Doamna Bovary- Gustave Flaubert

Coperta de Damicm Petrescu

GustaVe Flaubert, Madame Bovary (Moeurs  de  proviace) Editiotis Verda. Paris

GUSTAVE FLAUBERT

DOAMNA BOVARY

(MORAVURI DE PROVINCIE)

ROMAN

Traducere  de  Dmosten

EDITURA   CARTEA   ROMANEASCA

Eram în sala de meditaţie cînd directorul intră urmat de un elev nou, îmbrăcat orăşeneşte, şi de un băiat de serviciu, care aducea un pupitru din cele mari. Cei care dormeau se treziră, sărind cu toţii în picioare, ca şi cum ar fi fost surprinşi făcîndu-şi lecţia.

Directorul ne făcu semn sa stăm jos; apoi, tatorcîodu-se spre pedagog :

— Domnule Roger, îi spuse el încet, uite un elev pe care ţi-l dau în grijă ; intră într-a cineca. Dacă va fi sîrguincios si va avea o purtare bună, va trece la cei mari, unde s-ar cuveni să fie, după vîrsta lui.

Rămas în colţ, după uşă, unde de abia se zărea, noul-venU era un flăcău de la ţară, de vreo 15 ani, şi mai înalt decît oricare dintre noi. Avea părul tăiat drept pe frunte, ca un ţîrcovnic de sat, un aer de băiat cuminte şi foarte fîstîcit. Cu toate că nu era prea lat în spete, surtucul de postav verde, cu nasturi negri, îl strîngea pesemne pe la subsuori şi lăsa să se vadă prin deschizătura răsfrîntă a mînecii nişte încheieturi roşii, deprinse să fie goale. Pulpele, In ciorapi albaştri, îi ieşeau din nişte pantaloni gălbui, întinşi prea tare de bretele. Era încălţat cu nişte bocanci grei, prost văcsuiţi, cu tălpile ţintuite.

Elevii începură să spună lecţiile. Noul-vcnit era numai urechi, atent ca la predică, fără a îndrăzni să stea picior peste

picior, ori să se rezeme într-un cot, şi la ora 2 cînd suna clopoţelul, pedagogul fu nevoit să-i atragă atenţia că trebuie să se încoloneze şi el cu noi.

Cînd intram în clasă, aveam obiceiul să ne aruncam şepcilc pe jos, să nu ne încurce, ca să putem avea mîinilc libere ; trebuia să le facem vînt sub bancă de cum treceam pragul, aşa fel îneît să se izbească de perete şi să ridice o prăfărie grozavă ; aşa era moda.

Dar, fie că el nu prinsese mişcarea, fie că nu cutezase să facă la fel, noi terminaserăm rugăciunea, şi noul-venit tot îşi mai ţinea şapca pe genunchi.

Ceea ce punea el pe cap era ceva de-o înfăţişare foarte ciudată : semăna şi a căciulă, şi a şapcă, şi a pălărie rotundă, şi a caschetă de vidră, şi a scufie de bumbac ; într-un cuvînt, unul din acele sărmane lucruri a căror muta urîţenie este tot aşa de profund expresivă ca faţa unui imbecil. Ovală şi umflata de balene, ca începea cu trei caltaboşi rotunzi ; pe utmă, despărţite de o fîşie roşie, alternau romburi de catifea cu romburi de blana de iepure ; venea apoi un fel de sac ce se termina cu un poligon cartonat, care avea deasupra o broderie complicată de şnururi, de unde atîrna, la capătul unui şirei lung şi din cale-afară de subţire, o mică împletitură de fire de aur, în chip de ghindă. Şapca era neu-noup ; ii lucea cozorocul.

—  Scoala-te, îi zise profesorul.

Cînd se sculă, şapca-i căzu. Toata clasa pufni în rî. Se aplecă so ridice. Cel de alături i-o dădu jos cu cotul, şi el o mai culese o dată.

—  Dar  descotoroseşie-te  odată  de  şapca   ceea !   îi   «puse profesorul, care era un om de duh.

Elevii pufniră aşa de tare în rîs, îneît bietul băiat se fistici de nu mai ştia dacă trebuie să-şi ţină şapca în mina, s-o lase jos, sau să şi-o pună în cap. Se aşeză iar şi şi-o puse pe ţţnunchL

—  Scoală-te, reluă profesorul, şi -pune mi cum te cheamă, Noid-venil îngăimă bolborosind un nume nedesluşit.

.— Mai spune o dată !

Se auzi iarăşi aceeaşi bolboroseală, acoperita de hărmălaia clasei.

—  Mai tare, strigă profesorul, mai tare !

Noitl-venit, luînd atunci o hotărîre disperată, deschise o gură neînchipuit de mare şi răcni din toate puterile, ca i cum ar fi vrut să strige pe cineva :

—  Charbovari!

Izbucni deodată un tărăboi crescendo cu pfMtc ncdţite; băieţii urlau, lătrau, băteau din picioare şi strigau într-una: ,.Charbovari ! Charbovuri f Urmară apoi, tunînd, sunete răzleţe, ce se potoleau cu mare greutate, ca să înceapă uneori dintr-o dată în cîte un rînd de bănci, unde mai răbufneau, ici fi colo, înfundat, ca o petardă prost stinsă.

Totuşi, sub ploaia de pedepse, ordinea se restabili în clasa încetul cu încetul, şi profesorul, izbutind să prindă numele de Charles Bovary, după ce-l pusese să i-l dicteze, să-l silabisească ?i să-l recitească, porunci imediat nenorocitului să se ducă pe banca leneşilor, lînga catedră. El dădu să se mişte, dar, înainte de a pleca, se codi.

—  Ce cauţi ? îl întrebă profesorul.

-— Şap… începu sfios noiil-vcnit, privind îngrijorat împrejur.

—  Toata clasa să copiee cinci sute de versuri ! strigă pro-Eetocul furios, oprind, ca un Qaos ego ‘, o nouă vijelie. Linişte ! continuă el indignat, ştergîndu-şi fruntea cu o batistă pe care şi-o scoase din tocă. Tar dumneata, cel nou, ai să-mi copieri

1 In latină, cuvinte ameninţătoare pronunţate de NVptun (EutuLi, I, 135) împotriva vînturflor dezlănţuite, şi carr exprimau în gara UfMM ?J mînia.

de douăzeci de cri verbul ridiadus sum *. Apoi,, cu o voce mai blînclă : Ai să-ţi găseşti şapca ; nu ţi-a furat-o nimeni!

Totul intră în calmul obişnuit. Capetele se plecară pe caiete, şi noul-venit stătu, vreme de două ore, într-o cuminţenie exemplară, cu toate că mai primea din cînd în cînd cîte un cecoloş de hîrtie zvîrlit din vîrful peniţei, care îl împroşca pe faţă. Dar el se ştergea cu mîna şi sta neclintit, cu ochii în pămînt.

Scara, în sala de meditaţie, îşi scoase mînecuţele din pupitru, îşi aşeză lucruşoarele şi îşi linie cu grijă colile de hîrtie. Lucra sîrguincios, căutînd cu multă trudă toate cuvintele în dicţionar. Fără îndoială că numai datorită acestei bunăvoinţe de care dădu dovadă nu ajunse să fie dat într-o clasă inferioară; căci dacă ştia destul de binişor regulile gramaticale, nu ştia să dea frazelor o întorsătură aleasă. Primele lecţii de latină le luase cu preotul din sat, fiindcă părinţii lui, din economie, nu-l trimiseseră la liceu decît tîrziu da tot.

Tatăl lui, domnul Charles-Denis-Bartholome Bovary, fost subehirurg militar, compromis, prin anul 1812, în nişte afaceri cu recrutarea şi silit în acea vreme să-şi dea demisia, profitase atunci de farmecele sale personale ca să pună mîna la repezeală pe o dotă de şaizeci de mii de franci, pe care o aducea fata unui negustor de tricotaje, ce se îndrăgostise de înfăţişarea lui. Chipeş, palavragiu, ştiind să bată din pinteni, purtînd , favoriţi care făceau una cu mustăţile, totdeauna cu degetele pline de inele şi îmbrăcat în culori bătătoare la ochi, avea o înfăţişare de filfizon şi uşurinţa de vorbire a unui comis-voiajor. O dată însurat, trăi doi-trei ani din zestrea soţiei sale, mîncînd bine, sculîndu-se tîrziu, trăgînd numai din pipe mari de porţelan şi întoreîndu-se seara acasă doar după spectacol şî după ce cutreierase cafenelele. Socru-său muri fără să lase

Sînt ridicol (lat).

L

mare lucru ; indignat, se avîntă în industrie, pierdu ceva bani, apoi se retrase la ţară, unde voi să exploateze singur o moşie. Dar cum nu se pricepea mai mult în agricultură decît în stambă — lua caii la călărie în loc să-i trimită la arat, îşi bea cidrul pus în sticle în loc să-l vîndă, îşi mînca cele mai frumoase păsări din curte şi-şi ungea cizmele de vînătoare cu slănină de porc — ajunse repede să-şi dea scama că c mai bine să se lase de orice afaceri.

Cu două sute de franci pe an luă cu chirie într-un sat, la hotarul dintre ţinuturile Caux şi Picardia, un fel de locuinţă, jumătate fermă, jumătate conac, şi, amărît, ros de regrete, blestemînd cerul, pornit împotriva tuturor, se închise acolo, de la vîrsta de 45 de ani, scîrbit de oameni, după cum spunea, şi hotărît să trăiască liniştit.

Nevastă-sa fusese odinioară nebună după el, îl iubise suferind mii de umilinţe, ceea ce îl îndepărtase şi mai mult âi dînsa. Zglobie altădată, expansivă şi drăgăstoasă, devenise, cu vîrsta (aşa cum se întîmplă cu vinul răsuflat care se oţeteşte), greu de suportat, arţăgoasă şi nervoasă. La început suferise atît de mult, fără să se plîngă, cînd îl vedea ţinîn-du-se de toate tîrfele satului şi întoreîndu-se seara acasă din toate speluncile, scîrbit şi duhnind a băutură ! Mai tîrziu, mîndria ci se revoltă. Atunci tăcu, înghiţindu-şi mînia cu un stoicism mut, pe care-l păstră pînă la moarte. Era mereu pe drumuri, după afaceri. Alerga pe la avocaţi, la preşedintele tribunalului, ţinea evidenţa poliţelor, obţinea amînări, iai acasă călca, cosea, spăla, supraveghea lucrătorii, îi plătea, în timp ce, fără să se sinchisească de nimic, domnul, mereu toropit de-o somnolenţă îmbufnată, din care nu se trezea decît pentru a-i spune lucruri neplăcute, sta şi fuma la gura sobei, scuipînd în cenuşă.

Cînd avură un copil, trebuiră să-l dea la o doică. Adus acasă, plodul fu răsfăţat ca un prinţ. Maică-sa îl îndopa cu dulceţuri; taică-său îl lăsa să alerge desculţ şi, ca să facă pe

filozoful, spunea chiar ar putea foarte bine să meargă gol de tot, ca puii animalelor. Potrivnic înclinaţiilor materne, avea în cap un anume ideal viril despre copilărie, după care încerca să-şi educe feciorul, voind să fie crescut cu asprime, după moda spartană, ca să ajungă voinic. îl trimitea să se culce într-o odaie neîncalzită, îl învăţa să dea de duşcă pahare întregi de rom şi să-şi bată joc de procesiunile religioase. Dar, liniştit din fire, micuţul nu prea răspundea acestor sforţări. Maică-sa îl tîra mereu după dînsa ; îi tăia figuri în canon, îi spunea poveşti, îi ţinea monologuri fără sfîrşit, pline de-o melancolică veselie şi de dulcegării copilăreşti. în singurătatea vieţii, femeia voi să retrăiască în acest copil toate vanităţile ei spulberate şi sfărîmate. Visa pentru el situaţii înalte, îl şi vedea mare, frumos, spiritual, căpătuit la poduri şi şosele sau în magistratură. îl învaţă să citească şi să cînte două-trei romanţe scurte la un pian vechi de-al ei. Dar, la toate acestea, domnul Bovary, care puţin se sinchisea de literatură, spunea ca nu face să-şi bata capul. Au să aibă ei vreodată cu ce sa-l ţină în şcolile statului, să-i cumpere vreo slujbă sau un fond de comerţ ? De altfel, cu îndrăzneală, un om răzbate totdeauna în lume. Doamna Bovary îşi muşca buzele, şi copilul hoinărea prin sat.

Mergea în urma oamenilor care arau 1 şi zvîrlea cu bulgari în ciorile care zburau. Mînca mure pe marginea şanţurilor, păzea curcile cu o prăjină, grebla la vremea secerişului, alergi prin pădure, cînd ploua juca ţintaru! în pridvorul bisericii, jar în zilele de sărbătoare îl ruga pe paracliser să-l lase să tragă clopotele, ca să se spînzurc cît era de lung de funia lor groasă şi să se simtă purtat în zborul ei.

Astfel crescu ca un stejar. Ajunse să aibă mîini puternice şi obraji rumeni.

Cînd avu 12 ani, maicâ-sa obţinu pentru el permisiunea de a învăţa carte. îl însărcinară cu asta pe preot. Dar lecţiile erau atît de scurte i am de neregulate, că nu puteau li de

L

mare folos. I le dădea, în clipele de răgaz, în altar, sdnd în picioarc, şi de mîntuială, între un botez şi o înmormîntare ; sau, cînd nu mai trebuia sa plece, preotul trimitea să-i cheme elevul, după vecernie. Urcau în camera lui si se instalau acolo ; musculiţele şi fluturii de noapte se roteau mereu în jurul luminării. Era cald, copilul moţăia ; şi preotul, aţipind cu mîinilc pe burtă, începea să sforăie cu gura căscată. Altădată, ciad preotul se întorcea de la împărtăşania vreunui bolnav din împrejurimi şi-l zărea pe Charles hoinărind pe cîmp, î! chema, îl dojenea vreun sfet de ceas şi nu pierdea prilejul să-l pună să conjuge un verb la umbra unui copac. îi întrerupea un ropot de ploaie, sau vreo cunoştinţă care trecea pe acolo. De altfel, el era totdeauna mulţumit de elevul său : spunea chiar că tî nărui avea o memorie foarte buna.

Charles nu putea să rămînă numai cu aiît. Doamna fu. energică. Ruşinat, sau mai degrabă obosit, domnul cedă (ara împotrivire, dar mai aşteptară încă un an pentru ca băiatul sa primească prima comuniune.

Mai trecură şase luni ; şi, anul următor, Charles Iu în cek din urmă trimis la liceul din Rouen, unde-l duse chiar tatăt iui. către sfîrşitul lui octombrie, în timpr.l iarmarocului de la Saint-Romain.

Ar fi acum cu neputinţa ca vreunul dintre noi să-şi mai aducă aminte ceva de el. lira un băiat potolit, care se juca iu timpul recreaţiilor, îşi făcea serios lecţiile în sala de meditaţie, atent în clasa, dormind bine în dormitor, mîncînd bine în sufragerie. Avea drept corespondent un angrosist de fierărie din strada Ganterie, carc-l scotea o dată pe lună, duminica, după cc-şi închidea prăvălia ; îl trimitea să se plimbe în port, să se uite la vapoare, şi pe urmă îl aducea iar la liceu, pe la ora 7, înainte de masă. în fiecare joi seară îi scria mamei lui, cu cerneală roşie, o scrisoare lungă, închisă cu trei buline ; după aceea îşi mai arunca o dată ochii  pe caietele de istorie, sau.

11

citea un vechi volum de Auaharsis1, rătăcit prii) sala de meditaţie. Cîn-d se plimba, sta de vorbă cu omul de serviciu, rare era de la ţară, ca şi el.

• Dîndu-şi mereu toată silinţa, se menţinu totdeauna printre elevii mijlocii, ba chiar o dată obţinu o primă menţiune la ştiinţele naturale.

Dar cînd să termine clasa a treia, părinţii îl retraseră de la’ liceu, ca sa-l înscrie la Medicină, convinşi că va fi în stare să ra.bcască singur phiă la bacalaureat.

Maică-sa îi alese o cameră, la al patrulea etaj, care dădea spre L’Eau-de-Robec, la un boiangiu pe care-l cunoştea. Se învoi în privinţa pensiunii, lua mobilă, o masă şi două scaune, aduse de Ia ei de acasă un pat vechi din lemn de cireş, şi pe deasupra mai cumpără o sobiţa de tuci, cu provizia de lemne care trebuia sa-l încălzească pe sărmanul ei copil. Apoi, la sfîrşiuil săptamînii, plecă, după ce-i recomandă de o mie de ori să se poarte bine acum, cînd era lăsat de capul lui.

Programul cursurilor, pe care-l citi pe un afiş, îl zăpăci cu toiul : curs de anatomie, curs de patologie, curs de fiziologie, curs de farmacie, curs de chimie, şi de botanică, şi de clinică, şi de terapeutica, fără a mai pune la socoteală igiena, nici farmacologia, nume de a căror etimologie habar nu avea şi care i se păreau tot atttea porţi de sanctuare pline de venerabile bezne.

Nu pricepu o boabă din ţoale astea ; oricît asculta, nu prindea nimic. Cu toate acestea, muncea, avea caiete legate, ss ducea regulat la toate cursurile, era nelipsit la vizitele bolnavilor. îşi împlinea toate aceste mărunte obligaţii zilnice ca un ca] de manej care se lot învîrtc pe loc cu ochii legaţi, fără să ştie ce tot pisează ama.

Ca să cheltuiască mai puţin, maică-sa îi trimitea în fiecare săplămînă, printr-un curier, o bucată de friptură de viţel la

1 Filozof scit (secolul .ii VUea î.e.n.).

cuptor, din care mînca dimineaţa, cînd se întorcea de. la clinică, în vreme ce lovea într-una cu talpa în perete. Pe urmă trebuia să alerge la lecţii, în amfiteatru, la spital, şi să se-ntoarcă acasă, dc-a lungul străzilor. Scara, după masa sărăcăcioasă pe care i-o dădea gazda, se urca în camera lui şi se aşeza iarăşi la lucru, în hainele ude, carc-i aburcau pe trup în faţa sobei încinse.

în serile frumoase de vară, la ceasul dud străzile, călduţe încă, sînt pustii, cînd servitoarele joacă „volanul” ţ în faţa porţii, el deschidea fereastra şi sta cu coatele rezemate de pervaz. Rîul, care făcea din acest cartier din Rouen un fel de mică Veneţie infectă, curgea jos, sub el, galben, violet sau albastru, printre poduri şi gratii. Lucrători cinchiţi pe mal îşi spălau mîinile în apă. Pe nişte prăjini, care ieşeau din podurile caselor, fuioare de bumbac stăteau întinse la uscat. în faţă, peste acoperişurile caselor, se întindea cerul senin, roşu în amurg. Ce bine trebuie să fie acolo ! Şi ce răcoare sub făget! îşi umfla nările ca să tragă în piept miresmele dulci ale cîm-p.ului, care nu ajungeau pînă la el.

Slăbi, talia i se deşiră, şi chipul său căpătă o înfăţişare tristă, care-i dădea un aer aproape interesant.

în chip firesc, din lene, ajunse „să lase baltă toate hotărîrile pe care le luase. O dată lipsi de la vizita bolnavilor, a doua zi de la curs, şi, gustînd farmecele lenii, cu timpul nici nu mai calcă pe-acolo.

Prinse obiceiul de a merge la circiumă şi patima jocului de domino. A se închide în fiecare seară într-un local murdar, ca să bată pe mesele de marmură nişte mici osişoare de oaie marcate cu puncte negre, i se părea una din manifestările preţioase ale libertăţii sale, care-l înălţa în propria lui stima. Era ca o introducere în viaţă, ca o calc spre plăcerile oprite : şi cînd se întorcea acasă, punea mîna pe clanţa uşii cu o bucu tic

1 Joc vechi: într-un con de lemn cu mai muTie găuri erau fixate pzne, apoi s? arunca în sus cu rachete.

13

aproape senzuala. Atunci, multe lucruri care mocniseră înăbuşite în el începură să iasă la iveală : învăţă pe de rost cuplete pe care le anta celor care erau dispuşi să-l asculte ; era entuziasmat de Beranger, învăţa să facă un punch şi, în cele din urmă, cimoscu dragostea.

Datorită acestor ocupaţii pregătitoare, căzu răsunător )a examenul de doctorat. în aceeaşi seară era aşteptat acasă, ca sa i se sărbătorească succesul.

Plecă pe jos şi poposi la marginea satului, unde-o chemă pe maiiă-sa şi-i istorisi totul. Ea-l scuză, dînd toată vina insuccesului pe seama nedreptăţii celor care-l examinaseră, şi-l mai îmbărbăta puţin, luînd asupra ei sarcina de-a aranja totul. Domnul Bovary nu află adevărul decît peste cinci ani, cînd se învechise ; şi-l acceptă, neputînd, de altfel, să-şi închipuie că fiul lui ar putea fi prost.

Charles se puse deci pe treabă, pregătind pe nerăsuflate UMtte materiile pentru examen, învăţînd toate întrebările p£ dinafară. Şi trecu cu o notă destul de buna. Ce zi frumoasa pentru maica-sa ! Se dădu un adevărat banchet.

Unde avea să meargă să-şi exercite arta ? La Tostes. Acolo nu era decît un medic bătrîn. De mult timp doamna Bovary îl pîndea să moară ; şi nici nu apucase încă să se cărabăneasca batrînul, că Charles se şi înfiinţa, în calitate de urmaş al lui.

Dar să-ţi fi crescut fiul, să-l fi învăţat medicina şi sa-i fi descoperit Tostes, unde s-o practice, nu era totuşi de ajuns: îi trebuia şi o soţie. Maica-sa îi găsi una : văduva unui portărel din Dieppe, care avea 43 de ani şi o mie doua sute de franci venit.

Cu toate că era sluta, uscata ca o surcica şi plina de coşuri pe obraz, ca primăvara de muguri, doamna Dubuc avea, desigur, destule partide din care putea să aleagă. Ca să-şi ajungă scopul, bătrîna Bovary trebui sa înlăture toţi concurenţii, ba chiar să zădărnicească cu multă dibăcie intrigile unui cîrnaţar, susţinut de popi.

Prin căsătorie, Charles întrezărise o situaţie mai bună, în-e!;ipuindu-şi că va fi mai liber şi va putea dispune în voie de ei şi de banii soţiei. Dar stăpîna deveni nevastă-sa : ea-i hotăra ce trebuie să spună în lume şi ce nu, îl punea să postească vinerea, să se îmbrace după gustul ei, să-i sîcîie după cum îi poruncea ea pe. clienţii care nu plăteau. îi deschidea scrisorile, îi pîndea toate mişcările şi asculta, dc-alaturi, prin perete, consultaţiile pe care le dădea în cabinet de cuc ort aea înăuntru vreo femeie.

Trebuia să-şi aibă ciocolata în fiecare dimineaţă şi să fie răsfăţată la nesfîrşit. Se plîngea necontenit de nervi, de piept, de proasta ei dispoziţie. Zgomotul paşilor îi făcea rău ; dacă plecai, nu putea suferi singurătatea ; dacă te-ntorecai lingă dinsa, era negreşit ca s-o vezi murind. Seara, cînd se-ntorcea Charles, îşi scotea braţele lungi şi uscate de sub aşternut, i le arunca pe după gît şi, silindu-l sa se aşeze pe marginea patului, se apuca sa-i vorbească de neca7Airile ei : ca el o uită. ca iubeşte pe alta ! Bine-i spusese lumea că va fi nenorocită ; şi isprăvea prin a-i cere un sirop oarecare pentru sănătatea ei şi cev.f. mat multă drasoste.

li

înir-o noapte, pe la II, fură treiţi ele tropăitul unui cat care se opri drept în faţa porţii, lata în casa deschise ferestruica de la pod şi discută un timp cu cineva care era jos, în stxadfi. Venise clupă doctor ; avea o scrisoare. Nastasie cobor? scările dîrdîind de frig şi se duse sa deschidă broasca şi zăvoarele, unul după altul. Omul lasă calul şi, urmînd fata în casă, intră îndată clupă dînsa. Scoase din boneta lui de lînă cu ciucun

l

cenuşii o scrisoare înfăşurată într-o cîrpă şi o întinse delicat lui Charles, care se ridică în cot pe pernă, ca s-o citească. Nastasie, lîngă pat, ţinea Îmbinarea. Pudică, doamna sta cu faţa la perete, cu spatele la ci.

Prin scrisoarea aceea, pecetluită cu ceară albastră, domnul Bovary era rugat să se ducă de îndată la ferma Bertaux, ca să pună la loc un p-‘ .or rupt. Or, de la Tostcs la Bcrtaux sînt, mergînd de-a dreptul prin Longueville şi Saint-Victor, şase leghe bune de drum. lira o noapte întunecoasă. Doamna Bo-vary-tînăra se temea ca nu cumva bărbatul ci să aibă vrevin accident. Se hotărî deci ca rîndaşul să o ia înainte. Charles avea să plece trei ceasuri mai tîrziu, la răsăritul lunii. Urma să se trimită un băiat în întîmpinarea lui, ca să-i arate drumul care duce la ferma şi să-i deschidă porţile.

Pe la ceasurile 4 de dimineaţă, Charles, bine încotoşmănat în manta, plecă spre Bertaux. Moleşit încă de căldura somnului, se lăsa legănat în trapul liniştit al calului. De cîtc ori calul se oprea singur în faţa gropilor înconjurate de spini, săpate la capetele ogoarelor, Charles se trezea tresărind, îşi aducea aminte de piciorul rupt, încerca să-şi împrospăteze în minte toate fracturile pe care le ştia. Nu mai ploua ; începea să se crape de ziuă, şi pe crenguţele goale ale merilor păsărelele stăteau nemişcate cu penişoarele lor zburlite de boarea rece a dimineţii. Cînxpul neted se întindea la ncsfîr-şit, şi pîlcurile de copaci din preajma fermelor făceau, ici şi colo, pete de un violet-închis pe întinderea cenuşie care se pierdea în zare pe fondul mohorît al cerului. Din cînd în cînd Charles deschidea ochii ; apoi, obosit de gînduri, era furat de somn, fără să vrea, şi imediat îl apuca un fel de aţipeală. în care, senzaţiile lui proaspete confundîndu-se cu amintiri, se vedea, dedublat, student şi totodată însurat, culcat în patul lui, ca adineauri, şi străbătînd un salon cu oameni operaţi, ca altădată. Mirosul cald al cataplasmelor se amesteca în capul lui cu mireasma proaspătă de rouă ; auzea huruind pe vergelele lor

16

verigile de fier ale paturilor, şi pe nevastă-sa dormind… Cum tocmai trecea prin Vassonville, zări pe marginea unui şanţ un băiat stînd pe iarbă.

— Sînteţi doctorul ? întrebă băiatul.

Şi cînd auzi răspunsul lui Charles, îşi luă saboţii în mînă şi începu să alerge înaintea lui.

Pe drum, din tot cc-i spunea călăuza, doctorul îşi dădu seama că domnul Rouault trebuie să fie un gospodar din cei mai înstăriţi. îşi rupsese piciorul, în ajun, seara, întoreîndu-se de la un vecin unde serbase Bobotează. Ncvasta-i murise de doi ani. Nu avea pe lîngă dînsul dccît pe domnişoara lui, care-l ajuta să ţină casa.

Fagaşurile devenira mai adinei. Se apropiau de Bertaux. Băiatul se strecură atunci prin gaura unui gard de nuiele, dispăru, apoi se întoarse la capătul unei ogrăzi ca sa deschidă bariera. Calul aluneca pe iarba udă ; Charles se aplecă, să poată trece pe sub crengi. Cîinii de pază, legaţi de coteţele lor, lătrau, zbătîndu-se în lanţ. Cînd intră la Bertaux, calul se sperie şi sări în lături.

Era o fermă arătoasă. Pe deasupra porţilor deschise se vedeau în grajduri cai mari de arătură care ronţăiau tihniţi în faţa unor iesle noi. De-a lungul clădirilor se întindea un morman mare de băligar, din care ieşeau aburi, şi printre găini şi curci, ciuguleau, pe deasupra, vreo cinci-şase păuni, fala găinăriilor din Caux. l’îrla de oi era lungă, şura înaltă, cu pereţi netezi ca palma. Sub un şopron erau două căruţe mari şi patru pluguri, cu hamurile, cu bicele, cu jugurile şi cu tot echipamentul, ale cărui podoabe de lînă albastra erau prăfuite de colbul mărunt căzut din pod. Ograda mergea urcind, plantată cu copaci aşezaţi simetric, iar dinspre o baltă răsuna gălăgia veselă a unui cîrd de gîşte.

O femeie tînără, într-o rochie albastră de lînă merinos, cu trei volane, ieşi în prag în întîmpinarea domnului Bovary, pe care-l pofti în bucătărie, unde pălălăia un foc marc. Mîncarea

17

i

oamenilor clocotea primprejur în oale de uUe mărimile. Haine ude erau puse la uscat sub acoperişul căminului. Lopa-ţica, cleştele şi vîrful foalelor, toate de-o mărime colosală, stră-luceau ca oţelul şlefuit, iar de-a lungul pereţilor se întindeau ţoî soiul de ustensile de bucătărie, în care se oglindeau. inegal, flacăra luminoasă din sobă, laolaltă cu primele Licăriri ale soarelui bătînd în geamuri.

Charles sui la primul cat să vadă bolnavul, li găsi în pat. asudînd sub plapuma, cu boneta de bumbac aruncată cît colo. Ira un om scund, gros, de vreo 50 de ani, cu pielea albă, ochii albaştri, cu chelie deasupra frunţii şi care purta cercei. Pc-un scaun, alături, avea o carafă mare de rachiu, din care-şi turna din cînd în cînd ca să-i mai vină inima la loc ; dar cum îl văzu p doctor, îi pieri tot cheful şi, în loc să înjure cum făcea de douăsprezece ore, începu să geamă încetişor.

i*ra o fractura simplă, fără nici o complicaţie. Charles nici n-ar fi cutezat să-şi dorească una mai uşoară. Atunci, amin-tindu-şi felul de a se purta al profesorilor lui la patul răniţilor, îşi îmbărbăta pacientul cu tot felul de glume şi mîngîieri doftoriceşti, care sînt ca uleiul cu care ungi bisturiul. Ca să facă rost.de aţele, cântară în droşcarie o legătură de şipci. Charles alese una, o tiie în bucăţi, o netezi cu un ciob de geam, în timp ce fata în casă rupea nişte cearceafuri ca sa facă fese, iar domnişoara Hmnu încerca sa coasă nişte perniţe. Cum nu-şi găsea repede cutia de lucru, taul ci îşi pierdu răbdarea ; l:.mnu nu-i răspunse nimic ; dar, cosind, se inţBfM la degete şi le tot ducea la gură să le sugă.

Charles fu surprins de albeaţa unghiilor ei. Erau lucioase, ascuţite la vîrf, mai curate decît fildeşurile de I )ieppe şi tăiate în formă de migdala. Mina ei totuşi nu era frumoasă, poate nu destul de palidă, şi cu osişoarele degetelor cam uscate ; era şi prea lunga şi fără mlădieri molatice. Ceea ce avea frumos erau ochii; dc.şi căprui, parcau negri din cauza genelor, şi se uitau la tine sinceri, cu o îndrăzneală candida.

De îndată ce termină pansamentul, doctorul fu pofiit chiar de domnul Rouault sa îmbuce ceva înainte de a pleca.

Charles coborî în sala mare de jos. Pe-o măsuţă, la picioarele unui pat mare, cu baldachin îmbrăcat în stambă pe care erau zugrăviţi nişte turci, se aflau două taeîmuri, cu pahare de argint. Dintr-un dulap înalt de lemn de stejar, aşezat faţa în faţa cu fereastra, venea un miros de stînjenei şi de cearceafuri jilave, în colţuri erau aşezaţi la rînd, pe jos, în picioare, nişte saci de gfîu. Era tot ce nu încăpuse în hambarul de alături, în care te suiai pe trei trepte de piatră. Ca să împodobească locuinţa, agăţase într-un cui, în mijlocul peretelui, a cănii zugrăveală verde se cojea sub silitră, un cap de Minerva în creion negru, încadrat înu-o ramă aurită, care avea scris JM, cu litere gotice „Scumpului meu tata”.

Vorbiră mai întîi despre bolnav, apoi despre vreme, despre ger, despre lupii care cutreierau noaptea pe cîmp. Domnişoara Rouault se plictisea la ţara, mai ales acum, cînd căzuseră pe capul ei aproape toate grijile fermei. Cum în cameră era rece, dîrdîia mîncînd, lăsînd sa i se vadă puţin buzele cărnoase, pe care, cînd tăcea, avea obiceiul sa şi le muşte.

Oîtul îi ieşea dintr-un guler alb, răsfrînt. Cele doua pale negre de păr, atît de linse, îneît păreau dintr-o bucată, erau despărţite în creştet de o cărare subţire, care se afunda uşor. urmtnd curba craniului, şi, de-abia descoperind vîriul urechii, se împreunau la spate într-un coc mare, cu o mişcare unduioasa spre tîmple, lucru pe care medicul de ţară nu-l mai văzuse în viaţa lui. Umerii obrajilor erau trandafirii. Purta, ca M bârbai» un lornion de baga, petrecut între doi nasuiri de la corsaj.

Cînd Charles,  după   ce   urcase   să-şi   ia   rămas  bun   de  la moş Rouault, se întoarse în sala înainte de a pleca, o găsi în picioare, cu fruntea lipită de geam, privind în grădină, unde hnracii fasolelor fuseseră culcaţi de vînt. l-‘mma se-moarse. — Căutaţi ceva ? întrebă. ■— Cravaşa, vă rog, răspunse el.

Şi, spuaînd asta, începu să scotocească pe pat, pe după uşi, pe sub scaune ; cravaşa-i căzuse jos, între saci şi perete.

Domnişoara Emma o zări şi se aplecă peste saci. Din politeţe, Charles se repezi şi el şi, cum întindea braţul în aceeaşi direcţie, simţi cum pieptul lui atinge uşor spatele tinerei fete, aplecată sub dînsul. Ea se ridică, înroşindu-sc, şi—1 privi peste umăr, întinzîndu-i vîna de bou.

în loc să vină la Bertaux peste trei zile, după cum făgăduise, se înapoie chiar a doua zi, apoi regulat, de două ori pe săptă-mînă, fără a mai pune la socoteală vizitele neaşteptate pe care le făcea din cînd în cînd, ca din greşeală.

De altfel, totul merse bine ; vindecarea urmă după toate regulile, şi cînd, după patruzeci şi şase de zile, moş Rouault fu văzut încercînd să meargă singur prin cocioaba lui, domnul Bovary începu să fie socotit ca o marc capacitate. Moş Rouault spunea că n-ar fi fost mai bine îngrijit nici de cei mai buni medici din Yvetot sau chiar din Rouen.

Cît despre Charles, el nici nu încerca să se întrebe de ce .venea la Bertaux cu plăcere. Dar chiar dacă s-ar fi gîndit la asta. şi-ar fi explicat tot zelul prin gravitatea cazului, sau poate prin cîştigul pe care-l spera. Totuşi, oare pentru asta vizitele lui la ferma însemnau, printre bietele îndeletniciri din viaţa lui, o excepţie atît de îneîntătoare ? în zilele acelea se scula cu noaptea în cap, pornea în galop, îşi îndemna mereu calul, apoi se dădea jos să-şi şteargă picioarele de iarbă şi. înainte de a ajunge, îşi punea mănuşile negre. îi plăcea să se vadă intrînd în curte, să simtă bariera învîrtindu-se pe lingă umărul lui, şi cocoşul care cînta pe zid, şi slugile care-i ieşeau înainte. îi erau dragi şura şi grajdurile; îi era drag moş Rouault, care bătea palma cu el, spunîndu-i salvatorul meu; îi erau dragi micuţii saboţi ai domnişoarei Emma, pe lespezile spălate din bucătărie ; tocurile mari o înălţau puţin, şi cînd mergea înaintea lui, tălpile de lemn, ridicfndu-se repede, plcscăiau sec pe pielea ghetci.

20

Ea-l conducea totdeauna pînă la ultima treaptă a scării de la intrare. Cînd calul nu era încă. adus, aştepta şi ea acolo, îşi luaseră rămas bun, nu-şi mai spwncau nimic ; boarea vîntului o învăluia, ridieîndu-i valvîrtej şuviţele zvăpăiate de la ceafă, sau clătinîndu-i pe şold cordonul şorţului, ale cărui capete se încolăceau ca nişte panglici. Odată, pe o vreme de dezgheţ, de pe coaja copacilor se prelingea apa în curte, şi zăpada de pe acoperişuri se topea. Emma era în prag ; se duse să-şi caute umbrela şi o deschise. Umbrela, de-o mătase de culoare schimbătoare, prin care treceau razele soarelui, îi lumina cu reflexe jucăuşe pielea albă a feţei. Surîdca, de dedesubt, căldurii blînde de .afară şi se auzeau picăturile de apă căzînd una cîte una pe mătasea întinsă.

în primele zile cînd Charles se ducea la Bertaux, doamna Bovary-tînăra nu uita niciodată să întrebe cum merge bolnavul, ba chiar, în registrul pe carc-l ţinea în partidă dublă, alesese pentru domnul Rouault o minunată pagină alba. Dar cînd află că are o fată, începu să se informeze ; şi află ca domnişoara Rouault, crescută la maici, la Ursuline, primise, cum se spune, o educaţie frumoasă, că, prin urmare, ştia dansul, geografia, desenul, ştia să brodeze şi să cînl: la pian. Asta punea vîrf la toate !

„Aşadar, îşi spunea ea, de asta arata aşa de vesel cînd se duce s-o vadă, de asta îşi pune vesta cea nouă, chiar eu riscul de-a i-o strica ploaia ? Ah ! Femeia asta ! Femeia asta !”

Şi o urî, din instinct. La început îşi potoli sufletul prin cîteva aluzii. Charles nu le pricepu ; apoi, prin reflecţii întîm-plătoare, pe care el se făcea că nu le bagă în seamă, de teamă să nu dezlănţuie o furtună ; în sfîrşit, prin vorbe spuse pe şleau, pe neaşteptate, la care ci nu ştia ce să răspundă… Ce mai căuta la Bertaux, de vreme ce domnul Rouault se vindecase, şi dumnealor nu plătiseră încă ? Ah ! fiindcă acolo era o persoană, una care ştia să vorbească, să brodeze, o persoană

21

subţire. Asta-i plăcea : îi trebuiau domnişoare de oraş ! Şi iar începea :

— Fata lui moş Rouault, domnişoară de oraş î Ei, asta-i ! Bunicul lor a fost cioban, şi au un văr care era cît pe ce să treacă pe la juraţi pentru o bătaie dintr-o ceartă. Nu-i cazul să-ţi dai atîtea ifose, nici să apari duminica la biserică în rochie de mătase, ca o contesă. De altfel, vai de el, că de n-ar fi fost rapiţa de anul trecut, în mare încurcătură ar fi fost cu plata arenzilor întîrziate !

De lehamite, Charles nu se mai duse la Ikrtaux. După multe plînsete şi sărutări, într-o mare explozie de dragoste, Helo’ise îl pusese să jure, cu mîna pe Evanghelie, că n-o să se mai duca. Se supuse deci; dar tăria dorinţei lui protesta împotriva purtării sale supuse şi, printr-un fel de ipocrizie naivă, socoti că aceasta interdicţie de a o vedea îi da dreptul să o iubească. Şi apoi văduva era slabă ; avea dinţi lungi; purta vara şi iarna un mic şal negru, al cărui colţ îi atîrna între omoplaţi, avea o talie ţeapănă, strînsă în nişte rochii ca un fel de teci, prea scurte, care lăsau să i se vadă gleznele, cu şireturile pantofilor largi, încrucişate pe nişte ciorapi cenuşii. Mama lui Charles venea să-i vadă din cînd în cînd ; dar, după cîteva zile, nora reuşi parcă s-o atragă de partea ei, şi atunci îl forfecat; cu reflecţiile şi observaţiile lor. Nu era bine să mănînce aşa de mult ! De ce dă totdeauna un păhărel de rachiu oricui intră în casa ? Ce încăpăţînare, să nu vrea să poarte o flanelă !

La începutul primăverii se îiuîmplă ca un notar din In-gouville, care avea în păstrare fondurile văduvei Dubuc, pro-fitînd de o mare prielnică, să plece cu un vapor, luînd cu el toţi banii biroului de notariat. Heloîsc, cc-i drept, mai avea, pe lîngă partea dintr-o corabie, evaluată la şase mii de franci, şi casa din strada Saint-Francois; şi, totuşi, din toată această avere, atît de trîmbiţată, nu apărură în căsnicia lor decît vreo cîteva mobile şi nişte zdrenţe. Lucrurile trebuiră să se limpe-

22

zească. Casa din Dieppe se dovedi a fi roasă de ipoteci pîuă-n temelie ; ce anume dăduse ea în păstrarea notarului numai Dumnezeu ştie, iar partea ei din corabie nu trecu de trei mii de franci.

Aşadar, dumneaei minţise ! în disperarea lui, domnul Bo-vary-tatal, trîntind un scaun de duşumea, o învinui pe nevas-tă-sa că şi-a nenorocit feciorul, înhămîndu-l cu o mîrţoagă ca asta, ale cărei hamuri nu făceau mai mult decît pielea. Veniră la Tostes. Urmară explicaţii, scene. Aruncîndu-se în braţele lui Charles, Heloîsc îl imploră, plîngînd, s-o apere de părinţii lui. Acesta voi să le vorbească în favoarea ei. Supăraţi, părinţii plecară.

Dar ţinta fusese atinsă. Opt zile după aceea, pe cînd întindea nişte rufe în curte, Heloîse începu să scuipe sînge, şi a doua zi, pe cînd Charles era întors cu spatele ca sa tragă perdeaua la fereastră, ea spuse numai : „Ah ! Doamne!”‘, scoase un oftat şi leşină. Murise ! Ce consternare !

Cînd se isprăvi totul la cimitir, Charles se întoarse acasă. Nu găsi pe nimeni jos ; urcă la etaj în camera, îi văzu rochia care mai atîrna la picioarele patului ; şi atunci, sprijinindu-se de birou, rămase aşa pînă seara, pierdut într-o visare dureroasă. La urma urmelor, ea îl iubise.

UI

Inir-o dimineaţă, moş Rouault veni să-i aducă lui Charles plata pentru vindecarea piciorului ; şaptezeci ţi cinci de franci, în piese de doi franci, şi o curcă. Aflase de nenorocirea lui şi-l consolă cît putu.

I

— Ştiu ce înseamnă asta ! spunea el, bătîndu-l pe umăr ; am fost şi eu ca dumneata. Cînd am pierdut-o pe răposata, sărmana de ca, cutreieram toate coclaurile ca să fiu singur ; mă prăbuşeam la rădăcina cîte unui copac, plîngeam, îl chemam pe bunul Dumnezeu, spunîndu-i tot felul de prostii ; aş fi vrut să fiu şi cu ca şi cîrtiţele pe care le vedeam printre crengi, cu pînteccle plin de viermi; să fi crăpat, în sfîrşit… Şi cînd mă gîndeam că în clipele acelea alţii îşi strîngeau la piept femeiuştile, trînteam cu băţul în pămînt; eram ca nebun, nici nu mai puneam nimic în gură ; mi-cra silă numai la gîndul de-a merge la cafenea, n-ai crede. Ei bine, înect-încet, zi cu zi, primăvară după iarnă, toamnă după vară, toate s-au scurs una după alta, firicel cu firicel, bucăţică cu bucăţică ; s-au dus, au plecat, adică s-au tras undeva, că întotdeauna îţi ramîne ceva la fund, ca să zic aşa… o greutate, ici, pe piept ! Dar cum asta-i soarta noastră a tuturor, nu trebuie să ne prăpădim, şi pentru că alţii au murit, să vrem şi noi să murim… Trebuie să vă scuturaţi bine, domnule Bovary ; o să treacă ! Veniţi să ne vedeţi; fiică-mea, ştiţi bine, se gîndeşte la dumneavoastră din cînd în cînd, şi zice că o uitaţi. Acuşi vine primăvara ; să facem aşa ca să împuşcaţi un iepure şi să vă mai luaţi niţel.

Charles îi urmă sfatul. Se întoarse la Bertaux ; găsi acolo totul ca-n ajun, adică aşa cum era cu cinci luni în urmă. Perii erau în floare, şi moş Rouault, acum înzdrăvenit, umbla de colo-colo, ceea ce dădea fermei mai multă viaţă.

Crezînd că este de datoria lui să-l copleşească pe medic cu cît mai multe dovezi de simpatie, din cauza durerii pe care o încercase, îl rugă să nu-şi scoată pălăria din cap, îi vorbi în şoaptă, ca şi cum ar fi fost bolnav, ba chiar avu aerul că c mînios fiindcă nu se pregătise anume pentru el ceva mai uşor cîccît pentru ceilalţi, cum ar fi nişte ulcele cu smîntînă sau nişte pere la cuptor. Povesti tot felul de istorii. Charles se trezi rîzfnd ; dar amintindu-şi deodată de nevastă-sa, se întunecă. Se aduse cafeaua ; nu se mai gîndi la ca.

Se gîndea tot mai puţin, pe măsură ce se obişnuia să trăiască singur. Plăcerea nouă de a nu mai depinde de nimeni îi făcu singurătatea mai suportabilă. Acum putea să se aşeze la masă cînd voia, să se întoarcă acasă sau să iasă fără să mai dea socoteală, şi cînd era tare obosit, să se lăfăiască în largul lui pe pat. Aşadar, se răsfaţă, se alintă, lăsîndu-se consolat. Pe de altă parte, moartea soţiei nu-i făcuse un prost serviciu în meseria lui, căci timp de-o lună de zile toată lumea repeta : „Bietul băiat! Ce nenorocire !” Lumea vorbea de el, clicntela-i crescu ; şi apoi putea să se ducă la Bcrtaux în voie. Avea o speranţă, fără să ştie anume ce vrea ; o fericire nedesluşită ; cînd îşi peria favoritele în faţa oglinzii, găsea că arată mult mai bine.

într-o zi sosi pe la ora 3 ; toată lumea era la cîmp ; intră în bucătărie, dar la început n-o zări pe Emma. Obloanele erau trase. Prin crăpăturile scîndurilor, soarele întindea pe jos nişte dungi lungi şi subţiri, care se frîngeau la colţurile mobilelor şi tremurau pe tavan. Pe masă, muştele se urcau de-a lungul paharelor din care se băuse şi bîzîiau îneeîndu-se în cidrul rămas pe fund. Lumina zilei, care pătrundea prin hornul căminului, catifelîndu-i funinginea de pe placa de deasupra, albăstrea puţin cenuşa rece.

Stînd între fereastră şi vatră, Emma cosea ; nu avea nimic pe cap, iar pe umerii goi se vedeau mici broboane de sudoare. După cum era obiceiul la ţară, îi oferi ceva de băut. El refuză, ea stărui, şi în cele din urmă îl pofti, rîzînd, să ia cu dînsa un pahar de lichior. Se duse deci să caute în dulap o sticlă de „Curacao”, luă două păhărele, pe unul îl umplu ochi, turnă un pic şi-n celălalt şi, după ce ciocni, îl duse la gură. Cum păhărelul era aproape gol, îşi lăsă capul pe spate ca să bea şi, aşa, cu capul dat pe spate, cu buzele ţuguiate, cu gîtul întins, rîdea că nu simte nimic, în timp ce cu vîrful limbii, trecut printre dinţii ci delicaţi, lingea încetişor fundul paharului.

24

25

Se aşeză din nou pe scaun şi reîncepu să cîrpească un ciorap alb ; lucra cu fruntea aplecată ; nici unul nu scotea ai vorbă. Curentul furişat pe sub uşă sufla uşor praful de pe lespezi; el îl urmărea cum se tîrăştc şi nu auzea decît bălaia tîmplelor şi cotcodăcitul unei găini care ouase undeva, prin curte. Din cînd în cînd, Emma îşi răcorea obrajii cu podul palmelor, pe care apoi le răcea punîndu-lc pe măciulia de fier a grătarului de la sobă.

Se plîngea ca, de cînd s-a desprimăvărat, suferă de ameţeli, şi întrebă dacă băile de mare i-ar ia: bine ; începu HM povestească de timpul cînd era la maici, iar Charles, de liceu, şi limbile se dezlegară. Urcară în camera ei. îi arătă vechile caiete de muzică, cărţuliile pe care le primise ca premii şi cununile de frunze de stejar, uitate într-un fund de dulap. îi mai vorbi de maieă-sa, de cimitir şi chiar îi arătă în grădină stratul din care în fiecare vineri de la începutul lunii culegea flori ca să i se pună pe mormînt. Dar grădinarul pe care-! aveau nu se pricepea deloc; lucrează aşa de prost! Ar fi dorit foarte mult ca măcar în timpul iernii să locuiască în oraş, cu toate că zilele frumoase, atît de lungi, făceau poaie viaţa la ţară şi mai plicticoasă în timpul verii ; şi, după cecs ce spunea, vocea ei era limpede, ascuţită, sau, atunci cînd îşi vorbea sieşi, cuprinsă deodată de un fel de sfîrşeala, se exprima prin lungi modulaţii, care se pierdeau aproape într-un murmur — cînd vesela, deschizînd nişte ochi naivi, cînd cu pleoapele pe jumătate închise, cu privirea înecată de plictiseală, cu gîndul în altă parte.

Seara, cînd se întorcea, Charles relua una cîtc una frazele pe care i le spusese Emma, încerdnd să şi le amintească, să le întregească înţdesul, pentru ca să refacă acea parte din viaţa ei pe care o trăise pe cînd eî încă n-o cunoştea. Dar niciodată nu şi-o putea închipui altfel de cum o văzuse întîia oară sau aşa cum o lăsase abia de-o clipă. Apoi se întreba ce ar deveni ea daca s-ar mărita, şi cu cine ? Vai! moş Rouauh

26

era atît de bogat, şi ea… atît de frumoasă ! Dar chipul Emmei îi apărea mereu înaintea ochilor, şi ceva monoton ca sfîrîitul unui titirez îi zbîrnîia în urechi ; „Dacă te-ai însura, totuşi ? ! Dacă tc-ai însura ?” Noaptea nu putu să doarmă, simţea că se înăbuşe, îi era sete ; se scula să se ducă spre cana cu apă şi să bea ; deschise fereastra ; cerul era spuzit de stele, abia adia un vînt cald ; în depărtare se auzeau clinii latrinei. întoarse capul

spre Bcrtaus.

