
trecerii lui e la ă
i − conjuncţie din slavonă, în variaţie liberă cu conjuncţia „şi”
creadem − ind. prez. al verbului a creade < lat. credere, formă veche, anterioară monoftongării
mîntuitoriul − derivat pe teren românesc mîntui (< magh.. menteni) + -toriu (formă iotacizată)
Nivelul morfologic
Substantivul − forme vechi şi regionale ale substantivului; prezenţa articolului hotărât:
apostolilor, episcopului; forma neşte a articolului nehotărât; forma de G-D ţărâiei.
Adjectivul − este postpus substantivului, apar forme actuale de adjectiv; forme vechi ale
adjectivului: ovreiască, rumânească, striină.
160
Pronume, adjective pronominale − forme actual, excepţii: aceaea, oare, nemic; antepunerea
pronumelui : în cărora mînă.
Verbul − forme vechi ale multor verbe: împeliţă, tremease, spuie, va creade, grăiaşte, să cetească,
să săduiască.
Conjucţia − folosirea conjucţiei de să în locul conjucţiei ca să, forma veche după aceaea, folosirea
unui slavonism i, folosirea formei ce pentru ci.
Prepoziţia − folosirea formei den pentru din, forma metatezată pre pentru pe, folosirea lui de cît
nesudat.
Nivel sintactic
– fraza este construită pe coordonarea copulativă prin şi;
– folosirea Cd fără prepoziţia pe: învaţă (pe) apostopii; vă rugăm (pe) toţi;
– inexistenţa cliticelor: şi(-i) învaţă (pe) apostoli;
– prezenţa inversiunilor: tremease-i, iertat va fi;
– antepunerea frecventă a adverbului bine: mai bine e a grăi;
– lipsa acordului: va veni aceastea cărţi creştineşti;
– se observă prezenţa apoziţiilor: fată curată Mariia; sfinţi părinţi, Vasile; Pavel apostol.
Nivel lexical
Se remarcă puternice influenţe slave: a ceti, a socoti, a propovedui, evanghelie, vlădici,
blagoslovenie. Apar şi împrumuturile din limba maghiară: a sudui, şi din neogreacă: ovreu.
TEMĂ DE AUTOCONTROL
Ce parte/părţi de vorbire se apropie, ca regim gramatical, de normele morfologice
în vigoare? Argumentaţi şi exemplificaţi (această temă se va dezbate în cadrul
tutorialelor sub îndrumarea profesorului).
……………………………………………………………………………………………………………………………….
……………………………………………………………………………………………………………………………….
……………………………………………………………………………………………………………………………….
……………………………………………………………………………………………………………………………….
……………………………………………………………………………………………………………………………….
.
161
TEXT 2
ARATĂ-SĂ MULTE DESCĂLECĂTURI A
MULTE CRĂII DIN NEAMUL VARVARILOR ACESTORA
1717
După atîtea de multe dese şi în toate părţile lăţite prădzile şi călcaturile varvarilor, carele pre
la aceastea vremi s-au tîmplat. şi cu altele carele mai pre urmă au cădzut, slută şi grozavă s-au făcut
faţa împărăţiii romanilor şi ruptă şi destrămată haina cinstei şi măriei ei au rămas, de vreme ce
varvarii şi toate strînsurile limbilor despre crivăţ, late şi largi porţi prin părţile Sileziii şi Saxoniii şi
a Thradrii deşchizînd (precum mai departe am arătat), nu precum au făcut cînd au ieşit spre răzsărit,
ce într-alt chip; căci atuncea de să şi aşedza pre undeva, iară curund locurile muta, precum au făcut
aceştea gotthii şi după dînşii hunii despre răzsărit, de la Schithia spre apus năduşind (precum istoriia
înapoi au arătat) sau de loviia şi prăda vre într-o parte, iarăşi înapoi la sălaşele lor să întorcea. Ce
acmu spre părţile apusului, pănă unde ajungea pre acolo şi rămînea şi vestite locuri, înflorite crăii ca
bruma rece pre o floare deşchisă să lăsa şi le veştedziia, de pre carile de ciia nu să mai rădica. Şi aşe
de ciia, dintr-acei varvari sirepi şi nedomoliţi, a mari crăii, carile acmu înfloresc, fundamenturile sau
aruncat.
(Dimitrie Cantemir, Hronicul, pp 117-118)
Analiza textului:
Nivelul fonetic
prădzile − fază intermediară în trecerea lui d la z (consoană dură specifică Moldovei, nordului)
călcaturi – „năvălire, atac”, schimbare a sensului în limba română actuală
varvarilor < lat. barbarus, formă veche frecventă în epocă
carele < lat. qualis + illae, formă veche articulată
pre < lat. per, metateză, formă anterioară căderii consoanei r, (limba română actuală, pe)
s-au tîmplat − formă aferezată de la forma întâmplat.
au cădzut < lat. cadere, fază anterioară în trecerea lui d la z
deşchidzând < lat. discludere, fază anterioară în trecerea lui d la z, formă regională – folosirea
consoanelor dure
denainte < lat. de + in + ante, formă veche anterioară trecerii lui e la i
răzsărit – derivat pe teren românesc cu prefixul răz + sări < lat. salire, răz < sl. raz, fază anterioară
căderii consoanei z datorită vecinătăţii cu consoana s
ce < lat. quid, formă veche a conjuncţiei ci
162
curund < lat. currendo, această formă cunoaşte fenomenul de asimilare
gotthii < lat. Gothus, formă etimologizantă
istoriia < lat. historia, grafie analogică
loviia < forma de imperfect a verbului a lovi > sl. loviti, grafie analogică
să întorcea < prezenţa consoanei s dure, specifică nordului
acmu < lat. eccum modo, apare fenomenul de metateză
veştedziia − forma de imperfect a verbului a se vesteji < lat. vescidus, formă anterioară trecerii lui d
la z, apariţia consoanelor dure (specifice nordului), grafie analogică
ciia < lat. ad-hicce, formă aferezată, grafie analogică
aşe < lat. hac sic, formă regională, form actuală fiind aşa
sirepi < sl. sverepu, cu sensul „iute, năvalnic”
Nivelul morfosintactic
Substantivul − pluralul unor substantive feminine este în -e , dar la neutru apare exclusiv -uri; este
prezentă articularea substantivelor: prădzile, călcaturile, strînsurile, fundamenturile.
Adjectivele şi pronumele nu prezintă forme diferite de cele din prezent, cu excepţia formei carile,
aceastea, aceştea.
Verbul prezintă forme vechi, preferinţa pentru perfectul compus: s-au tîmplat. (formă aferezată), au
cădzut; prezenţa verbului să aşedza cu consoana [s] dură; în privinţa formelor compuse, este de
menţionat preferinţa graiurilor din Moldova pentru perfectul compus.
Prepoziţia − se remarcă folosirea formei vechi pre în locul prepoziţiei în: pre la aceale vremi în loc
de în acele vremi; folosirea prepoziţiei despre pentru dinspre; folosirea prepoziţiei cu formă veche,
regional pănă pentru prepoziţia până; se stabilizează obligativitatea prepoziţiei pre (pe) înaintea
numelor proprii şi a pronumelor cu funcţia de obiect direct.
Conjuncţia − se observă folosirea frecventă a conjuncţiei copulative şi; folosirea formei populare
iară pentru iar şi folosirea conjuncţiei de pentru dacă şi ce pentru ci;
sunt întâlnite adverbe cu forme vechi: acmu, ciia.
Sintaxa frazei − face mari progrese în această perioadă. Cauzele ar fi: creşterea numărului de
cuvinte şi aplicarea unor modele retorice clasice, ceea ce are ca efect constituirea unei fraze savante
(mai ales la D. Cantemir). Se observă, astfel, inversiunea atributelor, care sunt aşezate înaintea
numelui (ex. multe, dese şi lăţite prădzile), punerea înaintea verbelor a unor circumstanţiale (ex.
spre apus năduşind; ca bruma rece pre o floare se lăsa) rezultând astfel reaşezarea în frază şi a
propoziţiilor subordonate. Plasarea, în genere, a elementelor subordonate între subiectul şi
predicatul regentei, care stă de preferinţă la sfârşit: ex. Carele pre la acele vremi s-au tîmplat.