Gîndindusc că, la urma urmei, n-avea ce pierde, Charles se hotărî s-o ceară în căsătorie de îndată ce va avea ocazie ; dar, de cîte ori se ivea vreuna, teama de a nu găsi cuvinteL-potrivite îi încleşta gura. Moş Rouault n-ar fi fost deloc supărat să-l scape de fiica-sa, care nu-i era de nici un folos în casa. în sinea lui, el o scuza, găsind că era prea deşteaptă pentru plugărie, îndeletnicire blestemată, de vreme ce printre agricultori nu vedeai niciodată vreun milionar. Nu numai că nu făcuse avere din  agricultură,  dar moşul pierdea  în  toţi anii; căci, dacă se pricepea de minune la tîrguri, undei plăceau şiretlicurile meseriei, în schimb agricultura propriu-zisă, cu gospodărirea fermei,  i  se  potrivea  mai  puţin  ca  oricui. Nu-şi ducea bucuros mîna la chimir, dar nu cruţa nici o cheltuială cînd era vorba de el, voind să fie bine hrănit, bine încălzit, să aibă un pat bun. îi plăcea cidrul tare, pulpa în sînge, ceşcuţa de cafea cu rom, bine amestecată. Mînca în bucătărie, singur, în faţa sobei, pe o măsuţa ce i se aducea gata pusă, ca la teatru.

Băgînd de seamă- că lui Charles i se îmbujorau umerii obrajilor cînd sta lîngă fiică-sa, ceea ce însemna că într-una din zile are să i-o ceară în căsătorie, chibzui dinainte toata afacerea. îl găsi puţin cam pipernicit şi că nu era tocmai ginerele pe care şi l-ar fi dorit; dar se spunea că-i un om cumsecade, econom, foarte învăţat, şi că, fără îndoială, n-o sa-i caute chichiţe în privinţa zestrei. Or, cum moş Rouault se vedea silit să vîndă douăzeci şi doi de acri din bunurile sale.

căci datora o mulţime de bani zidarului, o mulţime de bani curelarului, iar grindeiul teascului trebuia şi el schimbat, îşi spuse : „Dacă mi-o cere, i-o dau”.

Pe la Sfîntul Mihai, Charles venise să stea trei zile la Ber-taux. Trecu şi ultima zi, ca şi cele dinainte, tot amînînd din sfert în sfert de ceas să-i vorbească. Moş Rouault îl conduse ; mergeau pe-un drum desfundat, gata să se despartă ; era momentul. Charles mai întîrzic pînă la colţul gardului, şi, în sfîrşit, cînd trecu de gard, se hotărî:

Domnule Rouault, începu să murmure, aş dori foarte mult să vă spun ceva.

Se opriră. Charles tăcea.

—- Dar spuneţi-mi ce-aveţi pe suflet! Parcă eu nu ştiu tot ? zise moş Rouault, rîzînd încetişor.

—  Moş Rouault, moş Rouault… bolborosi Charles.

—  în ce mă priveşte, eu n-am nimic împotrivă, continuă fermierul. Deşi, fără îndoială, mititica este de părerea mea, trebuie totuşi s-o întrebăm şi pe dînsa. Aşa că dumneavoastră plecaţi ; eu mă înapoiez acasă. Dacă e da, mă înţelegeţi, n-o să mai aveţi nevoie sa vă întoarceţi, căci ce-o să zică lumea, şi de altfel, asta ar mişca-o prea tare. Dar ca să nu staţi ca pe jăratic, o să dau  de perete oblonul ferestrei :  o să-l  puteţi vedea din spate, aplecîndu-vă peste gard.

Şi se îndepărtă.

Charles îşi legă calul de-un copac. Se duse fuga să stea pe cărare; aşteptă. Trecu o jumătate de oră, apoi număra nouăsprezece minute pe ceasornic. Deodată se auzi ceva trîn-tindu-se de perete ; oblonul se dăduse în lături; încuictoarea-i mai tremura.

A doua zi, de la ora 9, era la fermă. Cînd intră, Emma se înroşi toată, silindu-se să rîdă puţin, ca să facă faţă. Mo Rouault îşi îmbrăţişa viitorul ginere. Amînară orice discuţie cu privire la aranjarea intereselor materiale ; aveau de altfel tot timpul, deoarece căsătoria nu se cuvenea să aibă loc mai

28

L

înainte ca doliul lui Charles să ia sfîrşit, adică spre primăvara anului viitor.

Iarna trecu în această aşteptare ; domnişoara Rouault se ocupă de trusoul ci. O parte fu comandată la Rouen, iar ea îşi lucră singură boneţclelc de noapte şi cămăşile, după nişte desene de mode pe care le împrumută. în vizitele pe care Charles le făcea la fermă se vorbea de pregătirile de nuntă, se discuta în ce încăpere să întindă masa ; se gîndeau la felurile de bucate care trebuiau pregătite şi cu ce anume aveau să înceapă.

Emma ar fi dorit, din contră, să facă nunta la miezul nopţii, la lumina torţelor ; dar moş Rouault nu pricepu deloc ideea asta. Făcură deci o nuntă la care veniră patruzeci şi trei de persoane, la care lumea stătu şaisprezece ore la masă, luînd-o de la capăt a doua zi, ba, întrucîtva, şi în zilele următoare.

Invitaşi sosiră devreme, cu trăsuri, cu brişti cu un cal, cu {aetoane cu două roate, cu vechi cabriolete fără podit, cu tram-carc cu perdele de piele, iar flăcăii din satele mai apropiate, în căruţe, înşiraţi în picioare, sprijiniţi de loitre ca să nu cadă şi scuturaţi zdravăn în trapul cailor. Veniră de la zece leghe depărtare, de la Godcrville, de la Normanvillc şi de la Cany. Fuseseră invitate toate rubedeniile celor două familii, prietenii cu care erau certaţi şi cu care se împăcaseră şi cunoştinţele pe care le pierduseră din vedere de multă vreme şi cărora le-au scris să vină.

Din cînd în cînd se auzeau peste gard plesnituri de bice ; bariera se deschidea îndată şi intra o căruţă. Venind în galopul cailor pînă la prima treaptă de intrare, căruţa se oprea brusc, şi lumea începea să iasă, care pe unde apuca, frccîn-du-şi genunchii şi întinzîndu-se. Cucoanele, cu bonete, purtau rochii ca la oraş, lanţuri de ceas din aur, pelerine cu colţurile încrucişate vîrîte în centură, sau mici broboade colorate, prinse la spate cu un bold, care le lăsau ceafa goală. Băieţii, îmbrăcaţi la fel cu taţii lor, păreau stingheriţi de hainele noi (mulţi dintre ei încălţaseră chiar în ziua aceea prima pereche de cizme din viaţa lor) ; alături de ei, fără sa sufle un cuvînt, în rochia albă a primei împărtăşanii, lungită cu această ocazie, vedeai cîte o fată de 14 sau 16 ani, fără îndoială verişoară sau sora lor mai mare, rumenă, uluită, cu părul gras de-atîta pomăda de trandafir şi temîndu-se grozav să nu-şi murdărească mănuşile. Cum nu erau destui rîndaşi ca sa deshame caii de la toate trăsurile, domnii îşi suflecau mînecile şi se apucau chiar ei de treabă. După poziţia lor socială diferită, erau îmbrăcaţi în surtuce, în redingote, în veste, în haine scurte ; îmbrăcăminte bună, care se bucura de tot respectul familiei şi care nu era scoasă di a dulapuri decît la solemnităţi; redingote cu pulpane lungi fîlfîind în vînt, cu gulere cilindrice, cu buzunare largi ca nişte saci ; veste de postav gros, care se puneau ca de obicei împreună cu nişte şepci cu margini de aramă la cozoroc ; vestoane foarte scurte, care aveau la spate doi nasturi apropiaţi ca doi ochi, şi ale căror poale păreau sa fi fost tăiate, cu o bardă de dulgher, dintr-o singură bucală. Alţii (dar aceia cu siguranţă trebuiau să stea tocmai în coada mesei) purtau bluze de ceremonie, adică din cele cu gulerul îăsfrînt pe umeri, cu spatele încreţii mărunt şi talia prinsă foarte jos cu o cingătoare cusută.

Şi cămăşile se bombau pe piepturi ca nişte platoşe ! Toţi erau raşi cu perdaf, proaspăt tunşi, de ţi se părea că-s clă-păugi ; unii chiar, care se sculaseră cu noaptea-n cap, nevă-

30

zînd bine să-şi radă barba, aveau fie tăieturi dc-a curmezişul obrazului, sub nas, sau de-a lungul fălcilor, fie jupuituri mari cît nişte piese de trei franci, înroşite de vînt pe drum, ceea ce împestriţa puţin cu pete roze toate acele feţe mari, albe şi radioase.

Primăria găsindu-sc doar la o jumătate de leghe de fermă, lumea merse pe jos şi se întoarse la fel după terminarea ceremoniei de la biserică. Cortegiul, la început strîns, ca o eşarfa colorată care ondula pe cîmp dc-a lungul cărării înguste ce şerpuia printre grînclc verzi, se lungi îndată şi se farîmiţă în grupuri diferite, care- se tot opreau discutînd. Lăutarul mergea înainte cu vioara împopoţonata cu panglici la gît, pe urma veneau mirele şi mireasa, părinţii, prietenii, cum se nimereau, iar la urmă, copiii, care se distrau rupînd clopoţeii spicelor de ovăz, sau jucîndu-se între ei, pe ascuns. Rochia prea lungă a Emmei se tîra puţin pe jos ; din cînd în cînd se oprea ca s-o tragă, şi atunci, delicat, cu degetele ei înmănuşate, lua de pe dînsa firele aspre de iarba care se prinseseră laolaltă cu scaieţi ţepoşi, pe cînd Charles, cu mănuşile scoase, aştepta să isprăvească. Moş Rouault, purtînd joben,   cu   manşetele   fracului lungi pînă-n vîrful unghiilor, dădea braţul doamnei Bovary-mama. Cît priveşte pe domnul Bovary-tatăl, care, de fapt, dispreţuia toată lumea aceea şi venise pur şi simplu într-o redingotă la un rînd, de croială militară, strecura tot felul de cern plimente, ca la cîreiumă, unei ţărăncuţe blonde. Ea da din cap. se înroşea, nu ştia ce să răspundă. Ceilalţi nuntaşi vorbeau db treburile lor sau puneau la cale tot felul   de   pozne,   rîîrd dinainte ; şi trăgînd cu urechea, auzeai mereu zdrăngănitul lăutarului, care continua sa cînte pe cîmp. Cînd băga de scamă că lumea rămăsese mult în urma lui, se oprea să mai răsufle, îşi mai da cu sacîz arcuşul, pentru ca strunele să scîrţîie mai bine, şi apoi o pornea iar, cînd lăsînd în jos. cînd ridicînd gîtul viorii, ca sa bată mai bine tactul. Sunetul viorii speria chiar păsărelele care erau departe.

31

Masa era pusa sub şopronul droşcariei. Erau pe ea patru muşchi întregi de vacă, şase tocane de pui, viţel la tigaie, trei jigouri şi, la mijloc, o frumuseţe de purcel de lapte, fript, avînd de o parte şi de alta patru cîrnaţi cu măcriş. Pe la colţuri se înălţau carafe cu rachiu. Cklrul dulce din sticle ridica spumă groasa în jurul dopurilor, şi toate paharele fuseseră dinainte umplute ochi cu vin. Farfurii mari cu cremă galbenă, care tremurau de cîte ori se atingea cît de puţin masa, purtau, desenate pe faţa lor netedă, iniţialele noilor soţi, în arabescuri, făcute din bomboane mici. Pentru torturi şi nugale fusese chemat anume un cofetar din Yvetot. Cum el lucra pentru prima oară prin locurile acelea, făcuse totul cu multă îngrijire, şi la sfîrşitul mesei aduse chiar el un tort grozav, care stîrni strigăte de admiraţie. La temelia lui era mai întîi un pătrat de carton albastru, care înfăţişa un templu cu por-tice, colonade, şi jur-împrejur, statuete de stuc în firide împodobite cu stele de hîrtie aurită ; urma apoi, la etajul al doilea, un turn de prăjitură de Savoia, înconjurat de mici fortificaţii din angelică, migdale, stafide, felii de portocale ; şi, în sfîrşit, pe platforma de sus, care era o pajişte verde cu stînci, cu lacuri d-e dulceaţă şi corăbii din coji de alune, se vedea un amoraş, care se da într-un scrînciob de ciocolată, ai cărui stîlpi aveau în vîrf, în locul capului rotunjit, doi boboci de trandafir.

Masa ţinu pînă seara. Cînd erau obosiţi de stat pe scaun, mai ieşeau să se plimbe prin curte sau să se joace de-a dopul ‘ în şură, şi pe urmă se întorceau iar la masă. Spre sfîrşit, cîţiva adormiră şi începură să sforăie. Dar, la cafea, totul se însufleţi, şi atunci începură să chite, să facă scamatorii, să ridice greutăţi, să treacă pe sub propriul braţ sprijinit în degetul mare, să încerce să ridice căruţele pe umeri ; făceau glume fără perdea, sărutau doamnele. Seara, la plecare, caii, îndopaţi

1 Joc care consta în .1 da jo-;, cu o bilă ca df biliard, un dop pe caţî erau ajîzatj monede.

32

ci. ovăz pînă-n gît, nu voiau deloc să intre între hulube ; az- ] vîrleau, se ridicau în două picioare ; hamurile se rupeau ; stă-pînii înjurau sau se prăpădeau de rîs; şi toată noaptea, pe lună, drumurile au fost pline de căruţe care îşi luaseră vmt gonind în galop, sărind prin şanţuri, peste movilele de pietriş, dînd peste taluzuri ; femeile se aplecau în lături, prin portiere, ca să prindă hăţurile.

Cei care mai rămaseră la Bertaux îşi petrecură noaptea di ud la bucătărie. Copiii adormiseră pe stib bănci.

Mireasa îl rugase pe tatăl ei să fie cruţată de glumele care ‘ se făceau de obicei în asemenea ocazii. Cu toate acestea, vărul lor, un vînzător de peşte (care chiar adusese ca dar de nuntă două zlăvoace), începuse să împroaşte cu gura apă pe gaura cheii, cînd moş Rouault sosi tocmai la timp ca să-l oprească şi să-i explice că importanţa situaţiei ginenilui său nu îngăduia asemenea necuviinţe.. Cu toate acestea, vărul ceda cu greu la asemenea argumente. In sinea lui îşi spuse că moş Rouault s-a fudulit, şi se retrase într-un colţ unde erau alţi vreo cinci invitaţi care, brodindu-se să aibă la masa, din întîmplare, de cîtcva ori în şir, nişte bucăţi de friptura proastă, găseau şi ei că au fost rău primiţi, cleveteau şuşotind pe contul gazdei şi-i doreau, pe ocolite, să ajungă la sapă de lemn.

Doamna Bovary-mama nu-şi descleştase gura toaiă ziua. Nu-i ceruse nimeni părerea nici asupra toaletei nurorii, nici asupra întocmirii ospăţului ; se retrase devreme. Bărbatul ei, în loc să vina şi el cu dînsa, trimise după havane la Saint-Vic-tor şi fuma pîna la ziua, bînd groguri de rachiu de cireşe, amestec necunoscut de ceilalţi, ceea ce făcu să crească şi mat mult stima generală.

Charles nu era poznaş din fire ; cît ţinu nunta nu strălucise. Răspunse destul de şters la săgeţile, calambururile, vorbele cu două înţelesuri, complimentele, glumele fără perdea pe care nuntaşii găseau de datoria lor să i le arunce de îndată ce se servi supa.

33

3f — Doamna liovary

în schimb, a doua zi părea ah om. Mai degrabă pe el l-ai fi luat drept fecioara din ajun, pe cînd mireasa nu lasă să se yadă nimic din care să se poată ghici ceva. Cei mai şireţi m ştiau ce să creadă şi o cercetau, cînd trecea pe lîngă ei, cu o atenţie exagerata.

i Charles însă nu ascundea nimic. O numea ..nevasta mea”, o tutuia, îi întreba pe toţi dacă au văzut-o, o căuta peste tot, şi deseori o lua cu el în curte, unde-l vedeai de departe printre copaci, prinzînd-o de mijloc şi mergînd mai departe, pe jumătate aplecat asupra ei, boţindu-i cu capul fişiul de muselină plisată de pe piept.

La două zile după nuntă, soţii plecară ; din cauza bolnavilor însă, Charles nu putea să lipsească prea mult. Moş Rouauh îi pofti în cărucioara lui şi-i însoţi chiar el pîna la Vassonville. Acolo îşi mai sărută o dată fata, coborî şi porni înapoi. Dupl ce făcu vreo suta de paşi, se opri şi văzînd cum cărucioara se îndepărta cu roţile învîrrindu-se prin praf, ofta din greu. Pe urmă îşi aminti de nunta lui, timpurile de odinioară, prima sarcină a soţiei… şi el a fost tare voios în ziua cînd a Iuat-o de la tatăl ei acasă la dînsu!, cînd o ducea pe cal în spatele lui, gonind prin zăpada, căci era în preajma Crăciunului, şi cîmpul era alb tot; ea-l ţinea de-un braţ, de celalalt îi atîrna panerul ; vîntul îi flutura dantelele lungi cu care era legata la cap, cum se obişnuieşte la Caux, şi care uneori. îi treceau peste gura, şi, de cîte ori întorcea capul, vedea lîngă dînsul, plecat pe umărul lui. chipul ei gingaş şi îmbujorat care surî-dca, tăcut, sub placa de aur o bonetei. Ca să-şi încălzească degetele, ea i le vîra din cînd în cînd în sîn. Ce mult era de-atunci ! Fiul lor ar fi avut astăzi 30 de ani ! Bătrînul se uită îndărăt • dar nu zări nimic pe drum. Se simţi trist ca b casă goală ! Şi, cum amintirile duioase se învălmăşeau în capul lui întunecat de negurile chefului, cu gînduri negre, fcimţi pentru o clipa dorinţa să se abată pe la biserică. Te-

Si

rnmdu-se bobiţi ca nu cumva această privelişte să-l întristeze ţi mai mult, se întoarse de-a dreptul acasă.

Domnul şi doamna Charles sosiră la Tostes pe la 6. Vecinii ieşiră la  ferestre  s-o  vadă pe  noua  soţie   a  doctorului lor.

Batrîna servitoare se înfăţişă, făcu plecăciunile cuvenite, îşi ceea iertare că masa nu era încă gaia şi. pîna atunci, o pofti pe doamna să vadă casa.

î-aţada de cărămida era chiar la stradă, sau, mai bine zis, la drum. Dupâ uşa erau atîrnate o manta cu guler mic, un Mu, o şapcă de piele neagră şi, pe jos, într-un colţ, o pereche de jambiere, pline încă de noroi uscat. La dreapta era sala mare, adică încăperea în care se mînca şi unde se sta. Un tapet de-un galben-canariu, împodobit deasupra cu o ghirlandă de flori palide, tremura tot pe pînza lui prost întinsă : perdele de america albă, tivite cu galon roşu, se încrucişau de-.i lungul ferestrelor, iar pe marginea îngustă a căminului strălucea o pendulă, cu capul lui Hypocrate, aşezată între două candelabre argintate, care aveau deasupra nişte globuri ovale. De cealaltă parte a coridorului era cabinetul lui Charles, o încăpere mică, lată de vreo şase paşi, cu o masă, trei scaune şi un fotoliu de birou. Tomurile din Didiotmaire des sciences mc-dicales, netăiate, dar cu scoarţele roase de-aiUM vînzări succesive prin care trecuseră, umpleau, aproape numai ele, cele şase rafturi ale unei biblioteci de brad. In timpul consultaţiilor, intra prin perete miros de rîntaş şi clin bucătărie se auzeau bolnavii tuşind in cabinet şi po vesti ntlu-şi DM păsul. Urma apoi, (Knd de-a dreptul în curte, unde era grajdul, o îneaper: mare. dărăpănată, care avea  un  cuptor  şi care servea acum

de magazie de lemne, de pivniţă, de cămară, plină de fiare vechi, de butoaie goale, de unelte agricole, reformate, la un loc cu o mulţime de alte lucruri prăfuite, despre care era cu neputinţă să mai ghiceşti la ce-au fost bune.

Grădina, mai mult lungă decît lată, se întindea între două ziduri de vălătuci, acoperite de caişi pe spalier, pînă la un gard de spini, care-o despărţea de cîmp. La mijloc era un cadran solar de gresie, pe un un postament de cărămizi ; patru straturi pline de trandafiri sălbatici, firavi, înconjurau simetric pătratul, mai folositor, de zarzavaturi. în fund de toi, sub brăduleţi, un preot de ipsos îşi citea cartea de rugăciuni.

Emma urcă în camerele de sus. Prima nu ei a deloc mobilată ; dar a doua, care era camera soţilor, avea un pat de mahon într-un alcov cu draperie roşie. O cutie din sec ici împodobea scrinul; pe birou, lîngă fereastră, într-o carafă, se găsea un buchet de flori de lămîiţă, legat cu o panglică de satin alb. Era un buchet de mireasă, buchetul celeilalte ! Emma se uită la dînsul. Charles bagă de scamă, îl luă şi plecă să-l ducă în pod, în vreme ce, stînd într-un fotoliu, înconjurată de lucrurile care i se aduceau de jos, Emma se gîndea la buchetul ei de mireasă, care era împachetat într-o cutie de carton, şi se întreba visătoare, ce s-ar face cu el dacă, din întîmpiarc, ar muri.

Primele zile şi le petrecu preocupată de schimbările pe care urma să le facă în casă. Scoase globurile candelabrelor, puse să se lipească alte tapete, să se vopsească din nou scara şi să se facă bănci în grădină, în jurul cadranului solar ; se interesă chiar ce ar trebui făcut ca să aibă o fîntînă arteziană, cu peştişori. în sfîrşit, soţul ei, ştiind că-i plac plimbările cu trăsura, găsi o şaretă de ocazie, care, după ce-i puseră felinare noi şt  aripi în piele tighelată, semăna aproape  cu  un tilbury ‘.

Era deci mulţumit şi fără nici o grijă. O masă în doi, o plimbare seara pe şosea, gestul cu care ea îşi netezea palele părului.

1 Tip ât cabrioletă uşoară, cu două r:ţi şi două locuri.

36

vederea pălăriei ej de paie agăţata de minerul ferestrei, şi încă multe alte lucruri, în care niciodată Charles n-ar fi bănuit vreo plăcere alcătuiau acum o fericire de fiecare clipă. Dimineaţa, în pat, unul lîngă altul pe pernă, el urmărea lumina soarelui trecînd prin puful blond al obrajilor, pe jumătate acoperiţi de colţurile rotunjite ale bonetei. Văzuţi de aproape, ochii ei îi parcau măriţi, mai ales cînd, trezindu-sc, clipea de mai multe ori; negri la umbră şi albastru-închis în plină zi, aveau parcă straturi de culori succesive, care, mai întunecate la fund, se limpezeau din ce în ce spre suprafaţa emailului. Ochiul lui se pierdea în aceste adîncimi, şi imaginea i se oglindea în ele, în miniatură, pînă la umeri, cu fularul d: pe cap şi cu cămaşa desfăcută la piept. Se scula. Ea se aşeza la fereastră su-l vadă plecînd ; sta rezemată în coate pe pervaz, între doua ghivece de muşcate, în capotul care-i atîrna, desfăcut, pe trup. în stradă, Charles îşi prindea pintenii, cu piciorul pus pe borna de kilometraj ; de sus, continuînd sa-i vorbească, Emma rupea cu dinţii cîte o bucăţică de floare sau frunzuliţa, o sufla spre el, iar aceasta, zburînd, plutind învîrtindu-se în aer ca păsările, se prindea, mai înainte de-a atinge pămîntul, de coama neţesălată a bătrînei iepe albe care sta nemişcata la poartă. De pe cal, Charles îi trimitea o sărutare ; ea-i răspundea faeîndu-i semne, închidea fereastra, şi el pleca. Şi atunci, pe şoseaua care-şi întindea la nesfîrşit lunga panglică de praf, pe drumurile desfundate, deasupra cărora copacii îşi împreunau crengile, pe cărările cu griul pînă la genunchi, cu soarele pe umeri şi aerul dimineţii în nări, cu inima plină de bucuriile netulburate ale nopţii, cu sufletul liniştit, cu trupul mulţumit, mergea savurîndu-şi fericirea aşa cum cineva mai mestecă, şi dupâ masă, gustul trufelor pe care le digeră.

Pînă acum ce-a avut el bun în viaţă ? Să fi fost anii de liceu, cînd sta închis între zidurile acelea înalte, pierdut printre camarazii de clasa mai bogaţi sau mai tari decît el, pe care îi făcea să rîda cu accentul lui, care-şi băteau joc de hai-

nele lui, şi ale căror mame veneau la vorbitor cu prăjituri în manşon ? Să fi fost mai tîrziu anii de studenţie la Medicină, cînd nu avea niciodată destui bani în pungă ca să-şi poată plăti un cadril cu o mică lucrătoare, care sa fi devenit prietena lui ? Pe urmă a trăit paisprezece luni cu văduva, femeia aceea cu picioarele totdeauna reci ca sloiurile de gheaţă. Dar acum avea, pe viaţă, făptura asta frumoasă, şi o adora. Pentru el, universul nu trecea dincolo de poalele de mătase ale fustei ei ; şi se învinuia că n-o iubeşte îndeajuns, îi era dor de dînsa, se întorcea acasă repede şi-i zvîcnea inima ureînd scările. în camera sa Emma îşi făcea toaleta ; Charles se apropia în vîrful picioarelor şi o săruta pe spate ; ea scotea un ţipăt.

Nu se putea stăpîni sa nu pună mereu mîna pe pieptenele, pe inelele, pe şalul ei ; cîteodată o săruta tare pe obraji ; alteori îi acoperea braţul gol cu zeci de sărutări, din vîrfuî degetelor pînă la umăr ; iar ea, abia surîzînd, şi plictisită, ?l da la o parte cum dai un copil care se ţine scai de tine.

înainte de a se căsători crezuse că iubeşte ; dar cum fericirea aşteptată din această dragoste nu venise, îşi spuse că trebuie sa se fi înşelat. Şi Emma căuta să afle ce se înţelegea cu adevărat în viaţă prin cuvintele fericire, pasiune şi tulburare sufleteasca, cuvinte care i se păruseră atît de frumoase în cărţi.

VI

Citise Paul et Virginie 1 şi visase căsuţa de bambus, pe negrul Domingo, pe cîinele Fidele, dar mai cu seamă prietenia dulce a unui frăţior, care se duce să caute fructe roşii prin vîr-

1 Roman pastoral de Bernardin de Saint-Pierrc (1737—18141

38

tul copacilor mai înalţi decît clopotniţele, sau aleargă desculţ prin nisip ca sa aducă un cuib de păsărică.

Cînd avea 13 ani, chiar tatăl ei o dusese la oraş ca s-o dea la maici. Trăseseră la un han din cartierul SaiatGervais, unde li se dăduse să mănînce în farfurii pictate, repiczcntînd romanul domnişoarei de la Valliere1. Explicaţiile legendare, întretăiate ici şi colo de zgîricturi de cuţit, preamăreau toată religia, sentimentele delicate ale inimii şi faptul de la Curte.

La început, la maici, departe de a se plictisi, Emma se simţise bine în tovărăşia surorilor, care, ca s-o distreze, o duceau îa capelă, unde se intra dsn sufragerie, printr-un coridor lung. Se juca foarte puţin în timpul recreaţiilor, pricepea bine catehismul, şi ea era cea care-i răspundea totdeauna domnului vicar ]a întrebările mai grele. Trăind deci fără să iasă niciodată din atmosfera călduţă din clase şi printre femeile acelea palide, care purtau mătănii cu cruce de aramă, fu cuprinsă încetul cu încetul de moleşeala mistică ce exala din miresmele altarului, din răcoarea agheasmatarului şi din sclipirile luminărilor. în loc să urmărească slujba, ea se uita în cartea de rugăciuni la pozele cuvioase cu chenar albastru şi iubea oaia bolnavă, inima sacră străpunsă de săgeţi ascuţite, sau pe sărmanul Isus care cade, împleticindu-se sub greutatea crucii. Din pioşenie, încercă să postească o zi întreaga fără să pună nimic în gură. Caută în gînd ce dorinţă anume să i se împlinească.

Cînd se ducea la spovedanie, născocea mici păcate ca să ska cît mai mult în genunchi, în umbră, cu mîiaile împreunate, cu obrazul lipit de gratii, în bolboroseala preotului. Asemuiri ca : logodnic, soţ, iubit ceresc şi căsătorie eternă, despre care st vorbea meteu în predici, îi răscoleau în adîncul sufletului duioşii neaşteptate.

» Lotdse de li Valliere (La Bamne U Blanc) (1644–l710), ducesă re-numiiă prin Fiumuseţea ti. favorita lui Ludovic al XlV-lea, ree al Franţei între 1643-l715.

3!)

Seara, înainte de rugăciune, în sala de meditaţie, se făcut o lectură religioasă. în timpul săptămînii se citea un rezumat din Istoria sfmta sau Predicile abatelui Frayssinous, iar duminica, pasaje din Gcnie du christianisme i, ca recreaţie. Cu cîtă dragoste a ascultat ea întîia dată tînguirea răsunătoare a melancoliilor romantice repetîndu-se în toate ecourile pămîntului şi ale eternităţii! Dacă copilăria i s-ar fi scurs în odăiţa din dosul unei prăvălii dintr-un cartier negustoresc, poate că s-ar fi simţit pătrunsă de revărsarea lirică a firii pe care, de obicei, nu o cunoaştem decît prin tălmăcirea scriitorilor. Dar ea era prea deprinsă cu viaţa la ţară ; cunoştea behăitul oilor, se pricepea la lăptarie, la pluguri. Obişnuită cu priveliştile liniştite, o atrăgea acum contrastul lor, natura zbuciumată.

Nu-i plăcea marea decît dezlănţuită de furtuni, iar verdeaţa, numai ici şi colo, printre ruine. îi plăceau doar lucrurile din care ar fi putut să tragă vreun folos personal şi înlătura, ca zadarnic, tot ce nu-i mergea direct la inima, fiind din fire mai mult sentimentala decît artista, căutînd emoţii, nu privelişti.

Era la maici o fata bătrîr.ă care venea cttc opt zile pe luna să lucreze la rufarie. Protejată de arhiepiscopie ca una ce se trăgea dintr-o veche familie de nobili ruinaţi în timpul revoluţiei, mînca în sufragerie la un loc cu maicile ; după masă mai ramfneâ puţin de vorba cu ele, înainte de a se duce iar sus, să se apuce de lucru.

Deseori elevele fugeau din sala de meditaţie ca s-o vadă. Ştia pe dinafară cîntece galante din veacul trecut, pe care le cînta încet, cosînd. Povestea basme, spunea noutăţi, făcea comisioane în oraş şi împrumuta fetelor mai mari, pe ascuns, cîte un roman care nu-i lipsea niciodată din buzunarele şorţului şi din care chiar ca, vrednica fată, înghiţea, în ceasurile libere, capitole întregi. Nu era vorba în ele decît de dragoste.

Spiritul creştinismului

40

de amanţi, amante, doamne persecutate care leşinau în chioşcuri singuratice, surugii de poştalioane ucişi la fiecare popas, cai care crapă în fiecare pagină, păduri întunecoase, inimi zbuciumate, jurăminte, suspine, lacrimi şi sărutări, bărci pe clar de lună, privighetori în boschete, domni curajoşi ca nişte Ici şi blînzi ca nişte mici, virtuoşi cum nu se mai afla, totdeauna spilcuiţi, şi care varsă şiroaie de lacrimi. La 15 ani, timp de şase luni, Emma şi-a năclăit mîinile cu praful învechitelor săli de lectură. Mai tîrziu, cu Walter Scott, s-a pasionat de lucruri istorice, visa scrinuri, săli de gardă şi trubaduri. Ar fi vrut să trăiască într-un vechi castel, ca acele castelane lungi în talie care, sub arcada bolţilor în formă de trifoi, îşi petreceau zilele, cu bărbia în palmă, rezemate în coate de piatra zidului, privind cum vine din zare un cavaler cu pană alba, galopînd pc-un cal negru. Avu pe-atunci un cult pentru Măria Stuartx şi o veneraţie entuziastă pentru fe meile ilustre sau nenorocite. Jcanne d’Arc, Heloi’se2, Agnes Sorel s, frumoasa Ferronnierc * şi Clemence Isaure 3 erau pentru ca ca nişte comete pe imensitatea întunecată a istorici, din care mai ţîşneau, ici şi colo, dar mai pierduţi în umbră şi fără nici o legătura între ei, sfîntul Ludovic cu stejarul lui, Bayard 6 murind, cîteva din cruzimile lui Ludovic al Xl-lea, ceva din Noaptea Sfînlului Bartolomeu T, panaşul Bearnczului, şi mereu

1 Măria  Stuart (1542—1587),  descendentă  a  familiei  regale scoţiene, devine regina Trântei prin căsătoria sa cu Francisc al II-lea.

2 Heloi’se (1 ICI—1164),    devenită    celebră   prin    dragostea ei pentru Abelard.

8 Agnh Sorcl (1422 — 145C), supranumită la Dame de Seawi, după numele castelului Beaute sur Marne, pe care i-l dăruise Caro) a! ‘Fl-lca, a cărui favorită era.

* Firromere (Frumoasa), iubita lui Francisc I.

5 Clemence Isaure, doamnă din Toulousc ;  a trăit în secolul al XV-lca.

0 Bayard (Pierre du Terrail) (1473—1524), cavaler france supranumit ..Cavalerul fără frică şi fără prihană”. A fost ucis cu archebuza lui Abbiate-grasso în războiul dus de Franţa împotriva oraşului Milano.

7 Noaptea Sftntuliii Bartolomeu — măcelărirea hughenoiilor la Paris în noaptea de 23 spre 24 august 1572 (în ziua 24 august .se sărbătoreşte sfîntul Bartolomeu). Masacrul s-a extins şi în provincie, ceea ce a provocat un război între catolici şi hughenoţi.

41

amintirea farfuriilor cu picturi în care era preamărit Ludovic al XJV-lea.

i ia romanţele pe care le cidta în ora de muzică nu era vorba decît de îngeraşi cu aripi de aur, de madone, de lagune, de gondolieri, compoziţii searbede, care, prin naivitatea stilului ţi uşurinţa tonului, o făceau să întrezărească fantasmagoria ademenitoare a realităţilor sentimentalo. Unele colege aduceau la şcoala cărţi cu poezii i poze pe care le primiseră cadou. Trebuiau să le ascundă, nu era gluma ; le citeau în dormitor, întoreînd delicat frumoasele lor scoarţe în satin, Emma nu-si mai lua privirile uimite de pe numele autorilor necunoscuţi, care semnaseră dedesubt i care. de cele ma; multe ori, erau conţi sau yiconţi.

Se înfiora toată efud suflarea ei ridica foiţa de mătase de pe gravuri, care sălta pe jumătate îndoită si apoi cădea încet pe pagină. Se vedea un tînăr într-o mantie scurţi, care, în spatele balustradei unui balcon, strîngea în braţe o fată în rochie alba, cu o punguliţă la centură ; sau portretele anonime de nobile englezoaice, cu bucle blonde, care se uită la tine, cu ochii lor mari şi semni, pe sub pălării rotunde de pai. Unele stăteau răsturnate în trăsuri ce alunecau prin mijlocul parcurilor, iar în faţa cailor, conduşi la trap de doi mici vizitii îmbrăcaţi în pantaloni scurţi, albi, sărea cuc un ogar. Altele, visînd pe divane lingă un bileţel desfăcut, contemplau luna, pe fereastra întredeschisă, drapată pînă la jumătate cu o perdea neagră. Cele naive, cu o lacrimă pe obraz, se giugiuleau cu o turturică printre gratiile unei colivii gotice, sau, zîmbitoare, cu capul plecat pe umăr, rupeau petalele unei margarete cu degetele lor ascuţite, cu vîrful răsfrînt ca la pantofii medievali. Şi eraţi şi voi, sultani cu narghilele, leşinaţi, sub bolţile boschetelor, în braţele baiaderelor, ghiauri, iatagane, bonete greceşti, şi mai ales voi, privelişti şterse de ţinuturi falnice, care de atîtea ori ne înfaţişiţi de-a valma palmieri, brazi, tigri la dreapta, un leu !a stîngs, minarete tătăraşti în zare, nune romane în prim plan.

apoi cămile îngenuncheate, totul înconjurat de-o pădure virgina bine îngrijită şi cu o rază lungă de soare căzînd drept de sus şi tremurînd în apă, unde ici şi colo plutesc lebede, desprin-zîndu-se ca nişte fîşii albe pe fondul cenuşiu ca oţelul.

Şi abajurul lămpii agăţate în perete deasupra capului Emntci lumina toate aceste imagini despre lume, ce i se perindai; pe dinainte, în tăcerea dormitorului şi în zgomotul îndepărtat al unei birje care mai trecea pe bulevarde.

Cînd îi muri mama, plînse mult în primele zile. Din părul răposatei îşi comandă un tablou funebru, şi într-o scrisoare irimisă la Bertaux, plina de consideraţii triste asupra vieţii, cerea să fie şi ea înmormîntata mai tîrziu în acelaşi mormînt. Bătrînul o crezu bolnavă şi veni s-o vadă. Froma se simţi mulţumită de a fi ajuns dintr-o dată la acest rar ideal al existenţelor şterse, la care nu izbutesc să ajungă niciodată sufletele mediocre. Se lăsă deci dusă pe întortocheatele cărări latnar-tiniene, auzea harpe pe lacuri, toate cîntecele lebedelor In agonie, căderea frunzelor, facioarcle neprihănite înălţîndu-se la cer şi glasul celui veşnic predicînd prin vîlcelc. Se plictisi. fără a voi să recunoască, stărui din deprindere, apoi din vanitate, şi, în cele din urmă, fu surprinsă de a se simţi mai împăcată şi fără tristeţi în suflet, după cum fruntea-i era fără o cută.

Maicile, care aşteptau atîtea de la vocaţia ei, îşi ciad ura seama cu uimire că domnişoara Rouault le scapă. într-adevăr, ele o copleşiseră cu atîtea rugăciuni, cu izolarea de lume, posturi, predici, propovăduiseră atît de mult respectul cuvenit sfinţilor şi martirilor şi îi dăduseră atîtea sfaturi bune pentru uitarea trupului întru mîntuirca sufletului, că ca făcu la fel ca şi caii traşi de frîu : se opri brusc, şi zăbaiele-i săriră din dinţi. Spiritul acesta, pozitiv în mijlocul exaltărilor sale. care iubise biserica pentru florile ei, muzica pentru cuvintele romanţelor, literatura pentru aţîţările ei pasionale, se răzvrătea în faţa misterelor credinţei, după cum se îndkjea şi mai aprig

împotriva disciplinei de nesuportat pentru firea ei. Cînd tatăl său o scoase de la pension, nimeni nu fu supărat s-o vadă ple-cînd. Maica superioară găsi chiar că, în ultima vreme, devenise prea puţin cuviincioasă faţă de tagma religioasă.

Cînd se întoarse acasă, Emmei îl plăcu la început să dea ordine slugilor, dar pe urmă se satură de viaţa la ţară şi-i păru rău că a plecat de la maici. Cînd Charles veni întîia oară la Bcrtaux, ea se socotea foarte dezamăgită, ncmaiavînd nimic de învăţat şi nimic de simţit.

Dar grija pentru noua ci situaţie, sau poate înflăcărarea pricinuită de prezenţa acestui om i-au fost de ajuns s-o facă să creadă că avea şi ea, în sfîrşit, acea pasiune minunată, rămasă pînă atunci numai ca o pasăre mare, cu penele trandafirii, plutind în splendoarea unui azur plin de poezie ; şi acum nu-şi mai putea închipui că tihna în care trăia ar fi fericirea visată.

VII

Cîteociată se gîndea ca totuşi zilele acestea erau cele mai frumoase din viaţa ei, luna de miere, cum se spunea. Ca să-i guste dulceaţa, ar fi trebuit, desigur, să fi plecat spre ţările acelea cu nume răsunătoare, unde zorii căsătoriei au cele mai suave lcneviri. Pe pernele diligentei, adăpostită de storurile de mătase albastră, urci la pas pe drumuri prăpăstioase, ascul-tînd cîntecul surugiului, al cărui ecou răsună prin munţi, laolaltă cu clopoţeii caprelor şi vuietul înfundat al cascadelor. Cînd apune soarele, respiri, pe malul golfurilor, parfumul livezilor de lămîi ; pe urmă, scara, pe terasa vilelor, singuri, cu degetele împreunate, priveşti cerul înstelat, făcînd planuri. I se părea ca anumite locuri de pe pămînt erau menite să-ţi

44

dea fericire, aşa cum p planta ar creşte numai într-un anumit teren şi nu i-ar prii în altă parte. De ce nu putea ea oare să stea rezemată de balustrada balconului unei vile elveţiene, sau să-şi închidă tristeţea într-un conac scoţian, alături de un soţ îmbrăcat într-o haină de catifea neagră, cu pulpane lungi, cu botfori moi, pălărie ţuguiată şi manşete !

Poate că ar fi dorit să destăinuiască cuiva toate acestea.. Dar cum să exprimi acea nespusă greutate care-ţi apa’să inima. schimbătoare ca norii, învolburată ca vîntul ? îi lipseau deci cuvintele, ocazia şi îndrăzneala.

‘lotuşi, daca Charles ar fi vrut, clacă ar fi bănuit, dacă măcar o singură dată privirea lui i-ar fi ghicit gîndul, din inima ei s-ar fi desprins o bogăţie neaşteptată de sentimente, aşa cum cad fructele de pe un spalier cînd îl atingi. Dar pe măsură ce viaţa lor intimă era tot mai strînsă, simţea o înstrăinare sufletească cc-o îndepărta de ci.

Conversaţia lui Charles era searbădă, ca un trotuar, şi-n ea defilau toate ideile comune, în veşmîntul lor de rînd, fără să stîrnească vreo emoţie, să te facă sa rîzi sau să visezi. Spunea ca pe cînd locuia la Rouen nu avusese niciodată curiozitatea să se ducă la teatru, sa vadă actorii din Paris. Nu ştia nici m înoate, nici sa facă scrimă, nici sa tragă cu pistolul, iar într-o zi nu fu în stare să-i explice un termen de calane pe care îl îu-tîlnise într-un roman.

Poate că, dimpotrivă, un bărbat nu trebuia să ştie tot, să se priceapă perfect la orice, sa te iniţieze în focurile pasiunii. în subtilităţile vieţii, în toate tainele ? ! Dar acesta n-o învăţa nimic, nu ştia nimic, nu dorea nimic. O credea fericita ; şi ea nu-i ierta această linişte atît de temeinic înscăunată, aceasta seninătate greoaie, şi nici fericirea însăşi pe care ea i-o dădea.

Cîtcodată desena ; pentru Charles era o mare distracţie sa stea în picioare şi sa se uite la ca, aplecată pe carton, făcînc ochii mici, ca să-şi vadă mai bine lucrarea, sau rotunjind cu degetele cocoloşi de miez de pîine. Cînd cînta la pian, cu cU

45

îi alergau degetele mai repede, cu atît el se minuna mai Otite. Bătea clapele cu îndrăzneala şi parcurgea toată claviatura, de la un capăt la altul, fără întrerupere. Zgîlţîit astfel, bătrînul instrument, ale cărui coarde zbîrnîiau, se auzea pînă la capătul satului, dacă fereastra era deschisă, şi de multe ori portărelul, trccînd pe şosea în capul «ol şi cu pantofi de pîslă, se oprea, cu hîrtiile în mînă, s-o asculte.

Pe de altă parte, Einma conducea cu pricepere totul în casă. Trimitea bolnavilor socoteala vizitelor în scrisori bine ticluite, care nu aveau acrul unor facturi. Duminica, de che ori aveau vreun vecin la masă, găsea mijlocul ie a oferi un fel de mîncare bine prezentat, se pricepea să aşeze pe frunze de vie piramide de rendode, servea dulceaţa răsturnînd borcanele într-o farfurie, şi chiar spunea că o sa cumpere boluri pentru clătit gura după masă. Toate acestea îi aduceau lui Bovary multă consideraţie.

Charles ajungea să-şi dea mai multă importanţa pentru că avea o asemenea nevastă. Arăta cu mîndrie, în sala, două mici schiţe de-ale ei, în creion, pe care le încadra; în rame foarte late şi le atîrnase pe tapetul peretelui cu n’jte lungi şnururi verzi. Cînd se întorcea de la biserică, putea fi văzut în faţa porţii în nişte frumoşi pantofi brodaţi.

Uneori se întorcea acasă tîrziu, la 10, sau chiar la miezul nopţii. Atunci cerea de mîncare, şi cum servitoarea era culcată, îl servea Emraa. îşi scotea redingota, ca să mănînce mai în voie. înşira unul după altul pe toţi cei pe carc-i întîlnise, satele prin care fusese, reţetele pe care Ie prescrisesc şi, mulţumit de el, înfuleca un rest de tocană, curăţa brînza de coajă, ronţăia un măr, şi golea carafa, după care se ducea să se culce şi începea să sforăie.

Fiindcă multă vreme avusese obiceiul să se culce cu scufia de bumbac, nu ştia cum să-şi pună fularul ca să stea pe urechi, şi de aceea, dimineaţa, se trezea cu părul ciufulit, căzut pe faţă, alb tot de puful pernei, ale cărei şireturi se dezlegau în timpul

nopţii. Purta totdeauna nişte cizme solide, care aveau deasupra labei piciorului două creţuri adinei, ce mergeau oblic sprt glezne, restul căputei ridicîndu-se drept. întins, ca pc-un picior de lemn. Zicea că-s destul de bune pentru la ţară.

Maica-sa aproba zgîrcenia asta, căci venea să-l vadă, ca şi altădată, de cîte ori se întîmpla sa aibă acasă vreo ceartă mai zdravănă, şi în acest timp doamna Bovarş -mama părea pornită contra nurorii ei. Găsea că trăieşte pe picior prea mare }a{ă de averea lor; lemnele, zahărul si luminările se iroseau ca la o casă marc. şi focul care ardea la bucătărie ar fi ajuns pentru douăzeci şi cinci de feluri de bucate ! îi aşeza rufele în dulapuri şi o învăţa cum să-l supravegheze pe măcelar cînd aducea carnea. Ernma asculta sfaturile pe care doamna Bovary i le dădea cu nemiluita ; şi cît era ziua de mare auzeai numai : fata mea şi mama mea, însoţite de mici tremurături de buze, fiecare din ele dînd drumul Ui cuvinte dulci cu o voce fremă-tînd de mînie.

Pe vremea doamnei Duhuc. bătrina se simţea încă preferata, ciar acum iubirea lui Charles pentru Emma i se părea ca o trădare a dragostei ci, ca o răpire a ceea ce i se cuvenea ; şi privea fericirea fiului ei cu privirea tristă a unui scăpătat car-; priveşte pe geam la oamenii instalaţi în fosta lui casă. li vorbea ca de nişte amintiri despre osteneala şi sacrificiile ei, şi, pu-nîndu-le faţă în faţă cu nepăsarea Emmci, încheia spuntndu i că nu se cuvenea deloc să-şi adore numai şi numai nevasta.

Charles nu ştia ce să răspundă, îşi respecta mama şi îşi iubea nespus de mult nevasta ; socotea judecata uneia ca fără greş, şi totuşi o găsea pe cealaltă fără nici un cusur. După ce pleca doamna Bovary, încerca să repete, sfios, şi cu aceleaşi vorbe, vreuna din cele ritai slabe observaţii auzite de la mai-că-sa ; Emma, arătîndu-i, pe scurt, că se înşela, îl trimitea să-şi vadă de bolnavii lui.

Totuşi, după teorii pe care le credea bune, Emma voi să cunoască dragostea. în nopţile cu luna recita prin grădină

47

tot ce ştia pe dinafară din poeziile pline de pasiune, îi ciuta suspinînd adagii melancolice ; dar, după asia, se trezea tot aşa de liniştită ca şi înainte, iar Charles nu se arăta nici mai îndrăgostit, nici mai mişcat.

După ce scapără astfel cu amnarul de inima Jui fără sa poată scoate măcar o seînteie — Charles netiind în stare, de altfel, să înţeleagă ceea ce nu simţea, şi nici să creadă în nimic din ceea ce nu se manifesta în forme cunoscute — Emma se convinse uşor că pasiunea bărbatului nu mai avea nimic deosebit. Expansiunile lui de dragoste făceau parte din program ; o săruta la anumite ore. Era un obicei ca oricare altul şi ca un desert dinainte ştiut, după monotonia unei mese.

Un paznic de vînătoare pe care domnul îl vindecase de apă la plămîni îi adusese doamnei o căţeluşă ogar de Italia, pe care-o lua cu dînsa la plimbare, căci ieşea cîteodată, ca să mai fie singură o clipă şi să nu mai vadă înaintea ochilor veşnic aceeaşi grădină, cu aleea prăfuită.

Se ducea pînă la păduricea de fagi din Banneville, lingă pavilionul părăsit din colţul zidului dinspre cîmp. în şanţul împrejmuitor, printre ierburi, erau trestii lungi, cu frunzele tăioase.

Mai întîi se uita de jur împrejur, sa vadă dacă nu se schimbase ceva de cînd venise ultima dată. Regăsea în aceleaşi locuri digitalele, micşunelele, tufele de urzici din jurul pietroaielor, plăcile de lichen de-a lungul celor trei ferestre, ale căror obloane, mereu închise, se măcinau de putregai pe barele lor de fier ruginit. La început, gîndul ei hoinărea la în-tîmplarc, fără nici o ţintă, ca şi ogăriţa care dădea tîrcoale pe cîmp, lătra după fluturi galbeni, vîna popîndoci sau scutura macii de pe marginea unui lan de grîu. Apoi, încetul cu încetul, îşi aduna gîndurile şi, stînd pe iarba pe care-o scormonea cu vîrful umbrelei, Emma îşi spunea mereu : „Doamne, de ce m-am măritat ?”    ■

48

Se întreba dacă n-ar fi fost cu putinţă ca prin jocul întîm-plării să întîlnească alt bărbat; şi căuta să-şi închipuie care-ar fi putut să fie acele evenimente ce nu s-au îmîmplat, acea altă viaţă, acel bărbat pe care nu-l cunoştea. Fără-îndoială că nici unul nu semăna cu al ci. Ar fi putut să fie frumos, spiritual, distins, atrăgător, aşa cum erau desigur cei care se căsătoriseră cu colegele ci de la maici. Ce făceau ele acum ? La oraş, în vuietul străzilor, în freamătul teatrelor şi iluminaţiile unui bal, duceau o viaţă în care inima-ţi creşte de bucurie şi simţurile se desfac ca o floare. Pe cînd viaţa ci era rece ca un pod de casă cu lucarna spre nord, iar plictiseala, păianjen tăcut, îşi ţesca pînza în umbra tuturor cotloanclor inimii sale. îşi aducea aminte de zilele împărţirii premiilor, cînd urca pe estradă să-i pună coroniţa. Cu părul împletit, cu rochiţa alba şi pantofii de brunei3, decoltaţi, era drăguţă, şi cînd se întorcea la loc, domnii se aplecau să-i facă complimente ; curtea era plină de căleşti, îşi luau rămas bun prin portierele deschise, profesorul de muzică trecea, cu cutia de vioară, saltrtîftd. Ce departe erau toate acestea, ce departe !

O chema pe Djali, o lua între genunchi, îi mîrtgîta capul lung, delicat, şi-i spunea :

— Hai, sărută-ţi stăpîna, tu care nu ştii ce-i necazul…

Apoi, contemplînd mutra melancolică a sprintenului animal ce căsca alene, se înduioşa şi, cu gîndul la soarta ei, viirbeâ tare, ca unui om mîhnit pe care vrei să-l mîngîi.

Uneori se porneau rafale de vînt, răbufniri ale mării, care, năvălind deodată peste tot platoul ţinutului Caus, aduceau pînă departe în cîmp o răcoare sărată. Trestiile şuierau plecate la pamînt, iar frunzele fragilor foşneau într-un freamăt grăbit, pe cînd vîrfurilc lor, legănîndu-se într-una, îşi continuau murmurul măreţ. Emma îşi strîngca şalul pe umeri şi se scula.

1 Siofă  de  lina.  de culoare  închisă, din care se confecţiona altădată încălţăminte.

Pe alee, o lumină verde, răsfrîntă de frunziş, juca pe muşchiul scurt, care scînteia uşor sub picioarele ei. Soarele apunea ; printre crengi cerul se vedea roşu, iar trunchiurile copacilor, plantaţi în şiruri drepte, paralele, păreau nişte colonade întunecate, pe un fond auriu ; o apuca frica, o chema pe Djali, se întorcea repede la Tostes pe şosea, se lăsa într-un fotoliu şi nu scotea o vorbă toată scara.

Dar pe la sfîrşitul lui septembrie se îutîmpla deodată ceva extraordinar în viaţa ei ; fu invitată la Vaubycssard, la marchizul d’Andcrvillicrs.

Fost secretar de stat pe vremea Restauraţiei, cautînd acum să intre iar în viaţa politică, marchizul îşi pregătea de demult candidatura de deputat. Iarna împărţea braţe de lemne în dreapta şi-n stînga, iar la Consiliul general cerea întotdeauna cu aprindere să se facă şosele în plasa lui. în timpul căldurilor mari făcuse un abces în gură, de care Charles îl scăpase ca prin minune, deschizîndu-l la timp cu lanţeta. Administratorul trimis la Tostes ca să plătească pentru operaţie povesti seara că în grădiniţa doctorului a văzut nişte cireşe grozave. Or, cum la Vaubyessard cireşilor nu le prea mergea, domnul marchiz îi ceru lui Bovary cîţiva puieţi; se simţi dator să-i mulţumească personal ; o zări pe Emma, găsi că are o talie frumoasă şi că nu saluta ca o ţărancă, aşa că la castel se gîndiră că nu se trece dincolo de marginile îngăduinţei şi nici c-ar fi vreo greşeală dacă invită tînăra pereche.

Într-o miercuri, la ora 3, domnul şi doamna Bovary plecară cu şareta la Vaubycssard, cu un cufăr mare legat la spate şi o cutie de pălării în faţa. Charles mai ţinea între genunchi şi o cutie de carton.

Sosiră la căderea nopţii cînd începeau să se aprindă lampioa-nele în parc. ca să lumineze drumul trăsurilor.

50

VIII

Castelul, o clădire modernă în sul italience, cu două aripi care ieşeau înainte şi trei peroane, se întindea la capătul unei pajişti imense, pe care, printre pilcuri rare de copaci bătrîni, păşteau cîteva vaci ; iar nişte paneraşe cu arbuşti, rododendroni, iasomie şi călini îşi rotunjeau tufele de verdeaţă, unele mai mari, altele mai mici, de-a lungul curbei pe care-o făcea drumul acoperit cu nisip. Un rîuşor trecea pe sub un pod ; prin ceaţă se zăreau nişte clădiri acoperite cu paie, răzleţite pe-o fîneaţă care avea pe margini două coline dulci, împădurite, iar în spate, într-un desiş, se întindeau în linii parale!..* şoproanele şi grajdurile, rămăşiţe din vechiul castel dărîmat.

Şareta lui Charles se opri în faţa peronului din mijloc ; kşiră servitorii ; marchizul îşi întîmpină musafirii, şi, oU*-rind braţul soţiei doctorului, o conduse în vestibul.

Era o încăpere foarte înaltă, cu plăci de marmură pe jos, ir care paşii şi vocile răsunau ca într-o biserică. în faţă urca o scara dreaptă, iar în stînga un culoar ce dădea în gradină ducea în sala de biliard ; din faţa uşii se auzeau ciocănituriîe bilelor de fildeş. Traversînd-o, în drum spre salon, Emma văzu în jurul mesei cîţiva bărbaţi gravi, cu bărbia proptită pe nişte cravate enorme, toţi cu decoraţii pe piept, şi care surîdeau, tăcuţi, dînd cu tacul.

Pe pereţii căptuşiţi cu lemn întunecat erau atîrnale mari cadre aurite, care-aveau pe marginea de jos, scrise cu litere negre, nişte nume. Emma citi : „Jean-Antoine d’Andervilliers d’Yverbonviile, conte de Vaubyessard şi baron de Fresnaye, căzut în bătălia de la Coutras la 20 octombrie 1587″. Iar pe-un altul : „Jean-Antoine-Henri-Guy d’Andervilliers de .Vaubyessard, amiral al Franţei şi cavaler al Ordinului Saint-Michd, rănit în bătâlia de la Hougue-Saint-Vaast la 29 mai 1692, mort la VjuÎh «setrd Li 23 ianuarie 1693″. Mai departe de-abia se

mai puteau distinge cei care urmau, căci lumina lămpilor, răs-frîntă pe postavul verde al biliardului, cufunda încăperea într-o umbra plutitoare. întunecînd pînzele orizontale ale tablourilor, le brăzda cu creţuri fine, după cum era crăpat lacul de pe ele ; şi din toate aceste mari pătrate negre cu rame de aur ieşea, ici şi colo, cîte-o parte de pictură mai clară ; o frunte palidă, doi ochi care se uitau la tine, peruci care ondulau pe umărul pudrat al veşmintelor roşii, sau o cataramă de jartieră pe rotunjimea unei pulpe.

Marchizul deschise uşa salonului ; una din doamne se sculă (era chiar marchiza), veni în întâmpinarea Emmei, o pofti sa ia loc alături de dînsa, pe-o canapeluţă, şi începu să-i vorbească prieteneşte, ca şi cînd ar fi cunoscut-o de mult. Era o femeie de vreo 40 de ani, cu umeri frumoşi, cu nasul coroiat, cu o voce tărăgănata, şi care în scara aceea purta pe părul castaniu un voal simplu de dantela, al cărui colţ îi cădea pe spate. Lingă dînsa, pe un scaun cu spătar înalt, stătea o tînără blondă ; iar ni;tc domni, care purtau cîtc o floricică la butoniera fracului, stăteau de vorba cu doamnele în jurul căminului.

La 7 se servi masa. Domnii, care erau mai numeroşi, luară loc la prima masă, în vestibul, iar doamnele la a doua, în sufragerie, cu marchizul şi marchiza.

Cînd intra, Emma se simţi învăluită de un aer cald, amestec de parfum de flori şi rufărie fină, de miros de fripturi şi de trufe. Luminările candelabrelor îşi alungeau flăcările pe clopotele de argint ale serviciului de masă ; cristalele tăiate în faţete, acoperite de o abureală mată, aruncau raze palide ; de-a lungul mesei se înşirau buchete de flori, iar în farfuriile cu marginile late, şerveţelele aranjate în chip de mitră episcopală aveau fiecare în deschizătura dintre cele două cute cîtc o chiflă ovală. Labele roşii de homari atîrnau afară din farfurii ; fructe mari în paneraşe ajurate stăteau clădite pe muşchi; prepeliţele erau cu pene cu tot; se vedeau aburi, ridi-cîndu-se, şi, în ciorapi de mătase, cu pantaloni scurţi, cu cra-

52

vată albă, cu dantele, grav ca un judecător, fecior ui -şef, trecînd printre umerii mesenilor felurile gata împărţite, cu o simplă mişcare de lingură îţi sălta bucata pe care-o alegeai. Pe soba cea mare de porţelan, cu vergele de aramă, o statuie de femeie, înveşmîntată pînă la bărbie, privea nemişcată sala plină de lume.

Doamna Bovary băgă de scamă că mai malte doamne nu-şi puseseră mănu?i]e în pahar.

In timpul acesta, tocmai la capătul mesei, singur printre toate aceste femei, aplecat deasupra farfuriei pline şi cu şervetul înnodat la spate ca la un copil, mînca un bătrîn, căruia-i curgea sosul din gură. Avea ochii injectaţi şi purta o codiţa data pe spate, împletită cu o panglică neagră. Era sacrul marchizului, bătrînul duce de Lavcrdiere, fostul favorit al contesei d’Artois pe vremea vînătorilor ce se făceau la Vaudreuil, la marchizul de Conflans, şi despre care se spunea că fusese amantul reginei Marie-Antoinette după domnul de Coigny şi înainte de domnul Lauzun. Dusese o viaţă zgomotoasă de desfrîu, plina de dueluri, de rămăşaguri, de femei răpite ; îşi mîncasc averea ş: vîrîsc groaza în toată familia. Un fecior, care stătea în spatele scaunului, îi ţipa în ureche denumirile felurilor de mîncare pe care el le arăta cu degetul, gîngăvind ; şi, fără să-şi dea seama, ochii Emmei se îndreptau mereu asupra acestui bătrîn cu buzele atîrnate, ca spre un lucru extraordinar şi măreţ. Trăise la Curte şi se culcase în patul reginelor !

Se turnă şampanie de la gheaţă. Emma se înfiora toată simţind răceala aceasta în gură. Nu văzuse niciodată rodii şi nici nu mîncase ananas. Chiar zahărul pisat i se păru mai alb şi mai fin ca aiurea.

Doamnele urcară apoi în camerele lor, să se gătească de bal.

Emma se dichisi cu meticulozitatea conştientă a unei actriţe care apare pe scenă pentru întîia oara. îşi aranja părul cum o învăţase coaforul şi trase pe dînsa rochia de bariş, întinsă pe pat. Pe Charles îl sirîngcau pantalonii la talie.

53

—  Au să mă supere „supieurile” cînd am să dansez spuse el.

—  Cînd ai să dansezi ? întrebă Emma.

—  Da!

—  Dar ce-i cu tine, ţi-ai pierdut minţile ? Au să rîdă de tine… astîmpără-te. De altfel, aşa-i stă mâi bine unui doctor, adăugă ca.

Charles tăcu. Se plimba dintr-un capăt în altul al odăii, aş-teptînd să fie gata Emma.

O vedea în oglindă, din spate, între două luminări. Ochii ei negri păreau si mai negri. Palele părului ci, uşor rotunjite spre ureche, aveau o lucire albastră ; în coc îi tremura un trandafir cu codiţa subţire, cu imitaţii de picături de rouă pe vîr-ful frunzelor. Avea o rochie de un galben-dcschis, pe care o înfrumuseţau trei buchete de boboci de trandafiri cu frunzi-şoarele lor.

Charles se apropie s-o sărute pe umăr.

—  Lasă-mă, spuse ea, îmi boţeşti rochia.

Se auzi un crîmpei de arie, din vioară, şi sunetele unui corn. Coborî scara, stăpînindu-se să nu alerge.

Cadrilurile începuseră. Lumea sosea mereu, se înghesuia. Se aşeză pe o banchetă lîngă uşă.

După terminarea cadrilului, pe parchetul din mijloc se vedeau grupuri de bărbaţi stînd de vorbă în picioare şi feciori in livrele care aduceau nişte tăvi mari. în şirul femeilor care stăteau jos se agitau evantaie pictate, buchetele ascundeau pe jumătate zîmbetelc de pe chipurile lor, şi flaconaşele cu dop de aur se plimbau prin mîini întredeschise, ale căror mănuşi albe desenau forma unghiilor şi strîngcau braţul la încheietură. Garniturile de dantele, breşele de diamante, brăţările cu medalion tremurau pe corsajele rochiilor, scîn;x*iau pe piepturi, fîşîiau pe braţele goale. în pieptănăturile lipite tare de frunţi şi răsucite la ceafă erau coroniţe, bucheţele sau crenguţe de nu-mă-uita, de iasomie, de flori de rodie, spice sau albăstrele.

Stînd liniştite la locul lor, mame posomorite purtau turbane

roşii.

Emmei îi bătu puţin inima cînd, condusă de cavalerul ei, care-o ţinea de vîrful degetelor, se aşeza în şirul dansatorilor, aşteptînd primul sunet de arcuş ca să pornească. Dar emoţia trecu repede şi, legănîndu-se în ritmul orchestrei, înainta lune-cînd, clătinîndu-şi uşor gîtul. La anumite subtilităţi ale viorii, care uneori cînta singură, în timp ce celelalte instrumente tăceau, îi flutura pe buze un surîs; se auzea sunetul cristalin al monedelor de aur ce se aruncau alături pe postavul meselor ; apoi toată orchestra începea dintr-o dată, fligornul cu pistoane izbucnea răsunător, picioarele îşi reluau cadenţa, fustele se umflau, se atingeau uşor în treacăt, manile se inttlnefu, se despărţeau ; aceiaşi ochi, care se aplecau în faţa ta, reveneau să se uite fix în ochii tai.

Cîţiva bărbaţi (vreo cincisprezece) între 23 şi 40 de ani, amestecaţi printre dansatori sau stînd de vorba în cadrul uşilor, se distingeau din mulţime prin acelaşi aer de familie, oricare ar fi fost nepotrivirile de vîrstă, de îmbrăcăminte sau de

înfăţişare.

Hainele lor, mai bine croite, păreau dintr-o stofa mai moale, iar părul, adus în bucle spre tîmple, lucea da pcmezi mai fine. Chipurile aveau acea culoare pe care-o dă bogăţia, de un alb scos în relief de paloarea porţelanurilor, de instrui jucăuş al atlazului, de lacul mobilelor frumoase, şi a căror sănătate e păstrată de un regim cumpătat de mîncăruri alese. Gîtu! li se răsucea în voie pe cravatele joase ; favoritele lungi le cădeau pe gulere răsfrînte ; îşi ştergeau buzele cu ba’iste brodate cu o iniţială mare, din care se raspîndea un miros suav. Cei ce erau în pragul bătrîneţii arătau tineri, pe cînd pe faţa celor tineri se întipărise ceva matur. în privirile lor nepăsătoare plutea liniştea pasiunilor satisfăcute în fiecare zi ; şi prin blîndeţea apucăturilor lor străbătea, acea brutalitate deosebită pe care-o dă conştiinţa de a stăpîni lucrurile obţinute fără mare

sforţare, asupra cărora îţi încerci puterea şi-ţi desfaci vanitatea, cum sînt dresajul cailor de rasă şi societatea prostituatelor.

La trei paşi de Emma, un cavaler în frac albastru vorbea despre Italia, cu o tînără femeie palida, care purta o garnitură de perle. Lăudau coloanele Sfîntului Petru, Tivoli, Vezuviul, Castellamarc şi Munţii Cassini, trandafirii de Genua, Coliscul pe clar de lună. Emma asculta cu cealaltă ureche o conversaţie plină de cuvinte pe care nu le pricepea. Se făcuse cerc în jurul unui bărbat foarte tînăr, care, cu o săptămînă înainte, îi bătuse pe Mîss Arabella şi Romulus, şi dştigase în Anglia două mii de ludovici pentru că izbutise sa sară un şanţ. Unul se plîngea că i se îngrăşau caii de curse ; altul, de greşelile de tipar care schimonosiseră numele calului său.

în sala de bal era un aer apăsător ; lumina lămpilor pălea. Lumea se retrăgea în sala de biliard. Un fecior ureîndu-se pe un scaun sparse două geamuri : auzind zgomotul cioburilor, doamna Bovary întoarse capul şi zări în grădină, lipite de geam, capetele ţăranilor care se uitau înăuntru. Atunci îi veni în minte Bcrtaux. Revăzu ferma, mlaştina mocirloasă, pe tatăl ei în cămaşă, pe sub meri, şi se revăzu pe ca, ca altădată, luînd smîntîna cu degetul de pe oalele cu lapte de la lăptărie. Dar faţă de străfulgerările ceasului de faţă, viaţa ei din trecut, atît de deşartă pînă atunci, se ştergea cu totul şi aproape nici nu-i venea să creadă că a trăit-o vreodată. Era acolo ; iar în jurul balului nu era decît umbră, aşternută peste tct. Mînca o îngheţată cu vişinată, dintr-o scoică de argint aurit pe care o ţinea in mîna stingă, cu ochii pe jumătate închişi, cu linguriţa între dinţi.

Alături, o doamnă lăsă sa-i cadă evantaiul tocmai dud trecea un dansator.

— Ce amabil aţi fi, domnule, spuse doamna, dacă aţi binevoi să-mi ridicaţi de după canapea evantaiul !

Domnul se înclină, şi, în timp ce întindea braţul, Exnma văzu mîna tinereii doamne care-i arunca în pălărie ceva alb,

5C

îndoit în triunghi. Ridicînd evantaiul, domnul îl oferi respectuos doamnei ; ea-i mulţumi, dînd din cap, şi începu să-şi miroase buchetul.

După supeul la care s-au servit din belşug vinuri de Spania şi vinuri de Rin, supe de raci şi de lapte de migdale, budinci „â Ia Trafalgar” şi diferite feluri de carne rece în aspic, care tremura în farfurii, trăsurile începură să plece una după alta. Dînd la o parte colţul perdelei de muselină vedeai lunccînd în umbră lumina felinarelor. Banchetele se goleau ; rămăseseră numai cîţiva oaspeţi ; muzicanţii îşi răcoreau vîrful degetelor, umezindu-le pe limbă ; Charles aproape aţipise, rezemat cu spatele de o uşă.

La 3 dimineaţa începu cotilionul. Emma nu ştia să valseze. Valsa toată lumea, chiar şi domnişoara d’Andcrvillicrs şi marchiza ; nu mai rămăseseră decît oaspeţii castelului — vreo douăsprezece persoane.

Atunci, unul dintre dansatori, căruia i se zicea familiar viconte, şi a cărui jiletcă foarte deschisă părea ca turnată pe piept, veni a două oară s-o invite pe doamna Bovary, asi-gurînd-o că el o va conduce şi c-o să se descurce foarte bine. Porniră încet, apoi mai repede. Se învîrteau ; în jurul lor iotul se învîrtea : lămpile, mobilele, placajele pereţilor şi parchetul, ca un disc pe o axă. Cînd treceau prin dreptul uşilor, poala rochiei Emmei se agăţa de pantalonii lui; picioarele lor se împleteau ; vicontele îşi cobora privirile asupra ei, Emma le ridica spre el ; se simţea toropită şi se opri. Porniră din nou, şi, cu o mişcare mai repede, vicontele, luînd-o pe sus, dispăru cu ca pîna la capătul coridorului, unde, gîfîind gata sa cadă, Emma îşi lăsă o clipă capul pe pieptul lui. Apoi, tot învîrtindu-se, dar mai încet, o conduse la loc ; Emma se rezemă cu spatele de perete şi-şi acoperi ochii cu mîna. •

Cînd îi deschise, în faţa unei doamne care stătea în mijlocul salonului pe un taburet, erau trei dansatori în genunchi. Doamna îl alese pe viconte, şi vioara porni iar.

Lurnea şe uita la ci. Treceau şi reveneau ; ca, cu bustul nemişcat, cu faţa puyn aplecată, iar el, cu aceeaşi ţinută, drept, cu cotul rotunjit, cu bărbia înainte. Aceasta ştia să valseze ! Dansară multă vreme, rămînînd pînă la urma singuri.

Oaspeţii castelului mai statură de vorbă cîteva minute, şi după ce-şi spuseră adio, sau, mai bine zis, buna dimineaţa, se duseră la culcare.

Char’es se ura ţintndu-se de rampă ; ii trecuse os prin os. Siătuse cinci ceasuri de-a rîndul în picioare, în faţa meselor, privind cum se juca wbist, fără să priceapă nimic. Aşa că răsuflă adine, de mulţumire, cînd îşi trase cizmele.

l’.mma îşi puse un şal pe umeri, deschise fereastra şi rămase rezemată în coate de pervaz.

Era o noapte înuinecoasă. Afară picura rar. Trase în piept aerul umed care-i răcorea pleoapele. Muzica balului îi zbîr-nîia încă în urechi şi căuta sa stea trează ca să mai prelungească iluzia acestei vieţi luxoase, pe care în curînd trebuia s-o părăsească.

Se crapă de ziuă. Privi lung ferestrele castelului, intercind să ghicească unde sînt odăile celor pe care îi remarcase în ajun. Ar fi voit să le cunoască, viaţa, să o pătrundă, să intre cu totul în ea.

Dar tremura de irig. Se dezbracă şi se ghemui în aşternut, Ungă Charles, care dormea.

La dejun iu lume multă. Masa dură zece minute ; nu se servi nici un lichior, ceea ce îl miră pe doctor. Apoi domnişoara d’Andervilliers strînse într-un coşuleţ bucăţelele de cozonac ca să le dea lebedelor din bazin şi porniră la plimbare !a sera încălzită, unde plante ciudate, cu ţepi zburliţi, se fnăiţau în piramide sub ghivece suspendate, care, ca nişte cuiburi de şerpi prea pline, lăsau să atîrne peste margini vrejuri lungi. încolăcite. Sera de portocali, care era tocmai la capăt, ducea, pe sub un acoperiş, pînă Ia atenansele castelului. Marchizul, ca să facă plăcere F.mtnei, © luă să vadă grajdurile. Deasupra

98

teskior în chip de panere, pe nişte plăci de porţelan, erau scrise cu litere negre numele cailor. Cînd treceau pe lingă ei, fiecare cal se frămînta în boxa lui, plescăind din limbă. Podelele cămării în care se ţineau şeilc luceau ca parchetul unui salon. Hamurile de trăsura atîrnau în mijloc pe doi stîlpi care se în-vîrtcau, iar zăbalele, bicele, scările, frîiele erau înşirate în ordine, de-a lungul peretelui.

în timpul acesta, Charles se duse să roage pe un servitor sa-i înhame calul la şaretă. O trase la scară, şi, după ce înghe-suiră înăuntru toate pachetele, soţii Bovary, luîndu-şi rămas bun de la marchiz şi de la marchiza, plecară înapoi la Tostes.

Tăcută, Erama privea cum se învîrtesc roţile. Stînd pe marginea banchetei, Charles conducea cu braţele îndepărtate, şi căluţul mergea în buestru între hulubele prea largi pentru el. Hăţurile lăsate în voie săltau pe crupă, ude de spumă, iar lădiţa, agăţată cu o funie la spate, bătea tare şi regulat în coşul şaretei.

Erau pe dealurile de la Thibourville, cînd deodată le trecură înainte nişte cavaleri cu trabucurile în gură. Emma avu impresia că unul dintre ei era vicontele ; se întoarse, dar nu mai văzu în zare decît nişte capete care săltau în ritmul schimbător al trapului sau al galopului.

La un sfert de leghe mai încolo, Charles trebui să oprească un timp ca să lege cu o sfoară popritoarca care se rupsese.

Aruncînd o ultimă privire asupra hamurilor, Charles văzu ceva pe jos, între picioarele calului, şi ridică o tabacheră, brodată toată cu mătase verde, avînd la mijloc un blazon care semăna cu o uşă de capelă.

—  Sînt şi două trabucuri înăuntru, zise el ; am să le fumez diseară, după masă.

—  Cum, fumezi ? îl întrebă ea. ■— Cîteodată, cînd am ocazia.

Vîrî tabachera în buzunar si dădu bici căluţului.

Cînd ajunseră acasă, mama nu era gata. Doamna se înfurie. Nastasie răspunse obraznic.

—  Pleacă! strigă Emma. Asta-i bătaie de joc, te dau afară! La masă era supă de ceapă şi o bucală de viţel cu măcriş.

Stînd în faţa Emmei, Charles spuse, freeîndu-şi mîinilc cu Uri aer fericit: g      — Plăcut lucru să te vezi iar la tine acasă !

Se auzeau scîncctele Nastasiei. Charles ţinea întrucîtva Ia nenorocita asia de fată. Altădată, în timpul văduviei, cînd n-avea ce face, îi ţinuse de urît seri întregi de-a rîndul. A fost prima lui clientă, cea mai veche cunoştinţă din partea locului.

—  Ai dat-o  afara de-a binelea ? întrebă el în  cdo diii urmă.

—  Da. Cine mă împiedică ? răspunse ea.

Apoi, cît li se aranja odaia, statură la căldură în bucătărie. Charles începu să fumeze. Fuma ţuguind buzele, scuipînd tot timpul, lăsîndu-sc pe spate la fiecare pufăitură.

■— O să-ţi facă rău, spuse ea dispreţuitor.

Lăsă trabucul şi alergă la robinet, să bea repede un pahar de apă rece. Apucînd tabachera, Emma o aruncă iute în fundul dulapului.

Ziua următoare parcă nu se mai isprăvea. Emma se plimbă prin grădiniţa, tot întoreîndu-se mereu pe-acelcaşi alei, opriri-du-se în faţa straturilor de flori, în faţa spalierului, în faţa preotului de ghips, privind înmărmurită toate aceste lucruri de altădată pe care le cunoştea aiît- de bine. Ce departe i se părea acum balul ! Cine oare îndepărta atît de tare dimineaţa de alaltăieri de seara de astăzi ? Călătoria la Vaubyessard făcuse o gaură în viaţa ei, aşa după cum, într-o singură noapte, furtuna sapă uneori în munţi o prăpastie. Totuşi, se resemna ; strînse cu evlavie în scrin frumoasa ei toaletă, pînă şi pantofii de satin, ale căror tălpi erau îngălbenite de ceara lunecoasă a

parchetului. Inima-i era la iei ; ireeîndu-se de bogăţie, prinsese şi ea deasupra ceva care n-avea să se mai şteargă.

Amintirea balului deveni deci pentru Emma o întreagă ocupaţie, în fiecare miercuri îşi spunea trezindu-sc : „Ah ! Acum opt zile… acum cincisprezece zile… acum trei săptămîni… eram acolo !” Şi, încetul cu încetul, în amintirea ei fizionomiile începură să se amestece unele cu altele, uită melodiile cadrilului, nu-i mai apărură atît de limpede livrelele şi saloanele ; cîtcva amănunte se şterseră cu totul, dar părerea de rău îi rămase.

De multe ori, cînd Charles era plecat, se ducea să ia din clulap, dintre rufele împăturite, unde-o pusese, tabachera de mătase verde. Se uita la ea, o deschidea şi chiar îi sorbea mireasma căptuşelii, amestec de verbină şi tutun. A cui să fi fost ?… A vicontelui. Era poate un cadou de la amanta lui. O brodase pe vreun micuţ gherghef de palisandru, pe care-l putea ascunde ca să nu-l vadă nimeni, şi deasupra căruia trebuie să fi stat aplecate multe ceasuri în şir buclele mătăsoase ale visătoarei ce o lucrase. O adiere de dragoste trecuse prin ochiurile broderiei; fiecare împunsătură de ac prinsese acolo o speranţă sau o amintire, şi toate aceste fire de mătase, împletite, nu erau dccît prelungirea aceleiaşi mute pasiuni. Apoi, într-o dimineaţă, vicontele o luase cu el. Despre ce o fi vorbit, oare, cînd stătea acolo, pe marginile largi ale căminului, între vase de flori şi pendula „Pompadour” ? Ea era la Tos-tes. Iar el, el era acum acolo, la Paris ! Cum era acest Paris ? Ce nume nemărginit ! îl repeta în şoaptă, pentru plăcerea proprie ;

61

îi răsuna în urechi ca un clopot de catedrală, îi scinteia în faţa ochilor pînă şi pe eticheta borcanelor ci de pomadă.

Noaptea, cînd negustorii de peşte treceau cu căruţele pe sub ferestrele ei cîntînd La Morjolai?ie, se trezea ; şi asculund huruitul roţilor şinuite, care, la ieşirea clin oraş, se domolea deodată cum da de pămînt, îşi spunea : „Mîine ei au să fie acolo !*’

Şi-i urmărea cu ghidul, ureînd şi coborînd coastele, iraetnd prin sate, gonind pe drumul mare la lumina stelelor. Undeva, departe, da totdeauna de un loc nedesluşit, unde visul i se pierdea.

îşi cumpără planul Parisului, şi cu vîrful degetului făcea pe harta lui plimbări prin capitală. Cutreiera bulevardele, oprindu-se la fiecare colţ, la încrucişări, în faţa pătratelor albe care însemnau fiecare o casă. în cele din urmă, cu ochii obosiţi, închidea pleoapele şi vedea prin beznă becurile de gaz răsucindu-se în bătaia viatului şi scările Găieştilor, care se desfăşurau zgomotos în faţa colonadelor teatrului.

Se abona la Corbeille, jurnalul femeilor, şi la Sylpbe des alons. Citea cu nesaţ, fără să sară o iotă, toate cronicile premierelor, curselor şi seratelor, se interesa de debutul unei cînureţe, de deschiderea unui magazin. Cunoştea modele noi, adresa celor mai buni croitori, zilele în care lumea bună ieşea la plimbare [a Bois-de-Boulogne, sau se ducea la Operă. Studie în Eugene Sue descrieri de mobile ; îi citi pe Balzac şi pe Georgje Sand, cautînd să-şi potolească astfel, cu închipuirea, poftele ce-o mistuiau. îşi aducea cartea chiar şi la masă ?i întorcea filele, în timp ce Charles îi vorbea mîneînd. îşi amintea de viconte mereu, în tot ce citea. Căuta să-l pună alături de personajele inventate. Dar cercul al cărui centru tra l’1 se lărgi încetul cu încetul, şi aureola pe care o avea, trdepărundu-se de chipul lui, se revărsă mai departe, ca să ilumineze alte vise.

Şi astfel, Parisul, mai nemărginit decîi oceanul, seînteia în ochii iimmci într-o lumină aurie. Mâţa multiplă care fremăta in această învălmăşeală îi apărea totuşi în frînturi, rînduită hi tablouri deosebite. Emma nu întrezărea decît două sau trei dintre ele, care-i ascundeau pe toate celelalte şi care, ele singure, reprezentau omenirea întreagă. Lumea ambasadorilor călca pe parchete lucioase în saloane cu pereţi în oglinzi, în jarul unor mese ovale, acoperite cu un covor de catifea cu franjuri de aur. Mai erau acolo rochii cu trena, mistere de nepătruns, nelinişti ascunse în dosul zîmbctclor. Venea apoi societatea duceselor : erau palide ; se sculau ta ora 4 ; femeile, bieţi îngeraşi ! purtau dantele englezeşti la poalele jupoanelor, tar bărbaţii, capacităţi nebănuite sub aparenţe uşuratice, îşi omorau caii ta curse de distracţie, se duceau la Badcn să-şi petreacă sezonul de vară, şi, în cele din urmă, pe la vreo patruzeci de ani, se căsătoreau cu nişte bogătaşe. în camerele separate de la restaurante, unde se ia masa după miezul nopţii, rîdea, în lumina luminărilor, o mulţime pestriţă de literaţi şi actriţe. Aceştia erau risipitori ca nişte regi, plini de ambiţii rice şi de deliruri fantastice. Era o viaţă mai presus de

are alta. între cer şi pămînt, în bătaia furtunilor, ceva su-

i. Cît despre restul lumii, era pierdut pe undeva, fără să se ştie precis unde, ca şi cum n-ar fi existat.

De altfel, cu cît lucrurile îi erau mai aproape, cu atu mintea ei se îndepărta de ele. Tot ce o înconjura — viaţa plicticoasă de la ţară, mici burghezi imbecili, mediocritatea existenţei — i se părea ca o excepţie, o soartă aparte, de care se simţea prinsă, pe cînd dincolo se întindea, cît vezi cu ochii, nemărginitul ţinut al fericirilor şi al pasiunilor. în dorinţa ei, confunda senzualităţiie luxului cu bucuriile inimii, eleganţa obiceiurilor cu gingăşiile sentimentului. Oare dragostei nu-i trebuia, ca şi plantelor indiene, pămînt anume pregătit şi o anumită temperatură ? Suspinele pe clar de lună, îmbrăţişările prelungite, lacrimile care curg pe mîinile lăsate în voia celui-

63

lall, tot ce-i fior al trupului ori sfîrşeala de dragoste nu puteau fi despărţite deci de balconul marilor castele, în care-ţi poţi petrece timpul după plac, de un budoar cu storuri de mătase şi covor gros, de glastre pline cu flori, de-un pat pe o estradă, şi nici de seînteierea pietrelor preţioase şi de eghi-leţii livrelelor.

Băiatul de la poştalion, care venea în fiecare dimineaţă să ţesale iapa, străbătea coridorul cu saboţii lui butucănoşi; avea bluza găurită şi picioarele goale în obiele. Acesta era micul lacheu în pantaloni scurţi cu care trebuia sa se mulţumească. După ce-şi isprăvea treaba, nu mai dădea pe-acolo toată ziua ; căci Charles, cînd se-ntoreca, ducea singur calul în grajd, îi scotea şaua şi îi punea căpăstrul, în timp ce servitoarea aducea un braţ de paie şi-l arunca, cum putea, Io iesle.

In locul Nastasicî (care, în sfîrşit, plecă din Tostes, văr-sînd şiroaie de lacrimi), Emma luă în serviciu o fetiţă de 14 ani, o orfană cu o înfăţişare blîndă. Nu-i dădu voie sa poarte bonete de bumbac, o învăţă să vorbească la persoana a treia, să aducă paharul de apă pe o farfurie, să bată la uşă înainte de a intra, să calce, să scrobească, s-o îmbrace, cu un cuvînt, vru să facă dintr-însa camerista ei. Noua fată în casă se supunea fără să crîcnească, pentru ca nu cumva s-o dea afară ; şi cum de obicei doamna lăsa cheia la bufet, Felicite lua în fiecare seară o mică provizie de zahăr, pe care o mînca singură, în pat, după cc-şi făcea rugăciunea.

Cîteodată, după amiază, se ducea peste drum să pălăvrăgească cu surugiii de la poştalioane. Doamna stătea în încăperile ei de sus.

Purta un capot foarte deschis, care lăsa să se vadă, între revenirile lungi de pe piept, o cămăşuţa plisată, cu trei nasturi de aur. Cordonul era de şnur gros, cu ciucuri mari, iar panto-fiftrii, de un roşu-închis, aveau un smoc de panglici late, care sejsuffirau deasupra piciorului. îşi cumpărase sugativa, o mapă,

un toc si plicuri, cu toate că nu avea cui scrie ; ştergea praful de pe etajeră, se uita în oglindă, lua o carte, apoi, visînd printre rînduri, o lăsa pe genunchi. Avea poftă să călătorească, sau să se reîntoarcă să trăiască la maici. îşi dorea să moară, şi totodată să locuiască la Paris.

Pe ploaie sau pe ninsoare, Charles bătea calare drumurile. Mîn*i omlete pe masa cîtc unei ferme, îşi vîra mîna prin patwi jilave, primea în obraz o ţîşnitură călduţă de cîte ori lua sînge cuiva, auzea oameni horcăind, cerceta lighene, ridica în sus multe cămăşi murdare ; dar în fiecare seară găsea acasă un foc aprins, o masă pusă, mobile comode şi o femeie într-o toaletă fină, îneîntătoare şi mirosind a proaspăt, că nici nu ştiai de unde vine această mireasmă, dacă nu chiar din pielea ci, care-i parfuma şi cămaşa.

îl îneînta printr-o mulţime de gingăşii: cînd cu un fel nou de a face cerculeţc pe hîrtie pentru luminări, cînd cu un volan nou la rochie, sau cu numele extraordinar al unui fel de mîncare foarte simplu, pe care fata în casă nu-l nimerise, dar pe care Charles îl înghiţea, pînă la sfîrşit, cu plăcere. Văzuse la Rouen nişte doamne care purtau la ceas un smoc de brelocuri; îşi cumpără şi ea. Vru să aibă pe cămin două vaze mari de sticlă albastră şi, puţin după aceea, o besactea de fildeş, cu cele trebuincioase pentru cusut şi un degetar de argint aurit. Cu cît Charles înţelegea mai puţin aceste elegante, cu atît îl ademeneau mai mult. Ele adăugau ceva la plăcerea simţurilor lui şi la farmecul casei. Erau ca o pulbere de  aur presărată  de-a  lungul   cărării  înguste  a   vieţii  sale.

Era sănătos, arăta bine ; reputaţia lui era bine stabilită. Ţăranii îl iubeau pentru că nu era fudul. Mîngîia copiii, nu intra niciodată într-o circiumă ; şi, de altminteri, inspira încredere prin viaţa lui morală. Izbutea să vindece mai ales , catarurile şi bolile de piept. Temîndu-se foarte mult să nu-şi omoare clienţii, Charles, într-adevăr, nu prescria decît poţiuni calmante, din cînd în cînd un vomitiv, o baie de picioare sau

65

5 — Doamna Bovary

lipitori. Şi asta nu pentru că l-ar fi speriat chirurgia, că doar lua sînge cu toptanul, ca la cai. iar pentru scoaterea măselelor avea o mină teribilă.

în sfîrşit, ca sa se ţină la curent, se abona la Rttche medicale, ziar nou, al cărui prospect îl primise. Citea puţin din el, după masă, deoarece căldura apartamentului şi digestia îl făceau să adoarmă după cinci minute, şi rămînea acolo, cu bărbia în amîndouă mîinile şi cu părul împrăştiat ca o coamă pînă la piciorul lămpii. Emma se uita la el ridicînd din umeri. De ce nu avea ea ca soţ cel puţin pe unul dintre oamenii aceia harnici ţi tăcuţi, care stau toată noaptea cu nasul în cărţi şi care, în cele din urmă, la 60 de ani, cînd vine vîrsta reumatismelor, poarta o decoraţie cu două frigări încrucişate pe fracul prost croit ? Ar fi vrut ca numele acesta de Bovary, pe care-l purta, să fie celebru, să-l vadă lăfăindu-se în librării, apărînd mereu în jurnale, cunoscut de toată Franţa. Dar Charles nu era ambiţios! Un doctor din Yvetot, cu care fusese nu demult la o consultaţie, îl umilise întrucîtva, chiar ia patul bolnavului, în faţa rudelor adunate. Seara, cînd Charles îi povesti păţania asta, Emma tună şi fulgeră contra acelui confrate. Charles fu înduioşat. O sărută pe frunte, cu lacrimi în ochi. Emisei însă, întărîtată de ruşine, îi venea să-l bată ; se duse în coridor sa deschidă fereastra şi trase adînc în piept aerul proaspăt ca sa se liniştească.

— Ce om de nimic ! Ce om de nimic ! repeta încet, muş-cîndu-şi buzele.

De altfel, Emma se simţea mai pornită împotriva lui. Cu vîrsta, avea apucaturi tot mai grosolane ; la desert, tăia depui de la sticlele goale ; după ce mînca, îşi trecea limba peste dinţi ; dr.d mînca supa, gogîlţîia la fiecare înghiţitură, şi întrucît începuse să se îngraşc, ochii lui, şi aşa mici, păreau că se urcă spre tîmple prin pomeţii puhavi.

Cîteodată Emma îi vîra sub jiletcă marginea roşie a tri-couiui, îi îndrepta cravata sau îi zvîrlea cît colo mănuşile ieşite

de soare pe care era gata să şi le pună ; şi asta n-o făcea cum îşi închipuia el, pentru dînsul ; o făcea pentru ea, din prea mult egoism, fiindcă o scotea din sărite. Uneori îi vorbea despre ceea ce citise, de pildă despre o pagină de roman, de o piesă nouă sau de o anecdotă din lumea mare povestită într-un foileton ; căci, oricum, Charles era totuşi un ins, o ureche totdeauna dispusă să asculte, o aprobare dinainte ştiută. Ea făcea o mulţime de destăinuiri căţeluşei. Le-ar fi făcut, de fapt, şi butucilor din cămin, şi limbii pendulei.

în adîncul sufletului, Emma aştepta totuşi să se întîmple ceva. Ca matrozii în ceasul primcjdbi, îşi plimba privirile disperate pe singurătatea vieţii ei, căutînd în depărtare, în ceaţa zării, vreo pînză albă. Nu ştia cum se va întîmpla, spre ce ţărm o va duce vîntul care-ar împinge-o pînă la ea, dacă va fi o şalupă sau o corabie cu trei punţi, încărcată cu adînci nelinişti sau plină pînă sus de fericiri netulburate. Dar în fiecare dimineaţă cînd se trezea, nădăjduia că va sosi în ziua aceea, asculta cel mai mic zgomot, se scula tresărind, se mira că nu o zăreşte ; apoi, la asfinţitul soarelui, din ce în ce mai tristă, dorea să fie a doua zi.

Veni iar primăvara. în primele zile de căldură, cînd perii eiau în floare, simţi că se înăbuşă.

De la începutul lui iulie socoti pe degete cîte săptămâni mai erau pînă în octombrie, gîndindu-se că, poate, marchizul d’Au-dervilliers o să dea iar un bal la Vaubyessard. Dar toată luna septembrie trecu fără nici o scrisoare, fără nici o vizită.

După necazul acestei dezamăgiri, inima-i rămase din nou goală şi luă de la capăt lanţul zilelor monotone.

Aşadar, de acum încolo aveau sa urmeze tot aşa, în şir, mereu la fel, nenumărate, fără să aducă nimic ! Alte vieţi, oricît de serbede ar fi fost, aveau cel puţin perspectiva unui eveniment. O întîmplare neaşteptată aducea cîteodată ncsfîrşite peripeţii, şi decorul se schimba. Dar ei nu i se întîmpla nimic.,

07

5*

aşa fusese voia Domnului. Viitorul era un coridor întunecat de tot şi cu uşa din fund bine încuiată.

Se lăsă de muzică. De ce să cîntc ? Cine s-o asculte de vreme ce nu va putea niciodată ca, într-o rochie de catifea cu mîne-cile scurte, bătînd cu degetele uşoare clapele de fildeş ale uniii pian de Erard, să simtă la un concert murmurul de admiraţie plutind în jurul ei ca o adiere, nu mai avea nici un rost să se plictisească studiind. Lăsă în dulap blocurile de desen şi tapiţeria. La ce folosea ? La ce folosea ? Cusutul o enerva.

„Am citit tot”, îşi spunea.

Şi-şi petrecea timpul înroşind cleştele în foc, sau privind cum plouă. Ce tristă era, duminica, la ceasul cînd suna de vecernie ! Asculta, într-o toropeală atentă, una cîtc una, bătăile dogite ale clopotului. Cîtc o pisică, alunecînd încet pe acoperişuri, îşi încovoia spinarea la razele palide ale soarelui. Vîn-tul ridica dîre de praf pe şosea. Uneori, departe, se auzea ur-lînd un cîine ; şi clopotul, în răstimpuri egale, îşi continua dangătul monoton, care se pierdea în cîmpie.

între timp lumea ieşea din biserică. Femeile în saboţi văc-suiţi, ţăranii în bluze noi, copiii, cu capul gol, zburdînd înaintea lor ; toţi se întorceau acasă. Cinci sau şase oameni, întotdeauna aceiaşi, rămîneau pînă noaptea să joace „dopul” în faţa uşii mari a hanului.

Iarna fu grea. în fiecare dimineaţa geamurile erau încărcate de promoroacă, şi lumina care străbătea prin ele ca prin nişte sticle mate rămînca uneori neschimbată toată ziua. Trebuia să aprinzi lampa de pe la 4 după-amiază.

în zilele cînd era frumos cobora în grădină. Bruma lăsase pe verze horbote de argint cu lungi fire străvezii, care se întindeau de la una la alta. Nu se auzea nici o pasăre, totul părea ca doarme : spalierul învelit cu paie şi viţa ca un mare şarpe bolnav sub streaşină zidului pe care, cînd te apropiai, vedeai tîrîndu-se sfoiegi cu picioarele lor nenumărate. în brădet, lîngă

68

gard, preotul cu tricorn, care-şi citea cartea de rugăciuni, îşi pierduse piciorul drept, iar ghipsul, cojit de ger, îi lăsase un fel de rfic albă pe obraz.

Pe urmă limma se urca din nou în odaie, închidea uşa, răvăşea jăraticul, şi, moleşită de căldura căminului, simţea că o apasă mai tare plictiseala care-o năpădea. S-ar fi coborît bucuroasă să stea de vorbă cu fata în casă, dar stinghereala o oprea.

în liccare zi, la aceeaşi oră, învăţătorul, cu o tichie de mătase neagră pe cap, dădea în lături obloanele, iar jitarul trecea cu sabia încinsă peste tunică. Seara şi dimineaţa, caii de poştă, trei cîte trei, străbăteau strada mergînd la adăpat, la baltă. Din cînd în cînd bălăngănea clopotul de la uşa vreunei cîr-ciumi, şi cînd bătea vîntul, se auzeau scîrţîind pe cele două vergele lighenaşele de aramă ale frizerului, care serveau ca firmă la prăvălie. Frizeria mai avea ca podoabă o veche gravură de mode, lipită pe un geam, şi un bust de femeie, de ceară, cu părul galben. Iar frizerul se plîngea că şi-a ratat vocaţia, că nu are nici un viitor şi, visînd o prăvălioară într-un mare oraş, cum ar fi Rouen, de pildă, în port, lîngă teatru, se plimba tcată ziua posomorit, între primărie şi biserică, în aşteptarea clientelei. De cîte ori doamna Bovary îşi ridica ochii, îl vedea tot acolo, ca o santinelă în post, cu boneta grecească pe-o ureche şi cu vesta-i groasă de bumbac.

Cîtcodată, după-amiaza, apărea sub geam un cap de bărbat, pîrlit de soare, cu favorite negre, şi care surîdca alene, cu un zîmbet deschis şi blînd, arătîndu-şi dinţii albi. îndată se auzea un vals, şi deasupra flaşnetei, într-un salonaş, nişte dansatori cît degetul, femei cu turbane roz, tirolezi în jachete, maimuţe în fracuri, domni în pantaloni scurţi se învîrteau, se învîrteau mereu printre fotoliile, canapelele şi măsuţele ce se oglindeau în cioburile de oglindă lipite pe la colţuri cu fîşii de hîrtie aurită. Omul învîrtea manivela uitîndu-se cînd în dreapta, cînd în stînga, cînd spre ferestre. La răstimpuri, dînd drumul unei

lungi ţîşpituri de scuipat negru asupra bornei de kilometraj. îşi sălta pe genunchi instrumentul, ale cărui curele tari îi tăiau umărul ; şi cînd tînguioasă şi tărăgănata, cînd vesela şi vioaie, muzica scăpa din cutie, zbîrnîind, printr-o perdea de to fia trandafirie, sub un cîrlig de aramă cu înflorituri. Erau melodii care se cîntau aiurea, prin teatre, prin saloane, după care se dansa scara sub policandrc aprinse, ecouri din lume, care ajungeau pînă la Emma. în capul ci se desfăşurau sarabande ncsfîrşitc şi, ca o baiaderă pe florile unui covor, gîndul ei dănţuia o dată cu notele, se legăna trecînd din vis în vis, din tristeţe în tristeţe. După ce flaşnetarul îşi primea pitactil în şapcă, arunca pe el o veche pătură de lînă albastra, îşi punea flaşneta în spinare şi se îndepărta cu paşi greoi. Emma se uita după el.

Dar mai ales la orele cînd trebuia să stea la masă, nu mai ptitea să rabde sala aceea mica de jos, cu soba care fumega, cu uşa care scîrţîia, cu pereţii asudaţi, cu lespezile umede ; i se părea că-i serveşte în farfurie toată amărăciunea vieţii ei, şi prin aburii rasolului, din fundul sufletului se ridicau parcă alte adieri dezgustătoare. Charles mînca încet : ea ronţăia cîteva alune, sau, rezemată în cot, îşi trecea timpul trăgînd linii pe muşama cu vîrful cuţitului.

Îşi lăsă gospodăria la voia întîmplarii, şi cînd doamna Bo-vary-mama veni să petreacă la Tostes o parte din postul Paş-telui, se miră foarte mult de această schimbare. într-adevăr, Emma, altădată aut de îngrijită şi de spilcuită, stătea acum zile întregi fără să se îmbrace, purta ciorapi de bumbac cenuşii, ardea în casă lumînări de seu. Spunea într-una că trebuie să facă economii fiindcă nu sînt bogaţi, adăugînd că era foarte mulţumită, foarte fericită, că Tostes îi plăcea nespus de mult, şi alte asemenea fraze noi, care închideau gura soacrei. De altfel, Emma nu mai părea dispusă să-i urmeze sfaturile ; o dată, chiar, doamna Bovary încercînd să pretindă că stăpînii ar tre-

70

bui să supravegheze religia servitorilor, ea-i răspunsese cu o privire atît de mînioasa şi cu un zîmbet atît de rece, îneît bă-trîna nu se mai amesteca.

Emma devenea greu de mulţumit, irascibila. îşi comanda anumite mîncăruri numai pentru ea, ca apoi nici să nu se atingă de ele ; într-o zi nu bea decît lapte gol, iar a doua zi ceşti de ceai cu duzina. Deseori se încăpăţîna să stea în casă, apoi simţea că se înăbuşă, deschidea ferestrele, îşi punea o rochie subţire. După ce trăgea cîte-o săpuneală zdravănă servitoarei, îi făcea cadouri, sau o trimitea în plimbare pe la vecini, după cum uneori arunca săracilor tot mărunţişul din pungă, cu toate că nu era miloasă din lire şi nici nu se lăsa lesne înduioşată de necazurile altuia, ca cei mai mulţi dintre oamenii de obîrşie ţărănească şi care păstrează totdeauna în sufletul lor ceva din asprimea mîinilor părinteşti.