Nivelul lexical
163
În aceasă perioadă se observă o tendinţă savantă şi una populară. Apar astfel cuvinte savante ca:
hronic, fundament, dar influenţa slavă, veche se manifestă în continuare: crăii, sirepi, a lovi etc.
TEMĂ DE AUTOCONTROL
Rescrieţi întregul text, respectând normele actuale privitoare la topica
propoziţiei şi frazei şi comentaţi modificările survenite (rezolvarea acestei teme se
va dezbate în cadrul tutorialelor).
…………………………………………………………………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………………………………………………………….
………………………………………………………………………………………………………………
164
TEXT 3
Pravila lui Vasile Lupu – Matei Basarab
Moldova − 1640
191. Un om de va vria să lase altui cuiva
vre un lucru pentru să să hrăneascâ iarâ
cela, ce va fi fost mai deainte acel lucru a
luim nu i-l va lăsa, nice i-l va da să să
hrăneascâ, iarâ acesta fărâ voia giudeţului
numai săngur cu voia lui. Îl va lua, piiardeva
toată acia dobăndâ, ce vria să aibâ, de
vria fi luat cu giudeţ.
192. Cela, ce să va apuca de vre o vie
streină părăsitâ, sau de vre o casâ pustiitâ,
sau de vre un laz părăsit, să le tocmeascâ şi
să le înoiascâ cu voia stăpănului a cui vor fi
fost, şi să vor tocmi pre tot anul, ca să-i
facâ plat.â or mult or puţin, iarâ daca le va
găta şi să va hrăni, după cum va fi locul,
atunce nu va vria să-l plătiascâ, cum au
grăit, poate stăpănul săgoniascâ şi să-l
acoaţâ dintr-acel loc şi fărâ voia giudeţului.
193. De să va svrăşi cela, ce au lucrat ş-au
nevoit viia sau lazurile, sau altă, ce va fi, şi
de nu vor rămănia feciori, sau altă rudă pre
urmă, atunce poate stăpănul, şi fărâ voia
giudeţului, să-ş ia acealia toate înapoi.
194. Daca va curăţi neştine viia, sau lazul,
sau va tocmi casa, sau alte ca aciastia, şi
Muntenia − 1652
22. Un om de va vrea să lase altui cuiva vre
un lucru pentru să se hrăneascâ iară cela, ce
va fi fost mai denainte acel lucru al lui,
atunce nu i-l va lăsa, nice il va da să să
hrănească, ce fără voia Judecătoriului,
numai singur cu voia lui ‘l va lua, atunce
piarde-va toată acea dobândă, carea vrea să
aibă, de vrea fi luat cu Judecătoriul.
23. Cela, ce să va apuca de vre o vie striină
părăsită, sau de vre o casă pustiită, sau de
vre o ogradă sau Curătură părăsită, să le
dreagă şi să le înoiască cu voia stăpânului
ale cui vor fi fost, şi să vor tocmi pre tot
anul, ca să-i facă plată or mult or puţin, iară
deaca le va găta şi se va hrăni, după cum va
fi locul, atunce nu va vrea să-i plătească,
cum au grăit, atunce poate stăpânul să-l
gonească şi să-l scoaţă de într-acel loc şi
fără voia Judecătoriului.
24. De va muri cela, ce au lucrat ş-au
nevoit viia sau curăturile sau alt, ce va fi, şi
de nu vor rămănea feciori, sau altă rudă pre
urmă, atunce poate stăpânul, şi fără voia
Judecătoriului, să-ş ia aceale toate înapoi.
25. Deaca va curăţi neştine viia, sau
curătura, sau ograda, sau va dreage casa,
165
deacii să va părăsi şi le va lăsa pustii, fiind
lucru gata, şi vor înceape a să strica, atunce
stăpănul locului poate să-l gonească, şi să-l
scoaţă dentr-acel loc şi fără ştirea
giudeţului.
sau altele ca aceastea, iară deacii să va
părăsi şi le va lăsa pustii, fiind lucrul gata,
şi vor înceape a se strica, atunce stăpânul
locului poate să-l gonească, şi să-l scoaţă
de într-acel loc şi fără ştirea Judecătoriului
Analiza comparativă a textelor
Moldova
vria − formă veche, regională
altui − fapt de grafie
să − consoana s dură specifică nordului
deainte − sincopa consoanei nazale
a lui − articolul este invariabil
giudeţului − [ğ] , preferinţa pentru
consoane dure
săngur − formă regională
îl − forma actuală a pronumelui
piiarde-va − formă de viitor inversat, grafie
analogică
acia − trecerea lui e neaccentuat la i
ce − folosirea unei forme diferite de
pronume relativ
streină − formă anterioară trecerii lui e la ă
laz − formă regională
tocmească − regionalism, utilizarea unor
verbe diferite
stăpănului − fază intermediară în trecerea
lui i la î, formă regională
a cui − articol invariabil
Muntenia
vrea −formă actuală
altui − fapt de grafie
se − consoana s moale, specifică sudului
denainte − formă veche anterioară trecerii
lui e la i
al lui − articol variabil
Judecătoriului − consoană moale, scrierea
cu majusculă avea valoare reverenţială
(indica respectul faţă de autorităţi)
singur – formă actuală
‘l − căderea vocalei iniţiale
piarde-va − formă veche, viitor inversat
acea − formă actuală
carea − formă veche, folosirea unor forme
diferite de pronume relative
striină − formă regională
ogradă, curătură − regionalisme
dreagă − regionalism, utilizarea unor verbe
diferite
stăpânului − formă actuală
ale cui − articol variabil
166
daca − formă ulterioară monoftongării
să-i plătiască − formă regională
să goniască − formă regională
dintr-acel − formă sudată actuală
svrăşi − regionalism pentru a muri
rămănia − formă regională
acealia − formă anterioră monoftongării
acistia − formă regională, fenomen de
asimilare
şi − preferinţa pentru conjuncţia copulativă
lucru − se remarcă lipsa articolului
deaca − formă veche anterioră
monoftongării
să-l plătească − formă actuală
să gonească − formă actuală
de într’acel − formă veche anterioră sudării
muri − formă actuală
rămînea − formă actuală
aceale − formă veche anterioră
monoftongării
aceştea − formă veche
iară − preferinţa pentru conjucţia
adversativă, formă veche
lucrul − formă articulată
TEMĂ DE AUTOCONTROL
Care dintre cele două texte este mai apropiat de limba română literară actuală.
Enunţaţi câte o particularitate pentru fiecare nivel lingvistic. Argumentaţi şi
exemplificaţi (argumentarea se va face în cadrul tutorialelor).
……………………………………………………………………………………………………………………………….
……………………………………………………………………………………………………………………………….
……………………………………………………………………………………………………………………………….
……………………………………………………………………………………………………………………………….
……………………………………………………………………………………………………………………………….
……………………………………………………………………………………………………………………………….
……………………………………………………………………………………………………………………………….
……………………………………………………………………………………………………………………………….
……………………………………………………………………………………………………………………………….
……………………………………………………………………………………………………………………………….
……………………………………………………………………………………………………………….
167
TEME DE EVALUARE FINALĂ
SECŢIUNEA TEORETICĂ
1. Prezentaţi succint, la alegere, o teorie privitoare la originea limbii române literare.
2. Sistematizaţi comparativ trăsăturile normei lingvistice, respectiv pe cele ale normei
literare.