Spre sfîrşitul lui februarie, moş Rouault, în amintirea vindecării lui, îi aduse chiar el ginerelui o curcă minunată şi rămase trei zile la Tostes. Charles fiind mereu pe la bolnavi, Emma îi ţinu de urît. Fuma în odaie, scuipă pe grătarele sobei, vorbi despre agricultură, viţei, vaci, păsări şi consiliul municipal ; aşa îneît, atunci cînd plecă, Emma închise uşa după el cu un sentiment de uşurare care-o surprinse şi pe ca. De altlel, nu-şi mai ascundea dispreţul pentru nimic şi pentru nimeni; şi uneori se apuca să exprime păreri ciudate, defăi-mînd ceea ce aprobau alţii şi aprobînd lucruri perverse sau imorale, ceea ce-l făcea pe Charles să holbeze ochii la dînsa.

Oare mizeria asta o să ţină cît lumea ? Oare n-o să mai scape niciodată de ea ? Nu era doar mai prejos de toate celelalte care duceau o viaţa fericită. La Vaubyessard văzuse ducese care aveau talia mai greoaie şi apucături mai de rînd decît dînsa, şi blestema nedreptatea lui Dumnezeu ; îşi rezema capul de pereţi ca sa plînga, invidia vieţile furtunoase, nopţiie

71

cu baluri mascate, plăcerile neruşinate, cu toate nebuniile pe care ele trebuie să le dea şi pe care nu le cunoştea. Era tot mai palidă şi avea palpitaţii. Charles îi prescrise valeriană şi băi de camfor. Tot ce încerca, însă, îi făcea parcă mai rău.

Erau zile cînd vorbea mult şi repede, vrute şi nevrute, pentru ca după aceste răbufniri să cadă deodată în toropeală şi să stea fără să scoată o vorbă, fără să se mişte. Nu se înviora atunci decît dacă-şi turna un flacon de apă de Colonia pe braţe.

Cum se plîngca mereu de Tostcs, Charles îşi închipui că nu se simte bine din cauza climei locale şi, urmărit de ideca asta, se gîndi serios să se mute aiurea.

Din ziua aceea Emma începu să bea oţet ca să slăbească, se alese cu o  tuse seacă şi pierdu orice poftă de mîncare.

Lui Charles îi venea greu să plece din Tostcs după patru ani de şedere şi în momentul în care începea să-şi facă un nume. Totuşi, dacă trebuia ! O duse la Rouen, s-o vadă fostul lui profesor. Suferea de nervi; trebuia să schimbe aerul.

După multe cercetări, Charles afla că în arondismt-ntul Neufchâtel era un tîrguşor mai mare, caruia-i spunea Yonville-l’Abbaye, al cărui medic, uri refugiat polonez, tocmai plecase de o săptămînă. Atunci scrise farmacistului din partea locului ca să afle ce populaţie arc tîrguşorul, la ce depărtare se găsea cel mai apropiat confrate, cît cîştiga pe an doctorul ce fusese înainte ctc.; şi răspunsurile fiind mulţumitoare, se hotărî ca înspre primăvara să se mute, clacă sănătatea Emmei nu avea na se îndrepte.

într-o zi, cînd, în vederea plecării, Emma făcea ordine într-un sertar, se înţepă cu ceva la un deget. Era o sîrmuliţă de la buchetul ci de nuntă. Bobocii de lămîiţă se îngălbeniseră de praf, şi panglicile de satin cu chenar de argint se destrămau pe la margine. îl aruncă în foc. Se aprinse mai repede decît un pai uscat. Apoi se făcu ca un copăcel roşu deasupra cenuşii

72

şi se mistui încet. Se uită la el cum ardea. Bobitele de carton pocneau, firele de beteală se răsuceau, şiretul se topea, iar corolele de hîrtie, scorojite, legănîndu-se ca nişte fluturi negri dc-a lungul plăcii de sus a căminului, îşi luară în cele din urmă zborul pe horn.

în luna martie, cînd plecară din Tostes, doamna Bovary era însărciusra.

PARTEA A DOUA

Yonville-P Abbaye (al cărui nume vine de la o veche mă-‘nastire a capucinilor, ale cărei ruine nici nu mai există) este un tîrguşor la opt leghe de Roucn, între drumul spre Abbeville şî cel spre Ikauvais, în fundul unei văi prin care curge Rieule, rîuşor ce se varsă în Andelle, după ce a învîrtit trei mori spre gurile lui, unde sînt ceva păstrăvi, pe care duminica băieţii, ca să se distreze, îi pescuiesc cu undiţa.

La La Boissierc laşi şoseaua şi o iei mai departe pe un drum de ţară pînă pe creasta coastei de la Leux, de unde se deschide -valea. Rîuşorul care o străbate face din ca parcă două regiuni care nu se aseamănă : la stînga — numai păşune ; la dreapta —■ numai arătură. Pajiştea se întinde sub un brîu de coline joase, ca să se împreune în spatele lor cu păşunile din ţinutul Bray, pe cînd spre răsărit cîmpia, ureînd dulce, merge lărgin-du-se şi aşterne cît vezi cu ochii galbenele ei ogoare de grîu. Apa care curge pe marginea ierbii desparte cu o dungă albă culoarea fîneţelor de cea a ogoarelor, astfel îneît cîmpia seamănă cu o mare manta desfăcută, cu guler de catifea verde, tivit cu şiret de argint.

Cînd ajungi, ai în faţă, în fundul zării, stejarii din pădurea d’Argueil, cu povîrnişurile coastei Saint-Jean, vrîstate de sus în jos de lungi dîre roşii, inegale, care nu-s altceva decît săpăturile făcute de ploi, iar tonurile cărămizii în şuviţe înguste,

contrastînd cu cenuşiul muntelui, vin din rrralţimea izvoarelor krugmoase, care se pierd dincolo, în ţinutul de-alături.

Aici e hotarul dintre Normandia, Picardia şi rilc-dc-l’rance, regiune corcită, unde vorbirea e fără accent, după cum nici peisajul n-arc nimic deosebit. Aici se fac cele mai proaste brînzeturi de Neufchâtel din tot arondismcntul, şi, pe de altă parte, cultura pămîntului c costisitoare, fiindcă trebuie mult băligar ca să îngraşi pămîiUul acesu fărîmicios, plin de nisip şi prundiş.

Pînă în 1835 nu era un drum pe care să se poală merge la Yonville ; dar cam pe-atunci se făcu o şosea vk’mala, care leagă drumul de la Abbeville cu cel de la Amicns, şi cîic-odată merg pe el cărăuşii de la Rouen în Handra. Totuşi, Yon-vile-PAbbaye a rămas ca mai înainte, cu toate noile pieţe de desfacere. în loc să-şi îmbunătăţească agricultura, se mai înca23ăţînează sa facă fîn, cu toate că e fără căutare, şi leneşul tîrguşor, abătîndu-sc de la şes, a continuat sa se întindă în chip firesc spre partea rîului. Se zăreşte de departe, culcat de-a lungul ţărmului, ca un văcar care se odihneşte după-amiaa pe marginea apei.

La poalele coastei, după pod, începe o şosea plantată cu plopi tineri, care te duce drept pînă la primele casc din tîrguşor — case împrejmuite cu garduri de spini, cu ogrăzi pline de clădiri răzleţe, în mijlocul cărora vezi teascuri, droşcăni şi cazane de făcut spirt, împrăştiate pe sub copaci stufoşi, cu scări, prăjini şi coase atîrnate de crăci. Acoperişurile de paie, ca nişte căciuli trase pe ochi, acoperă aproape trei sferturi din ferestrele joase, ale căror geamuri groase, bombate, au a adîncitură la mijloc, cum au fundurile de sticle. Pe peretele tencuît, străbătut de-a curmezişul de bîrne negre, se agaţ.î uneori cîtc un păr pipernicit, iar casele au la uşile de la parur cîte o mică bariera turnanta, ca să nu intre înăuntru puii care vin să ciugulească în prag firimiturile de pîinc neagra muiata în cidru. Cu cît înaintezi, curţile sînt tot mai înguste, casele-s

75

mai înghesuite şi fără garduri ; sub o fereastră se leagănă o legătură de ferigi în vîrful unei cozi de mătură ; vine fierăria unui potcovar, iar mai încolo, un rotar cu două sau trei căruţe noi, care umplu drumul. Apoi, printr-un gard de ostreţe, după un rond de iarbă pe carc-l înfrumuseţează un amoraş cu degetul pe buze, apare o casă albă, cu două vase de tuci la un capăt şi la celălalt al peronului şi nişte tăbliţe care strălucesc la poarta ; e casa notarului, cea mai frumoasă din partea locului.

Biserica e de cealaltă parte a străzii, douăzeci de paşi mai departe, la intrarea în piaţă. Micul cimitir dimprejur, închis cu un zid înalt pînă la piept, e atît de plin de morminte, îneît vechile pietre, una cu pămîntul, fac un pavaj neîntrerupt, în care iarba a desenat de la sine verzi pătrate regulate. în ultimii ani de domnie a lui Carol al X-lea, biserica a fost complet renovată. Acum, bolta de lemn începe să putrezească sus şi, din loc în loc, are adîncituri negre în culoarea ei albastra. Deasupra uşii, unde ar fi orga, e o strană pentru bărbaţi, cu o scară în spirală, care răsună tare sub bocănitul saboţilor.

Lumina amiezii, străbătînd prin vitraliile dintr-o singură culoare, cade pieziş pe băncile rînduite de-a curmezişul zidului căptuşit ici şi colo cu cîte o rogojină bătută în cuie, deasupra cărora sînt scrise cu litere mari cuvintele : „Banca domnului cutare”. Mai încolo, în locul unde naosul se îngustează, statueta Sfintei Fecioare, îmbrăcată într-o rochie de satin, cu un văl de tul, presărat cu stele de argint, pe cap şi cu umerii obrajilor roşii, ca ai idolilor din insulele Sandwich ; în sfîrşit, o copie a Sfintei familii, dăruită de Ministerul de Interne, dominînd altarul între patru sfeşnice, încheie perspectiva în fund. Stranele corului, în lemn de brad, au rămas nezugrăvite.

Halele, adică un acoperiş de olane susţinut de vreo douăzeci de stîlpi, ocupă ele singure aproape jumătate din piaţa mare din Yonville. Primăria, construită după desenele unui arhitect din Paris, este un fel de templu grec, care face colţul,

76

alături de casa farmacistului. La parter are trei coloane ionice, şi la primai etaj, o galerie cu bolta în semicerc, iar în spaţiul dintre cele trei cornişe ale frontului, un cocoş galic, cu o gheara pe constituţie şi cu cealaltă ţinînd balanţa justiţiei.

Dar ceea ce-ţi sare mai mult în ochi c farmacia domnului Homais din faţa hanului „Leul de aur”. Mai ales seara, cînd e aprinsă lampa şi cînd borcanele roşii şi verzi, puse de frumuseţe în vitrină, îşi prelungesc pe jos, pînă departe, cele doua dîre de lumină colorată, se întrezăreşte printre ele, ca-n nişte focuri bengale, umbra farmacistului rezemat de pupitrul său. Casa lui e acoperită de sus pînă jos cu inscripţii scrise cu caractere englezeşti, ronde şi de tipar : „Apă de Vichy, de Seltz şi de Bareges, beltele depurative, doctorii «Raspail», întăritoare de Arabia, pastile «Darcet», pastă «Regnault», bandaje, băi, ciocolată medicinală etc.” Şi pe firma care ţine cît toată lăţimea prăvăliei c scris în litere de aur : „Homais, farmacist”. Apoi, în fundul prăvăliei, în dosul balanţelor mari, prinse de tejghea, se desfăşoară cuvîntul „laborator” deasupra unei uşi cu geamuri, pe la jumătatea căreia mai este scris o dată „Homais”, cu litere de aur pe un fond negru.

Pe urmă nu mai c nimic de văzut în Yonville. Strada (unica din tîrg), lungă cît o bătaie de puşcă şi cu vreo cîteva prăvălii pe margini, se sfîrşeşte deodată la cotitura drumului. Dacă o laşi în dreapta şi mergi pe sub poala coastei Saint-Jea», ajungi îndată la cimitir.

Pe timpul holerei, ca să-l mărească, s-a dărîmat o bucată de zid şi s-au cumpărat alături trei acri de pămînt, dar toată partea asia nouă e aproape goală, mormintele îngrămădindu-se, ca şi înainte, spre poartă. Paznicul, care în acelaşi timp e şi gropar şi paracliser la biserică (trăgînd astfel de la morţii din parohie un îndoit cîştig), a profitat de locul gol ca să semene pe el cartofi. Din an în an, totuşi, ogoraşul lui se tot îngustează, iar cînd izbucneşte cîte-o epidemie, nu ştie dacă trebuie

77

sS 5c bucure că mor mai mulţi, sau să se întristeze ca se în-muiţec mormintele.

— Te btaneţti din morţi, Lcsiiboudois î îi spuse preotul într-o zi.

Vorbele astea sumbre îl puseră pe gînduri şi-l făcură să se asiîmperc o bucată de vreme ; dar şi azi tot mai pune cartofi, ba chiar cutează sa susţină că aşa cresc ei, de la sine.

De la evenimentele pe care le vom povesti nu s-a schimbat Într-adevăr nimic la Yonville. Drapelul tricolor de tinichea se învirte la fel în vîrful clopotniţei bisericii, prăvălia negustorului de galanterie îşi flutură încă în vînt cele două flamuri de bumbac ; fetuşii farmacistului, ca nişte pachete de iasca albă, putrezesc din ce în ce mai mult în spirtul lor tulbure, şi deasupra porţii mari a hanului, vechiul leu de aur, spălăcit de ploi, îşi arata mereu trecătorilor coama de cîine lăţos.

în seara cînd soţii Bovary trebuiau sa sosească la Yonville, doamna Lcfrancois, văduva, stăpîna acestui han, avea atîtea de făcut, ca-i curgeau broboane de sudoare clătinînd tigăile. A doua zi era zi de iarmaroc în tîrguşor. Trebuia să taie carnea mai dinainte, sa cureţe puii, să facă supa şi cafea. Pe deasupra, mai avea de gătit mîncarea abonaţilor şi pe aceea a doctorului, a soţiei lui şi a servitoarei lor ; sala de biliard răsuna de hohote de rîs; în camera cea mică, trei morari strigau sa le aducă rachiu ; lemnele din sobă ardeau cu flăcări, jăraticul trosnea, şi pe masa lungă din bucătărie, printre halcile de miei crud, se înălţau teancuri de farfurii, care tremurau de zguduiturile trunchiului pe care se toca spanac. în poiată se auzeau ţipînd păsările pe care le fugărea servitoarea ca să le prindă şi să le taie.

Un om în papuci de piele verde, cam ciupii de vărsat şi cu o tichie de catifea cu ciucure de aur pe cap, se încălzea stînd cu spatele la cămin. Chipul lui nu arăta nimic altceva cîecît un om îneîntat de el însuşi, cu aerul de a fi tot atît de calm

78

în viaţă ca ţi stuletclc din colivia de răchită atîrnată deasupra capului său : era farmacistul.

—  Artcmisc, striga hangiţa, fă surcele, umple carafele, adu rachiul, mai repede ! Dac-aş şti cel puţin ce desert să dau celor pe carc-i aşteptaţi… Doamne sfinte, iar au început camionagiii să facă tărăboi în sala de biliard ! Şi au lăsat camionul în poartă, la intrare. Cînd o veni Rîndunica, e-n stare să-l sfarme tot. Cheamă-l pe Polyte să-l vîrc-n şopron !… Cînd te gîndeşii, domnule Homais, că de azi-dimineaţă au jucat poate cincisprezece partide şi au băut opt căni de cidru ! O să-mi rupă şi postavul de pe biliard, continuă ea uitîndu-sc Ui ci de departe, cu telul de bătut spuma în mînă.

—  N-ar fi  mare pagubă,  răspunse domnul  Homais, aţi cumpăra altul.

—  xlt biliard ! izbucni văduva.

—  Dacă acesta nu mai ţine, doamnă Lefrancois!  -am mai spus că vă faceţi singură rău, mult rău. Şi pe urmă, azi, amatorii vor găuri mici şi tacuri grele. Nu se mai joaca caram-bolaj. Toate s-au schimbat! Trebuie sa te ţii în pas cu vremea. Uitaţi-vă la Tellier, el mai degrabă…

Hangiţa se înroşi de ciudă. Farmacistul adăugă :

—  Orice-ai spune, biliardul lui e mai drăguţ decît al dumi-tale, şi daca ar avea de gînd să organizeze, de pildă, un concurs patriotic în  folosul  Poloniei sau  al  sinistraţilor  din Lyon…

—  Nu ne speriem noi de golani ca el ! îl întrerupse hangiţa ridieîndu-şi umerii zdraveni. Lasă, lasă, domnule Homais, atîta vreme cît o să existe „Leul de aur”, lumea o să vină. Noi, ăştia, avem osînza. Pe cînd, într-o buna dimineaţă, o să vedeţi „Cafeneaua franceză” închisă şi cu o frumuseţe de afiş pe  obloane !…  Auzi,  sa-mi  schimb biliardul,  continuă ea ca pentru sine, un biliard ca ăsta, aşa de bun de pus rufele pe el şi pe care, în  sezonul de vînătoare. am culcat pînă la şase drumeţi !… Şi nătăfleţui  cela  de Hivert, care nu mai vine !

79

—  îl aşteptaţi pentru masa musafirilor ? întreba farmacistul.

—  Sa-l aştept pe el ? Mai c doar şi domnul Binct !  La şase punct o să-l vedeţi intrînd, că în ce priveşte punctualitatea nu-i altul ca el! Ţine să aibă totdeauna locul lui în sala cea mică. Mai degrabă să-l omori decît să-l pui la masa în altă parte !  Şi nimic  nu-i place ;  şi face atîtea mofturi  cu cidrul! Nu-i ca domnul Leon ; ăsta vine cîteodată şi la şapte, ba chiar la şapte jumătate ; nici nu se uită măcar ce mănîncă. Ce tînăr cumsecade ! Niciodată n-ar ridica glasul la tine.

—  Apoi, vezi dumneata, e mare deosebire între unul care a fost binecrescut şi un fost carabinier care-a ajuns percepict !

Ceasul bătu ora 6. Binet intră.

Purta o redingotă albastră, care cădea de la sine, drept, hi jurul trupului său slab ; şi şapca-i de piele, cu clapele legate cu şireturi pe creştetul capului, lăsa sa se vadă, sub cozorocul ridicat, o frunte cheală, teşită de pe cînd purta cască. Era îmbrăcat cu jiletcă de postav negru, cu guler din păr de cal, cu pantaloni gri şi, fie iarnă sau vară, purta cizme bine văcsuite, care aveau două umflături la fel, din pricina monturilor de la degetele mari ale picioarelor. Nici un fir de păr nu trecea de linia bărbii lui blonde, care, înconjurîndu-i falca, îi încadra, ca iarba de pe marginea unui strat, faţa lungă şi ştearsă, cu ochii mici şi nasul coroiat. Era tare la toate jocurile de cărţi, bun vînător şi stăpînea un scris frumos; avea acasă un strung şi-şi trecea timpul strujind inele pentru şerveţele, cu carc-şi umplea casa, cu pasiunea unui artist şi egoismul unui burghez.

Se îndreptă spre sala cea mică ; dar mai întîi trebuiau scoşi cei trei morari; şi pînă să-i pună tacîmul, Binet stătu tăcut, la lacul lui, lîngă sobă ; după aceea închise uşa şi, ca de obicei îş scoase şapca.

Asta n-o să-şi tocească limba cu vorbe de politeţe ! spuse farmacistul de îndată ce rămase singur cu hangiţa.

SiO

—  Niciodată nu vorbeşte mai mult,  răspunsa ea ; săpta-mîna trecută au venit aici, cu stofe, doi voiajori comerciali, băieţi plini de haz, care pocvesteau seara o sumedenie de năz-bîtii, că-mi dădeau lacrimile de rîs; ci bine, el sta acolo ca un peşte, fără să scoată o vorbă.

—  Mda, zise farmacistul, nici imaginaţie, nici o seînteiere de spirit, nimic din ceea ce trebuie să aibă un om de societate.

—  Se spune totuşi că are însuşiri, obiectă hangiţa.

—  însuşiri ! îi întoarse vorba domnul Ilomais. IU ! însuşiri ? ! între ai lui, poate, adaugă apoi pe un ton mai calm. Şi reluă : Eh, înţeleg ca un negustor cu relaţii foarte mari, un jurisconsult, un doctor, un farmacist să fie atît de cufundaţi în gînduri, să devină ciudaţi, chiar ursuzi ; istoria pomeneşte asemenea cazuri. Dar aceia, cel puţin, se gîndesc la ceva. Mie de pildă, de cîte ori nu mi s-a întîmplat să-mi caut tocul pe birou ca să scriu o etichetă, pentru ca în  cele din urma să descopăr că-l pusesem după ureche.

între timp, doamna Lefrancois ieşi în prag să vadă daca nu soseşte Rindunica. Tresări. Un bărbat îmbrăcat în negru iistră deodată în bucătărie. La lumina ultimelor licăriri ale amurgului se putea vedea că avea o faţă rubicondă şi o statură atletică.

—  Cu ce vă putem servi, părinte ? întrebă hangiţa, punînd mîna pe unul din candelabrele de aramă care se găseau pe cămin, aşezate la rînd, cu luminările în ele. Voiţi să luaţi ceva ? Un pic de rachiu de coacăze, un pahar de vin ?

Ecleziastul refuză foarte politicos. Venise să-şi caute umbrela, pe care deunăzi o uitase la mănăstirea din Ernemont, şi, după ce-o rugă pe doamna Lefranşois să i-o trimită în seara aceea la casa parohială, ieşi pornind spre biserică, unde suna de vecernie.

Cînd farmacistul nu-i mai auzi paşii prin piaţă, găsi fobete necuviincioasă purtarea lui de adineauri. Faptul că

Sa ia un pahar îi parca o ipocrizie edioasă ; toţi preoţii chefuiau pe  ascuns  şi  căutau  să  întoarcă  iarăşi  vremea  dijmuitului. Hangiţa luă apărarea preotului :

—  De fapt, el frînge pe-un singur genunchi patrii ca dumneata. Anul trecut le-a ajutat oamenilor noştri la căratul paielor ; ducea cîte şase maldăre deodată, aşa-i de vînjos!

—  Halal !  zise  farmacistul.  Poftiţi de vă  mai  trimiteţi fetele la spovedit la nişte vlăjgani sănătoşi tun ca ăsta ! Eu, unul, dacă aş fi guvernul, aş cere ca o dată pe lună să li se ia sînge preoţilor. Da, doamnă Lefranşois, în fiecare lună, o fle-botomieJ zdravănă  în interesul  ordinii  şi  al  moravurilor!

—  Tăceţi,   domnule   Homais,   sînteţi   un   necredincios! N-aveţi religie î

—  Am o religie, religia mea, şi chiar mai mult decîţ ei toţi, cu maimuţăriile  şi scamatoriile lor ! Dimpotrivă, eu îl slăvesc  pt  Dumnezeu.  Cred într-o  fiinţă  supremă,  într-un creator, oricare ar fi el, puţin îmi pasă, care ne-a adus aici, ca sa ne îndeplinim datoriile de cetăţean şi de tată de familie ; dar n-am nevoie să intru într-o biserica, să sărut talgere de argint şi să îngraş cu obolul meu o mulţime de şarlatani, care mănîncă mai bine ca noi! Căci îl poţi slăvi tot atît de bine într-o pădure, pe un cîmp, sau chiar contemplînd bolta cerească, cum făceau anticii. Dumnezeul meu este dumnezeul lui Socrate, al lui Franklin, al lui Voltaire, al lui Beranger. Eu sînt pentru Profesia de credinţă a vicarului din Savcia 2 şi pentru principiile nemuritoare de la 89. Aşa că eu nu admit un Dumnezeu moşneguţ, care se plimbă prin grădina lui, cu toiagul în mînă, îşi găzduieşte prietenii în pîntecelc balenelor, moare ţipînd şi reînvie după trei zile ; lucruri absurde în ele însele şi, de altfel, în întregime opuse tuturor legilor fizice, ceea ce ne dovedeşte, în treacăt, că preoţii s-au bălăcit întot-

1 Luare de sînsc.

2 Cunoscut   fragment din  Emile de  Jean-Jacques   Rousscau (1712 —

1778).

!

deauna  într-o  ignoranţă  ruşinoasa,  în  care  se   străduiesc   să cufunde şi omenirea împreună cu ci.

Tăcu, căutînd cu ochii mulţimea dimprejur, căci, în înfier-bîntarea lui, farmacistul se crezu o clipă în piin consiliu municipal. Dar hangiţa nu-l mai asculta ; trăgea cu urechea la un zgomot îndepărtat. Se desluşi huruitul unei trăsuri, amestecat cu un clempănit de potcoave slăbite, şi, în «fîrşit, Rîmlimica se opri în faţa porţii.

Era o ladă galbenă, aşezată pe două roţi mari, care ajungeau pînă-n dreptul coviltirului, împroşcînd cu noroi umerii călătorilor şi împiedieîndu-i să vadă drumul. Gemuleţele ferestrelor înguste tremurau scuturate în cercevelc cînd erau închise şi mai păstrau ici şi colo stropi de noroi peste vechiul lor strat de praf, pe care nici ploile torenţiale nu-l spălau de tot. Era trasă de trei cai, din care unul înaintaş, şi, cînd cobora vreo coastă, se hurduca, dînd cu fundul de pămînt.

Cîţiva burghezi din Yonville ieşiră în piaţă ; vorbeau toţi deodată, ccrînd noutăţi, explicaţii şi provizii ; Hivert nu mai ştia cui să răspundă. El făcea la oraş comisioanele pentru satele din împrejurimi. Cutreiera prăvăliile, aducea cizmarului suluri de piele, potcovarului fier, stăpînei sale un butoiaş cu scrumbii, o bonetă de la modistă, moţuri de păr de la coafor ; şi la întoarcere împărţea de-a lungul drumului pachetele, pe caro le arunca peste gard, stând în picioare pe capră şi răcnind cît îl ţinea gura, în timp ce caii mergeau singuri.

întârziase din pricina unei întâmplări ; ogăriţa doamnei Bo-vary o luase razna pe cîmp. Au fluierat-o mai bine de un sfert de oră. Hivert s-a şi întors chiar o jumătate de leghe îndărăt, sperînd s-o zărească din clipă în clipă ; pîna la urmă a trebuit si continue drumul. Emma plînsesc, se înfuriase, scoţîndu-l vinovat pe Charles de toată nenorocirea asta. Negustorul de stofe, domnul Lheurcux, care era cu dînsa în trăsură, a încercat s-o consoleze dîndu-i o mulţime de exemple de dini pierduţi care şi-au recunoscut stăpînul după ani i ani de zile. A fost

8J

f*

unul, spunea el, care s-a întors de la Constantinopol la Paris. Altul făcuse cincizeci de leghe în linie dreapta şi trecuse patru rîuri înot ; chiar şi tatăl lui avusese un căţeluş care, după doisprezece ani de dispariţie, într-o seară, i-a sărit deodată în spate, în plină stradă, pe cînd se ducea să mănîncc în oraş.

II

Coborî întîi Emma, pe urmă Felicite, domnul Lheureux, o doica, iar pe Charles au trebuit să-l trezească din colţul lui, unde adormise de-a binclca de îndată ce se înnoptase.

Homais se prezentă. Exprimă respectele sale doamnei şi complimente domnului, spuse că era îneîntat să le fi putut face un serviciu şi adaugă amical că îndrăznise să se invite singur, soţia lui fiind de altfel plecată.

Cum ajunse în bucătărie, doamna Bovary se apropie de sobă. îşi prinse cu vîrful degetelor rochia în dreptul genunchiului şi, ridieînd-o astfel pînă la glezne, îşi întinse în bătaia flăcării, pe deasupra unei ciozvîrte de berbec la frigare, piciorul încălţat cu o-gheată neagră. Focul o lumina toată, străbătînd cu o sclipire vie urzeala rochiei, porii egali ai pielii ei albe şi chiar pleoapele ochilor, din care clipea clin cînd în cînd. O roşcată intensă se ivfca pe faţa ci de cîtc ori sufla vîntul prin uşa întredeschisă.

De cealaltă parte a vetrei, un tînăr cu părul blond o privea tăcut.

Fiindcă se plictisea grozav la Yonville, unde era secretar la notarul Guillaumin, de multe ori domnul Lecn Dupuis (el era al doilea client obişnuit la „Leul de aur”) hia înadins masa

mai tîrziu, cu speranţa că va sosi la han vreun călător cu care să stea de vorbă în seara aceea.

în zilele cînd îşi isprăvea treaba, neştiind ce să facă, trebuia oricum să fie punctual şi să suporte, de la supă pînă la brînză, tovărăşia lui Binet. Primi deci cu bucurie propunerea gazdei de a sta la masă cu noii-veniţi, şi trecură în sala cea mare, unde doamna Lcfrancois, pentru mai multă solemnitate, spusese să se pună patru tacîmuri.

Homais ceru voie să stea cu boneta lui grecească pe cap, de frica guturaiului.

Apoi, întoreîndu-sc către vecina lui :

.    — Cu siguranţă că doamna e puţin obosită ! Rîndunica noastră scutură aşa de groaznic !

—  Adevărat, răspunse Emma, dar pe mine călătoria ma distrează totdeauna ; îmi place să mai schimb locul.

—  E ceva aşa de plicticos, spuse oftînd secretarul, să trăieşti pironit în aceleaşi locuri!

—  Dacă ai fi nevoit ca mine, spuse Charles, să fii mereu călare…

—  Dar, continuă Leon, adresîndu-se doamnei Bovary, mi se pare că nu-i nimic mai plăcut. Şi adăugă : Cînd poţi.

•— De altfel, spunea spiţerul, pe la noi nu-i prea greu să practici medicina ; căci pe drumurile noastre se poate merge cu cabrioleta, şi, în general, se plăteşte destul de bine, plugarii fiind înstăriţi. Din punct de vedere medical avem, din cînd în cînd, în afară de cazurile obişnuite de enterîte, bronşite, afecţiuni biliare etc, cîteva friguri intermitente în timpul secerişului, dar, într-un cuvînt, puţine lucruri grave, nimic special de semnalat, dccît doar multe scrofule, care provin, fără îndoială, din cauza defectuoaselor condiţii igienice ale caselor noastre ţărăneşti. Ah ! Domnule Bovary, o să aveţi de luptat cu multe prejudecăţi; multe încăpăţînaţi din deprindere, de care se vor izbi zilnic toate sforţările ştiinţei dumneavoastră, căci se mai recurge la masle, la moaşte, la preot, în loc să vină

88

de-a dreptul la medic sau la far-macist. Climatul, totuşi, nu e, drept vorbind, rău ; numărăm chiar în comună cîţiva care-aa atins nouăzeci de ani. Iarna termometrul scoboară (l-am urmărit personal) pînă la patru grade, şi în toiul verii atinge douăzeci şi cinci, treizeci de centigrade cel mult, ceea ce dă maximum douăzeci şi patru Reaumur, sau cincizeci şi patru Fahrenheit (măsură englezească) — nu mai mult ! — şi, într-adevăr, sîntem adăpostiţi de viaturile de la nord de pădurea d’Argueil, pe de o parte, iar pe de alta, de viaturile de la vest de coasta Saint-Jean ; şi, totuşi, această căldură, care din cauza vaporilor de apă degajaţi de rîu şi a numărului mare de vite de pe cîmp, care exală, după cum ştiţi, mult amoniac, adică azot, hidrogen şi oxigen (nu numai azot şi hidrogen), şi care, absorbind humusul pămîntului, amestecînd toate aceste emanaţii diferite, întrunindu-le, ca să zic aşa, într-un mănunchi şi ccmbinîndu-se de la sine cu electricitatea răîpîndită în atmosferă — atunci cînd există — ar putea cu timpul să nască miasme insalubre, ca-n ţările tropicale ; această căldură, zic, e temperată tocmai din partea de unde vine, sau mai degrabă de unde ar veni, adică dinspre sud, de vînturile din sud-est, care, răcorindu-se la rîndul lor cînd trec peste Sena, ne vin uneori, deodată, ca nişte adieri din Rusia.

—  Aveţi cel puţin unde să faceţi o plimbare prin împrejurimi ? întrebă doamna Bovary, adresîndu-sc tînarului.

—  Oh, aproape de fel, răspunse Leon. E un loc căruia i se spune La izlaz, sus pe coastă, la poalele pădurii. Uneori, duminica, mă duc acolo şi stau cu o carte în mînă, privind apusul soarelui.

—  Nu găsesc nimic mai minunat ca apusurile de soare, reluă ea, dar mai ales la malul mării.

—  Oh ! Ador marca, spuse domnul Leon.

—  Şi, apoi, nu vi se pare, replică doamna Bovary, că gîn-dul rătăceşte mai în voie pe aceasta întindere nemărginită, a

86

cărei contemplare îţi înalţă sufletul  i te face să te gîndeşti Ia infinit, la ideal ?

—  La fel şi cu priveliştile din munţi, reîncepu Leon. Am un văr care-a călătorit anul trecut prin Elveţia şi care îmi spunea că e greu să-ţi imaginezi toată poezia lacurilor, farmecul cascadelor, impresia grandioasă a gheţarilor. Vezi de-a curmezişul şuvoaielor brazi de-o mărime de necrezut, cabane atîmate deasupra prăpastiilor, şi la o mie de picioare dedesubt, văi întregi, prin luminişurile norilor. Priveliştile acestea te entuziasmează, te predispun la rugăciune, la extaz ! De aceea nu mă mir de muzicantul acela celebru care, pentru a-şi aţîţa mai tare imaginaţia, obişnuia să se ducă să cînte la pian în faţa unei privelişti impunătoare.

—  Vă ocupaţi cu muzica ? întrebă ea. —- Nu, dar îmi place foarte mult.

—  Ah, nu va potriviţi, doamnă Bovary, îl întrerupse Ho-mais, apleeîndu-se pe farfurie ; asta-i curată modestie. Cum, dragul meu ?! Deunăzi cîntai în cameră, minunat, Îngerul păzitor. Te auzeam din laborator, vocalizai ca un actor.”

într-adevăr, Leon stătea la farmacist, unde avea la etajul al doilea o odăiţă cu vedere spre piaţă. Se înroşi la complimentul făcut de proprietarul său, care acuma se întorsese spra doctor şi-i înşira, unii după alţii, pe cei mai de seamă locuitori din Yonville. Povestea anecdote, dădea amănunte. Nu se ştia tocmai bine ce avere arc notarul, şi apoi mai era şi casa Titvache, care făcea destule încurcături.

Emma reluă vorba :

—  Şi ce muzică vă place mai mult ?

—  Oh ! muzica germană, cea care ie face să visezi…

—  Pe italieni îi cunoaşteţi ?

—  Nu încă ; dar am să-i văd anul viitor, cînd am să mă instalez la Paris, să-mi termin Dreptul.

—  Precum aveam cinstea,  continuă farmacistul, să spun domniei-sale soţului dumneavoastră, mulţumită nebuniilor pe

87

care le-a făcut nenorocitul de Vanoda, care a fugit, vă veţi bucura de una din casele cele mai confortabile din Yonville. Ceea ce are mai ales practic pentru un medic este uşa care dă în Alee, pe unde se poate intra şj ieşi fără să te vadă nimeni. De altfel, e înzestrată cu tot ce trebuie unei gospodării : spălătorie, bucătărie cu cămară, salon, livadă etc. Era un băiat de viaţă, care nu se uita la cheltuială ! îşi construise în fundul grădinii, lîngă apă, un chioşc anume ca să aibă unde bea vara o berc, şi dacă doamnei îi place grădinăria, va putea…

—  Ncvastă-mea nu se ocupă cu asta, zise Charles; şi cu toate că i s-a recomandat să facă mişcare, preferă să stea tot timpul în odaie, să citească.

—  Ca mine, replică Leon ; ce poate fi într-adevăr mai plăcut decît să stai seara la gura sobei cu o carte, în timp ce vîn-tul bate-n geamuri şi lampa arde ?…

—  Nu-i aşa ! spuse ea, aţintindu-şi asupra lui ochii mari, negri, deschişi larg.

—  Nu te mai gîndeşti la nimic, continuă el, ceasurile trec. Te plimbi, stînd pe loc, prin ţări pe care parcă le vezi, şi gîn-dul, împlctindu-se cu închipuirea, se lasă prins de amănunte, sau urmăreşte firul întimplarilor. Te simţi şi tu printre personajele lor şi parca-ţi bate inima de emoţie sub costumele lor.

-v Adevărat! Adevărat! spunea ea.

—  Vi s-a întîmplat vreodată, reîncepu Leon, să întîlniţi într-o carte vreo idee vagă pe care-aţi avut-o, vreo imagine ştearsă, care revine de departe ca o mărturisire desăvîrşită a sentimentului dumneavoastră celui mai subtil ?

—  Am simţit asta, răspunse ea.

—  De aceea, continuă Leon, îmi plac mai ales poeţii. Găsesc că versurile-s mult mai duioase decît proza şi că te fac mai uşor să plîngi.

—  Totuşi, în cele din urmă te obosesc, replică Emma ; eu, acum, dimpotrivă, ador povestirile, pe care le citeşti pe ne-

88

răsuflate, care te-nspăimîntă. Nu pot suferi eroii banali şi sentimentele cumpătate, cum se-ntîlnesc în viaţă. i • — într-adevăr, observă secretarul, asemenea opere care nu-ţi mişcă inima se îndepărtează, mi se pare, de adevăratul scop al artei. E atît de plăcut ca printre dezamăgirile vieţii să te poţi întoarce cu gîndul la caractere nobile, la sentimente curate, să vezi oameni fericiţi! în ce mă priveşte, trăind aici, departe de lume, asta-i singura mea distracţie ; Yonville ne oferă atît de puţine posibilităţi!

— Ca şi Tostcs, fără îndoială, continuă Emma ; de aceea eram întotdeauna abonată la o bibliotecă publică. • — Dacă doamna binevoieşte să-mi facă onoarea să o folosească, zise farmacistul, care tocmai auzise ultimele cuvinte, îi pun eu la dispoziţie o bibliotecă alcătuită din cei mai buni autori : Voltaire, Rousscău, Delille, Waltcr Scott, L’Echo des jeuilletons etc, şi, pe lîngă astea, mai primesc diferite foi periodice, printre care zilnic, La Fanai de Rouen, la care amavantajul de a fi corespondent pentru circumscripţiile Buchy, Forges, Neufchâtel, Yonville şi împrejurimi.

Stăteau la masă de două ceasuri şi jumătate, căci servitoarea Artemiza, tîrîndu-şi alene tîrlicii de sfoară pe lespezi, aducea farfuriile una cîtc una, uita tot, nu se pricepea la nimic şi lăsa mereu crăpată uşa de la sala de biliard, care se bătea de perete cu vîrful clanţei.

Tot discutând, Leon, fără să-şi dea seama, îşi pusese piciorul pe una din stinghiile scaunului pe care stătea doamna Bovary. Emma purta o cravată mică de mătase albastră, care ţinea drept, ca o dantelă scrobită, un guler de olandă plisata ; şi, după mişcările pe care Ic făcea cu capul, partea de jos a feţei se înfunda în broderii sau ieşea din ele, graţioasă. Şi astfel, unul lîngă altul, în timp ce Charles şi farmacistul tăifă-suiau, ei intrară într-una din acele vagi conversaţii în care hazardul frazelor te readuce tot timpul către centrul neschim-

89.

I

bat al unei simpatii comune. Spectacole pariziene, titluri de romane, cadriluri noi şi lumea pa care n-o cunoştea, Tostes, unde trăi-e Emma, Yonville, unde se aflau, toate trecură în revistă şi vorbiră despre toate pînă la sfîrşitu] mesei.

După ce s-a servit cafeaua, Felicite se duse să pregătească odaia în casa cea nouă, şi, curînd după aceea, comesenii se ridicară. Doamna Lefrancois dormea în faţa focului care se stinsese, iar băiatul de la grajd, cu un felinar în mînă, îi aşteptă pe domnul şi pe doamna Bovary ca să-i conducă la ei. Părul lui roşu era plin de paie şi şchiopăta de piciorul stfng. După ce luă în cealaltă mînă umbrela preotului, porniră.

Tîrguşorul adormise. Stîlpii halelor îşi întindeau umbrele lungi. Pămîntul era cenuşiu de tot, ca într-o noapte de vară.

Dar cum casa medicului era la cincizeci de paşi, au trebuit să-şi spună buna seara aproape imediat, şi toţi se împrăştiară.

Cum intră în vestibul, Emma simţi căzîndu-i pe umeri, ca o cămaşă udă, răceala pereţilor de-abia tencuiţi. Zidurile erau noi; treptele scării de lemn scîrţîiau. în cameră, la etaj, prin ferestrele fără perdele intra o lumină albicioasa. Se zăreau vîrfuri de copaci, şi, mai departe, pajiştea pe jumătate înecată în ceaţa care aburca în bătaia lunii de-a lungul rîului. în mijlocul camerei erau, claie peste grămadă, sertare de scrin, sticle, vergele, beţe aurite, aruncate pe scaune, laolaltă cu saltele şi lighenc pe jos — cei doi oameni care aduseseră mobilele trîn-tiseră acolo toate la întîmplare.

Era a paira oară cînd se culca într-un loc necunoscut. întîia oară, în ziua cînd a intrat la maici; a doua oară, cînd a sosit Li Tostes; a treia, la Vaubyessard, şi a patra, acum ; şi se întîmplase ca fiecare să însemne în viaţa ei începutul unei fa7e noi. Nu credea că lucrurile s-ar putea petrece la fel în locuri diferite, şi, fiindcă partea trăită din viaţa ei fusese rea, fără îndoială ca aceea ce-i rămînea va fi mai bună.

90

IU

Cînd se deştcpiă a doua zi, Emma îl zări pe secretar în piaţă. Ea era în capot. Leon ridică ochii şi o salută. Ea se în clină pripit şi închise fereastra.

Leon aştepta toată ziua să se facă ora 6 ; dar, intrînd în han, nu-l găsi decît pe domnul Binet stînd la masă.

Cina din ajun era pentru el un eveniment nespus de însemnat ; nu mai stătuse niciodată pînă atunci două ore în jir cu o doamna.

Cum reuşise oare să-i vorbească, şi încă în asemenea termeni, despre o mulţime de lucruri pe care înainte n-ar fi putut să le spună atît de bine ? De obicei era sfios şi păstra acea rezervă care ţine totodată de pudoare şi de prefăcătorie. Ia Yonville se găsea că are maniere cum se cade. Asculta părerile oamenilor în vîrstă şi nu se arăta deloc înfocat în politică, lucru rar la un tînăr. Avea şi talente : făcea acuarele, ştia sa descifreze cheia lui sol şi, după masă, cînd nu juca cărţi, se ocupa bucuros de literatură. Domnul Homais îl stima pentru că era instruit, doamna Homais ţinea la el pentru ca era îndatoritor, căci de multe ori se ducea în grădină ca micuţii Homais, nişte plozi totdeauna mînjiţi pe faţă, foarte pn-t crescuţi şi cam limfatici, ca şi mama lor. Ca să-i îngî jjeas.ă, în afară de bonă, îl mai aveau pe Justin, elev în farmacie., vâr de departe cu domnul Homais, pe care-! luaseră în casă din milostenie şi care ţinea loc şi de slugă.

Spiţerul se dovedi cel mai bun dintre vecini. O informă pe doamna Bovary asupra furnizorilor, îl chemă anume pe negustorul de cidru, îi gustă chiar el băutura şi avu grijă ca balcrca sa fie bine aşezată în pivniţă ; îi mai arăta ce trebuie să facă pentru ca să aibă o provizie de unt ieftin şi făcu nu aranjament cu Lestibcudcis, paracliserul care, în afara de îndeletnicirile lui bisericeşti şi mortuare, îngrijea grădinile ccb

mai importante din Yonviile, cu ora sau cu anul, după cum voiau proprietarii.

Nu numai nevoia de a se ocupa de alţii îl împingea pe farmacist la o bunăvoinţă atît de slugarnică, ci şi un anume plan pe carc-l urmărea.

Călcase legea din 19 ventdse *, anul XI, articolul I, care interzice practica medicinci oricărui individ fără diplomă ; aşa încît în urma unor denunţuri tainice, Homais fusese chemat Ia Rouen, în cabinetul particular al procurorului regal. Ma-gistravul îl primise în picioare, cu roba pe el, hermina pe umăr şi toca pe cap. Era dimineaţa, înainte de audienţă. Pe coridor se auzeau bocănind cizmele grele ale jandarmilor şi parcă un zgomot îndepărtat de zăvoare care se închideau. Farmacistul simţi că-i ţiuie urechile, de credea că se prăbuşeşte într-un atac de apoplexie ; îi trecură pe dinaintea ochilor fundul be-ciurilor de închisoare, familia în lacrimi, farmacia vîndută, toate borcanele răvăşite ; şi simţi nevoia să intre într-o cafenea, să ia un pahar de rom cu apă de Seltz, ca sa-i vina inima la loc.

încetul cu încetul, amintirea acestei mustrări se şterse, şi el continuă să dea, ca şi înainte, consultaţii anodine în odăiţa din dosul prăvăliei lui. Dar primarul nu putea să i-o ierte, confraţii îl pizmuiau, trebuia să se teamă de orice ; atrăgîn-du-l pe domnul Bovary prin tot felul de amabilităţi, îi cîştiga recunoştinţa şi, mai tîrziu, chiar dacă ar băga ceva de seamă, el n-ar mai putea să vorbească. De aceea, în fiecare dimineaţă, Homais îi aducea ziarul, şi adesea, după masă, lăsa o clipa farmacia şi se repezea pînă la doctor, să stea puţin de vorbă.

Charles era trist; clienţii nu veneau. Sta pe scaun ceasuri întregi fără să scoată o vorbă, se ducea să se culce în cabinei sau se uita la nevastă-sa cum coase. Ca să treacă timpul, făcea în casă pe omul de corvoadă şi chiar încercă să spoiască podul

1 Ventdse — a şaua lună din caltndarul republican, instituit în Franţa după revoluţia din 1789: 19 februarie-20 martie.

02

cu nişte rămăşiţe de culori lăsate de zugrav. Dar îl framîntau chestiunile băneşti. Cheltuisc atîta pentru reparaţiile făcute la Tostes, cu toaletele doamnei şi cu mutatul, încît toată zestrea, peste nouă mii de franci, se dusese în doi ani. Şi, apoi, cîte lucruri stricate sau pierdute cu transportul de la J’ostes la Yonville, fără a mai pune la socoteală preotul de ghips, care, căzînd din căruţă la un hop mai marc, s-a făcut ţăndări pe caklarîmul din Quincampoix !

O grijă mai plăcută începu să-l domine, şi anume sarcina soţiei lui. Pe măsură ce termenul se apropia, o iubea mai mult. Se închega între ci o nouă legătură, de sînge, şi parcă sentimentul continuu al unei uniri mai complexe. Cînd îi vedea de departe mersul leneş şi mijlocul legănîndu-se molatic pe şoldurile fără corset, sau cînd, stînd unul în faţa celuilalt, o contempla în voie, iar ea lua, aşezindu-se într-un fotoliu, aere de femeie ostenită, atunci nu-şi mai putea stăpînî fericirea : se ridica, o săruta, o mîngîia pe obraz, îi zicea „mămică”, voia s-o danseze şi-i înşira, jumătate rîzînd, jumătate plîn-gînd, fel de fel de cuvinte glumeţe de alintare, aşa cum îi treceau prin minte. Gîndul că va avea un copil îl desfăta. Acum nu-i mai lipsea nimic. Cunoştea viaţa în toată deplinătatea ei şi se instala în ea temeinic, cu seninătate.

La început Emtna rămase foarte uimită, apoi dori sa nască, ca să ştie ce înseamnă să fii mamă. Dar nefiind în măsură să cheltuiască atît cît ar fi voit, să aibă un leagăn în chip de bărcuţă, cu perdele de mătase roz şi scufiţe brodate, într-o clipa de amărăciune renunţă la trusou şi deodată îl comandă la o lucrătoare din sat, fără să mai aleagă ori să discute. Emma nu-şi trecu deci vremea cu acele pregătiri care aţîţă duioşia mamelor, aşa că dragostea ei, chiar de la început, a fost clin pricina asta întrucîtva mai potolită.

Totuşi, fiindcă Charles, de cîte ori sta la masă, nu vorbea decît de micuţul lor, în curînd începu şi Emma să se gîndească mai des la dînsul.

îşi dorea un băiat care sa fie voinic şi oacheş şi pe care «ivea să-l cheme Georges; şi gîndul acesta de a avea un copi), un băiat, îi apărea ca speranţa unei revanşe pentru toate con-strîngerile ei din trecut. Un bărbat, cel puţin, e liber ; poate să străbată pasiuni şi ţari, să treacă peste orice piedici, să guste cele mai îndepărtate fericiri. Dar o femeie nu are o independenţă deplină niciodată. Inertă şi mlădioasă în acelaşi timp, ca arc împotrivă-i slăbiciunile făpturii ei şi supunerea faţă de lege. Voinţa ei, ca voalul propriei pălării ţinut de o panglică, se zbate la orice adiere de vînt; are totdeauna o dorinţă care-o tîrăşte,  şi  ceva convenţional  care-o ţine-n loc.

Născu într-o duminică, pe la 6 dimineaţa, cînd răsărea soarele.

—  E o fetiţă ! strigă Charles. Emma întoarse capul şi leşină.

Aproape imediat, doamna Homais alerga şi o îmbrăţişa ; la fel şi tuşa Lcfranşois de la „Leul de aur”. Ca om discret, farmacistul îi spuse deocamdată, crăpînd uşa, numai cîteva cuvinte de felicitare. Vru să vadă copilul şi-l găsi bine făcut.