SECŢIUNEA APLICATIVĂ
Se dă textul:
Răspunsul împotriva catihismului calvinesc – Varlaam, 1645
– fragment din predoslovie –
„Pentru-aceea, iubiţii miei fii, tîmplîndu-mi-se estimp în părţile Ţărîi Romîneşti, cu trebe
domneşti şi a narodului, în Trîgovişte, cu cei mai de frunte şi mai de-a firea vorovind, mai vrîtos cu
oarecare boiarin, cinstit şi slovesnic şi a toată destoiniciia şi înţelegerea harnic, dirept
pravoslavnic creştin, al doile logothet şi frate doamnei a bunui credincios şi a luminatului domn, Io
Matei Voivodă […], dumnealui Udrişte Năsturel, carele ca un iubitor de învăţături şi socotitoriu
credinţei ceii direpte, în mijlocul altor cărţi noao ce mi-au arătat, adusu-mi-au şi o cărţulie mică în
limba noastră romînească tipărită.”
Să se analizeze textul de mai sus din perspectiva diacronică a aspectului literar al limbii
române (folosiţi ca model textele deja analizate).
168
ANEXA 1
Legi fonetice
Exemple:
e, precedată de o labială şi neurmată în silaba următoare de o vocală prepalatală, devine ă:
imperator > împărat;
a + n > ă şi apoi î: canis > (* căne) > câne;
dacă după a urmează însă nn, atunci a se menţine (nu devine î): annum > an;
Obs! Tratamentul a + n nu apare în cuvintele slave (rana > rană).
prezenţa unei vocale e într-un cuvânt în care intră un o accentuat în silaba precedentă produce
diftongarea acelui o: sólem > soare;
la fel, prezenţa vocalei a în silaba următoare duce la diftongarea lui o accentuat: mólam >
moară;
Obs! Această influenţă la distanţă se numeşte metafonie sau inflexiune.
ll posttonic urmat de a dispare: stella > stea;
ll posttonic urmat de alte vocale se menţine: stellae > stele (ll degeminează, dar nu dispare);
à (accentuat) sau a iniţial (chiar neaccentuat) se conservă;
a neaccentuat (cu excepţia lui a iniţial) trece la ă: molam > moară;
ę (< ĕ)accentuat se diftonghează: fęrrum > fier;
ę neaccentuat se menţine: vęnire > venire.
Conservarea vocalelor din latină şi din alte limbi cu care româna a venit în contact în
anumite poziţii (de obicei la iniţială sau medial, sub accent):
· a accentuat din (lat.) acrum > (rom.) acru, (lat.) caput > (rom.) cap se menţine. Dar a iniţial sau
medial şi/sau accentuat se păstrează şi în cuvinte de altă origine: (sl.) livada > (rom.) livadă,
(sl.) rana > (rom.) rană, (alb.) bardhë > (rom.) barză, (mgh.) tálp > (rom.) talpă, (mgh.)
áldomaş > (rom.) aldămaş, (turc.) abanos > (rom.) abanos, (gr.) stampa > (rom.) stambă. De
asemenea, a latin se menţine şi când este urmat de nn sau de mn: (lat.) annum > (rom.) an, (lat.)
scamnum > (rom.) scaun.
· e latin se conservă tot în silabă accentuată: (lat.) credo > (rom.) cred, (mgh.) féle > (rom.) fel,
(turc.) marifet > (rom.) marafet. Se păstrează însă şi e neaccentuat, când se află în silaba iniţială
după anumite consoane: (lat.) venire > (rom.) veni, (lat.) venenum > (rom.) venin, (lat.) lįxivia
169
> (rom.) leşie. După alte consoane, e neaccentuat devine ă: (lat.) sementia > (rom.) sămânţă,
(lat.) remanere > (rom.) rămâne.
· i se menţine şi accentuat, şi neaccentuat: (lat.) scribo > (rom.) scriu, (alb.) kopil > (rom.) copil,
(sl.) gradina > (rom.) grădină, (mgh.) kin > (rom.) chin.
· o (< ō, ŏ) se conservă în silaba accentuată: (lat.) fŏcum > (rom.) foc, (lat.) pōpulum > (rom.)
plop (hiperbat), (lat.) noster > (rom.) nostru, (lat.) norus > (rom.) noră, (alb.) mo(t)shë > (rom.)
moş, (sl.) bogatŭ > (rom.) bogat, (mgh.) tok > (rom.) toc („dos de pernă”), (turc.) moft > (rom.)
moft, (gr.) molemma > (rom.) molimă. O se mai menţine şi urmat de m: (lat.) homo > (rom.)
om. Totuşi, în câteva cazuri trece la u: (lat.) nomen > (rom.) nume (prin influenţa lui număr,
mai întâi la pl. numere, în loc de *numene, confundat cu nombres „numere”, sau prin analogie
cu a numi). Vocala o se menţine şi în contextul fonetic o + m + nazală: (lat.) dom(i)nus >
(rom.) domn.
· u (< ū, ŭ) se menţine şi accentuat, şi neaccentuat: (lat.) dúlcis > (rom.) dulce, (lat.) urtícam >
(rom.) urzică, (alb.) gushë > (rom.) guşă, (sl.) hulitĭ > (rom.) (a) huli, (turc.) musaca > (rom.)
musaca.
Dispariţia unor vocale în anumite poziţii:
· în mod obişniut, vocalele neaccentuate au dispărut: (lat.) ocŭlus > (rom.) ochi, (lat.) vetŭlus >
(rom.) vechi. Tendinţa către sincoparea vocalelor neaccentuate se observă şi azi, regional:
iepurle în loc de iepurele, sau pernă, literar azi, < perină, normal etimologic, păstra azi doar
regional.
· vocala e din ex-, extra- dispare: (lat.) exponere > (rom.) spune, (lat.) exvolare > (rom.) zbura,
(lat.) extralucire > (rom.) străluci.
· vocala a dispare uneori la iniţială: (lat.) amita > (rom.) mătuşă (prin adăugarea sufixului -uşă),
(lat.) aranea > (rom.) râie, (lat.) agnellum > (rom.) miel, (lat.) autumna > atumna (diftongul au
se reduce la a din cauza lui u din silaba următoare) > (rom.) toamnă, (lat.) animalia > (rom.)
nămaie(în Banat, “animal mic”).
· vocala u după i dispare: includere > închiude > închide, ingluttire > înghiuţi > înghiţi.
· u final (notat inconsecvent în textele vechi) dispare datorită sistemului de accentuare al românei,
care provoacă reducerea duratei, deci asurzirea şi închiderea timbrului vocalei din silaba
neaccentuată. Prezenţa lui u final cu relevanţă fonetică se explică numai prin pronunţarea
explozivă a consoanei finale (codru, mândru, maslu etc.)
170
Accidentele fonetice
I. ADJECTIO
proteza – adăugarea unui sunet / grup de sunete neetimologic(e) la iniţiala cuvântului pentru a-i
uşura (de obicei) articularea: alămâie, (a) amirosi, (a) scoborî etc.; de regulă, are caracter popular
sau regional, cum este şi î protetic în forma populară îs din Îs frumos (adăugat la s etimologic: lat.
sunt > su > s).
epenteza (sau anaptixa, când este vocalică) – adăugarea unui sunet / grup de sunete în interiorul
cuvântului: coarjă (pentru “coajă”), (a se) imvi (pentru “a se ivi”) etc.
· accident puţin răspândit (şi deci puţin semnificativ) în istoria limbii române: (lat.) *deexcitare >
deştepta, (lat.) mixticium > mistreţ, (sl. v.) zlobivŭ > zglobiu;
· accident răspândit regional: în graiul crişean – sclab (pentru “slab”), sclańină (pentru “slănină”)
etc. sau în graiul muntean – (a) hărăni (pentru “a hrăni”), hărană (pentru “hrană”) etc.;
· alte epenteze sunt izolate şi deci individuale: acaftist (acatist), ceasclov (ceaslov) etc.
paragoga – rară în limba română; regional, de exemplu, se întâlnesc verbe care se conjugă lung (cu
sufixele verbale -esc, -eşte), deşi în limba literară ele se conjugă scurt: în graiul maramureşean –
simţăsc (simt), împărţăsc (împart) etc.
II. DETRACTIO
afereza – suprimarea unui sunet / grup de sunete aflat în poziţie iniţială: colo (acolo), (a) coperi (a
acoperi), (a) mestica (a amesteca), talieni (italieni), feştanie (sfeştanie), ice (zice), Saveta sau Veta
(pentru Elisaveta); în general, fenomene de limbă vorbită, populară sau regională.
· accident fonetic depistabil şi în decursul formării limbii: (lat.) *hirundinella > rândunea, (lat.)
*umbulicus > buric etc.
sincopa – căderea unui sunet / grup de sunete din interiorul unui cuvânt; de obicei, cade o vocală
neaccentuată (caracterizează vorbirea neîngrijită sau regională): iepur’le, laminuar’le, am vin’t, am
văz’t etc.
· sunt şi situaţii când limba literară preferă o formă rezultată prin sincopă: (rom. lit.) pernă / (gr.
mold.) perină (deşi aceasta este forma etimologică).
apocopa – suprimarea unui sunet / grup de sunete aflat la finală de cuvânt; extensiunea maximă a
apocopei este de 2 silabe: cinema (cinematograf), mă-ta (mamă-ta), ta(t)-tu (tată-tău – aici vezi şi
haplologia explicată mai jos), tac-tu (taică-tău) etc.
171
· apocopa sintactică (prin fonetică sintactică): c-un picior, las’ să fie, mam’ mare, G’o
(Gheorghe), Ioa sau Io (Ioane; aceste ultime două forme caracterizează graiul maramureşean
unde apocopa se realizează şi la nivelul unei propoziţii întregi: Pe se treze, în loc de “Petre se
trezeşte”) etc.;
· tot regional, ca în ultimele două exemple, se mai înregistrează apocopa sufixelor şi a
desinenţelor: (să) găzduie (pentru “găzduieşte” şi “să găzduiască”), (să) grăié (pentru “grăieşte”
şi “să grăiască”) etc.;
· în poezie (mai ales în cea populară), apocopa este folosită în realizarea măsurii şi a ritmului:
“Zidul se suia / Şi o cuprindea / Pân’ la gleznişoare, / Pân’ la pulpişoare…” (Mănăstirea
Argeşului); “Precum atunci şi azi întocma / Mărunte lumi păstrează dogma” (Ion Barbu – Oul
dogmatic).
III. TRANSMUTATIO
metateza – inversiuni metatetice consfinţite de uzul general sunt semnalate (în cercetările
diacronice) atât în cazul elementelor moştenite, cât şi în cazul cuvintelor împrumutate. Iată două
exemple de cuvinte moştenite: (lat.) formosus > frumos, (lat.) mus araneus > (rom. comună)
muşurońŭ > (aromână) şumurońŭ (“cârtiţă”; în dacoromână metateza nu s-a produs, iar sensul este
“muşuroi”); în cazul cuvintelor împrumutate, metateza se înregistrează la nivelul pronunţării
populare, nonliterare: scluptor, în loc de “sculptor”.
hiperbatul – (sl.) poklonŭ > (rom.) poclon > (rom. lit.) plocon, (bg.) protiva > (rom.) (îm)potrivă,
(lb. pop.) potropop (în loc de “protopop”).
IV. IMMUTATIO
asimilarea – accident fonetic foarte răspândit care constă în schimbarea uneia sau a mai multora
dintre caracteristicile articulatorii ale unui sunet sub influenţa altui sunet aflat în vecinătatea lui (nu
neapărat imediată).
· după natura sunetului care se modifică: a) asimilare vocalică – locomie (pentru “lăcomie”, [∂]
influenţat şi asimilat complet de [o]), ascunsără (pentru “ascunseră”); b) asimilare
consonantică – şuşea (pentru “şosea”, forma prezintă şi asimilare vocalică), poptit (pentru
“poftit”);
· după numărul trăsăturilor articulatorii care se modifică: a) asimilare parţială – nm > mm în
îmmulţi, o…u > u…u în cuşciug (după unii lingvişti, acestea ar fi exemple de acomodare, vezi
mai jos), sau, în pronunţarea populară şi în cea neîngrijită a neologismelor – belet (bilet),
derector (director), frezer (frizer), regement (regiment) etc.; b) asimilare totală (adică
172
schimbarea tuturor caracteristicilor fonetice ale sunetului, trecerea lui în altă serie vocalică) –
ă…i > i…i în richită (pentru “răchită”);
· după distanţa la care se găsesc cele două sunete: a) asimilare în contact – nb > mb în (a)
îmbuna (devenită normă în română: m înaintea bilabialelor p şi b); b) asimilare la distanţă –
s…t > s…s în ascusit (pentru “ascuţit”).
! asimilarea la distanţă este numită, uneori, anticipare sau propagare, iar cea în contact (v. şi asim.
parţială) – acomodare.
· după poziţia faţă de reper a sunetului modificat: a) asimilare regresivă (sunetul modificat se află
înaintea celui modificat) – l…r > r…r în pârcuri (pentru “pâlcuri”); b) asimilare progresivă
(invers) – ţ…t > ţ…ţ în ţinţirim (pentru “ţintirim”, regional);
· accident fonetic întâlnit şi în fazele de evoluţie a formelor latineşti în română: corona > curună
> cunună; *mirionem > mirune > minune etc.
disimilarea – este opusul asimilării; apare în cuvintele care conţin 2 (sau mai multe) sunete identice
(sau asemănătoare) – unul se modifică sau dispare sub influenţa celuilalt (tendinţă de simplificare);
· a) disimilare vocalică: sămănăm (semănăm), împodubit (împodobit), (lat.) percepere > precepe
> pricepe, (lat.) ceresium > cereş > cireş (de regulă, disimilarea este precedată de asimilare –
mixticium > mestreţ > mistreţ – şi urmată de o sincopă – directus > derept > dirept > drept);
b) disimilare consonantică: alantăieri (alaltăieri), scormolit (scormonit), sclintit (scrântit),
colidor (coridor) etc.
! în limba română actuală, consoanele supuse cel mai des disimilării sunt sonantele [l, n, r].
· disimilarea din fazele de trecere de la latină la română: canutum > cănunt > cărunt, minutus >
mănunt > mărunt, fratrem > frate, urceolum > urcior > ulcior etc.;
· după distanţa dintre sunete: a) disimilare în contact – pin / pân, în loc de “prin” (disimilarea în
contact se mai numeşte diferenţiere); b) disimilare la distanţă – mărunt (< mărunt);
· după numărul trăsăturilor fonetice care se pierd prin modificare: a) disimilare parţială – ulcior
(< urcior, [l] – lichidă laterală, dar tot sonantă ca şi [r]); b) disimilare totală (constă în pierderea
tuturor caracteristicilor şi deci la eliminarea lui din cuvânt) – (lat.) per extra > preste > peste;
· ca la asimilare: a) disimilare regresivă şi b) disimilare progresivă (vezi în exemplele
anterioare).
173
acomodarea (vezi şi asimilarea) – are caracter individual şi adesea izolat; constă în modificarea
uneia sau, eventual, a două dintre trăsăturile articulatorii ale unui sunet sub influenţa altui sunet
proxim: fn > mn în bumni (pentru “bufni”), vn > mn în pimniţă (pentru “pivniţă”) etc.
· în câteva cazuri, ea s-a impus în limba literară; de exemplu, [s] din prefixele des- şi răs- devine
[z] în vecinătatea unei consoane sonore: dezmembra, dezbina, răzbate, răzgândi…
anticiparea – pronunţarea unui sunet într-o silabă anterioară celei în care are ocurenţă motivată: a)
vocalică – din formele etimologice câne (< canem), pâne (< panem) etc. s-a ajuns (în graiul
muntean) la câine, pâine (acum literare); b) consonantică – impermangalat (în loc de
“hipermanganat”); unii lingvişti interpretează anticiparea consonantică drept epenteză.