în timpul lehuziei Emma se gîndi mult ce nume să dea fetiţei. Mai întîi le înşiră pe toate care aveau terminaţii italieneşti, cum ar fi Clara, Luiza, Amanda, Atala ; îi plăcea destul Galsuinda, dar mai mult Iseulda sau Leocadia ; Gharles ar fi dorit ca pe copil să-l cheme ca şi pe mama lui; Emma nici nu voia să audă. Răsfoi calendarul de la un capăt la altul ‘, se sfătuiră şi cu alţii.

—  Domnul Leon, spuse farmacistul, cu care vorbeam deunăzi despre asta, se miră că nu alegeţi numele de Madeleine, care este foarte la modă acum.

Dar bătrîna Bovary se ridică din răsputeri împotriva acestui nume de păcătoasă. Cît despre domnul Homais, el avea slăbiciune pentru toate numele care aminteau un om mare, o faptă strălucită sau o concepţie generoasă, sistem după care îşi botezase cei patrii copii. Astfel, Napoleon reprezenta gloria, şi

Franklin — libertatea ; Irma era poate o concesie făcută romantismului ; Aihalie ‘, însă, un omagiu celei mai nemuritoare: capodopere a scenei franceze. Căci convingerile sale filozofice nu-l împiedicau, sa aibă admiraţii artistice; cugetătorul nu înăbuşea deloc în el omul sensibil ; ştia să facă deosebire între partea ce se cuvine imaginaţiei şi cea a fanatismului. în cutars tragedie, de pildă, condamna ideile, dar admira stilul ; bics-icma concepţia, dar aplauda toate amănuntele ; se înverşuna împotriva personajelor, entuziasmîndu-se totuşi de ceea ce spuneau. Cînd citea pasajele mai importante, se înflăcăra ; dar cînd se gîndca ca popimea ar trage foloase pentru dugheana lor, era deznădăjduit, şi în această învălmăşeală de sentimente în care se încurca, ar fi voit să-l poată încununa pe Racine cu amîndouă mîinile şi, în acelaşi timp, să-l frece puţintel. în cele din urmă, Emma îşi aduse aminte că la castelul de la Vaubyessard o auzise pe marchiză spunîndu-i Berthe unei tinere ; din clipa aceea alese numele Berthe, şi cum moş Rouault nu putea să vină, domnul Iiomais fu rugat sa fie naş. Oferi ca daruri din toate produsele prăvăliei, adică : şase cutii de jujubă, un borcan întreg de ingrediente, trei tuburi cu pasta de nalbă şi, pe deasupra, şase beţigaşe de zahăr candel, pe care le găsise într-un dulap. în seara botezului avu loc o masă mare ; era şi preotul ; lumea se înfierbîntă. Cînd erau la lichioruri, domnul Homais începu să cînte Dumnezeul oamenilor milostivi, domnul Leon cîntă o barcarolă, iar doamna Bovarj -mama, care era naşa, o romanţă de pe vremea Imperiului; în sfîrşit, domnul Bovary-tatăl ceru să-i aducă neapărat copilul jos şi începu să-l boteze cu un pahar de şampanie, pe care i-l turnă de sus în cap. Această dendere a celei dintîi dintre taine îl scoase din sărite pe părintele Bournisien ; Bovary-tatăl răspunse printf-un citat din Războiul zeilor 1 ; preotul vru sa

* Athalk — eroina din tragadia ca acelaşi num; de Racine. 2 Războiul zeilor — poem anlireligios apărut în  1799, apaiţinind  [ui Parny de Forges (1753-l814).

j

plece, doamnele îl rugau sa ramînă ; interveni Momais, ţi izbutiră să-l convingă să stea iar jos, după care el îşi reluă, liniştit, farfurioara cu ceaşca de cafea pe jumătate băută.

Domnul Bovary-tatăl mai rămase o lună la Yonville, minu-nînd tot oraşul cu nemaipomenita lui bonetă militară cu galoane de argint, pe carc-o purta dimineaţa, fumîndu-şi pipa in piaţă. Avînd şi obiceiul de-a bea mult rachiu, trimitea adesea servitoarea la „Leul de aur” să-i cumpere o sticlă, care se trecea în socoteala fiului; şi, ca să-şi parfumeze fularele, folosi toata provizia de colonie pe carc-o avea noră-sa.

Emmei îi plăcea să stea cu dînsul. Colindase toată lumea ; îi vorbea de Berlin, de Viena, de Strasbourg, de vremea cînd era ofiţer, de ibovnicele pe care le avusese, de mesele grozave pe care le dăduse ; şi apoi era amabil, şi uneori, pe scară sau în grădină, chiar o cuprindea de mijloc, strigînd : (.     — Charles, păzeşte-te !

Atunci doamna Bovary-mama, îngrijorată de fericirea fiului ei şi temîndu-se ca nu cumva bărbatu-său să nu aibă, cu timpul, o înrîurire imorală asupra ideilor tinerei femei, grăbi plecarea. Poate că avea motive de îngrijorare şi mai serioase. Domnul Bovary era un om care nu avea nimic sfînt.

într-o zi Emma simţi deodată nevoia să-şi vadă fetiţa, care fusese dată s-o alăpteze nevasta tîmplarului, şi, fără să se mai uite în calendar ca să afle dacă cele şase săptămîni ale Fecioarei trecuseră sau nu, se îndreptă spre casa lui Rollet, aşezată în capătul satului, la poalele dealului, între şosea şi pajişte.

Era amiază ; obloanele caselor erau închise, iar acoperişurile de tablă, care luceau în lumina crudă a cerului albastru» păreau că scapără seîntei pe coame. Bătea un vînt înăbuşitor. Mergînd, Emma se simţea slăbită ; o supărau pietrele de pe caldarîm ; stătu la îndoială dacă să se întoarcă acasă sau să intre undeva să se odihnească.

în clipa aceea, pc-o poartă de-alături, ieşi domnul Leon cu un maldăr de hîrtii subsuoară. Se apropie să-i dea bună ziua şi se trase la umbră în faţa prăvăliei lui Lheurcux, sub pînza cenuşie care era întinsă.

Doamna Bovary îi spuse că mergea să-şi vadă copilul, dai că începe să se simtă obosită.

—  Dacă… zise Leon, neîndrăznind să continue.

—  Aveţi treabă undeva ? întrebă ea.

Şi cînd secretarul îi răspunse, îl rugă s-o însoţească. Chiar în seara aceea tot Yonville-ul află de asta, iar doamna Tuva-che, soţia primarului, spuse de faţă cu servitoarea că doamna Bovary se compromite.

Ca să ajungi la doică trebuia s-o iei de unde se sfîrşeşte strada, la stînga, ca şi cum te-ai duce la cimitir, şi să mergi înainte printre căsuţe şi ogrăzi, pe-o potecuţă cu lemnul-cîine-liii înflorit pe de margini. In floare erau şi macie.su, şi urzicile, şi scaieţii, care se înălţau din tufişuri. Prin spărturile gardurilor se zăreau, printre cocioabe, cîte un purcel pe-o grămadă de gunoaie, sau nişte vaci legate, care-şi frecau coarnele de trunchiul copacilor. Mergeau alături, încetişor, ea sprijinindu-se de dînsul, iar el potrivindu-şi pasul după al ei ; înaintea lor juca un roi de muşte, bîzîind în aerul cald.

Recunoscură casa după un nuc bătrîn care-o umbrea. Joasă şi acoperită cu olane tuciurii, avea atîrnată afară, sub lucarnă, o cunună de ceapă. Legături de surcele, rezemate în picioare de îngrăditura de spini, înconjurau un strat de lăptuci, cîteva fire de levănţică şi mazăre în floare ridicată pe araci. O apă murdară curgea împrăştiindu-se prin iarbă, şi de jur împrejur erau o mulţime de zdrenţe greu de desluşit, nişte ciorapi de aţă, o cămăşuţă de stambă roşie şi un cearceaf mare de pînză groasă întins pe gardul de mărăcini.

Cînd auzi bariera, doica apăru, ţinînd în braţe un copil care sugea. Cu cealaltă mînă trăgea după dînsa un ţînc plîngînd, cu faţa plină de scrofule, băiatul unui negustor de ciorapi din

97

Doamna Bovary

Roucn, pe care părinţii lui, prea priaş-i cu negoţul lor, îl lăsa ii !a -ţatra.

—  Intraţi, zise ea; mititica dumneavoastră doarme colo. Singura odaie de jos avea în fund, la perete, un pat larg,

fără perdele, şi o albie în partea dinspre fereastra care avea un ochi de geam cîrpit cu hîrtie albastra.

în colţ, după uşă, sub tăblia lavabouiui, lîngă o sticlă plină tu unsoare, din gîtul căreia ieşea o pană, era aşezată o pereche de bocanci cu ţinte sclipitoare; un Mathieu Laensbcrg sta aruncat pe căminul prăfuit, printre cremene de puşcă, mucuri de luminare şi bucăţi de iască. în sfîrşit, ultimul din lucrurile de prisos din această locuinţă era o Glorie sunînd din trompetă, poză tăiată fără îndoială dintr-o reclamă de parfumerie şi prinsă în perete cu şase ţinte de saboţi.

Copilul Einmei dormea pe jos, într-un leagăn de mlădiţă de răchită. Ea-l luă cu tot cu plapuma cu care era învelit şi începu să dnte încet, legănîndu-se.

Leon se plimba prin odaie ; i se părea ciudat să vadă doamna asta frumoasă, în rochie de nanchin, îh mijlocul acestei mizerii. Doamna Bovary se înroşi ; Leem se înţoarsej crezînd că poate privirile lui avuseseră ceva necuviincios. Pe urmă culca la loc fetiţa, care tocmai vărsase pe guleraşul ei. Doica veni repede s-o şteargă, susţinînd că n-o să se păteze.

—  Dacă ar fi numai atîta, zise ea, dar nu fac decît s-o spăl tot timpul. N-aţi avea, bunătatea să-i lăsaţi vorba lui Camus, băcanul, să-mi dea cîte o bucăţică de săpun eînd îmi trebuie ? Ar ft naai uşor şi pentru dumneavoastră; nu v-aş mai necăji.

—  Binej bine, zise Emma. La revedere, mătuşă Rollet. Şi ieşi- ştergîndu-şi picioarele-de prag.

Femeia o conduse pînă la capătul curţii, tot vorbindu-i ce greu îi vine să se scoale noaptea.

• — Giteodakă-s atit de istovită, că adorm stînd pe scaun ; asa ai ar trebui să-mi daţi măcar o litrişoară de cafea rîşnită, cur mi-ar ajunge pe-o lună şi aş bea-o cu lapte, dimineaţa.

După ce-i ascultă cu răbdare nemulţumirile, doamna Bova-ry plecă ; dar nu făcuse decît vreo cîţiva paşi, cînd auzi pe cărare bocănit de saboţi în urma ei şi întoarse capul : era doica

—  Ce este ?

Atunci ţăranca, trăgînd-o la o parte în dosul unui ulm, începu să-i vorbească de bărbatul ei, care, cu meseria lui şi şase franci pe an, pe care căpitanul…

—  Spune mai repade ce ai de spus, zise Emma.

—  Ei bine, începu iar doica, ofiînd după fiecare vorbă, mi tem să nu fie amărît văzîndu-mă că iau cafeaua singurică ; şiiţi dumneavoastră cum sînt bărbaţii…

—  Dar o să ai, repetă Emma, am să-ţi dau !… Mă plictiseşti !

-— Vai, caniţă dragă, vorba-i că, în urma rănilor, are junghiuri grozave în piept. Zice chiar că cidrul îl slăbeşte.

—  Dar spune ©dată, mătuşă RdHet !                                .

—  Aşa că, reîncepu ea făcînd o plecăciune, dacă n-ar fi prea-prea ce vă cer… şi mai făcu o plecăciune, cînd binevoiţi — şi privirea ei implora — un ulcioraş de rachiu, îi dădu ea drumul în sfîrşit ; şi am sa-i frec picioruşele mititicăi, că le are gingaşe ca limba !

Scăpînd de doică, Emma luă iar braţul lui Leen. Merse repede un timp, apoi încetini pasul «şi, uithidu-se înainte, dădu cu ochii de umărul iînărului, a cărui redingotă avea un guler de catifea neagră. Parul castaniu cădea peste el, lins şi bine pieptănat. Băgă de seamă că are unghiile mai lungi decît se purta Ia Yonville. îngrijirea lor era una din marile îndeletniciri ale secretarului, şi pentru asta avea totdeauna un cuţitaş anume în penarul său.

Se întoarseră la Yonville pe malul apei. în timpul căldurilor, apa scăzînd, lăsa goale pînă-n temelii zidurile grădinilor, care aveam o scară cu vreo cîteva trepte ce coborau în rîu. Ap* curgea fără zgomot, repede şi rece, îngheţînd parcă privirea ; iire lungi şi subţiri de iarbă se îndoiau învălmăşite, luate de

curentul care le împingea şi în a cărui limpezime se resfirau, ca oişte plete verzi, lăsate-n voia lor. Uneori, pe vîrful trestiilor sau pe-o frunză de nuferi, umbla sau se aşeza cîte o insectă cu picioruşe subţirele. Cîtc o rază de soare străbătea băşicile mărunte şi albastre ale undelor, care veneau una după alta, spărgîndu-se ; bătrînele sălcii cu crengi rupte îşi oglindeau în apă coaja cenuşie ; mai încolo, jur împrejur, pajiştea părea pustie. Era ora cînd oamenii de la ferme stăteau la masă, şi tînăra femeie, ca şi cel care o însoţea nu auzeau, mergînd, decît cadenţa paşilor lor pe pămîntul bătătorit al potecii, cuvintele pe care şi le spuneau şi uşoara atingere a rochiei Em-mci, care foşnea în jurul ei.

Zidurile grădinilor, cu cioburi de sticlă pe coamă, erau calde ca geamlîcul unei sere. Printre cărămizi crescuse ridichioara sălbatică ; şi doamna Bovary scutura uşor din meis, cu marginea umbrelei deschise, pulberea galbenă a florilor ofilite, sau vreo crenguţă de caprifoi ori de clematite, care, atîrnînd în lături, se tîrau o clipă pe mătase, agăţîndu-se de ciucuri.

Vorbeau despre o trupă de dansatori spanioli care erau aşteptaţi în curînd la teatrul din Rouen.

—  O să vă duceţi ? întrebă ea.

—  Dacă voi putea, răspunse el.

N-aveau nimic altceva saşi spună ? Ochii lor totuşi îşi spuneau lucruri mai serioase, şi pe cînd se sileau să găsească fraze banale, simţeau cum aceeaşi molcşcală îi cuprinde pe amîndoi; şi parcă un susur al sufletului, adînc, neîncetat, ar fi copleşit murmurul glasurilor. Uluiţi deodată de aceasta nouă duioşie, nu se mai gîndcau să-şi destăinuiască ceea ce simţeau sau să afle de unde vine. Fericirile viitoare, ca şi ţărmurile de la tropice, aruncă peste nemărginirea care le precede moliciunile lor natale, o adiere parfumată, şi te simţi aţipind în această îneîntare, fără ca măcar să încerci neliniştea de a nu vedea marginile zării.

100

i

Într-un loc pămîntul era desfundat de copitele vitelor ; tre-buiră să meargă pe nişte pietroaie verzi, ridicate ici şi colo prin noroi. Emma se oprea adesea, o clipă, ca să vadă unde să pună piciorul şi, cu coatele în lături, aplecată, cu privirea nehotă-rîtă, clătinîndu-se pe pietroiul care se mişca, rîdea de teama de a tiu cădea în băltoace.

Cînd ajunseră în dreptul grădinii ei, doamna Bovary împinse bariera, urcă în fugă scările şi dispăru.

Lcon se întoarse la birou. Patronul lipsea ; aruncă o privire asupra dosarelor, apoi îşi ascuţi o pană de scris, îşi luă pălăria şi plecă.

Se îndreptă spre Pâture, pe coasta dealului d’Argueil, la intrarea în pădure ; se întinse jos sub brazi şi se uită printre degete la cer.

„Tare mă mai plictisesc, îşi spuse el, tare mă mai plicti-

S£Sc I

Găsea că e de plîns fiindcă trebuie să trăiască într-un sai ca acesta, cu Homais ca prieten şi cu domnul Guillaumin ca maestru. Cel de-al doilea, vîrît numai în afaceri, purtînd ochelari cu hulube de aur şi favorite roşii pe cravata albă, nu pricepea nimic din fineţile spiritului, cu toate că la început, lu-îndu-şi un aer scorţos, de englez, izbutise să-şi impresioneze secretarul. Cît despre soţia farmacistului, era cea mai bună nevastă din Normandie, blîndă ca o oaie, îşi iubea copiii, tatăl, mama şi verii, plîngea de cîte ori cineva avea vreur; necaz, îşi lăsa gospodăria la voia întîmplării şi nu putea suferi corsetele ; dar atît de greoaie, atît de plicticoasă la vorbă, cu o înfăţişare atît de ştearsă şi o conversaţie atît de mărginiu, îneît, deşi avea 30 de ani, iar el, 20, deşi dormeau uşă în uşă şi vorbeau în fiecare zi, niciodată nu-i trecuse prin minte ca cineva s-ar putea uita la dînsa ca la o femeie, sau că ar avea alte atribute feminine în afară de rochie.

Şi, pe urmă, cine mai era ? Binet, cîţiva negustori, doi-irei cîrciumari, preotul, şi, în sfîrşit, domnul Tuvache, primarul,

(01

1

cu cei doi fii ai săi, oameni avuţi, ursuzi, mărginiţi, care-şi lucrau singuri pămîntul, făceau chefuri numai în familie, altminteri evlavioşi, şi cu care era un chin să ai de-a face.

Dar pe fondul comun al tuturor acestor chipuri omeneştî, figura Emmei se desprindea unică şi totuşi mai îndepărtată, căci între ea şi dînsul simţea parcă nişte nedesluşite prăpăstii.

La început venise la ea de mai multe ori împreună cu farmacistul. Charles nu se arătase prea dispus să-l primească ; şi Leon, între teama de a fi indiscret şi dorinţa unei intimităţi pe care o socotea aproape cu neputinţă, nu ştia ce trebuie să facă.

IV

Cum începu frigul, Emma se mmă în sală — o încăpere lungă, cu plafonul jos, unde pe cămin era un mărgean stufos, agăţat deasupra oglinzii. Stînd într-un fotoliu, lîngă fereastră, se uita la oamenii din sat care treceau pe trotuar.

De două ori pe zi Leon se ducea de la birou la „Leul de aurK ; Emma îl auzea de departe venind şi se apleca să asculte ; şi tînărul luneca parcă, dincolo de perdele, totdeauna îmbrăcat la fel şi fără să întoarcă măcar capul. Dar în amurg, cînd, cu bărbia în mîna stîngă, îşi lăsa pe genunchi broderia începută, deseori tresărea la apariţia acestei umbre pe care-o vedea deodată lunecînd. Se ridica şi poruncea să se pună masa.

Domnul Homais venea în timpul cinei. Cu boneta lui grecească în mînă, intra în vîrful picioarelor, ca să nu deranjeze pe nimeni, şi spunînd întotdeauna aceeaşi frază : „Bună seara la toată lumea !” Apoi, cînd îşi lua locul la masă, între cei doi soţi, îl întreba pe doctor cum îi merg bolnavii, iar doctorul îi cerea părerea asupra onorariilor posibile. După aceea stăteau

102

de vorbă despre ce mai scria la gazetă. La ora aceea Homais o ştia aproape pe dinafară şi o expunea în întregime, cu părerile ziaristului şi cu toate amănuntele catastrofelor individuale din Franţa şi din străinătate. Dar, epuizînd subiectul, se grăbea să dea drumul la cîteva aprecieri asupra felurilor de mîncare din faţa lui. Cîteodată chiar, săltîndu-se puţin, arăta, în chip delicat, doamnei bucata cea mai fragedă, sau, întor-cîndu-se către servitoare, îi dădea sfaturi cum se face tocana şi cum se dreg mai igienic bucatele ; vorbea despre mirodenii, sucuri de carne, sosuri şi gelatină, de te minunai. De altfel, cu capul mai plin de reţete decît îi era farmacia de borcane, Homais era neîntrecut în a face fel de fel de dulceţuri, oţeturi şi lichioruri ; cunoştea de asemenea toate noile invenţii ale aparatelor de gătit economicoase, ca şi arta de a păstra brînze-turiie şi de a drege vinurile stricate.

La ora 8 se înfiinţa Justin, ca să-l ia să închidă farmacia. Atunci domnul Homais, care băgase de seama că elevul lui îndrăgise casa medicului, îi arunca o privire şireată, mai ales dacă era şi Felicite de faţă.

— Ştrengarul meu, spunea el, începe să se deştepte şi mi se pare — dracu să mă ia ! — că-i îndrăgostit de servitoarea dumneavoastră !

Dar un cusur mai grav, pentru carc-l dojenise, era obiceiul de-a asculta într-una tot ce se vorbeşte. Aşa, de pildă, duminica nu era chip să-l faci să iasă din salon, unde-l chema doamna Homais ca să ia copiii, care adormeau prin fotolii, trăgînd jos cu spatele învelitorile de stambă, prea largi.

La întrunirile acestea de seara de la farmacist nu venea cine ştie ce lume, bîrfeala şi opiniile lui politice îndepartînd treptat multe persoane respectabile. Secretarul era nelipsit. Cum auzea clopoţelul, alerga înaintea doamnei Bovary, îi lua şalul şi-i punea deoparte, sub biroul farmaciei, pantofii mari de sfoară, pe care-i purta poşte încălţăminte cînd era zăpadă.

Făceau mai îatîi cîteva partide de „treizeci şi unu” ; apoi domnul Homais juca „ecarte” cu Emma ; în spatele ei, Leon îi dădea sfaturi. Stînd în picioare, cu mîinile pe spătarul scaunu lui, privea dinţii pieptenului ei, care intrau în coc. La fiecare mişcare pe care-o făcea ca să arunce o carte, i se ridica rochia în partea dreaptă. Din păru-i ridicat pornea pe spate o dîră întunecoasă, care, pălind treptat, se pierdea puţin cîte puţin în umbră. Veşmintele ei largi cădeau în falduri bogate de o parte şi de alta a scaunului, atingînd pămîntul. Uneori, cînd Leon îşi simţea talpa cizmei pusă deasupra, se dădea în lături, ca şi cum ar fi călcat pe cineva.

După ce se isprăvea partida de cărţi, spiţerul şi medicul jucau „domino”, iar Emma trecea pe un alt scaun, şi, cu coatele pe masă, începea să răsfoiască Vllustration. îşi adusese jurnalul de modă. Leon venea lîngă ea, se uitau împreună la gravuri şi nu întorceau pagina decît după ce terminau amîndoi.

Deseori îl ruga să-i spună versuri; Leon declama cu o voce tărăgănată, pe care cu multă dibăcie o făcea tot mai dulce cînd era vorba de dragoste. Dar îl enerva ţăcănitul pietrelor de „domino”; domnul Homais era tare, îl bătea pe Charles, dînd într-una şase-şase. Apoi, cum terminau cele trei sute de puncte, se tolăneau amîndoi în faţa căminului şi adormeau îndată. Jăraticul se stingea în cenuşă, ceainicul era gol ; Leon mai citea, Exnma îl asculta, învîrtind maşinal abajurul lămpii, pe a cărui mătase străvezie erau pictate paiaţe în trăsuri şi dansatoare pe sîrmă, cu prăjinile lor. Leon se oprea făcînd semn spre cei care adormiseră ascultînd ; atunci începeau să vorbească în şoapta, şi ceea ce-şi spuneau li se părea şi mai plăcut, fiindcă nu-i auzea nimeni.

Se înjghebă astfel între ei un fel de tovărăşie, un schimb’ necontenit de cărţi şi de romanţe ; domnul Bovary, care nu era prea gelos, n-avea de ce să se mire.

De ziua lui primi un frumos cap frenologic, împestriţat peste tot cu numere, pînă la torace, şi pictat în albastru. Era o atenţie

104

din partea secretarului. Mai avea el şi altele, pînă şi pe aceea de a-i face comisioanele la Rouen; şi cum cartea unui romancier adusese la modă mania cactuşilor, Leon îi cumpără doamnei unul şi i-l aduse, în Rhtdunka, pe genunchi, înţepîndu-şi degetele cu perii lor tari.

Emma ceru să-i aşeze la geam o seîndurică cu apărătoare, ca să-şi ţină ghivccclc. Secretarul îşi făcu şi el o grădiniţă suspendată ; se zăreau unul pe altul îngrijindu-şi florile la fereastră.

Printre ferestrele din sat era una la care stătea cineva şi mai des; căci duminica, de dimineaţa pînă noaptea, şi în fiecare după-amiază, dacă era frumos afară, vedeai la lucarna unui pod profilul uscăţiv al domnului Binet, aplecat pe strungul lui, al cărui uruit monoton se auzea pînă la „Leul de aur”.

într-o seară, întoreîndu-se acasă, Leon găsi în odaia lui un covor de catifea şi lînă, cu frunze, pc-un fond şters. 11 arătă doamnei Homais, domnului Homais, lui Justin, copiilor, bucătăresei, şi-i vorbi şi maestrului său; toată lumea vru să vadă covorul ; de ce atîta dărnicie din partea soţiei medicului faţă de secretar ? ! Asta păru ciudat, şi toată lumea era pe deplin convinsă că ea trebuie să fie prietena lui.

Vorbind într-una de farmecele şi sufletul ei, Leon lăsa pînă într-atîta să se înţeleagă că într-adevăr aşa este, îneît Binct îi răspunse într-o zi foarte brutal :

— Puţin îmi pasă, de vreme ce nu fac parte din societatea ci !

Se chinuia căutînd cum să-i facă o declaraţie; şi, şovăind mereu îatre teama de a-i displace, şi ruşinea de a fi atît de sfios, plîngea de deznădejde şi dorinţe. Lua apoi hotărîri energice ; scria scrisori pe care le rupea, amîna pentru altă dată, cînd iar se răzgîndea. De multe ori pornea cu intenţia de a îndrăzni totul; dar hotărîrea asta se spulbera de îndată ce se găsea în faţa Emmei, şi cînd Charles, apărînd pe neaşteptate, îi poftea să urce în şareta lui, ca să meargă împreună să vadă

105

vreun bolnav din împrejurimi, el primea imediat, îşi lua rămas bun de la doamna şi pleca. Parca soţul ei nu era o părticică din ea ?

Fmma însă nu se întreba dacă îl iubeşte. Credea că dragostea trebuie să izbucnească deodată, cu trăsnete şi fulgere, ca un uragan ceresc care se abate asupra vieţii, o zdruncină din temelii, smulge tot ce-i voinţă ca pe nişte frunze şi duce în prăpastie inima întreagă. Emma nu ştia că pe terasa caselor, atunci cînd jgheaburile sînt înfundate, ploaia face băltoace, şi ar fi rămas astfel liniştită dacă n-ar fi descoperit, deodată, o crăpătură în zid.

F.ra într-o duminică de februarie, într-o dupi-amiază cu ninsoare.

Plecaseră toţi, domnul şi doamna Bovary, Homais şi domnul Leon, să vadă devale, la o jumătate de leghe de Yon-i!ie, o filatură de in care se instala. Spiţerul luase cu el pe Napoleon şi pe Athalie, ca să facă puţină mişcare, şi-i însoţea şi Justin, cu umbrelele pe umăr.

Totuşi, nimic nu era mai lipsit de interes decît această curiozitate. Un loc viran marc, pe care erau aruncate la în-■ implare, printre grămezi de nisip şi pietriş cîteva roţi din-laic ruginite, ce înconjurau o clădire lungă, dreptunghiulară, .ivind o mulţime de ferestruici. Construcţia era încă ncter-minată, şi prin căpriorii acoperişului se vedea cerul. Un mănunchi de paie, amestecat cu spice, legat de căpriorul de pe «♦an», îşi fîlfîia în vînt panglicile tricolore.

Vorbea Hcmais. Le explica celorlalţi importanţa viitoare a acestei întreprinderi, aprecia rezistenţa podelelor, grosimea zidurilor şi-i părea foarte rău ca nu are un baston-metru, cum avea domnul Binet pentru uzul său personal.

Fmma, cu care era la braţ. se sprijinea puţin de umărul luî, privind discul soarelui cum îşi împrăştie pînă departe, prin ceaţa, paloarea-i orbitoare ; întoarse capul ; Charles era acolo. Avea şapca trasă pe ochi, iar buzele groase îi tremurau încet, ceea ce da înfăţişării sale uu aer stupid ; pînă şi spatele lui liniştit te enerva cînd îl vedeai, şi ca găsea că pe redingotă e întipărită toată banalitatea personajului.

Pe cînd îl cerceta, gustînd astfel, în enervarea ei, un fel de voluptate perversa, Leon făcu un pas spre dînsa. Frigul, care-l făcea palid, dădea parcă chipului său o şi mai dulce blîndcţe ; între cravată şi gît, gulerul cămăşii, puţin prea larg, lasă să i se vadă pielea ; sfîrcul unei urechi ieşea dintr-o şuviţă de păr, şi ochii lui mari şi albaştri, ridicaţi spre nori, îi parură Emmci mai limpezi şi mai frumoşi dccît lacurile din munţi, în care se oglindeşte cerul.

— Nenorocitul ! strigă deodată spiţerul.

Şi alergă spre fiul sau, care tocmai se repezise într-o grămada de var ca să-şi înălbească pantofii. La mustrările cu care îl copleşea, Napoleon începu să urle, pe cînd Justin îi ştergea încălţămintea cu un şomoiog de paie. Dar ar fi trebuit un cuţit ; Charles i-l oferi pe-al său.

„Ah, îşi zise ea, poartă cuţit în buzunar, ca ţăranii !”

începu  sa  cadă promoroacă;  se întoarseră la Yonville.

Seara, doamna Bovary nu se duse în vizită la vecini, şi, după ce plecă Charlcs, cînd se simţi singură, reîncepu să-l compare pe unul cu celălalt, cu claritatea unei senzaţii aproape imediate şi cu acea prelungire de perspectivă pe care o dă amintirea. Privind din pat focul viu care ardea, îl mai vedea pe Leon şi acum, ca şi atunci, stînd în picioare, îndoindu-şi cu o mînă bastonaşul, iar cu cealaltă ţinînd-o pe Athalie, cară

107

sugea în linişte o bucată de gheaţă. îl găsea încîntător ; nu putea să se dezlipească de el; îşi amintea alte atitudini ale lui, din alte zile, fraze pe care le spusese, timbrul vocii lui, întreaga lui fiinţă ; şi repeta ţuguindu-şi buzele ca pentru un sărut: „Da ! încîntător ! încîntător !… O fi iubind ? se întreba. Pe cine ?… Pe mine I”

Ii apărură deodată o mulţime de dovezi, şi inima ei tresări. Flacăra din cămin făcea să tremure pe tavan o lumină jucăuşă ; se întoarse pe spate, întinzîndu-se.

Atunci începu veşnica tînguială : „Oh, dacă cerul ar fi vrut! De ce nu ? Cine mă împiedică ?’…”

La miezul nopţii, cînd se întoarse bărbatul ei, avu acrul că se trezeşte, şi cum Charles făcu zgomot dezbrăcîndu-se, se plînse că o doare capul ; apoi întrebă alene cum a fost în seara aceea.

— Domnul Leon, spuse Charles, a plecat devreme.

Emma nu-şi putu stăpîni un zîmbet şi adormi cu sufletul plin de o nouă îneîntare.

A doua zi, pe înserate, primi vizita domnului Lheureux, negustor  de  galanterie. Era  un  om dibaci  acest negustoraş.

Născut gascon, dar devenit normand, adăugase limbuţiei sale meridionale, şiretenia celor din Caux. Faţa lui grasă, puhavă, rasă părea dată cu o fiertură de miambal, iar părul alb făcea să apară şi mai vie strălucirea aspră a ochilor lui mici, ntgri. Nu se ştia ce fusese odinioară : vînzător ambulant, spuneau unii, bancher la Routot, după alţii. Sigur era un singur lucru : că făcea în cap socoteli atît de complicate, îneît U speriase şi pe Binet. Politicos pînă la slugărnicie, stătea totdeauna pe jumătate îndoit din şale, ca unul care salută sau face o invitaţie.

După ce-şi lăsă la uşă pălăria cu panglică de doliu, puse pe masă o cutie de carton verde şi, cu o politeţe nemaipomenită, începu să i se tînguie doamnei că pînă în ziua aceea nu izbutise să-i cîştisre încrederea. O biată prăvălioara ca a Iui

108

nu era făcută să atragă o eleganta ca ea ; şi apăsă asupra cuvintului. Cu toate acestea, nu avea decît să poruncească, şi el e gata să-i procure tot ce-ar dori, mărunţişuri sau rufarie, tricotaje sau lucruri de modă, deoarece ci se ducea la oraş, regulat, de patru ori pe lună. Avea legături cu cele mai mari case. Puteai să întrebi de el la „Trei fraţi”, la „Barba de aur”, sau la „Marele sălbatic” ; toţi domnii aceştia îl cunoşteau perfect ! Aşadar, în ziua aceea venea să-i arate doamnei, în treacăt, cîteva articole pe care le avea din întîmplare, mulţumită unei ocazii din cele mai rare. Şi scoase din cutie o jumătate de duzină de gulere brodate. Doamna Bovary le cercetă*

—  N-am nevoie de nimic, zise ca.

Atunci domnul Lheureux înşiră cu multă grijă trei eşarfe algeriene, mai multe testele cu ace englezeşti, o pereche de papuci de paie şi, în sfîrşit, patru ouare din lemn de cocos, lucrate de ocnaşi la traforaj. Apoi, cu amîndouă mîinile pe masă, cu gîtul întins, aplecat înainte, urmărea cu gura căscată privirea Emmei, care se plimba nehotărîtă printre toate aceste mărfuri. Din cînd în cînd, ca şi cum ar fi vrut să scuture praful de pe ele, dădea cîte un bobîrnac pe eşarfele de mătase, întinse cît erau de lungi; şi eşarfele tremurau foşnind uşor şi seînteind în lumina verzuie a amurgului, ca pe nişte steluţe. fluturaşi! de aur din ţesătura.

—  Cît costă ?

—  Mai nimic, răspunse el, mai nimic ; dar nu-i nici o grabă ; cînd veţi binevoi; nu sîntem hrăpăreţi.

Chibzui cîteva clipe şi, în cele din urmă, mulţumi domnului Lheurcux, carc-i răspunse calm :

—  Nu-i nimic ! O să ne înţelegem altă dată. Cu doamnele m-am împăcat întotdeauna, numai cu a mea nu !

Emma zîmbî.

109

—  Voiam să spun, începu el cu un aer blajin, după gluma pe care o făcuse, că nu duc grija banilor… putea să vă dau, dacă v-ar trebui…

Emma se arătă surprinsă.

—  Ei, începu el repede, vorbind în şoaptă, n-aş avea nevoie să alerg prea departe ca să vă procur ; lăsaţi pe mine !

Şi începu să întrebe cum îi merge lui moş Tellier, patronul „Cafenelei franceze”, pe care-l îngrijea atunci domnul Bo-vary.

—  Ce-o fi avînd moş Tellier ?… Tuşeşte de se cutremură casa, şi tare mă tem că în curînd o să-i trebuiască mai degrabă un palton de brad decît o flanelă ! A făcut atîtea chefuri în tinereţea lui! Oameni de soiul ăsta, doamnă, n-aveau nici un pic de măsură ! L-a dat gata rachiul ! Dar, oricum, nu-i plăcut să vezi cum se duce o cunoştinţă. Şi pe cînd punea capacul cutiei de carton, vorbea într-una despre clientela doctorului : Fără îndoială, zise el uitîndu-se spre geam cu o mutră acră, timpul e de vină în toate bolile astea ! Nici eu nu mă prea simt în  apele mele, va trebui să vin şi eu zilele astea să-i consult pe domnul doctor pentru un junghi pe care-l am în spate. în sfîrşit, la bună vedere, doamnă Bovary ; la dispoziţia dumneavoastră, preaplecată slugă !

Şi închise uşa încetişor.

Emma ceru să se aducă masa în odaie, la gura sobei, pe o tavă ; mîncă pe îndelete ; totu-i păru bun.

„Ce cuminte am fost !” îşi spunea singură, gîndindu-se la eşarfe.

Auzi paşi pe scară : era Leon. Se sculă, luă din grămada de pe scrin cea dintîi cîrpă care-i căzu în mînă şi-ncepu s-o tivească. Cînd apăru Leon, Emma părea foarte ocupată.

Conversaţia lîncezea, doamna Bovary se tot oprea în fiecare clipă, iar Leon se simţea stingherit. Stînd lîngă cămin, pe un scăunel, tot învîrtea între degete acarniţa de sidef ; iar

110

imma cosea, sau, din cîrid în cînd, aşeza cu unghia cutele pînzei. Nu vorbea ; tăcea şi el, vrăjit de tăcerea ei, cum ar fi fost şi de cuvintele ei.

„Bietul băiat”, gîndca Emma.

„De ce nu i-oi fi plăcînd ?” se întreba el.

în cele din urmă, Leon spuse totuşi că în una din zilela acestea trebuie să se ducă la Rouen, unde are o treabă pentru biroul lui.

—  Abonamentul dumneavoastră la notele de muzică a expirat, trebuie să-l prelungesc ?

—  Nu, răspunse ea.

—  De ce ?

—  Pentru că…

Şi, strîngîndu-şi buzele, trase încet firul lung de aţa gri pus în ac.

Pe Leon îl enerva s-o vadă lucrînd. Degetele Emmei se jupuiau parcă la vîrf ; îi trecu prin cap o frază curtenitoare, dar nu îndrăzni s-o rostească.

—  Aşadar, renunţaţi ? continuă Leon.

—  La ce, exclamă Emma, la muzică ?! Ah ! Doamne, da! Am de ţinut casa, de îngrijit bărbatul, în sfîrşit, o mie de alte lucruri, o mulţime de alte obligaţii care trec pe prim plan.

Se uită la pendulă. Charles întîrziase. Atunci făcu pe îngrijorata. Repetă de două-trei ori :

—  E atît de bun !

Secretarul ţinea la domnul Bovary. Dar drăgălăşenia Emmei faţă de dînsul îl surprinse neplăcut; totuşi, îl lăuda ma! departe, aşa cum înţelegea s-o facă în faţa oricui, spunea el, şi mai ales faţă de farmacist.

—  Ah, ce om cumsecade ! adăugă Emma.

—  Sigur î întări secretarul.

Şi Leon începu să vorbească de doamna Homais, care se îmbracă atît de neglijent, îneît, de obicei, îţi vine să rîzi.

— Ce  importanţă   are ?   îl  întrerupse  Emma.  O  mama cumsecade nu se sinchiseşte de cum e îmbrăcată. Apoi tăcu iar.

Lucrurile se petrecură la fel şi în zilele următoare ; vot bele ei, felul ei de a fi, totul se schimbă. O vedeai ocupîndu-se de aproape de gospodărie, mergînd iar regulat la biserica şi ţinîndu-şi servitoarea mai din scurt.

O luă pe Berthe de la doică. Felicite o aducea de cîte ori veneau musafiri, şi doamna Bovary îi scotea hăinuţele ca să arate ce binc-i făcută. Declara că adoră copiii, că ei erau ali-rwrea, bucuria, nebunia ei, şi, dezmierdînd-o, avea porniri lirice, care altora decît celor din Yonville le-ar fi amintit de Sachette din Nolre Dame de Paris.

Cînd se întorcea Charles, găsea papucii la încălzit lingă gura căminului. Jiletcile lui nu mai erau cu căptuşeala descusută, nici cămăşile fără nasturi, şi chiar ţi-era mai mare dragul să vezi cum stăteau aşezate teanc în dulap toate bonetele de bumbac. Nu se mai strîmba ca altădată cînd era vorba să facă o plimbare prin grădină ; tot ce propunea el era totdeauna bine venit, deşi nu-şi dădea seama căror imbolduri se supune, fără sa crîcnească ; şi cînd Leon îl vedea stînd după masă în faţa setei, cu mîinile împreunate pe burtă, cu amîndouă picioarele pe grătarul căminului, cu obrazul stacojiu din pricina digestiei grele, cu ochii umezi de fericire, cu copilul care se tîra pe covor şi femeia asta subţire ca trestia, care venea să-l sărute pe frunte, peste spătarul fotoliului, îşi spunea : „Ce nebunie ! Cum să ajung pînă la ea ?” îi apăru deci aiît de cinstită şi cu neputinţă să şi-o apropie, îneît îl părăsi şi cea mai vagă speranţă.

Dar, prin această renunţare, o ridică neînchipuit de sus. în ochii lui, Emma se desfăcea de farmecele ei trupeşti, de la care ci nu  avea nimic de aşteptat;  şi, în  inima  lui,  ea  se

112

înălţa mereu, dcsprinzîndu-se ca o măreaţă apoteoză înaripată. Simţea unul din acele sentimente curate, care nu stînje-nesc mersul vieţii, pe care le întreţii pentru că sînt rare şi a cărui pierdere te-ar întrista mai mult decît te bucură posesiunea.

Emma slăbi; deveni palidă, faţa i se lungi. Cu părul negru, lins, cu ochii mari, cu nasul drept, cu mersul de pasăre, şi acum totdeauna tăcută, nu părea oare că trece prin viaţă de-abia atingînd-o şi că poarta pe frunte pecetea ştearsă a cine ştie cărei soarte sublime ? Era atît de tristă, şi de calmă, atît; de blîndă şi în acelaşi timp atît de rezervată, îneît în preajma c] te simţeai cuprins de un farmec care te îngheaţă, ca atunci cînd, în biserică, te înfiori de parfumul florilor, amestecat cu răceala marmurei. Nici ceilalţi nu scăpau de acest farmec. Farmacistul spunea :

— E o femeie foarte înzestrată şi căreia i-ar sta bine chiar şi într-o reşedinţă de plasă.

Burghezele îi admirau chiverniseala, clienţii politeţea, săracii milostenia.

Dar ea era plină de pofte, de mînie, de ură. Rochia aceasta ca cute drepte ascundea o inimă tulburată, iar buzele ei atît de sfioase nti-i destăinuiau zbuciumul. Era îndrăgostită de Leon şi căuta să fie singură numai ca să se desfete în voie cu amintirea chipului său. Prezenţa lui tulbura voluptatea aceste! meditaţii. Cînd îi auzea paşii, îşi simţea inima bătîndu-î tare în piept; dar, de îndată ce era de faţă, emoţia-i pierea şi ni)-i mai rămînea în cele din urmă decît o nemărginită uimire, după care o apuca tristeţea.

Leon nu ştia că, atunci cînd pleca deznădăjduit, Emma se ridica în urma lui, ca să-l vadă în stradă. Era îngrijorată de tot ce face, îi pîrtdea expresia feţei ; născoci o poveste întreagă pentru a găsi un pretext ca să-i vadă camera. I se părea că soţia farmacistului   este   foarte   fericită,   fiindcă   doarme   sub

113

aceiaşi acoperiş cu el, şi gîndurile ei se abăteau mereu asupra acestei case, ca porumbeii de la „Leul de aur”, care veneau acolo să-şi moaie în ulucele streşinii lăbuţele roze şi aripile albe. Dar cu cît Emma îşi dădea seama de dragostea ei, cu atît o înăbuşea, ca să nu iasă la iveală şi ca s-o micşoreze. Ai fi vrut ca Leon să i-o bănuiască ; şi în mintea ei îşi închipuia întîmplări, catastrofe, care să-i înlesnească asta. Ceea ce o făcea să se stăpîncască era, fără îndoială, lenea sau spaima, dar şî pudoarea. Se gîndea că îl îndepărtase prea mult, că acum era prea tîrziu, că totul era pierdut. Apoi, trufia, bucuria de a-şi spune : ,,Sînt cinstită” şi de a se privi în oglindă cu aere de resemnare o alina oarecum de sacrificiul pe cară credea că-l face.

Atunci, poftele trupeşti, lăcomia de bani şi melancoliile pasiunii, totul se contopi într-o singură suferinţă ; şî în loc să-şi abată gîndul, Emma-l lega şi mai mult de toate acestea, aţîţîndu-şi durerea şi căutînd-o pretutindeni, cu orice prilej. O supăra un fel de mîncare prost servit sau o uşă întredeschisă, plîngea după catifeaua pe care nu putea s-o aibă, după fericirea carc-i lipsea, după visurile pe care nu le putea atinge, de casa ei prea neîncăpătoare.

Ceea ce o scotea din sărite era faptul că Charles nu avea nici măcar aerul că bănuieşte chinul ei. Convingerea lui că o face fericită i se părea o insultă idioată, iar siguranţa lui în privinţa asta, lipsă de recunoştinţă. Atunci pentru cine era ea cuminte } Nu era oare el piedica oricărei fericiri, pricina tuturor necazurilor şi asemănător limbii ascuţite de la catarama acelei curele complicate care-o strîngea din toate părţile ?

Revărsă asupra lui toată ura care se aduna din nenumăratele ei plictiseli ; şi orice sforţare pentru a o micşora n-o făcea decît să crească ; căci truda aceasta zadarnică, adăugată la celelalte motive de deznădejde, o făcea să se îndepărteze şi mai muk de el. Propria-i blîndeţe o răzvrătea împotriva ei

IM

însc:i. Mediocritatea vieţii casnice o împingea spre fantezii costisitoare, duioşia conjugală, spre dorinţe adultere. Ar fi vrut ca Charles s-o bată pentru ca să-l poată urî, ca să se poată răzbuna pe bună dreptate. Uneori rămînea uimită de cruzimea presupunerilor care-i veneau în minte ; şi trebuia sa surîdă înainte, să se audă repetîndu-şi mereu că e fericită, să se prefacă a fi, să-l lase să creadă că este.

Era totuşi scîrbită de această făţărnicie. O ispitea gîndul să fugă cu Leon, undeva, departe de tot, să încerce o soartă nouă, dar în aceeaşi clipă în sufletul ei se deschidea o prăpastie nedesluşită, plină de întuneric.

„De altfel, nu mă mai iubeşte, gîndea ea. Ce să mă fac ? Ce ajutor să aştept, ce mîngîiere, ce uşurare ?”

Rămînea zdrobită, cu sufletul la gură, încremennă, suspi-nînd înăbuşit, vărsînd şiroaie de lacrimi.

—  De ce nu-i spuneţi domnului ? o întreba servitoarea cînd intra în timpul acestor crize.

—  Din pricina nervilor, răspundea F.mma. Nu-i spune, l-ai mîhiu.

—  Ah, da, începea iar Felicite, sînteţi întocmai ca Gueri-noaia, fata lui moş Guerin. pescarul din Pollet, pe care am cunoscut-o la Dieppe înainte de a veni la dumneavoastră. Era „aşa de tristă, aşa de tristă, că, dac-o vedeai stînd în picioare în pragul casei, ţi se părea că-i o draperie de doliu pusă la uşă. Pe cît se pare, boala ei era un fel  de ceaţă la cap, si doctorii n-aveau ce-i face, şi nici preotul. Cînd o apuca prea tare, pleca de una singură pe malul mării, aşa că locotenentul de la vamă, cînd îşi făcea rondul, o găsea adesea tot iasă au fjţa-n jos, plîngînd pe prundiş. Se zice că pe urma, după ce s-a căsătorit, i-a trecut.

—r Mie, însă, reluă l’mma, după oq m-am nuritat rai-a vtntt-

115

K-

I

V!

înir-o scară, pe cînd stătea în faţa ferestrei deschise, uitîn-du-se la Lestiboudois, paracliserul, care tundea tufişurile de merişor, auzi deodată sunînd de vecernie.

Era la începutul lui aprilie, cînd înfloreşte ciuboţica-cu-cului; un vînt călduţ luneca pe straturile săpate, iar grădinile, ca nişte femei, păreau că se gătesc pentru sărbătorile de vară. Printre leaturile boitei de viţă, şi mai încolo, jur împrejur, se vedea pe pajişte rîul şerpuind în voie prin iarbă. Aburul serii trecea printre plopii desfrunziţi, îndulcindu-le siluetele cu o nuanţa violetă, mai ştearsă şi mai străvezie, ca un văl subţire oprit pe crengile lor. Departe, se vedeau mergînd cirezi de vite ; nu le-auzeai nici paşii, nici mugetele, doar clopotul, sunînd mereu, îşi prelungea în  văzduh paşnica lui tînguire.

La auzul dangătului repetat, gîndul tinerei femei rătăcea prin vechile-i amintiri din copilărie şi din pension. îşi aminti de sfeşnicele mari de pe altar, mai înalte decît vasele pline de flori, şi de chivotul cu coloanele lui mici. Ar fi vrut să se piardă ca altădată în şirul lung de voaluri albe, pe care, ici şi colo, le împestriţau cu negru capişoanele ţepene ale maicilor aplecate pe scăunelele lor de rugăciune ; duminica, la liturghie, cînd înălţa capul, prin vîrtejurile albăstrii de tămîie care se ridicau, zărea chipul blînd al Fecioarei. Atunci o cuprinse înduioşarea ; se simţi moleşită şi cu totul la voia întîmplării, ca un fulg de pană luat de vîrtejul furtunii ; şi, fără să-şi dea seama, se îndreptă spre biserică, gata de orice spovedanie, numai să-şi smerească sufletul şi să-şi piardă în ea întreaga fiinţă.

în piaţă îl întîlni pe Lestiboudois, care se-ntoreca de la biserică, căci, pentru ca să nu-şi piardă ziua, prefera să-şi întrerupă treaba şi sa şi o reia apoi, aşa că suna de vecernie

cînd îi venea la îndcmînă. De altfel, trăgînd clopotul mai devreme, dădea de ştire copiilor că a venit ceasul catehismului.

Cîţiva copii, care şi sosiseră, jucau în bile pe lespezile din cimitir. Alţii, călare pe zid, dădeau din picioare, seccrînd cu saboţii urzicile înalte crescute între zidul împrejmuitor şi ultimele morminte. Era singurul loc cu verdeaţă, restul era plin de pietre şi mereu acoperit de-un strat de praf subţire, în ciuda măturii paracliserului.

Copiii în tîrlici alergau pc-acolo ca pe-un parchet făcut anume pentru ei, iar ţipetele lor dominau vuietul clopotului care scădea o dată cu bălăbănitul funiei groase ce atîrna din vîrful clopotniţei, cu capătul tîrîndu-se pe jos. Rîndunele treceau scoţînd ţipete scurte şi, despicînd aerul cu tăişul zborului, intrau repede în cuiburile lor galbene de sub olanele streşinii. în fundul bisericii ardea o lampă, adică un fitil de candelă într-un pahar atîrnat. De departe, lumina ei părea o pată albicioasă ce tremura pe untdelemnul dinăuntru. O rază lungă de soare străbătea tot naosul, întuneeîndu-i şi mai mult părţile laterale şi ungherele.