! în Oltenia se întâlneşte o anticipare interesantă: roichie, ureichie, straichină etc. (pentru: “rochie”,
“ureche”, “strachină”) – vocala plenisonă [i] de după palatala [k’] formează diftong prin anticipare
cu vocala care precedă palatala.
sinereza – fenomen de coarticulaţie: două vocale alăturate, aflate în silabe diferite (hiat), sau o
vocală şi o semivocală a unui diftong din silaba următoare se pronunţă împreună, fuzionează într-un
diftong (şi deci nu se mai despart); apare, de regulă, accidental în pronunţarea individuală: flui-ram
(flu-ie-ram), şui-ram (şu-ie-ram), reu-ma-tism (re-u-ma-tism) etc.
diereza – opusul sinerezei: transformarea hiatului în diftong (fenomen foarte rar în română): pi-une-
ză (în loc de piu-ne-ză), in-a-u-gu-ra (în loc de in-au-gu-ra) etc.
haplologie – un grup de sunete identice sau asemănătoare se articulează o singură dată: jumate
(jumătate), as(t)’ toamnă (astă toamnă); este acceptată de limba literară în cazul adjectivelor duble:
tragi-comic (se evită cacofonia din tragico-comic).
analogia – nu este propriu-zis o transformare fonetică, ci regularizarea unei forme sub presiunea
altor forme cu care este asociată în funcţie de anumite criterii: luni (în loc de lune > lat. Lunae), ca
şi miercuri, marţi, vineri; octombrie (cu m neetimologic), ca şi septembrie, noiembrie, decembrie.
174
ANEXA 2
Texte dialectale aromâne, meglenoromâne, istroromâne
DIALECTUL AROMÂN
Text 1:
C um u s-feaţe şumurońlu
Unu oarfănu, ună oară, ş-aveà ună ayińe multu bună cu care-ş hrăneà fumeal’a. Viţinlu a
luĭ, omu multu avùtu, l-zilipsi tră aistă ayińe şi pînu* tu sone l’-u lo cu zore. Măratlu di oarfănu zduse
să s-plîngă la ğudicătóru tră aistă nidriptate. Ğudicătorlu atumţea cl’imă avutlu şi-l’ dzîse:
– Că-ţe loaşĭ ayińa viţinluĭ?
– Ayińa easte a mea, spuse avutlu.
– Aĭ martirĭ că ayińa easte a ta? întribă ğudicătorlu.
– Singură ayińa mărtiriseaşte că easte a mea, l’-u turnă avutlu.
– Aĭ minte, l’-dzîse ğudicătorlu, ayińa zburaşte vîrnăoară?
– Nu vă năirìţĭ, doamne, aĭde s-ńardzim şi va z-vidèţĭ că ayińa zburaşte.
– Maică-ĭ acşì, atumţea mîne tu optu oara va s-ńardzim deadùnu.
Pisti noapte avutlu lo h’il’-su, lu nviscù cu samure, ca fičoru di avùtu ţe erà, şi z-duse cu el
l-ayińe, feaţe aclò ună ńică lăgăme (lăgume, lugume) şi-l’ băgă fičorlu şi-l’ dzîse:
– Mîne, tu optu oara, cîndu noĭ va z-yińimu aoaţe şi va s-intribămu ayińa „A cuĭ eştĭ?”,
tini va z-dzîţĭ: „Éscú avutluĭ”.
Cu aestă turlie avutlu zăptisì ayińa ţe-l’ avea ocl’ulu. Măratlu di oarfănu, învirinàtu di
nidriptatea aestă, blăstimă şi dzîse:
– Blăstimatu s-h’ibă s-alagă sumu locu eta tută şi luńină s-nu veadă aţèlu ţe grì.
Şi de-atumţea, fičorlu a iştùi avùtu s-feaţe şumuróńu.
(P. Papahagi – Basme aromâne, apud M. Caragiu Marioţeanu, Compendiu de dialectologie română
(nord- şi sud-dunăreană), Bucureşti, 19751)
* − în redarea textelor dialectale nu se va respecta norma ortografică privitoare la „â”, dat fiind că
avem a face cu transcrieri fonetice dialectale.
1 Am preferat sursei directe lucrarea Matildei Caragiu Marioţeanu, deoarece textul beneficiază de o retranscriere
fonetică dialectală mult mai adecvată (în textul cules şi transcris de Papahagi, apare, de exemplu, cuvântul „ayińă”, ceea
ce constituie o clară inadvertenţă: după [ń] nu poate fi ocurent un [ă] – vezi p. 18 a lucrării lui P. Papahagi, op., cit.).
175
Transpunere literală2 în dacoromâna literară:
C um se făcu (s-a făcut) 2 cârtiţa
Un sărac, odată, avea o vie foarte bună cu care-şi hrănea familia (copiii). Vecinul lui, om foarte bogat, îl
invidie pentru această vie şi până la urmă i-o luă cu forţa. Bietul sărac se duse să se plângă la judecător pentru (de)
această nedreptate. Judecătorul atunci îl chemă pe bogat şi-i zise:
– De ce luaşi (ai luat) via vecinului?
– Via este a mea, spuse bogatul.
– Ai martori că via este a ta? întrebă judecătorul.
– Singură via (via însăşi) mărturiseşte că este a mea, i-o întoarse bogatul.
– Ai minte (eşti întreg la minte)? îi zise judecătorul, via vorbeşte vreodată?
– Nu vă necăjiţi, domnule, haide să mergem şi veţi vedea că via vorbeşte.
– Dacă-i aşa, atunci mâine la ora opt vom merge acolo.
Peste noapte, bogatul îl luă pe fiu-său, îl îmbrăcă cu samur (blană de samur), ca pe un fecior de bogat ce era, şi
se duse cu el la vie, făcu acolo o mică groapă şi-l puse (băgă) pe fecior (în groapă) şi-i zise:
– Mâine, la ora opt, când noi vom veni aici şi vom întreba via „A cui eşti?”, tu vei zice: „Sunt a bogatului”.
În acest fel (prin acest şiretlic) bogatul puse stăpânire pe via pe care pusese ochiul. Bietul sărac, amărât de
nedreptatea aceasta, blestemă şi zise:
– Blestemat să fie să alerge (umble) (pe) sub pământ în veci (tot timpul) şi lumină să nu vadă cel ce grăi
(vorbi).
Şi de atunci, feciorul (băiatul) acestui bogat se făcu cârtiţă.
Particularităţile fonetice, morfologice, sintactice şi lexicale ale textului (în ordinea apariţiei lor
în primele două fraze din text):
· cum[u], ğudicătorl[u]… – [u] scurt, după o consoană, şi [u] silabic după grup consonantic; [u]
scurt după o consoană nu a fost notat peste tot în textul reprodus de Papahagi (corectat de M. C.
Marioţeanu);
· s-feaţe – se făcu; formă arhaică de perf. simplu (< lat. fecit), cu lat. é + …ĭ (> e) > ea, diftong
păstrat în aromână după labiale, indiferent de timbrul vocalic din silaba următoare; să se observe
aceeaşi conservare în cuvintele fumeal’a, ńardzim, veadă (cf. dr. familie, mergem, vadă).
Tototdată, întâlnim în forma s-feaţe, ca şi mai jos în viţinlu, atumţea, că-ţe, aţel, tratamentul
fonetic lat. c + e, i – în aromână, devenit [ţ] şi nu [č], ca în dacoromână; în fičor, sunetul [č] nu
este o excepţie de la regulă, el provenind dintr-un lat. t + i + ó > č, cf. şi dr. fecior. Africata
sonoră [dz], provenită din lat. g + e, i, apare în forma s-ńardzim (“să mergem”). Să se remarce
şi elidarea vocalei [e] (închisă adeseori la [i], în silabă neaccentuată) în pronumele reflexiv se
2 Cât mai aproape de text, fără a căuta echivalări literare în dacoromână.
2 Avem de-a face cu un basm de tip „legendă”, se narează originea unui anumit animal.
176
(si) şi în conjuncţia conjunctivului se (si) (provenită din lat. si): s-feaţe, să s-plângă, s-ńardzim,
s-hibă, s-alagă, s-nu veadă.
· şumuróńlu – cârtiţa; < lat. mus araneus (care stă şi la baza dr. “muşuroi”), cu metateza mu-şu
> şu-mu şi cu păstrarea lui [ń], provenit din lat. n + e, i + vocală (context fonetic întâlnit în
sufixul -oneus, -onea). Tot un [ń] arhaic este şi cel din ayińe (< lat. vinea); -lu este articol
enclitic masculin şi neutru singular (ca şi în viţinlu, măratlu, ğudicătorlu, avutlu, fičorlu). Să se
remarce că articolul în discuţie prezintă un [-u] silabic, dat fiind că este ataşat unui cuvânt
terminat înt-o consoană.
· unu oarfănu – un sărac (< lat. < gr. orphanus); înseamnă şi „orfan” ca în dr., diferenţa fiind dată
de accent: oárfănu, nu orfán, argument posibil pentru introducerea lui direct din greacă, nu prin
filieră latină.
· una – o, art. fem. nehot. (cf. şi dr., istr. o); ar. şi megl. au păstrat consoana [n] din lat. una.
· oară – dată (< lat. hora), folosit în dacoromână numai la pl., ori; istroromâna formează acest
numeral adverbial cu ajutorul ital. volta > istr. votę.
· ş-(avea) – îşi (avea), pronume reflexiv neaccentuat în D cu valoare de D etic; în dr., valoarea de
D etic se realizează numai la persoanele I şi a II-a.
· ayińe – vie (< lat. vinea), cu palatalizarea fricativei labiodentale [v] ([y], în transcrierea ALR);
aceeaşi particularitate în va z-yinimu. Pentru [ń], vezi supra şumuróńlu. După consoană palatală,
în cazul de faţă [ń], aromâna nu suportă [ă] (cum a transcris P. Papahagi în lucrarea citată).
· multu bună – foarte bună, superlativ absolut al adjectivului bună, format cu adverbul multu (<
lat. multum); acest adverb se utiliza cu aceeaşi valoare în dr. veche (cf. şi la Eminescu: „mult
bogat ai fost odată, mult rămas-ai tu sărac”), pe când în dr. modernă, a fost preferat foarte (< lat.
forte). [-u] din multu este silabic, pentru că urmează după două consoane.
· fumeal’a – familia, copiii. Spre deosebire de dr., care a pierdut vechiul sens de “familie” al lat.
familia (reflexul acestui cuvânt fiind în dr. femeie), aromâna păstrează sensul originar:
“familie”, “familie cu copii” sau chiar numai “copii”. În afară de acest aspect, al păstrării
sensului originar în aromână şi al evoluţiei semantice a aceleiaşi forme în dacoromână, este
interesant şi tratamentul fonetic – diferit – pentru cele două dialecte: lat. familia > rom. com.
*fămeal’ă > ar. fumeal’e. Tratamentul fonetic constă în: [a] neaccentuat > [u], sub influenţa
labialei următoare, cu [ea] păstrat după labială, indiferent de natura vocalei din silaba
următoare şi cu [l’] păstrat ca şi în celelalte dialecte sud-dunărene. Pentru e < ă după consoane
palatale, vezi comentariul de la ayińe. Forma fumeal’a din text este articulată ca în dacoromână,
cu -a.
· viţinlu a lui – vecinul lui; pentru [ţ] în loc de [č], vezi mai sus la s-feaţe; pentru articolul -lu,
vezi forma şumuróńlu. Articolul posesiv este invariabil, a, în aromână, ca şi în unele graiuri ale
177
dacoromânei, cu excepţia celui muntean mai exact, unde s-a dezvoltat toată paradigma preluată
şi de limba literară (cf. vecinul acesta al lui). Articolul posesiv se deosebeşte nu numai
morfologic de cel din dacoromână, ci şi sintactic: el apare obligatoriu după numele determinat,
nu numai când există o altă determinare, cum se întâmplă în dacoromână. Să se compare ar.
viţinlu a lui / dr. vecinul [-] lui, dar vecinul acesta al lui.
· zilipsi – pf. simplu al vb. zilipsescu „a invidia, a râvni (la ceva)”, din gr. ζηλεύω “~”; alte
cuvinte de origine greacă din text: martiri, pl. al lui martiru, din gr. μάρτνρας “~”, oarfănu (v.
mai sus).
· tră (aistă ayińe) – pentru, prepoziţie, < lat. intra.
· tu sone – tu “în, (până) la”, prepoziţie, < lat. intro, v. şi tu (optu oara); sone „sfârşit, urmă” <
tc. son “~”; alte forme împrumutate din turcă existente în text: zore „forţă” < tc. zor “~”;
samure „samur, zibelină” < tc. samour “~”; lăgăme „groapă, şanţ, canal” < tc. laghym “~”;
turlie „fel” < tc. turlu “~”; zăptisi, perf. simplu al verbului zăptisescu „a pune stăpânire (pe
ceva), a uzurpa, a confisca” < tc. zabt „uzurpare”.
Alte particularităţi al textului:
· ğudicătoru – forma prezintă arhaismul fonetic [ğ], stadiu intermediar între lat. j- + o, u şi dr. lit.,
megl., istr. [j] (adică: lat. judico > ar. ğudcu, dr. lit. judec). Fonetismul [ğ] se păstrează şi în dr.,
în graiurile moldovean, maramureşean şi bănăţean.
· cl’imă – perf. simplu al verbului cl’emu “a chema”; fază intermediară între lat. clamo şi stadiul
final de palatalizare din dr., chem [k’em].
· cl’imă avutlu – îl chemă pe bogat; vezi şi lo h’il’-su îl luă pe fiu-său – sunt două sintagme în
care se observă o particularitate specifică aromânei: absenţa lui pe la Ac numelor de persoană cu
funcţia de obiect direct (a se compara cu construcţia echivalentă din dacoromână).
dzîse – perf. simplu al verbului dzîcu “a zice” (timpul trecutului este perfectul simplu în aromână şi
nu perfectul compus ca în dacoromână), cu fonetismul [dz], sunet intermediar între lat. d (+ e, i, y)
şi dr. [z] (cf. lat. dico > ar. dzîc, dr. lit. zic); ca şi fonetismul [ğ], [dz] se păstrează şi în unele graiuri
dacoromâne (moldovean, maramureşean, bănăţean); fricativa labiodentală surdă [f] apare
palatalizată în stadiul [h’]: h’il’-su, s-h’ibă; dintre bilabiale, semnalăm în text nazala [ń], stadiu de
palatalizare a oclusivei bilabiale nazale [m], în cuvintele: s-ńardzim, luńină.
178
DIALECTUL MEGLENOROMÂN
Text 1: Tindi-ti cot ăţĭ1 jundzi2 ĭurganu3.
(Întinde-te cât îţi ajunge plapuma.)
Text 2: S`ondzili4 apu nu si faţi.
(Sângele apă nu se face.)
Text 3: Ficĭorilĭ mănăncă pruni, la tăt`oñĭ5 la str`ępijă dinţilĭ.
(Feciorii mănâncă prune, taţilor li [se] strepezesc dinţii.)
Text 4: Ursoñĭa6 cu furnìzĭ si poati săturari7?
(Ursoaica cu furnici se poate sătura?)
1 – vocala [î] lipseşte din sistemul fonologic al meglenitei; aceasta se realizează ca [ă] (foarte des) –
vezi şi forma mănăncă; alteori, se realizează ca [o], vezi forma s`ondzili;
2, 4 – [dz] nu apare decât în anumite graiuri (de exemplu, în graiul din Ţărnareca), în rest, [dz] s-a
fricatizat la [z] (vezi mai jos, forma furnizi);
3 – cf. şi bănăţeanul iorgan;
5 – exprimare analitică, cu prepoziţia “la”, a D-ului;
6 – substantivul feminin este derivat cu sufixul -ońe (< lat. -onea); cf. şi băn.