—  Unde-i preotul ? întrebă doamna Bovary pe-un băieţaş care se distra zgîlţîind crucea barierei în  gaura ei lărgită.

—  O să vină, răspunse el.

Şi, într-adevăr, se auzi scîrţîind portiţa de la casa parohială, şi părintele Bournisien apăru; dînd unii peste alţii, copiii o zbughiră în biserică.

—  Ştrengarii ăştia,  murmură preotul,   tot   ştrengari !   Şî, luînd de pe jos un catehism ferfeniţit de care se împiedicare : N- au nimic sfînt!

Dar, cum o zări pe doamna Bovary ;

—  Scuzaţi-mă, zise el, nu v-am recunoscut.

Vîrî catehismul în buzunar şi se opri, bălăbănind între două degete cheia grea de la altar.

în lumina soarelui de asfinţit, care-i bătea drept în faţă, alpacaua anteriului, lustruită la coate şi destrămată la poale,

117

părea mai ştearsă. Pete de grăsime şi de tutun se aliniau pe pieptul sau lat, de-a lungul şirului de nasturi, şi se înmulţeau cu cît se depărtau de guler, unde se odihneau nenumăratele cute ale pielii lui stacojii, presărată cu pete galbene, care se pierdeau în perii aspri ai bărbii cărunte. Tocmai stătuse la masă şi sufla greu.

—  Cum vă simţiţi ? întrebă el.

—  Prost, răspunse Emma. Sufăr.

—  Ei bine, şi cu la fel! începu preotul. Căldurile astea da la început nu-i aşa că-s grozav de moleşitoare ? Dar, în sfîrşit ce să facem Sîntem născuţi să suferim, cum glăsuieşte sfîntul Pavel. Dar domnul Bovary ce zice de asta ?

—  El ! exclamă Emma, cu un gest de dispreţ.

—  Cum ?   replică  preotul   foarte   mirat.  Nu  vă  prescrie nimic ?

—  Ah, spuse Emma, nu de leacuri pămînteşti am nevoie. Dar, din cînd în cînd, preotul se uita la biserică, unde toţi

copiii, stînd în genunchi, îşi dădeau brînci şi cădeau ca într-un joc de cărţi.

—  Aş vrea să ştiu… reîncepu ea.

—  Stai tu puţin, stai, Riboudet, strigă preotul furios, c-o să-ţi   rup   ijrechile,   obraznicule!   Apoi4 întoreîndu-se   spre Emma : E băiatul lui Boudet, tîmplarul; părinţii sînt înstăriţi şi—1 lasă să-şi facă de cap. Dacă ar fi vrut, însă, ar fi învăţat uşor, că-i foarte ager la minte. Iar eu uneori îl chem în glumă Riboudet (aşa se cheamă şi colina pe care trebuie s-o treci ca să ajungi la Maromme), ba îi spun chiar „mo« Riboudet”. Ha ! ha ! „Mont Riboudet” tl Deunăzi i-am povestit-o şi înaltpreasfinţici-sale, care a rîs… a binevoit să rîdă. Şi domnul Bovary ce mai face ?

Emma parcă nici nu-l auzea. Preotul continuă :

1 li limba franctză, joc ăi cuvinte între „mon Riboudci”, ;idkă „Riboudet aî meu”, şi „mom KH’Ouclet” (cure- se pronunţă la fel) şi care înseamnă ..miiKele Rllxuidet”.

—  Mereu foarte ocupat, fără îndoială ! Căci noi amîndoi, el şi cu mine, sîntem cu siguranţă oamenii  care au cel mai mult de lucru din toată parohia. Numai că el e medicul trupesc, adăugă preotul cu un rîs lătăreţ, pe cînd cu sînt al sufletelor !

F.mma se uită la el, rugător :

—  Da… zise ea, dumneavoastră uşuraţi toate necazurile.

—  Ah ! Nu mai spuneţi, doamnă Bovary ! Chiar azi-diml-neaţă a trebuit să mă duc la Bas-Diauville să văd o vacă ce se umflase; credeau că o deochease cineva. Toate vacile Io», nu ştiu cum… Dar, iertaţi-mă… Longuemarre şi Boudet ! Arde-v-ar focul ! Isprăviţi odată !

Şi se năpusti în biserică.

Copiii tocmai se înghesuiau în jurul siranei, se urcau pe scăunelul dascălului, deschideau cartea de rugăciuni; iar alţii îndrăzneau să se strecoare pe furiş pînă-n confesional. Dat, deodată, preotul prinse a le împărţi la toţi o ploaie de palme. Apucîndu-i de gulerul hainei, îi sălta în sus şi-i punea în genunchi pe lespezile de la strana cu atîta putere, de parcă ai fi vrut sa-i planteze acolo.

—  Ei, zise el cînd se întoarse Ungă Emma., şi-şj desfăcu batista mare de pînză, ţtrand un colţ cu dinţii, plugarii sînt tare de plîns !

—  Sînt şi alţii, răspunse ea.

—  Fireşte. De pilda, lucrătorii de ia KJty.

—  Nu ei…

—  Iertaţi-mă ! Eu  am cunoscut acolo nişte biete mame, femei cinstite, vă asigur, adevărate sfinte, care n-aveau nici măcar o bucată de pîine.

—  Dar acelea, reîncepu Emma (şi colţurile gurii i se strîm-bau vorbind), acelea, părinte, care au o bucată de pîine, dai enrs n-au…

—  Cu ce face focul, iarna, zise- preotul.

—  Iii, ce are a face ?

118

—  Cum ce arc a face ? Mie, unuia, mi se pare că atunci cînd eşti bine încălzit, bine hrănit… căci, în sfîrşit…

—  Doamne-Dumnezeule… oftă ea.

—  Nu vă e bine ? zise preotul, apropiindu-se cu un aer îngrijorat. Din  cauza digestiei, cu siguranţă. Trebuie să vă întoarceţi acasă, doamnă Bovary, să luaţi un ceai ; asta o să vă   întărească, sau, mai bine,   un  pahar   de   apă   rece   cu zahăr tos.

—  De ce ?

Şi Emmai avea acrul unuia care se deşteaptă dintr-un vis.

—  Pentru că vă treceaţi mîna pe frunte. Am crezut că v-a venii ameţeala. Apoi, răzgîndindu-se : Dar parcă mă întrebaţi ceva ? Despre ce era vorba ? Nu mai ştiu.

—  Eu ? Nimic… nimic… repetă Emma.

Şi privirea care rătăcea împrejur se opri încet asupra bă-trînului în sutană. Se uitară lung unul la altul, în faţă, fără «a scoală o vorbă.

—  Atunci, doamnă Bovary, spuse, el în cele din urmă, ma iertaţi, dar, ştiţi, datoria înainte de toate ; trebuie să isprăvesc cu haimanalele astea ale mele. Se apropie primele împărtăşanii. Mi-e teamă să nu fiu din nou în întîrzierc ! Aşa că, inccpînd de la înălţare, îi ţin în fiecare miercuri recta cîte o oră mai mult. Bieţii copii! Nu e niciodată prea devreme ca să-i îndreptam pe căile Domnului, aşa cum de altfel el însuşi ne-a încredinţat prin  gura cerescului  său  fiu. Sănătate, doamna, respcctclc mele soţului dumneavoastră î

Şi intră în biserică, făcînd chiar în uşă o mătanie.

Emma îl văzu dispărînd între cele două şiruri de bănci, cu paşii lui greoi, cu capul puţin înclinat pe-un umăr şi cu amîiKlouă mîinile întredeschise, date-n laturi.

Apoi se răsuci pe tocuri, cu totul, ca o statuie pe un pivot, şi sc-ndreptă spre casă. Dar vocea groasă a preotului, vocci limpede a băieţilor îi ajungeau încă în auz, urmărind-o mereu.

120

—  Eşti creştin ?           •        •        ■

—  Da, sînt creştin.

—  Ce-i un creştin ?

—  E cel care, fiind botezat… botezat… botezat…

Urcă treptele scării de-acasă ţinîndu-se de balustradă şi. cum ajunse în camera ei, se prăbuşi într-un fotoliu.

Lumina albicioasă a geamurilor se micşora încet, unduind. La locul lor de totdeauna, mobilele păreau mal nemişcate, pierdute în umbră ca într-un ocean întunecos. Focul din că- ■ min se stinsese, pendula continua să bată, şi Emma se minuna oarecum că lucrurile rămîn atît de tihnite cînd într-însa era atîta zbucium. Dar acolo, între fereastră şi masa de lucru. stătea micuţa Berthe, care se clătina pe botoşeii ei şi încersa să se apropie de maică-sa ca să-i apuce capătul panglicilor de la şorţ.

—  Lasă-mă ! zise Emma, dînd-o la o parte cu mîna. Fetiţa veni îndată şi mai aproape de genunchii ei ; şi, sprî-

jinîndii-se de ei cu amîndouă mîinile, ridică spre Emma ochii mari şi albaştri, pe cînd de pe buze i se prelingea pe mătasea şorţului o şuviţă de salivă cristalină.

—  Lasă-mă ! repetă tînăra femeie furioasă, înfricoşat de înfăţişarea ei, copilul începu să ţipe.

—  Ah ! Da’ lasă-mă odată ! strigă ea, îmbrîncind-o cu cotul.

Berthe căzu la picioarele scrinului, peste ornamentele luî de alamă ; se tăie la obraz, şi sîngele-i ţîşni. Doamna Bovary se repezi s-o ridice, rupse cordonul clopoţelului, chemă servitoarea strigînd din toate puterile şi era gata să se blesteme, cted apăru Charles. Era ora mesei, se întorcea acasă.

—  Uite, dragă, îi zise Emma cu o voce liniştită ; mititica a căzut jos, jucîndu-se, şi s-a rănit.

Charles o îmbărbăta ; cazul nu era deloc grav, şi se duse să caute un plasture.

Doamna Bovary nu coborî în sală ; vru să rămînă singură, să vadă de copil. Atunci privind-o cum doarme, îngrijorarea care mai stăruia începu să se risipească încetul cu încetul şi se socoti proastă de-a binelea şi prea bună ca să se fi tulburat adineauri pentru o nimica toată. Într-adevăr, Bcrthe nu mai plîngea. Respiraţia ei ridica acum uşor învclitoarea de bumbac. Lacrimi mari se opreau în colţul pleoapelor pe jumătate închise, prin care, între gene, se vedeau două pupile şterse, adîncke ; plasturele lipit de obraz îi trăgea pieziş pielea întinsă.

„E ciudat, gîndea Emma, ce urîtă e copila asta !”

La 11 seara, cînd Charles se întoarse de la farmacie (unde se dusese după-masă ca să înapoieze ce mai rămăsese din plasture), o găsi pe nevastă-sa în picioare lîngă leagăn.

— îţi spun doar că n-o să fie nimic, o asigură Charles, să-rutînd-o pe frunte. Nu fi necăjită, scumpa mea, c-o să te îmbolnăveşti !

Zăbovise mult ia spiţer. Cu toate că nu se arătase prea mişcat, domnul Homais se străduise totuşi să-l îmbărbăteze, să-i ridice moralul. Cu ocazia asta vorbise de tot felul de primejdii care ameninţau copiii şi de uşurinţa servitorilor.

In privinţa asta doamna Homais era păţită, căci mai purta încă pe piept urmele unei căţui cu jăratic pe care, pe vremuri, o bucătăreasă io răsturnase pe bluză. De-atunci părinţii ei luau tot felul de măsuri. Cuţitele nu erau niciodată ascuţite, nici podelele ceruiie. La ferestre puseseră gratii de fier, iar la pervazuri, nkte bare groase. Copilaşii lui Homais, cu toată libertatea pe care-o aveau, nu puteau face o mişcare fără să se ţină cineva de ei, ca să-i supravegheze ; la cel mai mic guturai, talal lor îi îndopa cu leacuri de piept, şi, pînă la vîrsta de 4 ani trecuţi, toţi purtau, vrînd-nevrînd, nite scufiţe vătuite. Drept e că asta era o manie a doamnei Homais; în sine* lui, soţul ei nu era deloc bucuros, temîndu-se ca nu cumva

122

strîoaoatea acestor scufiţe sa aibă cine ştie ce înriurire asupra deşteptăciunii lor, şi dteodată îşi da drumul :

—  Aşadar, ai de gînd să faci din ei nişte caraibi sau nişte botocuzi ? !

Charles încercase atunci de mai multe ori să schimbe vorba.

—  Aş vrea să vă spun ceva, şoptise încetişor la urechea secretarului, care o luase pe scară înaintea lui.

„O fi bănuind ceva ?” se întreba Lcon. îi bătea inima şi se pierdea în fel de fel de presupuneri.

In cele din urmă Charles, după ce închise uşa, îl rugă să se intereseze personal la Rouen care-ar fi preţurile pentru un frumos daghereotip i : voia să-i facă soţiei Iui o duioasă surpriză, o atenţie delicată : portretul lui în frac. Dar roia sa ştie dinainte cit o sa-l coste; culegerea acestor informaţii nu avea să-l încurce pe domnul Leon, de vreme ce se ducea la oraş aproape în fiecare săptămînă.

De ce se ducea ? Homais bănuia că aici se ascunde cine ştie ce aventura de holtei, cine ştie ce intrigă. Dar se înşela ; Leon nu avea nici o aventură. Era mai trist ca niciodată, şi doamna Lefrancois băgase bine de scamă asta după cftS mîn-care lăsa acum în farfurie. Ca să afle mai multe, îl iscodea pe perceptor ; Binet îi răspunse pe un ton înţepat că el nn-i în solda poliţiei.

Camaradul său totuşi îi părea foarte ciudat; căci deseori Leon se lăsa pe spătarul scaunului, cu braţele întinse în lături, şt se cam plîngea de viaţă.

—  Fiindcă nu vă distraţi de ajuns, explica perceptorul

—  Cu ce să mă distrez ?

—  Eu, în locul dumitalc, mi-aş lua un strung.

—  Dar nu ştiu să lucrez Li strung, răspunse secretarul.

1 Aparat care, _cu umorul unei camere obscure, fixează imaginile pe o placă de cupru argintată. A fo« inventat de Dagucrre, înarmte do apariţia ■viratelor dî fotografiat.

123

I

— A! Asta aşa e! spunea celălalt mîngîindu-şi bărbia ca un aer de dispreţ amestecat cu satisfacţie.

Leon se săturase să iubească fără rezultat; apoi, începea să simtă copleşeala pe care ţi-o dă monotonia vieţii atunci cînd ea nu-i călăuzită de nicî un interes şi nu-i susţinută de nici o speranţă. Era atît de plictisit de Yonville şi de. locuitorii lui, încît îşi ieşea din fire cînd vedea anumiţi oameni şi anumite case; şi farmacistul, cît era el de cumsecade, îi devenea cu totul nesuferit. Totuşi, perspectiva unei noi situaţii îl în-ipăimînta tot atît pe cît îl ademenea.

Teama aceasta se schimbă repede în nerăbdare, şi atunci Parisul îi flutură din depărtare fanfara balurilor lui mascate, cu rîsetele „grizetelor”. Deoarece avea să-şi termine acolo Dreptul, de ce nu pleca ? Cine-l împiedica ? Şi în mintea lui începu să facă pregătiri; hotărî mai dinainte de ce să se apuce, tşi mobilă, în gînd, un apartament. O si ducă o viaţă de artist. O să ia lecţii de ghitară ! O să aibă un halat, o baretă-bas-că, pantofi de catifea albastră ! Şi admiră chiar de pe acum, deasupra căminului, două florete încrucişate, cu un cap de mort şi o ghitară deasupra.

Partea grea era consimţămîntul mamei lui — şi totuşi nimic nu părea mai cuminte. Chiar maestrul lui îl îndemna sa lucreze într-un alt birou, unde-ar putea să se căpătuiască. Luînd deci o cale de mijloc, Leon căută un loc de al doilea secretar la Rouen ; nu găsi, şi, în cele din urmă, îi scrise mamei lui o lungă scrisoare amănunţită, în care-i arăta pentru ce motive trebuie să plece, să se instaleze imediat la Paris. Maică-sa fu de acord.

Leon nu se grăbi deloc. în fiecare zi, timp de o lună întreagă, Hivert îi căra de la Yonville la Rouen, de la Rouen la Yonville cufere, geamantane şi pachete ; şi după ce Leon îşi reîmprospăta garderoba şi-şi dădu la reparat cele trei fotolii pe care le avea, îşi cumpără o întreagă provizie de fulare, într-un cuvînt, lua mai multe măsuri deeft pentru o călătorie

124

■ în jurul lumii ; tot amînă plecarea de pe-o săptămînă pe alta, pînă primi de la mama lui o a doua scrisoare, prin care-l zorea să plece, de vreme ce aşa-i era dorinţa, ca să-şi poată trece examenul înainte de vacanţă.

Cînd sosi clipa îmbrăţişărilor, doamna Homais lacrimă ; Justin plîngca în hohote ; Homais, ca om tare ce era, îşi ascunse emoţia ; voi să ducă chiar el paltonul prietenului sau pînă la poarta notarului, care-l lua pe Leon la Rouen în trăsura lui. Acesta din urmă dc-abia avu timp să-şi ia rămas bun de la domnul Bovary.

Cînd ajunse sus, la capătul scării, se opri cu sufletul la gură. La intrarea lui, doamna Bovary sări deodată în picioare.

—  ‘I ot eu sînt! zise Leon.

—  Eram sigură !

Emma îşi muşca buzele, şi un val de sînge îi năvăli în faţă, îmbujorînd-o din rădăcina părului pînă la marginea gulerului. Stătea în picioare, cu umărul rezemat de lemnăria care căptuşea peretele.

—  Dar domnul nu-i aici ? începu Leon.

•— Lipseşte. Mai spuse încă o dată : Lipseşte.

După asta urmă o tăcere. Se uitară UffuHa altul } şî gîndu-rile lor, contopite în aceeaşi spaimă, se îmbrăţişau strîns, ca două piepturi care se zbat.

—  Aş ţine mult s-o sărut pe Berthe, spuse Leon. Emma coborî cîteva trepte şi-o strigă pe Felicite.

Leon aruncă repede jur împrejur o privire atotcuprinzătoare, pe pereţi, pe etajere, pe cămin, ca şi cum ar fi vrut să pătrundă tot, să ia cu el tot.

• Dar Emma se întoarse, şi servitoarea o aduse pe Berthe, care zgîltîia la capătul unei sfori o morişcă de vînt cu vîfuî în jos.

Leon o sărută pe gît de mai multe ori.

—  Adio, sărmane copil  Adio, micuţă dragă, adio ! Şi o încredinţa iar mamei.

—  Ia-o dc-aici, spuse ea. Rămaseră singuri.

Doamna Bovary, întoarsă cu sp.Ucle, stătea cu obrazul lipit de geam ; Leon îşi ţinea şapca în mînă şi o bătea uşor de-a lungul piciorului.

—  Arc să plouă, spuse Emma.

—  Am manta, răspunse el.

—  Ah!

Emma se întoarse, cu bărbia în piept, cu fruntea înainte. Lumina aluneca pe ea ca pe-o marmură, pîna la arcul sprîn-cenelor, fără să se poată şti ce privea în depărtare, nici ce gîndea în adîncul sufletului ei.

—  Deci, adio ! spuse Leon suspinînd. Emma ridică atunci capul cu o mişcare bruscă.

—  Da, adio… pleacă !

Se apropiată unul de altul ; Leon întinse mîna, Emma şovăi.

—  Aşadar, englezeşte, spuse Emma, lăsîndu-şi mîna într-a lui şi silindu-se sa rîdă.

Leon i-o simţi între degete şi parcă însăşi esenţa întregii ei fiinţe coborîse în această palmă umeda.

Apoi deschise mîna ; ochii lor se mai întîlniră o dată, şl Leon dispăru.

Cînd ajunse în piaţă, se opri şi se ■scumg după un stîlp, ca să se mai uite o dată la casa aceea albă, cu cele patru jaluzele verzi. I se păru că în cameră, în dosul ferestrei, vede e umbră ; dar perdeaua, desprinzîndu-se din cordonul ce o iirin-gea ca şi cum nimeni n-ar fi atins-o, mişcă încet lungile ei falduri oblice, care, dintr-o singură tresărire, se desfăcură toate, şi rămase dreaptă, mai nemişcată ca un zid. Leon o luă la fugă.

Zări de departe, pe drum, cabrioleta patronului său, şi alături, un om într-un şorţ de pînză groasă, care ţinea calul. Homais şi domnul Guillaumin stăteau de vorbă. îl aşteptau.

—  Să ne îmbrăţişăm, ?ise spiţerul cu lacrimi în ochi. Ui-

126

te-ţi paltonul, dragul meu prieten ; bagă de seamă să nu răceşti, îngrijeşte-te ; caută-ţi sănătatea.

—  Hai, Leon, urcă-te ! zise notarul.

Homais se apleca peste aripa trăsurii şi, cu o voce întretăiată de suspine, lăsă să-i scape aceste două cuvinte triste :

—  Drum bun.

—  Bună seara, răspunse domnul Guillaumin. Dă-i drumul ! Plecară, iar Homais se întoarse acasă.

Doamna Bovary deschisese fereastra care dădea în grădină şi se uita la nori.

Se îngrămădeau la apus, spre Rouen, şi îşi rostogoleau repede rotocoalele lor negre, din dosul cărora ieşeau razele lungi ale soarelui, ca săgeţile de aur ale unui trofeu suspendat, pe cînd restul cerului senin era alb ca de porţelan. Dar răbufnirea unei vijelii îndoi plopii, şi ploaia se dezlănţui deodată, ropo-tind pe frunzele verzi. Soarele se arătă apoi iarăşi, găinile începură să cotcodăcească, vrăbiile să scuture din aripi în tufişurile ude. Băltoacele de pe nisip duceau cu ele, scurgîndu-se, nişte flori roz de sakîm.

„Aii! Ce departe trebuie să fie acum se gîndi ea.

Domnul Homais veni ca de obicei la şase şi jumătate, în timpul mesei.

—  Ei bine, zise el aşezîndu-se, aşadar, adineauri îl expe-diarăm pe tînărul nostru !

—  S-ar părea, răspunse doctorul. Apoi, întoreîndu-se pe scaun : Ce mai nou pe la dumneavoastră ?

—  Nu mare lucru. Doar că soţia mea a fost azi după-amiază puţin tulburată. Ştiţi dumneavoastră, femeile se tulbura dintr-un fleac ! Mai aks a mea ! Şi am greşi dacă ne-am ridica împotrivă, fiindcă aşa sfat nervii lor, mai influcnţabili decît ai noştri.

—  Bietul Leon, zise Charles, cum are s-o ducă la Paris? ! Crezi c-o să se obişnuiască ?…

127

Doamna Bovary oftă.

—  Ba bine că nu ! zise farmacistul, plescăind din limbă. Chefuri cu femei prin birturi, baluri mascate, şampanie, toate astea au să se ţină lanţ, vă asigur !

—  Nu cred să ajungă un stricat, obiectă Bovary.

—  Nici eu, se grăbi să adauge Homais, cu toate că va trebui să se ia după ceilalţi, ca să nu treacă altfel drept un iezuit. Nici nu ştiţi ce viaţă duc ştrengarii aceia cu actriţele, în Cartierul Latin ! De altfel, studenţii sînt foarte bine văzuţi la Paris. Numai să aibă darul de a fi plăcuţi, că imediat sînt primiţi în cele mai bune cercuri şi sînt chiar doamne din cartierul Saint-Germain  care  se îndrăgostesc de ei, ceea ce le oferă mai tîrziu prilejul să facă nişte căsătorii strălucite.

—  Dar, zise doctorul, mi-e teamă că el… acolo…

—  Aveţi dreptate, îl întrerupse spiţerul, asta-i cealaltă faţă a medaliei! Eşti silit să stai mereu cu mîna în pungă. Stai, să zic aşa, într-o grădină publică ; se prezintă un oarecare, bine îmbrăcat, chiar decorat, pe care l-ai putea lua drept un diplomat ; ţi se adresează ; îţi vorbeşte ; tipul se vîră în sufletul tău, îţi oferă tutun sau îţi ridică pălăria. Apoi te apropii de dînsul mai mult; te duci cu el la o cafenea, te pofteşte si mergi la vila lui de la ţară, între două pahare îţi dă prilejul să faci tot felul de cunoştinţe, şi, de cele mai multe ori, nu face decît să-ţi şterpelească punga sau să te vîre în cine ştie ce dandana…

—  Adevărat, răspunse Charles. Dar eu mă gîndeam mai cu seamă la boli, ca de oildă la febra tifoidă, care atacă studenţii din provincie.

Emma tresări.

—  Din cauza schimbării de regim, continua farmacistul, şi a tulburării pe care o provoacă în tot organismul. Şi apoi, apa din Paris, ştiţi dumneavoastră ! felurile de la birturi, toate acele mîncăruri piperate ajung, în cele din urma, să-ţi înfier-bînte sîngele şi nu fac, orice s-ar spune, cît un rasol bun ! în

128

ce mă priveşte, eu am preferat totdeauna bucătăria burgheză ; e mai sănătoasă ! Aşa că, pe cînd făceam farmacia la Rouen, am stat într-o pensiune, mîncam cu profesorii.

Şi continuă tot aşa, să-şi spună părerile sale generale şî preferinţele personale, pîna în clipa cînd veni Justin să-l caute ca să pregătească un gălbenuş cu lapte şi zahăr.

—  N-ai o clipă de răgaz, strigă el, mereu la jug ! Nu-i chip să ies un moment! Trebuie să mă treacă năduşelile ca pe-un cal la arat! Ce jug nenorocit ! Apoi, cînd ajunse la uşa : A pro-pos, ştiţi noutatea ?

—  Ce noutate ?

—  E aproape sigur, continuă Homais, ridicînd sprîncenele şi luînd o mutră din cele mai serioase, că expoziţia agricolă a Senei Inferioare are să se ţină anul ăsta la Yonville-l’Abb-aye. Cel puţin aşa se zvoneşte. Ziarul de azi-dimineaţă lasă să se înţeleagă ceva. Pentru arondismentul nostru ar fi de cea mai mare importanţă ! Dar o să vorbim de asta mai tîrziu. Vă mulţumesc, văd perfect; Justin e cu felinarul.

VII

A doua zi fu pentru Emma o zi jalnică. Totul i se păru învăluit într-o ceaţă neagră, care plutea nedesluşit pe deasupra lucrurilor, şi tristeţea se afunda în sufletul ei cu urlete sfî-şietoâre, ca un vînt de iarnă prin castelele părăsite. Avea acea stare de vis pe care ţi-o dă ceea ce nu se mai întoarce niciodată, oboseala care te cuprinde după fiecare fapt împlinit, acea durere, în fine, pe care ţi-o dă întreruperea oricărei mişcări obişnuite, încetarea bruscă a unei vibraţii prelungi.

129

9 — Doamna Bovary

Ca ţi după întoarcerea de la Vaubyessard, cînd cadrilurile î se învîrteau în cap, simţea o melancolie posomorită, o deznădejde mocnită. Leon îi apărea acum mai mare, mai frumos, mai duios, mai enigmatic ; cu toate că se despărţise de ea, nu o părăsise, era acolo, şi parcă umbra lui mai rămăsese pe pereţii casei. Nu-şi putea lua ochii de pe covorul pe care călcase el, de pe fotoliile acelea, acum goale, în care stătuse el. Rîul continua să curgă, împingîndu-şi valurilc-i mărunte de-a lungul malului lunecos. Se plimbaseră de-atîtea ori pe acolo, şi undele murmurau la fel, pe pietrele acoperite cu muşchi. Ce zile însorite au avut! Ce minunate după-amiezi, singuri, la )ră, în fundul grădinii ! El citea tare, cu capul gol, stînd pe un scăunel de nuiele uscate, boarea răcoroasă a pajiştii făcea să tremure filele cărţii şi conduraşii din bolta chioşcului… Ah ! plecase singurul farmec al vieţii ei, singura speranţă cu putinţă a unei fericiri ! Cum nu prinsese ea fericirea aceea, cînd avusese prilejul ? ! De ce n-a reţinut-o cu amîndouă mîi-nile, în genunchi, atunci cînd voia să-i scape ? Şi se blestemă că nu-l iubise pe Leon ; era însetată de buzele lui. îi veni să alerge după el, să se arunce în braţele lui, să-i spună „Iată-mă, sînt a ta !”. Dar Emma se împiedica mai dinainte de toate greutăţile înfăptuirii, şi dorinţele ei, sporite de regret, erau şi mai vii.

Din clipa aceea, amintirea lui Leon fu centrul suferinţei ei, care pîlpîia mai tare decît focul uitat de nişte drumeţi în . zăpadă prin stepele Rusiei. Alerga spre focul acela, se ghemuia lingă el, îi răscolea încetişor jăratecul gata să se stingă, se ducea să caute jur împrejur tot ce putea să-l înteţească şi amintirile cele mai îndepărtate, ca şi împrejurările cele mai apropiate, ceea ce simţea ca şi ceea ce-şi închipuia, dorinţele de voluptate care se risipeau, proiectele de fericire care trosneau în vînt ca nişte crengi uscate, cuminţenia ei stearpă, speranţele ei năruite, targa căsniciei Ic aduna, le lua, le folosea pe toate pentru a-şi aţîţa tristeţea.

133

Cu toate acestea, flăcările se potoliră, fie că provizia se isprăvi de la sine, fie că mormanul fusese prea îndesat. Ne-maivăzîndu-l, dragostea se stinse puţin cîte puţin, părerea de rau se înăbuşi sub obişnuinţă ; şi licărirea aceea de incendiu, care împurpurase cerul ei palid, se învălui în mai multă umbră şi, încetul cu încetul, se şterse. în aţipirea conştiinţei, lua pînă şi sila faţă de soţul ei drept înclinaţie sufletească pentru amant; dogoarea urii, drept văpaia dragostei, dar cum uraganul sufla mereu, iar pasiunea se mistui pînă ajunse scrum, şi nici un ajutor nu veni, nici o rază de soare nu se arătă, în jurul ai se aşternu noapte deplină şi rămase pierdută într-un frig cumplit, care-i pădnindea toată fiinţa.

Atunci începură iarăşi zilele de chin de la Tostes. Se socotea acum mult mai nenorocită, căci ştia ce-i suferinţa şi avea convingerea că nu se va mai sfîrşi niciodată.

O femeie care-şi impusese sacrificii atît de mari putea foarte bine să-şi îngăduie fantezii îşi cumpără un pupitru de rugăciuni gotic şi cheltui într-o lună paisprezece franci pentru lămîi, cu care să-şi cureţe unghiile ; scrise la Rouen să i se cumpere o rochie de caşmir albastru ; alese de la Lheurei;x cea mai frumoasă din eşarfele pe care le avea şi se încinse cu ea pe deasupra capotului ; apoi, cu obloanele închise şi dichisită astfel, rămînea întinsă pe-o canapea, cn o carte în mînă.

îşi schimba des pieptănătura ; se aranja în chip de chinezoaică, cu bucle moi, cu codiţe împletite ; îşi făcu o cărare la o parte şi îşi cîrlionţă pă-rtil pe dedesubt, ca un bărbat.

Vru să înveţe italieneşte ; cumpără dicţionare, o gramatică, un teanc de hîrtic albă. încercă să citească ceva serios, istorie sau filozofie. Uneori, noaptea, Charles sărea din somn ca ars, crezînd că venea să-l caute vreun bolnav :

■— Vin îndată, bolborosea el.

Şi nu era nimic altceva decît hîrşcîitul chibritului cu care Emma voia să aprindă iar lampa. Dar cu cititul ei se petrecu

131

la fel ca şi cu tapiţeriile care, de-abia începute, stăteau ticsite în dulap ; le lua, le lăsa, se apuca de altele.

Avea accese, cînd o puteai împinge uşor spre orice ciudăţenie, într-una din zile se făli faţă de bărbatul ei că-i în stare să bea, ca nimic, o jumătate de pahar de rachiu ; şi cum Charles avu nerozia să facă prinsoare, Emma dădu pe gît rachiul pînă la fund. Cu toate aerele ei de femeie zvăpăiată ( aşa spuneau despre ea burghezele din Yonville), Emma nu părea totuşi veselă, şi, de obicei, avea totdeauna la colţurile gurii acea strîmbătură neclintită care încreţeşte obrazul fetelor bătrîne şi al ambiţioşilor decăzuţi. Era toată palidă, albă ca un cearceaf, pielea nasului era întinsă spre nări, ochii aveau priviri vagi. Fiindcă îşi descoperise trei fire de păr cărunt la tîmple, începu să vorbească de bătrîncţe.

Deseori o apuca un fel de sfîrşeala. într-o zi chiar scuipă sînge, şi cum Charles se tot învîrtea în jurul ci, lăsînd să se yada ca-i îngrijorat, Emma răspunse :

—  Ei şi ? Ce importanţă are ?

Charles se retrase în cabinetul lui şi plînse, stînd cu coatele pe masă, în fotoliul de la birou, sub craniul frcnologic.

Atunci scrise mamei sale, rugînd-o să ină, şi se sfătui mult cu ea în privinţa Emmci.

Ce să decidă ? Ce să facă, de vreme ce refuza orice tratament ?

—  Ştii tu ce i-ar trebui femeii tale ? începea iar doamna Bovary-mama. Ar trebui s-o sileşti să se apuce de ceva, de vreo treabă .manuala. Dacă ar fi nevoită ca atîtea altele să-şi cîştige pîinca, n-ar avea nevricalclc astea, care-i vin dintr-o sumedenie de idei pe care şi le vîră în cap şi din trîndăvia în care trăieşte.        V

—  Cu toate acestea, e ocupată, spunea Charles.

—  Ei, e ocupată ! Şi cu ce mă rog ? Citeşte romane, cărţi păcătoase, care-s împotriva religiei şi în  care  sînt  luaţi  în cîs preoţii, cu citate scoase din Yoltaire. Dar toate astea duc

132

cine ştie unde, bietul meu copil, şi  un om fără religie sfîr-şeşte totdeauna rău.

Se hotărî deci ca Emma să nu mai citească romane. Lucrul nu era deloc uşor. Bătrîna luă asta asupra ei ; cînd avea sa treacă prin Rouen, urma să se ducă personal la cel care-i împrumuta cărţi şi să-i spună că Emma nu se mai abonează. Şi dacă totuşi librarul ar stărui în îndeletnicirea lui de a otrăvi oamenii, n-ar avea oare dreptul să anunţe poliţia ?

Despărţirea între soacră şi noră fu rece. în cursul celor trei săptămîni cît stătuseră împreună nu schimbaseră nici două cuvinte, afară de răspunsuri şi amabilităţi, cînd se în-tîlneau la masă, şi seara, înainte de culcare.

Doamna Bovary-mama plecă într-o miercuri, cînd era zi de tîrg la Yonville.

Dis-de-dimineaţă piaţa era înţesată de un  şir întreg de şarete cu două roţi, care, toate, răsturnate pe spate şi cu hulubele în aer, se întindeau de-a lungul caselor, de la biserică pînă la han. De cealaltă parte erau barăci de pînză, în care se vindeau bumbăcărie, plăpumi şi ciorapi de lînă, laolaltă cu căpestre pentru cai şi pachete cu panglici albastre, ale căror capete fîlfîiau în vînt. Printre piramide de ouă şi coşniţe cu brînză, din care ieşeau fire de paie cleioase, erau îngrămădite’ __ pe jos tot felul de unelte mari de fier ; lîngă vînturătorile  -*-■ de grîu, găini care cîrîiau în cuşti joase, scoţînd gîturile prin-, tre ostreţe. Mulţimea, îngrămădindu-se în acelaşi loc, de unde, nu se mai urnea, era cît pe ce să spargă uneori vitrina lâjV maciei. Miercurea, farmacia nu se golea o clipă, şi lilAterse înghesuia nu atît ca să cumpere doctorii, cît pentru consulfâjiî, aşa de mare era faima domnului Homais prin satele dimprejur. ( Siguranţa lui neclintită îi vrăjise pe ţărani.  Se uitau la el ca la cel mai mare dintre toţi doctorii.

Emma stătea sprijinită în coate la fer ori aşa; în provincie, fereastra ţine ţi

ă (stătea de multe şî.*ide teatru, şi de

i’-fc.

133

.

i

plimbare) şi se distra privind gloata de ţărani, cînd zări un domn îmbrăcat într-o redingotă de catifea verde. Puria mănuşi galbene, cu toate că era încălţat cu nişte jambiere butucănoase ; şi se îndrepta spre casa doctorului, urmat de un ţăran, care mergea cu capul în jos, adîncit în gînduri.

—  Pot să-l  văd pe  domnul ? îl  întrebă pe Justin,  care stătea de vorbă în prag cu Felicite. Şi, luîndu-l drept un servitor de-al casei : Spuneţi-i că a venit domnul Rodolphe Bou-langer de La Huchette.

Noul-sosit nu-şi adăugase numelui acel de la din vreun ifos local, ci numai ca să se ştie despre cine-i vorba. La Huchette era într-adevăr o moşie aproape de Yonville, căreia îi cumpărase castelul, împreună cu două ferme, pe care le exploata singur, fără ca totuşi să-şi bată prea mult capul. Ducea p viaţă de burlac şi se spunea că are cel puţin cincisprezece mii de livre venit anul!

Charles intră în sala mare de jos. Domnul Boulanger îi prezentă omul cu care venise şi care voia să i se ia sînge, pentru că simţea că-l furnică în tot trupul.

—  Asta o să mă cureţe,  obiecta el la orice argumente. Bovary porunci deci să i se aducă o faşă şi un lighean şi-l

rugă pe Justin să-l ţină. Apoi, adresîndu-se ţăranului, alb ca varul :

—  Nu-ţi fie frică, voinicule.

—  Nu, nu, răspunse celălalt, daţi-i înainte !

Şi cu un aer fălos îşi întinse braţul zdravăn. Cînd îl înţepă cu lanţeta, sîngele ţîşni, împroşcînd oglinda.

—  Dă mai aproape ligheanul! strigă Charles.

—  Ia te uită, spuse ţăranul, ai putea să juri că-i un  şipot care curge ! Ce sînge roş am !  ăsta-î semn bun, nu-i aşa ?

—  Cîteodată, reluă doctorul, nu simţi nimic la   început, şi numai după aceea vine sincopa, mai ales la oameni zdraveni cum e ăsta.

134

Cînd auzi vorbele acestea, ţăranul scăpă cutia pe care-o tot învîrtea între degete. La o smucitură din umeri, spătar.;! scaunului trosni. Pălăria căzu pe jos.

—  Mă aşteptam, zise Bovary, apăsînd cu degetul pe vînă. Ligheanul  începu  să tremure  în mîinile lui  Justin ; i  se

muiară genunchii, îngălbeni.

—  Nevastă ! Nevastă ! strigă Charles. Dintr-o săritură, Emma coborî scara.

—  Oţet! strigă el. Ah, Doamne ! Amîndoi deodată ! Şi, de emoţie, nu putea pune compresa.

—  Nu-i nimic, spunea  foarte liniştit domnul  Boulanger, luîndu-l pe Justin în braţe.

Şi îl aşeză pe masă, cu spatele rezemat de perete.

Doamna Bovary îi scoase cravata. Şnururile cămăşii aveau un nod, şi cîteva minute scotoci cu degetele ei sprintene la gîtul băiatului ; turnă nişte oţet pe batista ei de olanda şi începu  să-i  tamponeze  tîmpkle,  suflînd  uşor  pe   deasupra.

Căruţaşul îşi veni în fire, dar sincopa lui Justin tot mii ţinea, şi pupilele i se pierdeau în albul ochilor, ca nişte flori albastre în lapte.

—  Ar trebui să nu mai vadă asta, spuse Charles. Doamna Bovary luă ligheanul. Cînd îl puse sub masă, în

mişcarea pe care-o făcu apleeîndu-se, rochia (era o rochie galbenă de vară, cu patru volane, lungă şi largă la poale) se înfoie în jurul ei pe lespezile sălii ; şi cum Emma, aplecată, se clătina puţin cu braţele întinse în lături, rochia înfoiată făcea cute din loc în loc, după cum îşi mlădia mijlocul. Se duse apoi să ia o carafă de apă şi începu să topească nişte bucăţi de zahăr, cînd sosi farmacistul. în timpul zăpăcelii, servitoarea se dusese să-l cheme ; cînd îşi văzu elevul cu ochii deschişi, îşi veni în fire. Pe urmă, învîrtindu-se în jurul lui, îl privi din cap pînă-n picioare.

—  Prostule, spunea el, prostuţule, zău ! Prost ca noaptea ! In definitiv, ce mare scofală e o flebotomie ? Şi încă un vlăj-

135

I

gan care nu se teme de nimic, aşa cum îl vedeţi, un fel de veveriţă care se caţără să scuture nuci la înălţimi ameţitoare. A, da, vorbeşte, laudă-te ! Frumoase însuşiri pentru unul care vrea să ajungă farmacist ! Căci poţi să te trezeşti chemat, în împrejurări grave, în faţa tribunalelor, ca să luminezi conştiinţa magistraţilor ; şi, cu toate acestea, va trebui să-ţi păstrezi sîngele rece, să judeci, să te arăţi om, sau, de nu, să treci drept imbecil.

Justin nu răspundea. Spiţcrul continuă :

—  Cine te-a rugat să vii ? Mereu cazi pe capul domnului şi al doamnei. De altfel, miercurea am mai multă nevoie de tine. în clipa asta acasă sînt douăzeci de oameni. Am lăsat totul balta, ca să vad ce-i cu tine. Hai, cară-te ! Ştergc-o ! Aşteaptă-mă şi ai grijă de borcane !

După ce Justin, care se îmbrăcase, plecă, mai vorbiră puţin despre leşinuri. Doamna Bovary nu leşinase niciodată.

—  Nemaipomenit pentru o doamnă ! spuse domnul Bou-langer. Sînt unii însă foarte slabi de înger. Aşa, de pildă, o dată, la un duel, am văzut un martor leşinînd numai cînd a auzit ţăcănitul pistoalelor ce se încărcau.

—  Eu, zise spiţerul, cînd văd sînge de-al altora, n-am nici pe dracu ; dar numai ideea că cel ce curge e al meu ar fi de ajuns sa mă facă să leşin, dac-aş sta să mă gîndesc mult la asta.

Intre limp, domnul Boulangcr dădu drumul servitorului, sfătuindu-l să se liniştească, acum, după ce-şi făcuse cheful.

—  El mi-a dat prilejul să vă cunosc, adăuga.

Şi cît spuse fraza asta nu-şi luă ochii de la Emma.

Apoi puse trei franci pe colţul mesei, salută cu indiferenţă şi plecă.

Ajunse repede de cealaltă parte a rîului (acesta-i era drumul de întoarcere spre La Huchette); şi Emma îl zări pe pajişte, mcrgînd pe sub plopi, încetinind pasul din cînd în cînd, ca cineva adîncit în gînduri.

„E foarte drăguţă ! îşi spunea el ; e foarte drăguţă nevasta asta a doctorului. Dinţi frumoşi, ochi negri, picior cochet; şi arată a pariziancă. De unde naiba a răsărit ? Unde-a găsit-o rotofeiul ăsta ?”

Domnul Rodolphc Boulanger avea 34 de ani ; era brutal din fire şi de o inteligenţă pătrunzătoare ; avusese de altfel mult a face cu femeile şi se pricepea la ele. Asta i se păruse frumuşică, aşa că se gîndea la ea şi la bărbatul ei.

„Cred că-i tare prost. Şi ea-i sătulă de el; nu încape îndoială ! Are unghiile murdare şi o barbă nerasă de trei zile. In timp ce el bate drumurile pe la bolnavii lui, ea stă să cîrpească ciorapi. Şi cum te plictiseşti ! Şi cît ai vrea să stai într-un oraş, să joci polca în fiecare seară… Biata femeiuşcă ! Aici aleargă cu gura căscată după dragoste, cum aleargă crapul după apă pe masa din bucătărie. Cu trei vorbe galante, e-n stare să te adore, sînt sigur ! Ar fi duios, îneîntător ! Daf cum să te descotoroseşti de ea după aceea ?”

Atunci complicaţiile plăcerii întrevăzute în viitor îl făcură, prin comparaţie, să se gîndească la amanta lui. întreţinea o actriţă din Rouen ; şi cînd se opri cu gîndul asupra chipului ei, de care, chiar în amintire, era sătul, îşi spuse : „Ah ! Doamna Bovary e cu muh mai frumoasă decît ea, mai fragedă mal ales. Hotărît lucru ! Virginie începe să se îngraşe prea tare. E-aşa de plictisitoare cu veselia ei. Şi apoi, pasiunea ei pentru crevete !”

Cîmpul era pustiu, şi Rodolphe n-auzea în jurul lui dccît sfichiuitul regulat al ierbii care-i bătea ghetele şi ţîrîitul greierilor pitiţi pe undeva prin ovăz ; o revedea pe Emma în sală, îmbrăcată aşa cum o văzuse, şi o dezbrăca.

— Ah! Voi avea-o! strigă el sfărîmînd cu bastonul un bulgăr din faţa lui.

Şi îndată examina ce avea de făcut. Se întrebă : Unde să se întîlnească ? în ce fel ? Or sa aibă mereu mormolocul pe

137

cap, şi bona, vecinii, bărbatul, tot felul de belele de care trebuie să ţină seama.

„Ei, asta-i ! îşi spuse el. Trebuie să pierzi prea multă vreme.” Apoi reîncepu : „Numai ca are nişte ochi care-ţi sfredelesc inima, nu altceva ! Şi paliditatea asta !… Eu, care ador femeile palide !”

Cînd ajunse pe creasta dealului d’Argueil, hotărirea era luau.

„Nu mai rămîne decît să prind o ocazie. Ei, bine ! Am să mai trec pe-acolo cîteodată, o să le trimit vînat, pasări ; la nevoie, o să mă las să-mi ia şi sînge ; o să devenim prieteni, »a-i invit la mine… Ei, drace ! adăugă apoi. Uite, acuşi are Ioc expoziţia agricolă ; va veni şi ea, şi am s-o văd ! Vom Începe, şi cu îndrăzneală, căci aşa-i cel mai sigur”.

VIII

într-adevăr, veni şi ziua faimoasei expoziţii ! Chiar din dimineaţa serbării, locuitorii nu mai vorbeau, stînd în poartă, decît despre pregătirile ce se făceau ; se întinseseră ghirlande de iederă deasupra uşii de la primărie ; într-o poiană se ridicase un cort pentru banchet, şi în mijlocul pieţei, în faţa bisericii, vn fel de tun străvechi trebuia să vestească sosirea domnului prefect şi numele agricultorilor laureaţi. Garda Naţională din Buchy (la Yonville nu era) venise să se alăture corpului de pompieri, al cărui căpitan era Binet. în ziua aceea el purta un guler şi mai înalt ca de obicei şi, încătarămat în tunică, era aşa de ţeapăn şi de nemişcat, îneît aveai impresia că tot ce era viu în el se lăsase în cele două picioare, care băteau cadenţa cu pas apăsat, dintr-o singură zvîcnîtură. Cum între

perceptor şi colonel stăruia de mult o rivalitate, şi unul şî celalalt, pentru a arăta ce pot, îşi instruiau oamenii separat. Vedeai trccînd pe rînd, cînd înainte, cînd înapoi, epoleţi roşii şi plastroane negre. Cînd credeai că se isprăveşte, atunci începea iar. Niciodată nu se desfăşurase atîta alai. Încă din ajun, mai mulţi burghezi îşi dichisiseră casele; drapele tricolor» aiîrnau la ferestrele întredeschise ; toate cîrciumile erau ticsite ; şi cum timpul era frumos, bonetele scrobite, crucile de aur şi năframele colorate păreau mai albe ca zăpada, sclipeau în lumina soarelui şi înviorau, cu împestriţeala lor împrăştiată, întunecata monotonie a redingotelor şi a bluzelor albastre. Fermierele din împrejurimi, dîndu-se jos de pe cal, îş.i scoteau boldul mare cu care-şi prinseseră strîns în jurul trupului rechia suflecată, de teamă să nu se păteze ; iar bărbaţii, dimpotrivă, ca să-şi cruţe pălăriile, îşi puseseră batistele pe deasupra, ţinînd colţurile între dinţi.

Mulţimea venea în uliţa mare prin cele două intrări alo satului. Se revărsa din ulicioare, de pe alei, din case şi, din cînd în cînd, în urma burghezelor, care ieşeau cu mănuşi de aţă în mîini, ca să vadă serbarea, se auzeau căzînd Ia Ioc ciocanele de la porţi. Erau mai ales de admirat doi stîlpi, cu cîte un cadru triunghiular în vîrf, plini cu lampioane, aşezaţi de o parte şi de alta a unei estrade pe care aveau să stea autorităţile ; şi mai erau, prinse de cele patru coloane ale primăriei, patru feluri de prăjini, fiecare cu cîte un steag de pînză verzuie, împodobită cu inscripţii în litere de aur. Pe unul era scris ,.Comerţului”, pe altul „Agriculturii”, pe al treilea „Industriei* şi pe al patrulea „Artelor”.

Dar veselia care strălucea pe toate feţele o posomora parca pe doamna Lefrancois, hangiţa. în picioare, pe scara bucătăriei, mormăia în bărbie :

— Ce prostie ! Ce prostie cu şandramalele astea de pînza ale lor ! îşi închipuie că prefectului o să-i placă să ia masa acolo, sub un cort, ca un măscărici de la circ ? Şi mai zic ca

138

139

toate mofturile astea înseamnă o binefacere pentru ţinutul nostru ! Dar atunci ce avea nevoie să se ducă să caute tocmai la Neufchâtel un birtaş ordinar ? Şi pentru cine, ma rog ? Pentru nişte văcari ! Nişte coate-goale !…

Trecu spiţerul. Era în haină neagră, pantaloni de nanchin, pantofi de castor şi, ca niciodată, cu pălărie, o pălărie tare.

—  Plecăciune ! zise el. Scuzaţi-mă, sînt grăbit.

Şi cum grăsuna văduvă îl întrebă unde se duce, continuă :

—  Vi se parc ciudat, nu-i aşa, ca eu, care stau mereu retras în laboratorul meu, mai dihai decît guzganul din poveste în brînză…

—  Ce brînză ? făcu hangiţa.

—  Nu, nimic, vorba vine ! răspunse Homais. Voiam să spun numai, doamnă Lefrancois, că de obicei stau închis în casă. Azi, însă, avînd în vedere împrejurarea asta, trebuie negreşit să…

,     — A ! vă duceţi acolo ? spuse ea, cu un aer de dispreţ.

—  Da, mă duc ! replică spiţerul mirat. Doar fac parte din comisia consultativă.

Tuşa Lefrancois se uită la el cîteva minute şi, în cele din urmă, răspunse surîzînd :

—  Atunci, e altceva ! Dar ce aveţi dumneavoastră cu agricultura ? Care va să zică, vă pricepeţi ?

—  Fireşte că mă pricep, de vreme ce sînt farmacist, adică chimist!  Şi  întrucît  chimia,  doamnă  Lefrancois,  are  drept scop  cunoaşterea acţiunii  reciproce şi moleculare  a  tuturor corpurilor din natură, urmează de-aici că agricultura este şi ca cuprinsa în domeniul chimiei ; şi, într-adevăr, compoziţia îngrăşămintelor, fermentaţia lichidelor, analiza gazelor şi influenţa miasmelor, ce altceva sînt toate acestea, te-ntreb eu, dacă nu pur şi simplu chimie ?

Hangiţa nu răspunse nimic. Homais continuă :

—  Crezi dumneata că pentru a fi agronom trebuie să fi arat tu singur, sau să fi îngrăşat păsări ? Dar mai degrabă

140

trebuie să cunoşti compoziţia substanţelor în chestiune, zăcămintele geologice, influenţele atmosferice, calitatea terenurilor, a mineralelor, a apelor, densitatea diferitelor corpuri şi capilaritatca lor, şi mai ştiu eu ce… Şi trebuie să cunoşti temeinic toate principiile de igienă, pentru a conduce, pentru a judeca construcţia clădirilor, regimul animalelor, hrana servitorilor ! Mai trebuie, doamnă Lefrancois, să stăpîneşti botanica, să poţi deosebi plantele, mă-nţelcgeţi, care sînt binefăcătoare şi care vătămătoare, care sînt neproductive şi care nutritive, dacă-i bine să le smulgi de-aici şi să le răsădeşti dincolo, pe care să le răspîndeşti şi pe care să le stîrpeşt! şi, într-un cuvînt, trebuie să te ţii la curent cu ştiinţa, prin broşuri şi buletine, să fii totdeauna gata pentru a putea sa arăţi îmbunătăţirile de adus…

Hangiţa nu slăbea din ochi uşa de la „Cafeneaua franceză”, dar farmacistul continuă :

—  Să dea Dumnezeu ca agricultorii noştri să fie chimişti, sau cel puţin să asculte mai mult sfaturile ştiinţei! Aşa, de pildă, eu am scris de curînd o broşură importantă, un memoriu de mai bine de şaptezeci şi două de pagini, intitulat Despre cidru, despre fabricaţia şi efectele lui, urmat de cîteva reflecţii noi asupra acestui subiect, pe care l-am trimis Societăţii de agronomie din Rouen ; şi care mi-a adus chiar onoarea de a fi primit printre membrii ei, în secţia  agricolă,  categoria po-mologie ; ei bine, dacă lucrarea mea ar fi fost dată publicităţii…

Dar spiţctul se opri, văzînd cît pare de preocupară doamna Lefrancois.

—  Ia te uita la ei! spunea ea. Nu mai înţeleg nimic ! O locantă ordinară ca asta ! Şi ridicînd din umeri, de i se întindeau pe piept ochiurile tricoului, arătă cu amîndouă mîinile cîrciuma  concurentului ei,  de  unde tocmai  atunci se auzea cîntînd : — De altfel, n-are s-o mai ducă mult, adăugă ea, pînă-n opt zile s-a zis cu el 1                                                   ;

Hi

Homais se dădu înapoi mirat. Ea coborî cele trei trepte şi îi şopti la ureche :

—  Cum ! Nu ştiţi ? Săptămîna asta o sa-i pună sedicitru. II scoate în vînzare Lheureux. L-a omorît cu poliţele.

—  Ce înspăimîntătoare catastrofă ! exclamă spiţerul, care avea  totdeauna expresii potrivite în  toate împrejurările  cu putinţă.

Hangiţa se apucă deci să-i povestească istoria asta, pe care o ştia de la Theodore, servitorul domnului Guillaumin, şi, cu toate că nu-l putea suferi pe Tellier, îl defăima pe Lheureux. Spunea că-i un ademenitor, un om josnic.

—  Ei poftim, zise ea, uite-l în hală ! O salută pe doamna Bovary, care poartă o pălărie verde. E chiar la braţ cu domnul Boulanger !

—  Doamna Bovary ! exclamă Homais. Mă duc repede să-i prezint omagiile mele. Poate că i-ar face plăcere să aibă un loc tn incintă, sub coloane.

Şi fără să mai stea s-o asculte pe tuşa Lefrancois, care-l striga ca să-i povestească mai departe, farmacistul se depărta iuţind pasul, ţanţoş şi cu zîmbetul pe buze, salutînd în dreapta i-n stînga şi umplînd locul cu pulpanele mari ale hainei lui negre, care-i fluturau în urmă.

Zărindu-l de departe, Rodolphe o luă mai repede, dar doamna Bovary osteni, aşa că el încetini şi spuse zîmbirreK cu un ton brutal :

—  Voiam să nu ne-ntîlnim cu burtosul ăla, ştiţi, cu spiţerul. Ea-l ghionti cu cotul.

„Ce-nseamnă asta ?” se întrebă el.

Şi se uită la ea cu coada ochiului, mergînd înainte.

Profilul îi era atît de liniştit, că nu ştiai ce-i cu dînsa. Se desprindea în plină lumină, în ovalul pălăriei cu panglici şterse ca nişte frunze de trestie. Ochii ei, cu gene lungi, întoarse, priveau drept înainte şi, cu toate că erau larg deschişi, păreau puţin strînşi de umerii obrajilor, din cauza sîngelui care bătea

încetişor sub pielea ei delicată. Un ton trandafiriu străbătea prin despărţitura nărilor. îşi înclina capul pe umăr, şi între buze îi apărea vîrful de sidef al dinţilor albi.

„îşi bate joc de mine ?” se gîndea Rodolphe.

Gestul Emmei nu fusese totuşi decît un semn ; căci domnul Lheureux se ţinea de ei, aruncîndu-le din cînd în cînd cîte-un cuvînt, ca şi cum ar fi vrut să intre în vorbă.

—  Ce zi splendidă ! Toată lumea e în uliţă ! Vîntu-î de la răsărit.

Şi doamna Bovary, ca şi Rodolphe, nu-î răspundeau deloc, pe cînd, la cea mai mică mişcare pe care o făceau, Lheureus se apropia spunînd : „Poftim ?” şi ducea mîna la pălărie.

Cînd ajunseră în faţa casei potcovarului, în loc să urmeze drumul pînă la barieră, Rodolphe apuca deodată pe-o cărare, luînd-o cu el şi pe doamna Bovary, şi strigă :

—  Bună seara, domnule Lheureux, pe curînd !.

—  Bine l-aţi mai expediat, spuse ea rîzînd.

—  De ce, reîncepu el, să ne lăsăm năpădiţi de alţii ? Şl pentru că astăzi am fericirea de a fi cu dumneavoastră…

Emma se înroşi. Rodolphe nu-şî mal isprăvi fraza. Incepa atunci să vorbească despre vremea frumoasă şî despre plăcerea dea umbla prin iarbă. Ieşiseră cîteva margarete.

—  Uite ce bănuţi drăgălaşi, zise el, şî atît de mulţî de al putea ghici tuturor îndrăgostiţilor din ţinut. Apoi  adăugă : Dacă aş culege una ? Ce ziceţi ?

—  Sînteţi îndrăgostit ? întrebă ea, tuşind puţin.

—  He, he, cine ştie ?… răspunse Rodolphe.

Pajiştea începea să se umple de lume şi gospodinele dădeau peste tine cu umbrelele lor mari, cu coşurile şi cu copiii Io». Deseori trebuia să te fereşti de cîte-un şir lung de ţărance, de slujnice cu ciorapi albaştri, în papuci, cu inele de argint, şi care miroseau a lapte cînd treceai pe lîngă ele. Umblau ţinîndu-se de mîna şi se împrăştiau, aşa, de-a lungul pajiştii, de la şirul de plopi tremurători pînă la cortul ridicat pentru

142

143

banchet. Dar începuse concursul, şi agricultorii intrau rînd pe rînd într-un fel de hipodrom împrejmuit cu o frînghie lungă întinsa pe nişte ţăruşi.

Vitele stăteau acolo, cu botul spre frînghie, aliniindu-şi crupele inegale. Porci somnoroşi îşi înfundau rîtul în pamînt, viţeii răgeau, oile behăiau ; vacile, cu un picior strîns sub ele, îşi lăbărţau burţile pe iarbă şi, rumcgînd alene, clipeau din pleoapele lor greoaie, sub muscăria care bîzîia împrejur. Căruţaşii, cu mînecile suflecate, ţineau de căpăstru armăsar! ridicaţi în două picioare, care nechezau cu nările umflate în preajma iepelor, ce stăteau liniştite, întinzînd capul şi coama pletoasă, pe cînd mînjii se odihneau la umbra lor sau uneori veneau să sugă ; şi peste nesfîrşita legănare a acestor trupuri înghesuite se vedea ridieîndu-se în vînt, ca o creastă de val, cîte o coamă albă, sau, ieşind de deasupra, nişte coarne ascuţite şi capete de oameni care alergau. Mai încolo, în afara ţarcului, cam la vreo sută de paşi depărtare, era un taur mare, negru, cu botniţă, cu un belciug de fier în nară şi care sta tot atît de nemişcat ca un taur de bronz. Un copil zdrenţăros îl ţinea de funie.

In timpul acesta, printre cele două şiruri, nişte domni înaintau cu paşi greoi, cercetind fiecare vită, pentru ca apoi că se sfătuiască în şoaptă. Unul dintre ei, care părea cel mai mare, lua din mers cîteva note într-un carneţel. Era preşedintele juriului : domnul Derozerays de la Panville. Cum îl zări pe Rodolphe, se apropie repede de el şi—i spuse zîm-bind cu un aer binevoitor :

—  Cum, domnule Boulanger, ne părăsiţi ?

Rodolphe îl încredinţa că va veni. Dar cînd preşedintele nu se mai văzu, adăugă :

—  Nu, zău că nu mă duc ; tovărăşia dumneavoastră e mai preţioasă dccît a lui.

Şi tot bătîndu-şi joc de expoziţiile agricole, Rodolphe, ca să circule mai în voie, îşi arătă jandarmului legitimaţia al-

144

bastră, ba cîteodată se şi oprea în faţa vreunui exemplar mat frumos, pe care doamna Bovary nu-l admira deloc. Rodolphe observă acest lucru, şi atunci începu să facă glume pe socoteala toaletelor pe care le poartă doamnele din Yonville, după care se scuză că şi ţinuta lui lasă de dorit. Avea în îmbrăcăminte acel amestec fără nici o legătură de lucruri comune şi de lucruri prea căutate, în care, de obicei, omul de rînd crede că întrezăreşte mărturia unei vieţi ciudate, zbuciumările unui sentiment, tiraniile artei, şi totdeauna un anume dispreţ pentru convenţiile sociale, ceea ce îl atrage sau îl scoate din fire. Aşa, de pildă, cămaşa lui de olandă, cu manşete cu pliuri, se umfla în bătaia vîntului în deschizătura vestei de dril cenuşiu, iar pantalonii cu dungi late lăsau să se vadă la glezne nişte ghete de nanchin, cu partea de jos de lac. Erau aşa de lăcuite, că iarba se oglindea în ele. Cu o mînă în buzunarul vestei şi cu pălăria de pai pe-o ureche, mergea călcînd prin baligile de cal.

—  De altfel, adăugă el, cînd stai la ţară…

—  Timp pierdut ! zise Emma.

—  Adevărat! replică Rodolphe. Cînd te gîndeşti că nici unul din oamenii aceştia de ispravă nu-i măcar în stare să-şi dea seama de croiala unei haine !

începu atunci să vorbească de mediocritatea din provincie, de vieţile pe care le înăbuşea, de iluziile care se pierdeau.

—  De aceea, spunea Rodolphe, mă cufund într-o tristeţe…

—  Dumneavoastră ? ! exclamă ea mirată. Dar vă credeam foarte vesel !

—  Ei, da, în aparenţă, fiindcă atunci cînd sînt în lume ştiu să-mi pun pe faţă o mască glumeaţă ; şi, totuşi, de cîte ori, văzînd un cimitir pe-o noapte cu lună, nu m-am întrebat dacă n-aş face mai bine să fiu şi eu printre cei care dorm acolo…

—  Vai! Şi prietenii dumneavoastră ? zise ea. La ei nu vă gîndiţi deloc ?

145

— Prietenii mei ? Care prieteni ? Am vreunul ? Cine se sinchiseşte de mine ?

Şi însoţi ultimele cuvinte cu un fel de fluierat printre buze.

Dar fură nevoiţi să se depărteze unul de altul din pricina unei mari grămezi de scaune pe care le ducea un om ce venea în urma lor. Era atît de încărcat, că nu i se vedeau decît vîrful saboţilor şi capătul braţelor întinse în lături. Era Lesti-boudois, groparul, care căra prin mulţime scaunele de la biserică. Foarte inventiv cînd era vorba de interesele lui, găsise mijlocul ca sa se aleagă şi el cu ceva din expoziţia agricolăj şi ideea lui reuşise de minune, căci nu mai ştia pe cine să servească. într-adevăr, ţăranii, cărora le era cald, se certau pentru scaunele astea de paie care miroseau a tămîie şi se rezemau cu oarecare smerenie de spătarele lor groase, pătate de ceara picurată de la lumînari.

Doamna Bovary luă iar braţul lui Rodolphe, care continuă ea vorbească încet, ca pentru sine :

—  Da ! Atîtea şi atîtea mi-au lipsit! Veşnic singur ! Ah, dacă aş fi avut un scop în viaţă, dacă aş fi întîlnit o afecţiune, dacă aş fi găsit pe cineva… Oh, cum aş fi cheltuit toată energia de care sînt în stare, aş fi trecut peste orice, aş fi sfărîmat tot!

—  Mi se pare, totuşi, zise Emma, că nu sînteţi deloc de plîns.

—  A ! Găsiţi ? exclamă Rodolphe.

—  Fiindcă, oricum… reîncepu ea, sînteţi liber. Şi, dupălo ezitare : Bogat.

—  Nu vă bateţi joc de mine, răspunse el.

Şi Emma tocmai jura că nu-şi bate joc, cînd bubtii o lovitură de tun ; imediat lumea se înghesui, învălmăşindu-se spre sat.

Se alarmară degeaba. Domnul prefect nu se zărea; şi membrii juriului se simţeau foarte stînjeniţi, neştiind dacă trebuiau să înceapă şedinţa sau să mai aştepte.

In sfîrşit, în capătul pieţei apăru un landou mare, din cele ce se închiriau, tras de două mîrţoage pe care le biciuia din

146

răsputeri un vizitiu cu pălărie albă. Binet abia avu timp sa strige : ,,La arme !” şi colonelul la fel. Toţi alergară spre piramidele de arme. Se năpustiră. Unii chiar uitară să-şi pună gulerul. Dar trăsura prefecturii ghicise parcă încurcătura asta, şi perechea de gloabe, legănîndu-se pe popritori, sosi în trap mărunt în faţa intrării principale de la primărie, tocmai în momentul cînd Garda Naţională şi pompierii ‘se desfăşurau, băiînd pasul, în răpăitul tobelor.

—  Arma-n cumpănire ! răcni Binet.

—  Drepţi ! strigă colonelul. Alinierea spre stînga.

Şi după prezentarea armelor, cînd zăngănitul închizătoarelor răsună ca o căldăruşă de aramă ce se rostogoleşte pe scări, toate puştile se lăsară în jos.

Atunci se văzu coborînd din trăsură un domn îmbrăcat cu o haină scurtă, brodată cu argint, chel în partea din faţă a capului, cu un smoc de păr la spate, palid şi cu o înfăţişare din cele mai blajine. Ochii lui mari, pe care cădeau nişte pleoape groase, se închideau pe jumătate ca să vadă bine mulţimea, în timp ce-şi ridica nasul ascuţit şi zîmbea cu o gura scofîlcită. îl recunoscu pe primar după eşarfă şi îi arătă că domnul prefect nu putuse să vrna, şi că el era un consilier de la prefectură, după care adăugă cîteva scuze. Tuvache îi răspunse cu politeţe, celălalt mărturisi că e încurcat; şi stăteau aşa, faţă în faţă, cu frunţile aproape atingîndu-se una de alta, înconjuraţi de membrii juriului, consiliul municipal, notabilităţile, Garda Naţională şi mulţimea. Domnul consilier, strîngîndu-şi la piept micul tricorn negru, mai salută o dată, în timp ce Tuvache, îndoit ca un arc, surîdea şi el, se bîlbîia, îşi căuta frazele, îl asigura de devotamentul lui faţa de monarhie şi de onoarea pe care a făcut-o Yonville-ului.

Hippolyte, chelnerul de la han, veni să ia de hăţuri caii vizitiului, şi, tot şchiopătînd de piciorul lui strîmb, îl conduse sub acoperişul de la intrarea la „Leul de aur”, unde se strîn-seseră o mulţime de ţărani să se uite la trăsură. Tobele bătură,

147

10*

obuzierul bubui, şi domnii se urcară unul după altul să ia loc pe estradă, în fotoliile de utreht roşu, împrumutate de la doamna Tuvache.

Toţi oamenii aceia semănau unul cu altul. Chipurile lor molîi şi spălăcite, puţin arse de soare, erau de culoarea cidrului dulce, iar favoritele lor înfoiate ieşeau din nişte gulere înalte şi scorţoase, strînse de cravate albe cu nodul arătos. Toţi aveau jiletci de catifea, cu margini răsfrînte ; toate ceasurile aveau la capătul unei panglici lungi cîte-un sigiliu oval din cornalină ; şi stăteau toţi cu amîndouă mîinile pe genunchi, desfădnd cu grijă crăcii pantalonului, al cărui postav cu lustrul neatins lucea mai tare dccît pielea botforilor lor mari.

Cucoanele stăteau în spate, sub partea acoperită, între coloane, pe cînd mulţimea era în faţă, în picioare, sau stînd pe scaune. Într-adevăr, Lestiboudois adusese acolo toate scaunele cărate de pe pajişte, ba chiar alerga tot timpul după altele în biserică, pricinuind astfel atîta înghesuială, îneît cu mare greutate izbuteai să ajungi pînă la scăriţa estradei.

—  Eu găsesc, spuse domnul Lheureux (adresîndu-se farmacistului, care tocmai trecea ca să-şi ia locul), că ar fi trebuit să se pună acolo două catarge veneţiene, care, împodobite cu ceva sobru şi bogat, să dea o notă originală ; asta ar fi fost de mare efect.

—  Desigur ! răspunse Homais. Dar ce să faci, primarul a luat totul asupra lui. Nu prea are gust bietul Tuvache ; e chiar cu desăvîrsire lipsit de ceea ce se cheamă geniul artelor.

între timp, Rodolphe cu doamna Bovary se urcaseră la primul etaj ai primăriei, în sala de consiliu, şi cum înăuntru nu era nimeni, el fu de părere că acolo ar fi locul cel mai nimerit de unde ar putea să vadă bine tot spectacolul. Luă trei scăunele din jurul mesei ovale, de sub bustul monarhului, şi, trăgîndu-lc mai aproape de o fereastra, se aşezară unul lîngă altul.

148

Estrada începu să se frămînte ; şuşoieli prelungi, discuţii. In sfîrşit, domnul consilier se sculă în picioare. Se ştia acum că-l cheamă Lieuvain, şi numele lui trecea prin mulţime din gură în gură. După ce răsfoi cîteva foi, uitîndu-se de-aproape la ele ca să vadă mai bine, începu :

—  „Domnilor, mai întîi să-mi fie îngăduit (înainte de a ă vorbi despre obiectul reuniunii de astăzi, şi acest sentiment, sînt sigur, va fi împărtăşit de dumneavoastră toţi), să-mi fie îngăduit,  spun, să  aduc mulţumiri  organelor  superioare  ale administraţiei, guvernului, monarhului, da, domnilor, suveranului nostru, acestui rege iubit, căruia nici o ramură a prosperităţii publice sau particulare nu-i este indiferentă şi care conduce totodată cu o mînă atît de puternică şi atît de înţeleaptă carul statului, printre necurmatele primejdii ale unei mări furtunoase, ştiind, de altfel, să facă să se respecte pacea, ca   şi  războiul,  industria,   comerţul,  agricultura  şi   artele!”

—  Ar trebui, zise Rodolphe, să mă dau puţin mai îndărăt.

—  De ce ? întrebă Emma.

Dar în aceeaşi clipă glasul consilierului se înălţă tunînd :

—  „A trecut vremea, domnilor, cînd vrajba civilă însîngera pieţele noastre publice, cînd proprietarul,  negustorul, lucrătorul chiar, adormind liniştiţi în apus de soare, tremurau sa nu fie treziţi deodată de vuietul clopotelor de alarmă ale răscoalei,  a  trecut  vremea  cînd  lozincile  cele  mai   subversive săpau cu îndrăzneală temeliile…”

—  Fiindcă s-ar putea, relua Rodolphe, să mă vadă de jos ţ şi pe urmă cincisprezece zile ar tot trebui să dau explicaţii, dată fiind proasta mea reputaţie…

—  Oh, vă calomniaţi, zise Emma.

—  Nu, nu, e foarte proastă, vă jur!

—  „Dar, domnilor, continuă consilierul, dacă, alungînd din amintirea mea aceste tablouri întunecate, îmi întorc privirile asupra situaţiei actuale din frumoasa noastră patrie, ce văd ? Peste tot înfloresc comerţul şi artele ; pretutindeni noi căi de

149

comunicaţie, cu tot atîtea artere noi în corpul statului, stabilesc legături noi; marile noastre centre de manufactură şi-au reluat activitatea ; religia, mai întărită, surîde tuturor inimilor ; porturile noastre sînt pline, încrederea renaşte, şi, în sfîrşit, Franţa respiră !…”

—  De altfel, adăugă Rodolphe, poate că, din.punctul ei de vedere, lumea are dreptate.

—  Cum asta ? exclamă ea.

—  Ei, cum ! spuse el. Nu ştiţi că sînt suflete veşnic zbuciumate ? Ele au nevoie rînd pe rînd de vis şi de acţiune, de pasiunile cele mai curate, de plăcerile cele mai violente,  şi astfel se aruncă în tot felul de fantezii, de nebunii…

Atunci Emma îl privi cum te-ai uita la un călător care a trecut prin ţări ciudate şi reîncepu :

—  Noi, bietele femei, nu avem   nici  măcar   această  distracţie !

—  Tristă distracţie, de vreme ce nu găseşti în ea fericirea.

—  Dar o găseşti oare vreodată ? întrebă ea.

—  Da, o întîlneşti într-o zi, răspunse el.

—  „Şi aceasta aţi înţeles-o, spunea consilierul. Voi agricultorii şi muncitorii de la sate ! Voi, paşnici pionieri ai unei Întregi opere de civilizaţie .’ Voi, oamenii progresului şi ai moralei ! Voi aţi înţeles, zic, că furtunile politice sînt într-adevar încă mai de temut decît tulburările atmosferice…”

—  O întîlneşti într-o zi, repetă Rodolphe, într-o zi, dintr-o dată şi cînd nu mai aveai nici o speranţă. Atunci se deschid orizonturi noi, e ca un glas care strigă : „Iat-o !” Simţi nevoia să-ţi  destăinuieşti  viaţa acelei  persoane,  să-i  dai  totul,  să-i sacrifici totul ! Nu au nevoie să se explice ; se ghicesc unul pe altul. S-au întrevăzut în vis. (Şi se uita la ea). în sfîrşit, comoara pe care ai căutat-o atît de mult e acolo, acolo, în faţa ta ; străluceşte, seînteiază ! Şi totuşi te mai îndoieşti, nu-ţ! vine a crede ; rămîi orbit, ca şi cum ai ieşi de la întuneric la lumină.

150

Şi, isprăvind aceste cuvinte, Rodolphe făcu gestul potrivit frazei. îşi trecu mîna pe faţă, ca un om care ameţeşte ; apoi o lăsă să cadă pe mîna Emmei, care şi-o trase. Dar consilierul citea mereu :

—  „Şi cine s-ar putea mira, domnilor ? Numai cel care-ar fi destul de orb, destul de împotmolit (nu mă tem s-o spun), destul de împotmolit în prejudecăţile altor vremuri pentru a nesocoti încă spiritul populaţiei agricole. într-adevăr, unde sa găseşti mai mult patriotism decît la ţară, mai mult devotament pentru  nevoile  obşteşti,  într-un  cuvînt,  mai  multă înţelepciune ? Şi prin asta nu înţeleg, domnilor, o înţelepciune superficială, deşartă podoabă a spiritelor trîndave, ci acea inteligenţă adîncă şi cumpătată, care, mai presus de orice, se străduieşte sa urmărească  scopuri folositoare, contribuind astfel la binele fiecăruia, la bunul trai obştesc şi la sprijinul statelor, rod al respectului faţă de legi şi al îndeplinirii îndatoririlor…”

—  Ah, iarăşi, zise Rodolphe, veşnic datorii şi iar datorii! M-au dat gata vorbele astea ! Sînt o droaie de nătărăi bătrîni, în jiletci de flanelă, şi de bigote, cu cărămizi calde la picioare şi cu mătănii, care nu fac decît să ne cînte la ureche : „DatoriaDatoria !” Ei, asta-i ! Datoria e să simţi ce este măreţ, să-ţi fie drag ce este frumos, iar nu să accepţi ce-i convenţional în societate, cu toate mîrşăviile   pe   care   ni   le   impune.

—  Cu toate acestea… cu  toate acestea…  obiectă  doamna Bovary.

__ £i3 nu ! De ce să tunăm împotriva pasiunilor ? Nu sînt

ele oare singurul lucru frumos de pe pămînt, izvorul eroismului, al entuziasmului, al poeziei, al muzicii, al artelor, în sfîrşit, a tot ?

—  Dar, zise Emma, trebuie totuşi să te iei puţin după opinia lumii şi să te supui moralei.

—  Ej, dar vezi că sînt două, repetă el. Cea măruntă, cea acceptară, aceea a oamenilor, aceea care se schimbă necontenit, şi care ibiară’ aşa de urc, se zbate, jos, banală, la fel ca

151

această strînsură de imbecili pe care-i vedeţi. Iar cealaltă, eternă, care este în jurul şi deasupra noastră, ca priveliştea ce ne înconjoară şi cerul albastru care ne luminează.

Domnul Lieuvain tocmai se ştergea la gură cu batista. Continuă :

— „Şi de ce m-aş apuca, domnilor, să vă demonstrez aici cît de folositoare e agricultura ? Cine oare are grijă de tot ce avem nevoie ? ! Cine oare ne da tot ce ne trebuie ca să trăim ? Nu agricultorul ? Agricultorul, domnilor, care, semănînd cu o mînă harnică brazdele roditoare ale cîmpului, face să rasaru grîul, care, măcinat, se preface în praf prin mijlocirea unei maşini ingenioase, din care iese sub denumirea de făina, şi de acolo, transportată în oraşe, e dată imediat la brutar, care face din ea un aliment pentru sărac ca şi pentru bogat. Şi oare nu tot agricultorul e cel care îngraşă, pentru ca să avem cu ce ne îmbrăca, numeroasele lui turme pe izlazuri ? Căci cum ne-am îmbrăca, căci cum ne-am hrăni noi fără agricultori ? Şi oare, domnilor, e nevoie să mergem atît de departe pentru a căuta exemple ? Cine n-a cugetat adesea la foloasele însemnate pe care le tragem de la acel modest animal, podoaba coteţelor noastre, care ne dă totodată o pernă moale pentru culcuşul nostru, carnea-i gustoasă pentru masa noastră şi ouă ? Dar n-aş mai isprăvi dacă ar trebui să înşir unele după altele diferitele produse pe care pămîntul bine lucrat ni le hărăzeşte, ca o mamă darnică copiilor săi! Ici, viţa-de-vie ; în altă parte, merii, care ne dau cidrul; colo, rapiţa ; mai departe, brînzc-turile ; şi inul, domnilor, să nu uităm inul ! care în ultimii ani a luat o dezvoltare considerabilă şi asupra căruia vă voi atrage atenţia cu deosebire.”

Nu avea nevoie să le-o mai atragă, căci toţi stăteau cu gurile căscate, ca şi cum ar fi vrut să-i soarbă cuvintele. Alăturea de el, Tuvache îl asculta cu ochii holbaţi ; domnul De-rozerays închidea din cînd în cînd, încetişor, pleoapele ; iar mai departe, farmacistul, cu fiul său Napoleon între genunchi,

152

îşi făcea mina pîlnie la ureche, ca nu cumva să piardă vreo silabă. Ceilalţi membri ai juriului îşi clătinau încet bărbia în jiletcă, în semn de aprobare. La picioarele estradei, pompierii se odihneau, proptiţi în ţeava armelor cu baioneta pusă ; iar Binet stătea neclintit, cu coatele în lături, cu vîrful săbiei în vînt. De auzit poate că auzea, dar de văzut nu putea să vadă nimic din pricina cczorocului de la cască, lăsat pînă peste nas. Locotenentul lui, feciorul cel mai mic al domnului Tuvache, avea o cască şi mai şi, una uriaşă, care se bălăbănea pe cap, lăsînd să iasă un capăt din fularul lui de indiană. El zîmbea dedesubt cu o duioşie cu totul copilărească, şi faţa lui mică şi palidă, pe care se prelingeau broboane de sudoare, avea o expresie de bucurie, de copleşeală şi de somn.

Tcată piaţa, pînă în zidul caselor, era ticsită de lume. Vedeai oameni rezemaţi în coate la toate ferestrele, alţii în picioare pe la porţi, iar Justin, în faţa vitrinei farmaciei, parca înlemnise ccntemplînd tot ce vedea. Cu toată tăcerea, glasul domnului Lieuvain se pierdea în aer. Ţi-ajungeau la ureche numai crîrnpeie de fraze, întrerupte ici şi colo de hîrşîitul scaunelor din mulţime ; pe urmă se auzea deodată, din spatele lui, un muget prelung de bou, sau behăitul mieilor, care se chemau la colţul uliţelor. Într-adevăr, văcarii şi ciobanii îşi minaseră dobitoacele pînă acolo, şi din cînd în cînd ele behăiau, rupînd cu limba cîte-o frunzişoară, care le atîrna apoi pe bot.

Rodolphe se apropiase de Emma şi-i vorbea repede, cu voce scăzută :

— Conspiraţia asta a lumii nu vă revoltă ? Există c are vreun singur sentiment pe care să nu-l condamne ? Instinctele cele mai nobile, simpatiile cele mai curate sînt prigonite, defăimate, şi dacă, în sfîrşit, se întîlnesc două biete suflete, totul este organizat pentru ca ele să nu poată fi împreuna. Ele totuşi vor încerca, vor bate din aripi, se vor chema. Ei, oricum, mai devreme sau mai tîrziu, în şase luni. în zece ani, ele se

153

vor găsi laolaltă, se vor iubi, pentru că aşa le-a fost dat, şî sînt născute unul pentru altul.

Stătea cu braţele încrucişate pe genunchi şi, ridicîndu-şî faţa spre Emma, se uita la dînsa de aproape, fix. în ochii lui ea zărea mici raze aurii, care jucau în jutuI pupilelor negre, şi chiar simţea parfumul pomezii care-i lustruia părul. Atunci o copleşi moleşeala, îşi aduse aminte de vicontele cu care dansase un vals la Vaubyessard, a cărui barbă răspîndca, ca şi părul acesta, acelaşi parfum de vanilie şi de lămîîe; şi, fără să-şi dea seama, închise pe jumătate pleoapele, ca să-i adulmece mai bine. Dar îndreptîndu-se pe scaun, zări în depărtare, tocmai în funtîul zării, bătrîna diligentă ICmdunica, care cobora încet coasta de la Leux, tîrînd în urma ei o coadă lungă de praf. In trăsura asta galbenă Leon se întorsese de atîtea ori la ea ; şi pe drumul acesta de acolo plecase pentru totdeauna ! Avu impresia că.-l vede peste drum, în faţa ferestrei ei; apoi totul se învălmfşî, ca învaMî în nori; i se păru că se mai roteşte încă valsînd, sub lumina sclipitoare a policandrelor, la braţul vicontelui, şi că L-eon nu era departe, că avea să vina… şi cu toate acestea simţea mereu capul lui Rodoîphe alături de ea. Farrrreail acestei senzaţii străbătea astfel dorinţele ei de altădată şi, ca firele de nisip în bătaia vîntului, se învîrtejeau în adierea pătrunzătoare a parfumului care se revarsă peste sufletul ei. îşi umfla nările, tare, de cîteva ori, ca să tragji -în piept răcoarea iederii care înfăşură vîrfurile coloanelor. Îşi scoase mănuşile, îşi şterse mîinile ; apoi îşi făcu vînt cu o batistă, pe cînd printre bătăile tîmplelor auzea vuietul mulţimii şi glasul consilierului, care-şi recita frazele monotone.

Zicea :

— „Continuaţi! Nu cedaţi! Nu ascultaţi nici de îndemnurile rutinei, nici de sfaturile prea pripite ale empîrismului prea îndrăzneţ, străduiri-vă îndeosebi să îmbunătăţiţi solul, să aveţi îngrăşăminte bune, să dezvoltaţi rasele de cai, de

154

boi, de oi, de porci ! Aceste expoziţii să fie pentru voî ca nişte arene paşnice, din care învingătorul, la ieşire, va întinde mîna celui învins şi va fraterniza cu el, în speranţa unui succes mai bun ! Iar voi, respectabili argaţi, umile slugi, ale căror munci grele n-au fost luate în seamă pînă astăzi de nici un guvern, veniţi să primiţi răsplata tăcutelor voastre virtuţi, şi fiţi încredinţaţi că de acum înainte statul are ochii aţintiţi asupra voastră, că vă îmbărbătează, vă ocroteşte, că va face dreptate în legitimele voastre plîngeri, şi va uşura, pe cît cu putinţă, povara dureroaselor voastre sacrificii!”

Domnul Lieuvain se aşeză ; domnul Derozerays se sculă, începînd un alt discurs. Al lui poate nu fu atît de înflorit ca al consilierului; dar impunea printr-un fel de stil mai pozitiv, adică prin cunoştinţe mai speciale şi cu vederi mai înalte. Astfel, preamărirea guvernului ocupa mai puţin loc, pe cînd religia şi agricultura, mai mult. Reliefa legătura dintre una şi alta şi cum conlucraseră întotdeauna pentru civilizaţie. Rodol-phe şi doamna Bovary vorbeau despre visuri, presimţiri, magnetism. Urcîndu-se rjînă la leagănul societăţii, oratorul zugrăvea acele timpuri sălbatice în care oamenii trăiau cu ghindă, în adîncul pădurilor. Apoi părăsiră pieile de animale sălbatice, se îmbrăcară cu postav, săpară pămîntul, plantară viţa-de-vie. A fost oare acesta un bine ? Nu erau oare în această descoperire mai multe neajunsuri decît foloase ? Derozerays îl punea această problemă. De la magnetism, Rodoîphe trecu încetul cu încetul la afinităţi, şi pe cînd domnul preşedinte îl cita pe Cincinnat la plugul său, pe Diocletian sădindu-şi verzele, şi pe împărăţii Chinei care-şi inaugurau noul an scmănînd, tînărul explica tinerei femei că aceste atracţii irezistibile îşi aveau temeiul în cine ştie ce existenţă anterioară.

— Astfel, noi, spunea el, de ce ne-a fost dat să ne cunoaştem ? Ce întîmplare a voit aşa ? Fără îndoială că venind de departe, ca două fluvii care curg spre a se uni, înclinaţiile noastre personale ne-au” împins unul spre celălalt.

155

Rodolphe îi luă mîna ; Emma nu şi-o retrase.

—  „Ansamblu de culturi bune !” strigă preşedintele.

—  Aşa, de pildă, deunăzi, cînd am venit la dumneavoastră…

—  „Domnului Bizet din Quincampois !”

—  Ştiam eu că vă voi însoţi ?

—  „Şaptezeci de franci}”

—  De-o sută de ori ani vr,ut să plec, şi v-am urmărit, şi am rămas.

—  „Băligar

—  După cum aş voi să rămîn astă-seară, mîine, celelalte zije, toata viaţa !

—  „Domnului Garon din d’Argueil, o medalie de aur!”

—  Căci niciodată n-am întîlnit în preajma cuiva un farmec mai desăvîrşit.

—  „Domnului Bain, din Givry-Samt-Martin la •— De aceea voi duce cu mine amintirea dumitaîe…

‘ — „Pentru un berbec merinos…” i— Dar mă veţi uita, voi trece ca o umbră…

—  „Domnului Belot de la Notre-Dame…”

—  O! nu, nu-i aşa, voi însemna ceva în gîndul dumitaie, fn viaţa dumitaie ?                                                              ţ

—  „Rasă de porci, premiu ex aeqno * domnilor Lehen’sse şi Cullenbourg : şaizeci de franci I”

Rodolphe îi strîngea mîna şi o simţea caldă de tot şî tremurînd ca o turturică prinsă care vrea să-şi ia zborul; dar fie că Emma voia să şi-o retragă, fie că răspunse acelei sirîngeri, ea mişcă degetele ; ci exclamă :

—  Oh ! Mulţumesc ! Nu mă respingeţi! Sînteţi bună ! înţelegeţi că sînt al dumneavoastră ! Lăsaţi-mă să vă privesc, sa vă admir!

Pentru merit egal (între doi concurenţi) (lat.),

156

O răbufnire de vînt, intrată pe ferestre, răsfrînse faţa de masă, şi jos, în piaţa, toate bonetele miri ale sătenceloi se ridicară, zbătîndu-se ca nişte aripi albe de fluturi.

—  „Folosirea turtelor oleaginoase”, continuă preşedintele.

îi da zor :

—  „îngrăşăminte flamande, cultura inului, drenaj, arendă pe termen lung, serviciile slugilor…”

Rodolphe nu mai vorbea. Se uitau unul la altul. Le tremurau buzele de-o dorinţă mai presus de orice ; şi molatic, ca de la sine, degetele lor se împreunară.

—  „Catherine-Nicaise-Elisabeth   Leroux,   din   Sassetot-la-Guerriere, pentru cincizeci şi patru de ani de serviciu în aceeaşi fermă, o medalie de argint, premiu de douăzeci şi cinci de

franci!”

—  Unde-i Catherine Leroux ? întreba mereu consilierul. Femeia nu se înfăţişa şi se auzeau voci şuşotind :

—  Hai, du-te î

—  Nu.

—  La stingă !

—  Nu te teme !

—  Ah, ce toantă !

—  Ei, e-aici, ori nu ? strigă Tuvache.

—  Da !… Uite-o !

—  Să virsă-nceace !

Atunci se văzu înaintînd spre tribuna o bătnr.ieă sfioasă, care părea şi mai sfrijită în straiele ei sărăcăcioase. Purta în picioare papuci groşi cu talpă de lemn, şi de-a lungul şoldurilor, o pestelcă lungă, albastră. Faţa ei suptă, încadrau de o bonetă fără boruri, era mai zbîrcită decît un măr creţesc veştejit, iar din mînecile capoţclului roşu ieşeau doua mîini lungi, cu încheieturi noduroase. Praful din hambare, leşu, spălatul lînei le scorojiseră, le înroşiseră şi le înăspriseră atît de tare, îneît păreau murdare, cu toate că le clătise cu apă limpede ; şi de-atîta munca stăteau aproape deschise, ca şi

157

cum ar fi voit să aducă ele însele umila mărturie a avîtor suferinţe îndurate. Un fel de rigiditate călugărească îi însufleţea expresia feţei. Nimic trist sau înduioşat nu îmblînzea privirea aceea ştearsă. Trăind printre animale, deprinsese de la ele muţenia şi calmul lor. Se vedea pentru prima oară în mijlocul unei mulţimi atît de numeroase; şi, în sinea ei, speriată de drapele, de tobe, de domni în haine negre şi de crucea de onoare a consilierului, stătea nemişcată, neşttind dacă trebuia să înainteze sau să fugă, nici pentru ce mulţimea o împingea şi pentru ce cei din juriu îi zîmbeau. Aşa stătea în faţa acelor burghezi veseli această jumătate de secol de sclavie.

—  Vino mai aproape, venerabilă Catherine-Nicaise-Elisa-beth Leroux ! spuse domnul consilier, care luase din mîinile preşedintelui lista premiaţilor.

Şi uitîndu-se cercetător, rînd pe rînd, cînd la foaia ds hîrtie, cînd la bătrînică, repeta într-una, pe un ton părintesc :

—  Apropie-te, apropie-te!

—  Eşti surdă ? întrebă Tuvache, sărind de pe scaun. Şî începu să-i strige la ureche : Cincizeci şi patru de ani de serviciu ! O medalie de argint ! Douăzeci şi cinci de franci! Ai dumitale.

Apei, cînd îşi primi medalia, bătrîna se uita lung la ea. Atunci un zîmbet de fericire i se revărsă pe faţa, şi la plecare se auzi mormăind :

—  Am   s-o   dau   preotului   nostru   ca   să-mi   citească   o liturghie.

—  Ce fanatism ! exclamă farmacistul, aplccîndu-se 5pre notar.

Şedinţa se terminase; mulţimea se împrăştie ; şi acum, după citirea discursurilor, fiecare îşi relua rangul, şi totul reintra în făgaşul obişnuit: stăpînii îşi bruftutau servitorii, iar aceştia băteau vitele triumfătoare, indiferente, care se întorceau la grajd cu o cununa verde între coarne.

158

între timp guarzii naţionali se urcaseră la primul etaj a) primăriei cu gogoşi trecute prin baionete şi cu toboşarul batalionului, care ducea un coş cu sticle. Doamna Bovary luă braţul lui Rodolphe ; el o însoţi pînă acasă; se despărţiră în faţa porţii; apoi se plimbă singur pe pajişte, aşteptînd ora banchetului.

Gălăgios, prost servit, ospăţul ţinu mult; lumea era atît ds înghesuită, ca de-abia puteai să-ţi mişti coatele, iar seîndurile înguste care ţineau loc de bănci erau cît pe ce să se rupă de greutatea comesenilor. Toţi mîncau din belşug. Fiecare lua eh putea. Erau asudaţi, şi un abur albicios, ca boarea unui fluviu pe-o dimineaţă de toamnă, plutea deasupra mesei, printre lămpile suspendate. Rodolphe, cu spatele rezemat de pînza cortului, se gîndea atît de tare la Emma, îneît nu mai auzea nimic. îndărătul lui, pe iarba, servitorii puneau teanc farfuriile murdare ; cei de alături îi vorbeau ; Rodolphe nu le răspundea nimic ; îi umpleau paharul; şi în mintea lui se aşternea tăcere cu toată gălăgia care se înteţea. Visa la ceea ce îi spusese Emma şi la forma buzelor ei; imaginea ei lucea pe insigna chipieloi ca-ntr-o oglinda magică ; cutele rochiei ei se lăsau de-a lungui pereţilor, şi zile de dragoste se desfăşurau ia nesfîrşit pe aleile viitorului.

O revăzu seara, în timpul focului de artificii; era însâ

•.    cu soţul ei, cu doamna Homais şi cu farmacistul, care era

foarte îngrijorat de primejdia rachetelor neexplodate ; şi în

fiecare clipă părăsea pe ceilalţi şi se ducea ■să-i spună lui

Binet ce să facă.

Rachetele trimise pe adresa domnului Tuvache fuseseră închise, dintr-un exces de prevedere, în pivniţa lui; aşa că pulberea umedă nu se aprindea, şi racheta principală, cea care urma să înfăţişeze un balaur muşrîndu-şi coada, nu luă foc. Cînd şi cînd izbucnea cîte un artificiu ; atunci mulţimea de gură-cască scotea un chiot prelung, în care se amesteca ţipatul femeilor gîdilate la subsuori, pe-ntuneric. Tăcută, Emma se

‘   159

ghemuia încetişor, ]ipindu-se de umărul lui Charles ; apoi, cu bărbia ridicată, urmărea pe cerul negru ţîşnitura luminoasă a rachetelor. Rodolphe o contempla la ium’na lampioanjloi aprinse.

încetul cu încetul, lampioaneîe se stinseră. Apărură stelela. începură sa cadă cîîeva picături de ploaie. Emma-şi înnodă fularul peste capul gol.

In clipa aceea, de la han, teşi birja consilierului. Vizitiul, care era beat, aţipi deodată şi, de departe, se vedea pe deasupra poclitului, între cele două felinare, trupul lui mătăhălos clăti-nîndu-se cînd la dreapta, cînd la stînga, după legănarea arcurilor.

—  într-adevăr, spuse spiţerii!, ar trebui luate măsuri contra beţiei! Ar fi fost de dorit ca la uşa primăriei să se afineze Năptămînal, pe un panou ad-hoc, numele tuturor acelora care în cursul săptamînii se vor fi intoxicat cu alcooluri. De altfel, din punct de vedere statistic, s-ar avea astfel un fel de anale autentice, de care, la nevoie… Dar, mă iertaţi…

Şi iar porni repede spre căpitan.

Căpitanul se întorcea acasă. Se ducea sa-şi regăsească strungul.

—  Poate că n-aţi face rău, îi spuse Homais, să trimiteţi vreun om de-al dumneavoastră sau să va duceţi singur…

—  Lăsaţi-mă în pace, răspunse perceptorul, nu se întîmplă nimic!

—  Liniştiţi-vă, zise spiţerul cînd se-ntoarse la prietenii lui. Domnul Binet m-a asigurat că s-au luat măsuri. N-are să cadă nici un cărbune. Pompele sînt pline. Hai la culcare.

—  Drept să-ţi spun, tare mi-i somn, zise doamna Homais, care căsca tot mai des; dar, oricum, am avut o zi foarte frumoasă pentru serbarea noastră !

Rodolphe repetă în şoaptă şi cu o privire duioasa :

—  O, da ! Foarte frumoasă !

Şi după ce se salutară, porni fiecare în altă parte.

După două zile, în Fanai de Rouen apăru un articol lung despre expoziţia agricolă. îl ticluise Homais, cu multă imaginaţie, chiar a doua zi :

„Pentru ce toate aceste pavoazări, flori şi ghirlande ? Unde alerga mulţimea aceea, ca valurile unei mari înfuriate, sub revărsarea unui soare tropical, care-şi răsptndea căldura pe ţarinile noastre ?”

Vorbea apoi de starea ţăranilor. Guvernul făcea, desigur, mult pentru ei, dar nu destul! „Curaj ! îl îndemna el. Mii de reforme sînt absolut necesare ; să le facem !” Apoi, referindu-te la apariţia consilierului, nu uita „aerul marţial al miliţiei noastre”, nici „ţărancele noastre atît de zglobii”) nici moşnegii cu capul pleşuv, „care stăteau acolo ca nişte patriarhi, şi dintre care unii, rămăşiţe din nemuritoarele noastre falange, îşi mai simţeau încă inimile bătînd la sunetul bărbătesc al tobelor”. Se enumera printre primii dintre membrii juriului, ba chiar într-o notă amintea că farmacistul Homais trimisese la Societatea de agricultură un memoriu asupra cidrului. Cînd ajungea la distribuirea premiilor, descria în termeni ditirambici bucuria laureaţilor : „Se îmbrăţişau părinţi cu copii, frate cu frate, soţ cu soţie. Fiecare îşi arăta, foarte mîndru, modesta lui medalie, şi fără îndoială că, întors acasă, lîngă vrednica lui gospodină, o va fi atîrnat, cu lacrimi în ochi, pe pereţiî  sărăcăcioşi ai colibioarei sale.

Pe la ora 6, un banchet pregătit pe fîneaţa domnului Liegeard, a întrunit pe cei mai de seamă participanţi la serbare. Tot timpul a domnit cea mai desăvîrşită prietenie. S-au ridicat diferite toasturi : Domnul Lieuvain, pentru monarh ! Domnul Tuvache, pentru prefect! Domnul Derozerays, pentru agricultură ! Domnul Homais, pentru cele două surori : industria şi artek ! Domnul Leplichey, pentru propăşire! Seara, ua strălucit foc de artificii a iluminat deodată văzduhul. Ai fi zis, un adevărat caleidoscop, un adevărat decor de operă, şi, o;

160

Î61

11 – Doamna Bovary

clipă, mica noastră localitate s-a putut crede strămutată în mijlocul unui vis din O mie şi tma de nopţi.

Trebuie să constatăm că nimic supărător n-a tulburat această reuniune familială.” Şi adăugă : „S-a observat numai lipsa clerului. Fără îndoială că altarele *-*-*—- 1r

N-aveţi dccît, domnilor de Loyola ‘ !’

înţeleg altfel progresul.

IX

Trecură şase săptămîni, Kodolphe nu mai veni. în sfîrşit, într-o seară apăru.

„Să nu ne ducem prea curînd ; ar fi o greşeală”, îşi : spusese el.

Şi la sfîrşitul săptămînii plecase la vînătoare. După vînătoare, se gîndisc că’ era prea tîrziu, apoi îşi făcu următoarea socoteală :

„Dar dacă m-a iubit din prima zi, atunci în nerăbdarea de a mă revedea trebuie să mă iubească şi mai mult. Aşadar, sa mai prelungim !”

Şi îşi dădu scama ca socoteala lui a fost bună în clipa ; cînd, intrînd în sală, o văzu pe Emma pălind.

Era singură. însera. Perdeluţele de muselină, de-a lungul geamurilor, sporeau amurgul, şi aureola barometrului, pe care bătea o rază de soare, arunca seînteicri de foc în oglindă, printre încrengăturile mărgeanului.

‘• Rodolphe rămase în picioare, iar Emma dc-abia-i răspunse ia primele fraze de politeţe.

1 Loyola (Jgnacclo) (1491—1556), descendent al unei familii nobile spaniole, întemeietorul celei mai reacţionare organizaţii a bisericii catolice : Ordinul Iezuiţilor, Numele lui a devenit sinonim cu făţărnicie, cruzime, ipocrizie.