-oańe (din, de exemplu, măgăoańe, în opoziţie cu dr. lit. măgăoaie);
7 – vezi valoarea verbală (de infinitiv scurt prezent în dr.) a infinitivului lung după un verb modal.
DIALECTUL ISTROROMÂN
Text 1: Båte fl’eru1 pira-i cåd.
(Bate fierul până-i [cât e] cald.)
Text 2: Mai bur ie åstez ovu nego măre gal’ira2.
(Mai bun e astăzi oul decât mâine găina.)
Text 3: Åţa se prikinę iuvę3-i mai subţire.
(Aţa se rupe unde-i mai subţire.)
Text 4: După gustu lu åt4 nu-ţ la mul’ęre.
(După gustul altuia nu-ţi lua muiere [soţie].)
179
Text 5: Glåsu lu åsiru5 nu se åvde-n cer.
(Glasul asinului nu se aude-n cer.)
Text 6: Nu-ţ pure nåsu iuvę nu-ţ cuhę6 ola.
(Nu-ţi pune [băga] nasul unde nu-ţi fierbe oala.)
Text 7: Låsę omu bęt ke va ăns cadę7.
(Lasă[-l pe] omul beat că va cădea [el] însuşi [singur].)
1 – [l’] este introdus între labiodentală şi iot după model croat; în acelaşi exemplu, de observat şi
rotacismul (prezent şi în textele 2, 5,6);
2 – vezi structura comparativă şi modul de introducere a elementului de comparaţie nego;
3 – forma notată cu indice provine din latină; din acelaşi etimon se poate menţiona şi forma iuo
(însemnând “unde”), păstrată cel puţin până în secolul al XVII-lea în dacoromână şi conservată
regional în Crişana (cf. şi ar. iu, megl. iundi – din iu + undi);
4, 5 – vezi modul de exprimare a G-ului (cf. şi);
5 – de observat fenomenul consonantizării semivocalei [u];
6 – forma cuhę este de origine croată, această sursă de împrumut lexical fiind una reprezentativă
pentru istroromână;
7 – vezi modul de exprimare a indicativului viitor (asemănător celui din dacoromână).
180
TEXTE SUBDIALECTALE
SUBDIALECTUL MUNTEAN
C înd î tăi é m p ó r cu dă Crăč ú n
Cînd î tăiém pórcu dă crăčún î prima dată, îl puném1 la saramúră, la îrdău2 sau la
álbiie3 curată dă… porc, dă carne-adică, şi după áia-l lăsăm trei zile la saramúră, patru zile, cît
să4 poate, şi după aia luom5 plăticili, le toph’im6, facem untură, după ce topiim7 carnea, băgăm
muşk’i la uală8, dîmplătič9, dacă mai aveŋcarne mai multă… după ce le prăjîm, ce ne
rămîne… carne, uase, uorce10, le legăm cu teiişóru bg’ine şi le puném agăţate la fum, le ţînem…
cįrca o săptămînă, după aia le puném la pod, sus, la áier, ca să nu… să… înciŋgă, să să strice,
după aia iei şi fácem11 mîŋcare cînd vrem, cînd avem nevoie.
(Balta-Doamnei − Prahova)
1 − asemenea deplasări accentuale (cf. lit. púnem) sunt frecvente în subdialectul muntean.
2 − afereza lui [h] iniţial este un fenomen destul de întâlnit în acest subdialect (se înregistrează însă
şi fenomenul invers, cf. haripi, în variaţie liberă cu lit. aripi).
3 − cf. lit. albie; forma din text, cu sensul de „covată”, este un muntenism, căruia îi corespunde în
subdialectul bănăţean troacă, iar în celelalte arii covată; v. ARLRM [serie nouă], III, h. 1039
Albie (de spălat rufe).
4 − trecerea lui [e] în altă serie vocalică (dar şi a lui [i] din prepoziţiile „din”, „dintre” etc. > dîm,
dîntre., de exemplu) este un fenomen frecvent în subdialectul muntean, afectînd mai ales
conectivele (conjuncţii, prepoziţii); aici se produce la pronumele reflexiv, forma conjunctă, se;
se mai întâlneşte şi în alte arii dialectale, însă nu cu aceeaşi frecvenţă şi afectând mult mai
puţine forme.
5 − formă verbală de ind. prez., cf. lit. luăm; acest tratament fonetic − de schimbare a seriei vocalice
a lui [ă], aflat în hiat − se manifestă destul de des în aria subdialectului muntean; se mai
produce, în aceleaşi contexte fonetice, şi fenomenul sinerezei: luăm > luuom.
6 − fenomen de palatalizare incipientă (v. Text 1, nota 3).
7 − fenomen de palatalizare incipientă care se manifestă în variaţie liberă cu cel remarcat mai sus, la
nota 6.
8 − tratament fonetic: oa >ua.
9 − de observat acomodarea sintactică, des întâlnită în acest subdialect (din > dîm, cu [n] > [m] în
contact cu plătič; v. şi alte forme din text afectate de acelaşi tratament fonetic).
10 − tratament fonetic: o > uo şi epenteza lui [i], probabil din cauza naturii devocalizate şi nesilabice
a vocalei în această poziţie.
181
11 − subiectul nedeterminat e exprimă, în graiurile populare, prin persoana a II-a singular sau prin
persoana I plural de la indicativul prezent; este de remarcat că informatorul amestecă aceste
două procedee: „după aia iei şi facem mâncare”.
SUBDIALECTUL MOLDOVEAN
Opincile
Uok’ĩŝịli di k’éli di porc sau di vácî sî fáŝi-nfélu-aiista: sî táii k’élea pórcului şuşniţ1 aşá /
uárdiiị2 sî spúni /… aşá sî spúni //3… sî táii k’elea ŝéie uárdii-aşá s-o fac şúşniţ… sau fîşîiị //… dipi4
ŝ-am tăiét k’elea… normálaşá cît trébi şúşniţaşá lũž / am măsurátk’işóru… uómului… cári
trébu sî-i fac uok’iŋca cîtîi di lúŋgî […] şî-nŝép s-o facu //
Fac înfélu ísta… uo adún / uo dau în dóuî /… uo strîŋg la uŋcápît / şî-i puiacólo… nasu5
ca sî bag curáua… şî pi nasu bag nişti cúii la cápîtu… cari s-adunî […] / pi urmî-i fac creţ… di-o
parti şî di alta di la nasu // páisprîdzăŝi creţ di-o parti / páisprîdzăŝi creţ di alta […] şî cam ásta-i
treaba.
(Rotileşti, com. Câmpuri − Vrancea)
1 − moldovenism, „şuşăniţă, fâşie, bucată lungă şi îngustă de pământ, de piele, de hârtie etc.”.
2 − moldovenism, „oajdă, fâşie”.
3 − în sistemul de transcriere folosit în ultima vreme se elimină unele semne de punctuaţie: punctul
(ceea ce face inutilă folosirea majusculelor), virgula, punctul şi virgula; se introduc barele,
simple (/) sau duble (//), punctele de suspensie şi, uneori, accentul dublu (″) pentru a nota:
limitele unităţilor de intonaţie nonterminale, intonaţia specifică sfârşitului unei comunicări,
pauzele perceptibile făcute de vorbitor (pauze datorate respiraţiei, ezitărilor etc.), accentul
dinamic, acesta având, adesea, valoare stilistică.
4 − „după”; dipi este specifică şi unor graiuri graiuri munteneşti.
5 − „gurgui (la opincă)”.
SUBDIALECTUL CRIŞEAN
Întîmplare la nuntă
S-o făkut odată nuntă în Ursadǔ; š-am fo ši yo popt’ită la nuntă. Ši m-am dusu, ši kîndǔmǐ
petrečèm may bińe, am văzutu pă mama juńeluy strîgînd „tulay”1, înkăirîndu-să dă kapu kă nar’e
kăputǔ2 la brîw. Da ind’ǐ3-o fi kăputu iy oare? Am išit afară ši l-am văzut în val’e moyèt don
fečorǔ karǐ o vrut šî yèye4 fata may naint’i. Dak-o dus kăputu babiy-n val’e, s-o may dus la
182
mătušę fèt’iy ši y-o desl’ega vaka dîn ištalăw5 ši y-o dus în tîrnats ši mînče tènkyǔ6. Ši kapril’i l’yo
suit în podǔ. Š-o avut un bătrîn surdu. Ši s-o skulatu bătrînu šǐ-o văzut vaka mînkîndu pă tènkyǔ
ši kaprili zbîrlontsat’i7-n pwodu. Bătrînu-o strîgat „tulay”, k-o gînd’i kă-y draku la yi î pwodu. N-o
fo draku, šǐ-o fost kaprili; s-o suitu akolo-n pwodu ši l’i mulgî.
(Ursad − Bihor)
1 − (interj. specifică zonei Ardealului) „ajutor!”, „vai!”.
2 − „haină scurtă, purtată peste cămaşă”, termen specific Crişanei.
3 − „unde”, formă specifică Crişanei.
4 − conjunctivul format cu morfemul şi.
5 − „grajd”, termen specific zonei Ardealului.
6 − „porumb”, termen specific Crişanei.
7 − zbîrlonţat, „cocoţat”, termen specific Crişanei.
SUBDIALECTUL MARAMUREŞEAN
Obicei la Anul Nou
[…] pî1 la noi pîn sāt / la… ánu nou / la sîmvăsîi2 / să strîŋg fečóri şî… grăiesc3 să strîğă4 la
fęt’ě d’iŋ cóstă5 // să strîŋg mai muld6 lauoláltă / şî să duc în dóuă d’áluri // şî strîgă únu la…
áltu […] să duc şî strîgă la… únu la čăla(ă)lált / strîgă: „măi bráiculě7!” // čăia îî8 răspund: „čă!”
// „a cui fátă nu să mărită?” spun a… òrecuivá9 d’i sat // întreábă că d’i čă? // ş-āpi spúńẹ că
únā… rămîńě d’ě bătú dóba / áltā… i búnă d’ě… ton10 la curét’11 / álta d’ě pút’ină la pępiń12 / la
cáre cum… / şt’iu iěi să strîğă // dup-ačă să strîŋg îáră la un loc şî cobóră d’i pă d’al //.
(Călineşti − Maramureş)
1 − schimbare a seriei vocalice (e > î), mai ales în prepoziţii, specifică zonei Maramureşului (dar,
sporadic, şi altor zone din Ardeal), spre deosebire de muntenia, de exemplu, unde pe se
realizează ca pă (e > ă).
2 − „Sfântul Vasile”, forma din text rezultând dintr-o serie de transformări fonetice (epenteză,
apocopă, acomodare).
3 − „se sfătuiesc, vorbesc, se înţeleg”, sens frecvent utilizat pentru acest verb în Maramureş.
4 − „să strige”, conjunctivul prezent de pers. a III-a pl. al verbului „a striga”; tratamentul fonetic este
specific Maramureşului: vocalele [e, i] (mai ales [e]) trec într-o altă serie vocalică, [î, ă], când
se află după africatele [č, ğ], ca urmare a pronunţiei dure a acestor africate; vezi şi formele:
čălălált, čăia, čă, dup-ačă.
5 − „coastă”; tratament fonetic: monoftongarea lui [oa].
183
6 − sonorizarea africatei [ţ]; aceasta se modifică în perechea ei sonoră, [dz], sub influenţa
proximităţii sonantei [l].
7 − „fârtate!”, apelativ specific acestui subdialect.
8 − apariţia unei noi semivocale, [î] (în poziţia semivocalei [i]), inexistentă în sistemul fonologic al
limbii literare (prezentă şi în Banat); vezi şi forma îáră.
9 − monoftongarea lui [oa] din „oarecuiva” (< adv. oare + cui + va), pronume nehotărât frecvent
întâlnit în această zonă (sporadic, şi în Crişana).
10 − „butoi”, cuvânt specific acestui subdialect.
11 − „varză”, cuvânt întâlnit şi în alte graiuri (în cel moldovean, de exemplu: [curek’] < lat.
colic(u)lus); aici cu palatala [t’], specifică zonei.
12 − „castravete”, termen specific Maramureşului (sporadic, şi în Crişana, unde este preferat
„scîrtavete”).
SUBDIALECTUL BĂNĂŢEAN
Nuntă la Bănia
[…] cînsă áflă uŋcopil1 cu uo fată / cuopilu spuńẹ la părinţ că-i plášį2 dă fata áia // atũš
părinţî măi cu alčẹ3 ńámuri să duc împiţît4 // aşá să dzîšẹ / mpiţît // ş-atũš dîắruiį cîta5 fîáta şî
sẵ-ţăl’ég cînsă fácă nūnta // după šį s-or înţăl’es / or plicát / toată lúmia / şî / în vrięmia cîns-o
vuorbit la(å)6 [e]7 / fac nuntă(ę)8 // la nuntă să duc číńẹri şî kiámă nuntạşî // şî dăzári9 // şî părinţî
kiámă pr-ăi10 bătrîń//
dumíńică đimińaţa nuntǻsî s-astrîŋg11 la nåş // cu náşî / cu toţ / să duc la ăl činăr la
fruşčúc12 // dî la fruşčúc să duc cu tuóţî / să ia pr-a čínără / să ia guóviia13 / şî să duc la bisắrică /
la cunuńíiĕ […].
(Bănia − Caraş-Severin)
1 − „flăcău, tânăr”, sens specific Banatului.
2 − fenomenul transformării africatei [č] în fricativa intermediară [š] (acelaşi tratament fonetic, al
fricatizării africatei, se aplică şi africatei [ğ] care trece la [ž], cf. [ğem] > [žem]); vezi şi
formele: atũš (adv. atunci), šį (pron. rel. inv. ce).
3 − [t] + [e, i] > [č] (iar [d] + [e, i] > [đ]), tratament specific zonei Banatului; vezi şi formele:
číńẹri, đimińaţa, činăr, fruşčúc, čínără.
4 − „în peţit”, fenomen de acomodare: [-n] [p-] > [-m].
5 − adv. „puţin, puţintel”, termen specific Banatului.
6 − prep. la apare în variaţie liberă cu forma lå; fenomenul labializării lui [a] este frecvent în Banat,
vezi şi formele: nuntǻšî, nåş.
184
7 − [e] este echivalent cu un [e] foarte deschis şi constituie realizarea pron. pers. de pers. a III-a,
fem., „ea”.
8 − [ă] final se află, destul de frecvent în graiul bănăţean, în variaţie liberă cu [ę].
9 − sau dărzari „chemaţii miresei care îi duc hainele de zestre (dîrzele < srb. drŭzŭ)”, termen
specific graiului bănăţean.
10 − „pe ăi (ăia, acei(a))”, prin epenteza lui [r], reminiscenţă a formei din româna veche, pre, a lui
„pe” (prin metateză din lat. per) şi apocopa sintactică a lui [e] în contact cu o vocală; vezi şi
forma pr-a „pe a (aia, aceea)”.
11 − afereza lui [a] la indicativul prezent al verbului a strînge.
12 − fruştiuc „mâncare de dimineaţa, dejun” < germ. frühstück „micul dejun”, termen specific
graiului bănăţean; tratamentul fonetic constă în transformarea lui [t] în [č] (vezi mai sus, nota
3).
13 − „mireasă”, termen specific graiului bănăţean (< srb. govĭe).
BRAŞOV, 2006
185
Admin
Facultatea de Litere 