102

—  Eu, începu el, am fost foarte ocupat. Am fost bolnav.

—  Grav ? izbucni ea.

—  Ei bine, nu ! răspunse Rodolphe, aşezîndu-se alături pe un scăunaş. N-am vrut să vin.

—  De ce ?

—  Nu ghiciţi ?

Se mai uită la ca o dată, dar atît de intens, îneît Emma lăsă capul în jos, înroşindu-se. Rodolphe începu :

—  Emma…

—  Domnule ! exclamă ea, dîndu-se puţin înapoi.

—  A, vedeţi, replică Rodolphe cu o voce plină de melancolie, că am avut dreptate să nu mai vin ? Căci numele acesta, numele acesta care-mi umple sufletul şi care mi-a scăpat de pe buze, nu-mi daţi voie să-l rostesc ! Doamnă Bovary !… Eh ! Toată  lumea  vă  spune  aşa!…   De  altfel,  nici   nu-i  numele dumneavoastră : e numele altuia ! Repetă : al altuia ! Şi îşi ascunse  faţa în  mîini.  Da!   Mă   gîndesc  la   dumneavoastră într-una !… Amintirea dumneavoastră mă duce la disperare ! Ah, imaţi-mă !… Plec. Adio !… Mă voi duce departe… atît de departe, că nici n-o să mai auziţi vorbindu-se de mine !… Şi, totuşi… astăzi… nu ştiu ce putere m-a împins iarăşi spre dumneavoastră !  Căci nu poţi lupta împotriva  cerului,  nu poţi rezista la  zîmbetul  îngerilor!  Te  laşi  dus  de  ceea  ce  este frumos, fermecător, adorabil!

Era prima dată cînd Emma auzea spunîndu-i-se asemenea lucruri; şi vanitatea ei, asemenea unei fiinţe care lîncezeşte într-o etuvă, creştea, se întindea molatică, întreagă la căldura

acestor vorbe.

— Dar dacă n-am venit, continuă el, dacă n-am putut să vă văd, ah ! cel puţin am putut contempla în voie ceea ce va înconjoară. Noaptea, în fiecare noapte, mă sculam, veneam pînă aici, priveam casa dumneavoastră, acoperişul, care lucea în bătaia lunii, copacii din grădină, care se legănau la fereastra dumneavoastră, şi o lampă mică, o licărire care strălucea prin

163:

11*

geamuri, în umbră. Ah, nici prin gînd nu vă trecea că acolo, Jttît de aproape şi atît de departe, era un biet nenorocit… Emma se întoarse spre el, oftînd.

—  Oh, sînteţi atît de bun ! spuse ca.

■— Nu, vă iubesc, asta-i iot ! Nici nu vă daţi seama ! Spuneţi-mi un cuvînt, un singur cuvînt!

Şi, pe nesimţite, Rodolphe 6e lăsa sa alunece jos de pe scăunel ; dar în bucătărie se auzi un zgomot de saboţi, şi el îşi dădu scama că uşa sălii nu era închisă.

—  Ce mârinimoasă aţi fi, continuă el, ridieîndu-se, dacă mi-aţi îndeplini o dorinţă !

Era dorinţa de a-i vizita casa ; voia s-o cunoască ; şi «doamna Bovary nu găsi nimic rău în asta ; tocmai se ridicau amîndoi, cînd intră Gharles.

—- Bună ziua, doctore, îi zise Rodolphe.

Medicul, măgulit de acest titllu neaşteptat, se pierdu în tot felul de amabilităţi, pe cînd celalalt profită de asta ca să-şi revină puţin.

—  Doamna tocmai îmi vorbea despre sănătatea dumisale… Charles  îl  întrerupse :  într-adevăr, era cît  se poate  de

îngrijorat;  soţia lui începea iar să se înăbuşe.  Rodolphe  îl întrebă atunci dacă nu cumva călăria i-ar face bine.

—  Sigur ! Minunat, perfect!… Bună idee ! Ar trebui s-o urmezi.

Şi cum Erama obiectă că nu arc cal, domnul Rodolphe îi oferi unul. Emma refuză ; Rodolphe nu mai stărui; apoi, ca să araie că totuşi a venit pentru ceva, spuse că acum căruţaşul, cel căruia i .se luase linge, avea mereu ameţeli.

—  Am să trec pe-acolo, zise Bovary.

—- A, nu, nu ; am să vi-l trimit ; o să vină cu mine ; va fi mai uşor pentru dumneavoastră.

—  A, foarte bine ! Vă mulţumesc. Apoi, de îndată ce rămaseră  singuri :  De  ce   nu   primeşti   propunerile   domnului Bouîanger, care sînt aşa de amabile ?

101

Emma luă un aer îmbufnat, căută mii de pretexte, şi în cele din urmă spuse ca asta ar putea sa para ciudat.

—  Ei,  puţin   îmi   pasă !   răspunse   Charles,   întoreîndu-se deodată. Sănătatea înainte de toate ! Nu ai dreptate !

—  Şi cum vrei tu să călăresc fără costum de călărie ?

—  N-ai decît să-ţi comanzi ! răspunse el.

Gîndul de a avea un costum de călărie o făcu să se hotărască.

Cînd costumul fu gata, Charles îi scrise domnului Boulanger că soţia sa îi stă la dispoziţie şi că el se bizuie pe bunăvoinţa lui.

A doua zi, la amiază, Rodolphe sosi în faţa porţii lui Charles cu doi cai frumoşi ; unul avea fionguri roze la urechi şi o şa de damă, din piele de căprioară.

Rodolphe îşi pusese nişte cizme lungi, moi, gîndindu-se fără îndoială că Emma nu văzuse în viaţa ei aşa ceva ; şi, într-adevăr, cînd îl văzu aparînd pe scara de ia intrare într-o haina lungă de catifea şi cu pantaloni de tricou alb, fu îneîntată de ţinuta lui. îl aştepta, gata de plecare.

Justin o şterse de la farmacie ca s-o vadă, şi chiar şi spiţerul îşi lăsa treaba şi începu să-i dea sfaturi domnului Boulanger.

—  Băgaţi de seamă ! Nici nu ştiţi cînd vine o nenorocire ! Poate că vi-s caii prea iuţi!

Emma auzi nişte zgomote deasupra capului : era Felicite, care bătea cu degetele în geam ca s-o distreze pe micuţa Berthe. Fetiţa îi trimise de departe cu mînuţa o sărutare ; maică-sa îi răspunse făcîndu-i semn cu mînerul cravaşei.

—  Plimbare frumoasă ! strigă domnul Homais. Şi mai ales prudenţă ! Multă prudenţă !

Şi, uitîndu-se cum  se îndepărtează,  îşi flutură  ziarul. Cum simţi pămîntul sub copite, calul Emmci o luă la galop. Rodolphe galopa alături. Din cînd în cînd schimbau cî;e-o

lfio

vorbă. Cu capul puţin aplecat, cu mîna ridicată şi braţul drept întins, ■ea. se lăsa legănată pe şa în cadenţa galopului.

La poalele dealului, Rodolphe slăbi frîul; porniră amîndoi deodată dintr-o săritură ; apoi, sus pe creastă, caii se opriră brusc, şi voalul ei mare, albastru se linişti.

Era în primele zile ale lui octombrie. Pe cîmp se lăsase ceaţă. Printre crestele colinelor, suluri de aburi se întindeau în zare ; iar altele, dcstrămîndu-se, se topeau în înaltul cerului. Printr-o spărtură de nori, în bătaia unei raze de soare, se zăreau uneori departe acoperişurile din Yonville, cu grădinile de pe malul apei, curţile, zidurile şi clopotniţa bisericii. Emma îşi închidea pleoapele pe jumătate, ca să-şi recunoasă acolo casa ; şi niciodată sătucul acela nenorocit în care trăia nu-î păruse atît de mic. De la înălţimea la care erau, valea toată era parcă un nemărginit lac şters, care se evapora în văzduh. Ici şi colo, pîlcuri de copaci apăreau deodată ca nişte stînci negre ; iar siluetele lungi ale plopilor, care ieşeau pe deasupra cetii, păreau ca nişte vîrtejuri ridicate de vînt.

Alături, în poiană, printre brazi o lumină adumbrită plutea în atmosfera călduţă. Pămîntul, roşiatic ca praful de tutun, muia zgomotul paşilor ; şi, din mers, caii rostogoleau înaintea lor, cu vîrful potcoavelor, conurile de brad, căzute pe jos.

Rodolphe şi Emma o luară pe sub poala pădurii. Din cînd în cînd Emma întorcea capul ca să nu-i întîlnească privirea, şi atunci nu vedea decît trunchiurile brazilor, a căror neS» fîrşită perindare o ameţea puţin. Se auzea răsuflarea cailor. Pielea şeilor scîrţîia.

în clipa cînd intrară în pădure, ieşi soarele.

—  Dumnezeu ţine cu noi, zise Rodolphe. Credeţi ? întrebă ea.

—  Să mergem înainte, tot înainte, continuă el. Plescăi din limbă. Cei doi cai o luară la goană.

Ferigile lungi de pe marginea drumului se prindeau de scările Emmei. Din mers, Rodolphe se pleca şi le scotea una

166

după alta. Alteori, trecea alături de dînsa ca să dea la o parte crengile, şi atunci Emma simţea cum genunchiul lui îi atinge în treacăt piciorul. Cerul se făcuse albastru. Nu mai mişca o frunză. Erau luminişuri mari, pline de mărăcini înfloriţi; şi covoare de viorele se întindeau printre desişurile copacilor ceauşii, roşcaţi sau aurii, după cum le erau frunzele. Deseori prin tufişuri se auzea foşnind o uşoară bătaie de aripi, sau, sus, croncănitul răguşit şi plăcut al corbilor care zburau spre stejari.

Descălecară. Rodolphe legă caii. Emma mergea înainte, pe muşchi, printre făgaşuri.

Dar o încurca rochia prea lungă, cu toate că îşi ţinea trena ridicată, iar Rodolphe, mergînd în urma ei, contempla, între postavul negru şi botina neagră, gingăşia ciorapului alb, care i se părea ceva din trupul ei gol.

Emma se opri.

—  Sînt obosită, zise ea.

—  Hai, mai încercaţi, curaj ! o îndemnă el.

După o suta de paşi, Emma se opri din nou ; şi prin voalul care cădea oblic de pe pălăria ei bărbătească pînă pe şolduri, faţa i se vedea într-o transparenţă albăstruie, ca şi cum ar fi înotat în valuri de azur.

—  Dar unde mergem ?

Rodolphe nu-i răspunse. Emma respira întretăiat. Rodolphe arunca ochii împrejur, muşeîndu-şi mustaţa.

Ajunseră într-un loc mai deschis, unde se tăiaseră semin-cerii. Se aşezară pe-un trunchi de copac doborît, şi Rodolphe începu să-i vorbească de dragostea lui.

La început n-o sperie cu prea multe complimente. Fu calm, serios, melancolic.

Emma îl asculta cu ochii în pămînt, tot mişcînd cu vîrful piciorului nişte surcele care erau pe jos.

Dar cînd auzi fraza :       t *    — Oare de-acum nu ne leagă aceeaşi soarta ? îi răspunse :

167

l

—  A, nu ! Ştiţi foarte bine. E cu neputinţa !

Şi se ridică să plece. Rodolplie o apucă de încheietura mîinii. Emma se opri. Apoi, uitîndu-se lung la el, cu ochii îndrăgostiţi şi umezi, îi spuse brusc :

—  Ei, uite, să nu mai vorbim de asta. Unde-s caii ? Să ne-ntoarcem.

Rodolphc schiţă un gest de mînie şi de plictiseala. Emma repetă :

—  Undc-s caii ? Unde-s caii ?

Atunci, cu un surîs straniu, cu ochii ficşi, ca gura încleştată, Rodolphc veni spre ca cu braţele deschise. Emma se dădu înapoi, tremurînd. îngăimă :

—  Oh ! Mă speriaţi! Mă chinuiţi! Să plecăm !

—  Dacă trebuie… consimţi el, luînd altă expresie.

Şi imediat fu iarăşi respectuos, drăguţ, sfios. Emma-i luă braţul. Se întoarseră. Rodolphc îi spunea :

—  Ce-aţi avut ? De ce ? N-am înţeles. Vă înşelaţi, nu-i aşa ? în sufletul meu sînteţi ca o madonă pe un piedestal, sus de tot, imaculată şi neclintită. Dar am nevoie de dumneavoastră pentru a trăi; am nevoie de ochii dumneavoastră, de glasul, de gîndul dumneavoastră. Fiţi prietena, sora, îngerul  tatu !

Şi  întinzînd braţul, o  cuprinse  de mijloc. Emma  căută încetişor să scape. Rodolphe o susţinea aşa, mergînd. Dar auziră caii mîncînd frunze.

—  Oh ! nu aşa curînd… se rugă Rodolphe. Să nu plecam ! Mai staţi!

O duse mai departe, împrejurul unui eleşteu, cu undele înverzite de lintiţă. Nuferi veştezi pluteau neclintiţi printre trestii. Paşii lor, foşnind în iarbă, speriau broaştele, care săreau să se ascundă.

—  Rău fac, rău fac, spunea ea. Sînt o nebună .’ Nu trebuie să vă ascult.

—  De ce ?… Emma ! Emma !

ieo

—  Ah ! Rodolphe !… mai şopti ea, pleeîndu-se pe umărul

lui.

Stofa rochiei i se prindea de catifeaua hainei lui; îşi lăsă pe spate gftul alb, oftînd adînc, şi, ca-ntr-un leşin, cu ochii numai lacrimi, într-un freamăt prelung şi ascuzîndu-şi faţa, cedă.

Scara îşi aşternea umbrele; trecînd de sus, drept printre crengi, soarele o orbea. Jur împrejurul ei, ici şi colo, pe frunze sau pe jos, tremurau pete luminoase ca nişte canari care şi-ar fi risipit penele în zbor. Era o linişte deplină ; ceva suav. respira parcă din copaci; ea-şi simţea inima care începea iar să-i bată, şi sîngele alergîndu-i prin trup ca un fluviu de lapte. Atunci, departe de tot, dincolo de pădure, auzi pe celelalte coline un ţipăt nedesluşit şi prelung, o voce tărăgănată, şi Emma o asculta, tăcută, flmbinîndu-se, ca o muzică, cu ultimele tresăriri ale nervilor ei zdruncinaţi. Gu ţigara de foi între dinţi, Rodolphe dregea cu briceagul unul din cele două frîuri care se rupsese.

Se întoarseră la Yonville pe acelaşi drum. Văzură în noroi, una lîngă alta, urmele celor doi cai, şi aceleaşi tufişuri, aceleaşi pietre prin iarbă. împrejurul lor nimic nu se schimbase ; şi totuşi pentru ea se întîmplase ceva cu mult mai însemnat decîţ dacă munţii s-ar fi clintit din loc. Din cînd în cînd, Rodolphe ss apleca şi-i lua mîna să io sărute.

Călare, Emma era minunată ! Dreaptă, cu mijlocul subţire, cu genunchiul îndoit pe coama calului şi puţin îmbujorată de boarea vîntului, în roşeaţa serii.

Intrînd în Yonville, îşi făcu să joace calul pe caldarîm.

Lumea se uita pe fereastră.

La masă, soţul găsi că arată bine ; se prefăcu însă că nu-l aude cînd o întrebă cum a fost plimbarea ; şi sta cu cotul lîngă  marginea  farfuriei,  între cele  două  iumînări  aprinse.

—  Emma ! zise el.

109

■— Ce este ?

—  Ştii, azi după-amiază am trecut pe la domnul Alexandre; are o iapa bătrînă, dar încă foarte frumoasă, julită doar puţin la genunchi, şi care, sînt sigur, s-ar putea lua cu vreo trei sute de franci. Apoi adăugă : Gîndindu-mă chiar că asta o să-ţi facă plăcere, am oprit-o… am cumpărat-o… Spune, am făcut bine ?

Ea încuviinţă dînd din cap ; apoi, după un sfert de oră :

—  Ieşi astă-seară ?

—  Da. De ce ?

—  O ! nimic, nimic, dragul meu.

Şi cum scăpă de Charles, urcă şi se închise în camera ei.

Mai întîi se simţi ca zăpăcită ; vedea copacii, drumurile, şanţurile, pe Rodolphe şi strînsoarea braţelor lui în freamătul frunzişului şi şuierul trestiilor.

Dar zărindu-se în oglindă, rămase uimită de cum arăta. Na avusese niciodată ochii aşa de mari, aşa de negri şi de adînci. Ceva delicat, care-i învăluia întreaga fiinţă, o transfigura.

îşi spunea mereu : „Am un amant! Am un amant!” savu-rînd gîndul acesta ca pe al unei noi pubertăţi care i-ar fi venit pe neaşteptate. Aşadar, avea să cunoască, în sfîrşit, bucuriile dragostei, acea înfrigurare a fericirii în care nu mai spera, începea ceva minunat, în care totul va fi pasiune, extaz, delir : o imensitate albăstruie o împresura, culmile simţirii sclipeau în gîndurile ei, viaţa obişnuită nu-i apărea decît undeva, departe, jos de tot, în umbră, prin locurile goale dintre acele culmi.

Atunci îşi aminti de eroinele din cărţile pe care le citise, şi mulţimea lirică a acelor femei adultere începu să-i cînte cu glasuri de surori care o vrăjeau. Ea însăşi era o părticica reală a acestor închipuiri şi îşi împlinea îndelunga visare a tinereţii, socotindu-se într hiparea tipului de amantă pe care-l rîvnise  atît  de  mult.  De  altfel,  Emma   încerca  satisfacţia

răzbunării. Nu suferise destul ? ! Dar acuma triumfă, iar dragostea, atîta vreme înăbuşită, izbucnea întreagă, cu clocote de veselie. Le gusta din plin, fără remuşcări, fără îngrijorări, fără zbucium.

A doua zi cunoscu noi plăceri. îşi făcură jurăminte. Emma-I vorbi de tristeţile ei. Rodolphe o întrerupea cu sărutările lui, şi Emma-i cerea, -uitîndu-se la el cu pleoapele pe jumătate închise, să o mai cheme pe nume şi să-i repete că o iubeşte. Erau în pădure, ca şi în ajun, în coliba unor lucrători de saboţi, cu pereţii de paie şi cu acoperişul atît de jos, că nu puteai sta decît aplecat. Stăteau unul lînga altul pe un pat de frunze uscate.

Din ziua aceea îşi scriseră regulat, în fiecare seară. Emma îşi punea scrisoarea în fundul grădinii, lîngă rîu, într-o crăpătură a terasei. RodoJphe venea s-o ia de-acolo şi punea în loo alta, pe care Emma o găsea întotdeauna prea scurtă.

într-o dimineaţă, cînd Charles plecase înainte de a se crăpa de ziuă, Emmei îi veni chef să-l vadă pe Rodolphe chiai atunci. Putea ajunge repede la La Huchette, să stea acolo o oră şi să se întoarcă la Yonvillc înainte de a se trezi lumea. Gîndul acesta o făcu să gîfîie de poftă, şi într-o clipă se pomeni în mijlocul pajiştii, mergînd iute, fără să se uite înapoi.

începea să mijeacă de ziuă. Emma recunoscu de departe casa amantului ei, cu cele două sfîrleze în coadă de rîndunică care ,se vedeau negre pe cerul palid al dimineţii.

Dincolo de ograda fermei era un corp de case ; acela trebuia să fie castelul. Intră înăuntru, ca şi cum la apropierea el zidurile s-ar fi dat singure în lături. O scară mare, dreaptă, urca spre un coridor. Emma apăsă clanţa unei uşi şi, deodată, zări în fundul camerei un bărbat dormind. Era Rodolphe. Scoase un ţipăt.

— Tu eşti ? Tu eşti ? repeta el mereu. Cum ai făcut să vii 2 Ah, ţi-ai udat rochia !

170

—  Te iubesc ! răspunse ea, cuprinzîndu-l pe după gît. După ce-i reuşi această primă îndrăzneală, ori de cîte ori

Charles pleca devreme, Emma se îmbrăca repede şi cobora tiptil scările care duceau spre malul apei.

Dar cînd puntea pentru vaci era ridicată, trebuia s-o ia pe lingă ziduri de-a lungul rîului ; malul era lunecos; ca să nu cadă, se agăţa cu mîna de tufele veştede de ridichioară sălbatică. Pe urmă apuca de-a dreptul peste arături, în care se înfunda, se poticnea şi se împleticea cu ghetuţele ei delicate. Şalul, legat pe cap, flutura în vînt prin fîneaţă ; se temea de boi şi o lua la fugă ; ajungea gîfîind, cu obrajii îmbujoraţi, mirosind toată a mireasmă proaspătă de sevă, de verdeaţă şi de aer curat. La ora aceea Rodolphe mai dormea. In camera lui intra parcă o dimineaţă de primăvară.

Prin perdelele galbene, de-a lungul ferestrelor, se strecura încet o lumină greoaie, aurie. Emma bîjbîia clipind des ; iar picăturile de rouă prinse pe părul ei erau ca o aureolă de topaze în jurul feţei. Rodolphe o trăgea spre el, rîzînd, şi o strîngea la piept.

Pe urmă Emma îi cerceta apartamentul, deschidea sertarele ‘dulapurilor, se pieptăna cu pieptenele lui şi se uita în oglinda de ras. De multe ori chiar punea între dinţi muşciucul unei lulele mari, care era pe masa de noapte, printre lamîi şi bucăţele de zahăr, lîngă carafa de apă.

La despărţire, îşi tot luau rămas bun cîte un sfert de ceas. Atunci Emma plîngea ; n-ar fi vrut să mai plece niciodată de lîngă Rodolphe. Ceva peste puterile ei o împingea spre dînsul atît de tare, îneît, într-o zi, văzînd-o venind pe neaşteptate, Rodolphe se încruntă, ca şi cum nu i-ar fi plăcut asia.

—  Dar ce ai ? îl întrebă ea. Ţi-e rău ? Spune !

în cele din urmă îi declară cu un aer serios că vizitele ei începeau să fie imprudente şi că se compromitea.

172

X

încetul cu încetul, temerile acestea ale lui Rodolphe o prinseră şi pe ca. La început, îmbătată de dragoste, nu se mai gînsise la nimic altceva. Dar acum, cînd nu mai putea trăi fără dînsul, se temea să nu scadă în ochii lui «aii să nu-l supere. Cînd se întorcea de- la ci, se uita îngrijorata în toate părţile, pîadind orice umbră care trecea în zare şi orice ferestruică din sat de undc-ar fi putui s-o zărească cineva. Trăgea cu urechea la orice pas, la orice ţipăt, la orice scîrţîit de plug, se oprea în loc mai palidă şi mai tremurătoare decît frunzele plopilor care se legănau deasupra capului ci.

într-o dimineaţă, cînd se-ntorcea aşa, avu deodată impresia că zăreşte o ţeava lungă de carabina aţintită asupra ei. Ţeava ieşea pieziş din gura unui butoiaş, năpădit de buruieni pînă la jumătate, pe marginea unui şanţ. Emma, gata să leşine ds spaimă, merse totuşi înainte, cînd, din butoiaş, ieşi un om, ca diavolii aceia cu resort care ţîsnesc clin fundul cutiilor. Avea jambiere încătăramate pînă la genunchi, japca trasă ps ochi, buzele vinete de frig şi nasul roşu. lira căpitanul Binct, ia pîndă de raţe-salbatice.

—  Ar fi trebuit sa vorbiţi de departe ! strigă el. Cînd vezt o puşcă, totdeauna trebuie să dai de veste.

Cu asta, perceptorul căuta să-şi ascundă ‘spaima prin care trecuse ; căci jircfectura oprise printr-o decizie vmatul de raţe altfel decît din barcă, şi domnul Binet, cu tot respectul cc-l purta legilor, era în contravenţie. De aceea i se părea mereu că aude venind paznicul. Dar grija asta îi aţîţa plăcerea, şi, singiir-singurcl în butoiul lui, se felicita de fericirea şi ds şiretenia lui.

Gînd văzu că-i Emma, o mare greutate îi căzu de pe inima, şi îndată intră în vorbă :

—  Nu-i cald, pişe*

173

Emma nu-i răspunse nimic. El continuă :

—  Tare devreme aţi mai ieşit !

—  Mda… bolborosi ea. Vin de la doica la care-am dat copilul.

—  A, foarte bine ! Foarte bine ! Cît despre mine, aşa cum mă vedeţi, de cum se crapă de ziuă, aicea sînt; dar e o vreme aşa de îmbîcsită, că, de nu-ţi trece pasărea pe la gura ţevii…

—  La revedere, domnule Binet, i-o tăie Emma, întoreîndu-i spatele.

—  Sluga dumitale, doamnă, răspuns-e el scurt. Şi intră iar în butoi.

Emma se căi că s-a despărţit aşa de brusc de perceptor. Nu-ncape îndoială că o să facă tot felul de presupuneri neplăcute. Povestea cu doica era cel mai prost pretext, căci toată lumea din Yonville ştia foarte bine că de un an de zile micuţa Bovary era acasă la părinţi. De altfel, nimeni nu locuia prin împrejurimi; drumul acela nu ducea decît la La Huchette ; aşa fiind, Binet ghicise de unde venea, şi cu siguranţă că el n-o să tacă din gură, că o să trăncănească ! Pînă-n seară nu făcu altceva decît să-şi bată capul punînd la cale tot felul de născociri mincinoase, avîndu-l mereu înaintea ochilor pe imbecilul acela cu tolbă.

După masă, Charles, văzînd-o îngrijorată, vru, ca distracţie, să meargă cu ea la farmacist, şi primul om pe care-l zări în farmacie fu iarăşi el, perceptorul ! Stătea în picioare în faţa tejghelei, luminat de reflexele borcanului roşu, şi spunea :

—  Daţi-mi, vă rog, o jumătate de uncie 1 de vitriol.

—  Justin, strigă spiţerul, adu acidul sulfuric !

Apoi, către Emma, care voia să urce în apartamentul doamnei Homais:

—  Staţi, nu face să vă urcaţi, că trebuie să coboare. Pînă atunci încălziţi-vă la sobă… Iertaţi-mă… Bună ziua, doctore

1 Uncie —• veche unitate de măsură, întrebuinţată mai ales de farmacişti, egală cu 25 de grame.

174

(căci farmacistului îi plăcea grovaz să spună doctore, ca şi cum, adresîndu-l altuia, s-ar fi răsfrînt şi aupra lui ceva din solemnitatea pe care o găsea în acest titlu)… Apoi, către Justin : Dar bagă de seamă să nu răstorni piuliţele ; mai bine du-to şi caută nişte scaune în sala cea mică ; ştii bine că nimeni nu se atinge de fotoliile din salon.

Şi pentru ca să-şi pună la loc fotoliul, Homais tocmai se repezea în faţa tejghelei, cînd Binet îi ceru o jumătate de uncie de acid de zahăr.

—  Acid de zahăr ? se minună farmacistul, dispreţuitor. Nu ştiu, nu cunosc ! Vrei poate acid oxalic ? Oxalic, nu-i aşa ?

Binet îl lămuri că avea nevoie de-un corosiv ca să facă singur o apă de aramă pentru scos rugina de pe diversele accesorii de vînătoare. Emma tresări. Farmacistul începu să spună :

—  Cc-i drept, umezeala asta nu-i tocmai prielnică.

—  Totuşi, începu iar perceptorul  cu  un  aer  şiret,  sîn» persoane cărora le prieşte.         ,

Emma simţea că se înăbuşă.

—  Să-mi mai daţi…

„N-are să mai plece odată ?” gîndea ea.

—  …o jumătate de uncie de răşină şi de terpentină, patru uncii de ceară galbenă şi trei jumătăţi de uncie de negru animal, vă rog frumos, ca să-mi curăţ curelăria de lac de la echipament.

Spiţerul se apucase să taie ceara, cînd doamna Homais îşi făcu apariţia cu Irma în braţe, cu Napoleon lîngă ea şi cu Athalie în urma ei. Se duse să stea pe banca de catifea din faţa ferestrei, iar băieţelul se ghemui pe un scăunel, în timp ce sora lui mai mare dădea tîrcoale cutiei cu bomboane de mentă, pe lîngă tăicuţul ei, care umplea pîlnii, punea dopuri la sticluţe, lipea etichete şi împacheta. Cei dimprejur tăceau toţi; numai din cînd în cînd se auzeau ţăcănind greutăţile

175

în  balanţe   şi   cîte-o   şoaptă   de-a   farmacistului   cînd   dădea cîte-o dispoziţie elevului.

—  Ce vă mai face fetiţa ? întrebă deodată doamna Homais.

—  Linişte ! strigă bărbatul ei, care scria nişte cifre într-un maculator.

—  De ce n-aţi adus-o ? începu iar, în şoaptă, doamna Homais.

—  Sst! tistul Emma, arătînd cu degetul spre spiţer.

Dar Binet, adîncit cu totul în citirea notei de plată, nu auzise probabil nimic. în sfîrşit, ieşi. Atunci Emma, scăpată din încurcătură, oftă adînc.

—  Ce tare respiraţi ! zise doamna Homais.

—  E-aşa de cald ! răspunse Emma.

A doua zi hotărîră să organizeze întîlnirile lor ; Emma voia să-şi mituiască servitoarea cu un cadou ; dar ar fi fost mult mai bine să dibuiască în Yonville vreo casă mai feriu. Rodolphe îi promise că o să caute el una.

Cît ţinu iarna, de trei sau de patru ori pe săptămînă, de îndată ce se întuneca de tot, Rodolphe venea în grădina. Emma scosese înadins cheia de la portiţă, pe care Charles o crezu pierdută.

Ca să-i dea de veste, Rodolphe arunca în obloane un pumn de nisip. Emma se ridica tresărind ; dar uneori trebuia să aştepte căci Charles avea mania să trăncănească la gura sobei şi nu mai isprăvea.

Emma, fremătînd de nerăbdare, aştepta ca pe jăratic ; daca ochii ei ar fi fost în stare, l-ar fi făcut să sară pe fereastră. în sfîrşit, Emma începea să se pregătească de culcare ; apoi lua o carte şi citea foarte liniştită, ca şi cînd lectura ar fi distrat-o. Dar Charles, din pat, o chema să se culce :

—  Vino odată, Emma, e tîrziu.

—  Da, vin ! îi răspundea.

176

Dar fiindcă luminările îi băteau în ochi, Charles se întorcea cu faţa la perete şi adormea. Atunci Emma o zbughea ţinîn-du-şi răsuflarea, surîzătoare, cu inima zvîcnind, dezbrăcată.

Rodolphe avea o manta mare ; o învelea într-însa, toată, şi, cuprinzînd-o de mijloc, o ducea fără să scoată o vorbă pînă în fundul grădinii, în chioşc, pe aceeaşi bancă de leaturi putrede unde altădată Leon, în nopţile de vara, se uita la dînsa atît de îndrăgostit. Acum Emma nu se mai gîndea deloc la el.

Stelele sclipeau printre crenguţele de iasomie desfrunzite. Auzeau rîul curgînd în spatele lor, şi, din cînd în cînd, trosniturile stufului uscat de pe mal. Ici şi colo, umbre dese se învolburau prin întuneric, şi uneori, tresărind toate deodată, se înălţau şi se lăsau ca nişte uriaşe valuri negre care veneau să-i acopere. Răcoarea nopţii îi făcea să se strîngă în braţe mai tare ; suspinele buzelor lor li se păreau mai puternice ; ochii pe care de-abia şi-i zăreau li se păreau mai mari, şi în mijlocul tăcerii se auzeau cuvinte şoptite, care cădeau în sufletul lor cu sonorităţi cristaline, ce se răsfrîngeau în mii de vibraţii.

în nopţile cînd ploua se adăposteau în cabinetul de consultaţii, între şopron şi grajd. Emma aprindea o luminare de la bucătărie, pe care-o avea ascunsă în dosul cărţilor. Rodolphe se instala acolo ca la el acasă. Biblioteca, biroul, în sfîrşit, tot apartamentul îi stîrnea o nespusă veselie; şi nu se putea stăpîni să nu facă pe socoteala lui Charles o mulţime de glume de care Emma se simţea stingherită. Ar fi vrut să-l vadă mai serios şi uneori chiar mai dramatic, ca atunci cînd i se păruse că aude pe alee zgomot de paşi care se apropiau.

—  yine cineva ! zise ea. Rodolphe stinse lumînarea.

—  Ai pistoalele la tine ?

—  Pentru ce ?

—  Dar… ca să te aperi, răspunse Emma.

•— De cine ? De bărbatu-tău ? Ah, sărmanul de el!

177

12

Şi Rodolphe îşi termină fraza cu un gest care voia să spună : „L-aş strivi c-un bobîrnac !”

Emma rămase uluită de curajul lui, deşi simţea în asta un fel de mojicie, de grosolănie naivă, care o indignă.

Rodolphe se gîndi mult la istoria asta cu pistoalele. Daca ca vorbise serios, atunci era ceva foarte caraghios, îşi spunea el, ba chiar odios, căci el nu avea nici un motiv să-l urască pe acest Charles atît de cumsecade, nefiind, cum s-ar zice, ros de gelozie ; şi, în privinţa asta, Emma îi făcuse un mare jurămînt, pe care el de asemeni nu-l prea găsea de bun-gust.

De altfel, Emma era din ce în ce mai sentimentală. Fu nevoit să schimbe cu ea miniaturi, să-şi taie şuviţe de păr, iar acum îi cerea un inel, o adevărată verighetă de căsătorie, în semn de veşnică unire între ei. Deseori ea-i vorbea de clopotele serii sau de vocile naturii ,• iar altă dată despre mama ei şi despre a lui. Rodolphe îşi pierduse mama de douăzeci de ani. Cu toate acestea, Emma îl consola de pierderea ei cu tot felul de vorbe dulcege, de parcă le-ar fi spus unui copilaş părăsit, ba chiar, uneori, uitîndu-se la lună, îi spunea :

— Sînt sigură că acolo, sus, ele amîndouâ binecuvîntează dragostea noastră.

Dar era atît de frumoasă ! Şi avusese atît de puţine femei v»5a de curate la suflet! Dragostea aceasta în care nu era nimic desfrînat era pentru el ceva nou şi, scoţîndu-l din deprinderile uşuratice, îi măgulea şi trufia, şi senzualitatea. Exaltarea Emmei, pe care bunul lui simţ burghez o dispreţuia, îse părea, în fundul inimii, îneîntătoare, de vreme ce îi era sortita. Atunci, sigur de dragostea ei, nu se mai sinchisi şi, pe nesimţite, îşi schimbă felul de a se purta.

Nu-i mai spunea, ca altădată, cuvinte dulci, care o făceau să plînga’, nici nu mai avea pentru dînsa acele dezmierdări fierbinţi care o înnebuneau ; aşa îneît marea lor dragoste, în care se scufundase, i se păru că scade sub dînsa, ca apele unui fluviu supte de albie, şi Emma zări mîlul. Nu-i  venea  să

178

creadă, deveni şi mai drăgăstoasă ; iar Rodoîphe îşi ascunse nepăsarea din ce în ce mai puţin.

Emma nu-şi dădea seama dacă îi părea rău că-i cedase sau dacă, dimpotrivă, nu dorea să-l iubească şi mai mult. Umilinţa de a se simţi slabă se schimbă într-un fel de ură, pe care voluptatea o potolea. Nu mai era dragoste, era ca o necontenită vrajă. O subjuga. Aproape că-i era frică de el.

Aparenţele erau totuşi mai liniştite ca niciodată, Rodolphe izbutind să îndrumeze adulterul după placul lui, şi, după şase luni, cînd veni primăvara, erau, unul faţă de celălalt, ca doi soţi care întreţin tihnit flacăra căsniciei.

Asta se întîmpla tocmai în timpul cînd moş Rouault îşi trimitea curca, în amintirea piciorului său lecuit. Cadoul era însoţit totdeauna de o scrisoare. Emma tăie sfoara cu care era legată de coş şi citi următoarele rînduri :

„Dragii mei copii,

Nădăjduiesc că prezentei o să vă găsească sănătoşi şi că va fi la înălţimea celorlalte; căci mi se pare ceva mai fragedă, dacă pot spune aşa, şi mai grea. Dar data viitoare, ca variaţie, am să vă dau un cocoş, numai dacă nu cumva ţineţi mai mult să aveţi o bibilică, şi trimiteţi-mi, vă rog, înapoi coşul, împreună cu celelalte două dinainte. Am avut un mare necaz cu droş-cana; într-o noapte, vîntoasa i-a zburat acoperişul tocmai în copaci. Nici recolta n-a fost prea grozavă. în sfîrşit, nu ştiu cînd voi veni să vă vad. Acum, de cînd sînt singur, draga mea Emma, mi-e aşa de greii, să las casa !”

Aici era un spaţiu între linii, ca şi cum bietul om ar fi lăsat tocul din mînă, ca să viseze cîtva timp.

„Cît despre mine, sînt sănătos, afară doar de-un guturai, pe care l-am luat deunăzi la iarmarocul de la Yvetot, unde m-am dus să tocmesc un cioban, fiindcă pe cel care-l aveam l-am dat afară, căci prea era mofturos la mîncare. Mare nenorocire pe capul nostru cu tîlharii ăştia! De altfel, era şi necinstit.

Am aflat de la un vînzător ambulant, care, călătorind astă-iarnă prin părţile voastre, a avut de scos o măsea, că Bovary munceşte mereu din greu. Asta nu mă miră; mi-a arătat măseaua; am luat o cafea împreună. L-am întrebat dacă te-a văzut, mi-a spus că nu, dar că a văzut în grajd

179

12*

două dobitoace, de unde-am înţeles că treburile merg. Cu a’âi mai bine, dragii mei copii, şi să vă dea bunul Dumnezeu toate fericirile l

Mă doare foarte mult că n-am văzut-o încă pe scumpa mea nepoţică, Benhe Bovary. Am sădit în cinstea ei, în grădină, în dreptul odăii tale, un prun care face prime văratice, si nu vreau să se atingă nimeni de ele, decit ca să-i facă mai tîrziit compoturi, pe care să le pun în dulap, pentru ea,

cînd o veni.

Adio, dragi copii. Te sărut, fata mea, şi pe tine, ginerele meu, şi pe

cea mică, pe amîndoi obrajii. Multe complimente. Al vosim tată care i’ă iubeşte,

TbSodofe Rotiaidi”

Emma rămase cîteva minute cu hîrtia asta groasă între degete. Greşelile de ortografie se ţineau lanţ, dar Emma îi urmărea gîndul plin de dragoste, care-o străbătea ca cotcodăcitul unei găini care de-abia se vede printr-un gard de spini. Uscase scrisul cu cenuşă, căci de pe scrisoare alunecară pe rochie cîteva fire de praf cenuşiu, şi parcă-l şi văzu pe tatăl ei aple-cîndu-se spre vatra căminului ca să ia cleştele. Ce mult trecuse de cînd nu mai stătuse lîngă el pe scăunaşul din faţa căminului şi de cînd ardea capătul unui băţ la pălălaia trestii-lor-de-mare care pîrîia ! îşi aminti de serile de vară pline de soare. Cînd treceai, mînjii nechezau şi zburdau… Sub fereastra ei era un stup, şi uneori albinele, tot rotindu-se în lumină, se izbeau în geamuri ca nişte elastice mingi de aur. Ce fericire era pe-atunci! Ce libertate ! Ce speranţă ! Ce belşug de iluzii! Nimic nu mai rămăsese acum din ele ! Le cheltuise în toate aventurile sufletului ci, pe rînd, în viaţa ci de fată, în căsătorie, în dragoste, picrzîndu-le astfel mereu de-a lungul vieţii, ca un călător care lasă cke ceva din bogăţia lui pe la toate hanurile din calc.

Dar cine oare o făcea atît de nenorocită ? Unde era nemaipomenita catastrofă carc-o doborîse ? Şi Emma înălţă capul

ISO

privind împrejur, ca şi cum ar fi căutat pricina suferinţelor eî.

O rază de aprilie sclipea pe porţelanurile de pe poliţă ; focul ardea ; simţea sub papuci moliciunea covorului ; era o zi însorită, aerul  călduţ, şi auzi hohotele  de rîs  ale copilului.

într-adevăr, fetiţa se juca prin iarba care se cosea. Era culcată pe burtă în vîrful unei căpiţe. Servitoarea o pinea de fustă. Lestiboudois grebla pe-alaturi, şi de cîte ori se apropia, fetiţa se apleca bătînd din palme.

— Aduceţi-mi-o încoace ! spuse maică-sa, repezindu-se s-o sărute. Cît  te  iubesc,  bietul  meu  copil !  Cît  te  iubesc !

Apoi, bagînd de seama că avea vîrfurile urechilor cam murdare, sună repede să-i aducă apă caldă şi o spălă, fi schimbă cămăşuţa, ciorapii, pantofiorii, o întrebă de-o mie de ori dacă n-o doare nimic, ca şi cum atunci s-ar fi întors dintr-o călătorie, şi, în cele din urmă, sărutînd-o încă o dată ş; plîngînd puţintel, o dădu iar în mîinile servitoarei, care rămăsese uluită de atîta drăgălăşenie.

Seara, Rodolphe o găsi mai serioasă ca de obicei.

„O sa-i treacă, socoti el. Capricii…”

Şi lipsi la trei întîlniri de-a rîndul. Cînd veni, Emma se arătă rece şi aproape dispreţuitoare.

„Cu mine nu-ţi merge… îţi pierzi vremea degeaba, micuţo…”

Şi se făcu că nici nu baga de seama suspinele ei pline de melancolie, sau că-şi tot scotea batista.

De-abia atunci Emma începu să aibă remuşcări.

Se întrebă chiar de ce nu-l putea suferi pe Charles şi dacă n-ar fi fost mai bine să-l poată iubi. Dar Charles nu-i prea dădea cine ştie ce prilejuri ca să revină la aceste sentimente mai bune, aşa că se simţea foarte încurcaiă în intenţiile ei de a se sacrifica, cînd spiţerul veni tocmai la timp sa-i dea un asemenea prilej.

181

XI

Citise în ultimul timp un articol în care era lăudată o nouă metodă pentru tratamentul picioarelor strîmbe ; şi cum el era partizan al progresului, îi veni patriotica idee de a se face la Yonville, pentru a fi la înălţime, operaţii de strefo-podie.

— Căci, îi spuse el Emmei, ce riscăm ? Gîndiţi-vă (şi începu să numere pe degete foloasele unei asemenea încercări) : succes aproape sigur, uşurarea şi înfrumuseţarea bolnavului, celebritate imediată pentru operator. De ce, de pildă, soţul dumneavoastră n-ar voi să-l scape de această infirmitate pe bietul Hippolytc de la „Leul de aur” ? Ţineţi seamă că el n-o să se dea în lături să istorisească la toţi călătorii cum a fost vindecat, şi apoi (aici Homais cobora vocea şi se uita jur împrejur), cine m-ar împiedica să trimit la ziar o notiţă în chestia asta ? Şi, ei, Doamne ! un articol trece din mînă în mînă… se vorbeşte de el… şi legenda creşte ca un bulgăre de zăpadă ! Şi cine ştie ? Cine ştie ?…

într-adevăr, Bovary putea să reuşească ; nimic n-o făcea pe Emma să creadă că el n-ar fi îndemînatic, şi ce mulţumire pentru dînsa să fie ea aceea care să-l fi împins la un pas ca acesta, care să-i fi adus şi renume, şi avere ! Nu dorea altceva decît să aibă în viaţă un reazem mai solid decît dragostea.

îndemnat de spiţer şi de ea, Charles se lăsă convins, ceru să i se trimită de la Rouen cartea doctorului Duval, şi seară de seară, cu capul în mîini, se afunda în citirea ei.

în timp ce el studia equinusurile, varusurile şi valgusurilc, adică strefocatopodia, strefendopodia şi strefexopodia (sau, mai bine zis, diferitele întorsături ale piciorului, în jos, înăuntru sau în afară), precum şi strefipopodia şi strefanopodia (altfel spus : sucirea înăuntru şi ridicarea în sus), domnul Ho-

mais, prin fel de fel de argumente, îl îndemna pe băiatul de la han să se opereze.

—  Abia-abia dacă ai să simţi ! Poate o uşoară durere ; o simplă înţepătură, ca atunci cînd îţi ia sînge, mai puţin decît atunci cînd îţi taie o bătătură.

Stînd pe gînduri, Hippolyte rostogolea nişte ochi stupizi.

—  De altfel, continua farmacistul, asta nu mă priveşte ! O fac numai pentru tine, din curată omenie ! Aş vrea să te văd, dragul meu, scăpat de şchiopătarea asta groaznică, de legănarea asta a regiunii lombare, care, orice-ai zice, trebuie să te stînjenească mult în meseria ta.

Homais îi arătă apoi cît de zdravăn şi de sprinten o să se simtă după aceea şi chiar îi dădea să înţeleagă că o să aibă mai mult succes la femei şi rîndaşul începu să se hlizească. Apoi îl punea la ambiţie :

—  Ce dracu, bărbat eşti tu ? Ce-ar fi fost dacă trebuia să faci armata, să te duci să lupţi sub drapel ?… Ah ! Hippolyte !

Şi Homais pleca, spunînd că el nu pricepe încăpăţînarea asta, orbirea asta de-a fugi de binefacerea ştiinţei.

Nenorocitul primi, căci a fost un adevărat complot. Binet, care nu se amesteca niciodată în treburile altuia, doamna Le-francois, Artemise, vecinii, şi pînă şi domnul Tuvache, primarul, toata lumea-l îndemna, îi bătea capul, rîdea de el; dar ceea ce îl hotărî în cele din urmă fu faptul că asta mi avea să-l coste nici un ban, Bovary obligîndu-sc să facă rost de aparatul de operat. Emma era aceea care avusese ideea acestei dărnicii ; iar Charles se învoi, spunîndu-şi în adîncul sufletului lui că nevastă-sa era un înger.

După sfaturile farmacistului şi Iuînd-o de la capăt de trei ori, puse pe un tîmplar ca, împreuna cu un lăcătuş, să construiască un fel de cutie, grea de vreo patru kilograme, la care nu se făcu economie de fier, de lemn, de tablă, de piele, de şuruburi şi de piuliţe.

183

Totuşi, ca să ştie ce tendon sa-i taie iu! HfypoîyeC, trebuia să se ştie mai întîi ce fel de picior sucit ave.».

Laba piciorului era pe-aceeaşi linie cu gambi, ceea ce n-o împiedica să fie întoarsă înăuntru, aşa incit era un equîn cu ceva din varuSj sau mai degnbă un uşor varus foarte pronunţat spre cquin. Dar, cu acest equin, lat într-adevăr cît un picior de cal, cu pielea zbîreită, cu tendoanele uscate, cu degetele groase, ale căror unghii negre erau ca nişte caiclc de potcoavă, strefopodul alerga sărind de dimineaţă pînă seara ca un cerb. îl vedeai mereu prin piaţă, ţopăind împrejurul căruţelor, zvîrlind înainte piciorul sucit, care părea chiar mai zdravăn decît celălalt. Servind atîta vreme, piciorul acesta ajunsese să capete va fel de calităţi morale de răbdare şi energie, şi de cîte ori i se dădea vreo treabă mai grea, băiatul prefera să se bizuie mai ales pe el.

Dar fiindcă era un equin, trebuia tăiat tendonul lui Achile, rămînînd să fie prins mai pe urmă de muşchiul tibial anterior, ca să scape de varus ; căci medicul nu cuteza să rişte două operaţii dintr-o dată, şi chiar şi aşa tremura dinainte, de teamă ca nu cumva să atingă cine ştie ce regiune importantă pe care nu o cunoştea.

Nici lui Ambroise Pare, care a aplicat cel dintîi de la Cel-sus 1 încoace, după cincisprezece veacuri, legătura imediată a unei artere ; nici lui Dupuytren, care s-a apucat să deschidă un abces printr-un strat gros de encefal ; nici lui Gensoul, cînd făcu prima tăietură a maxilarului superior nu lc-a bătut inima atît de tare, nu le-a tremurat mîna, nu le-a fost mintea atît de încordată ca domnului Bovary cînd se apropie de Hippo-lyte, cu tenotomul2 între degete. Şi, ca-n spitale, vedeai alături, pe o masă, o mulţime de scamă, de aţă cernită şi multe, multe fese, o piramidă întreagă de fese, toate fesele din spi-

Ceîsus — celebru medic roman (secolul I al erei noastre), autor al urnii tratat de chirurgie, intitulat De arte medica VIII. 3 Aparat medical de tăiat tendoanele.

184

ţcrie. Domnul Ilomais făcuse dis-de-dimincaţa toate aceste pregătiri, atît ca să minuneze mulţimea, cît şi ca să-şi facă singur iluzii. Charles crestă pielea ; se auzi o trosnitură seacă. Tendonul era tăiat, operaţia se isprăvise. Hippolytc nu-şi mai venea în fire de mirare ; se tot apleca deasupra mîinilor lui Bovary, sărutîndu-le mereu.

— Hai, potolcştc-tc, îi spunea spiţerul, ţi-i arăta pe urmă recunoştinţa faţă de binefăcătorul tău !

Şi coborî să istorisească cum a reuşit operaţia celor cinci sau şase curioşi care aşteptau în curte şi care-şi închipuiau că Ilippolytc are să apară mergînd ca toţi oamenii. Pe urmă Char-les, după cc-şi încătarămă bolnavul în motorul mecanic, se întoarse acasă, unde Enima îl aştepta, foarte îngrijorată, în uşă. îi sări de gît; se aşezară la masă ; Charles mîncă mult, şi la sfîrşit, vru chiar să ia o ceaşcă de cafea, orgie pe care nu şi-o îngăduia decît duminica, de cîtc ori avea musafiri.

Petrecură o seară îneîntatoarc, plină de discuţii şi vise comune. Vorbiră de avuţia care-i aştepta, de îmbunătăţirile care trebuiau aduse în gospodăria lor ; Charles vedea cres-cîndu-i consideraţia, sporindu-i averea, şi pe soţia lui iubin-clu-l mereu ; iar Emma era fericită să se simtă înviorată de un sentiment nou, mai sănătos, mai bun, de a încerca în sfîrşit oarecare dragoste pentru acest biet băiat care o adora. O clipă îi trecu prin cap imaginea lui Rodolphe ; dar privirea ei se îndreptă spre Charles ; băgă de seama chiar, cu surprindere, că n-avea dinţi urîţi.

Erau încă în pat cînd domnul Homais, cu toată împotrivirea bucătăresei, năvăli în odaie, ţinînd în mînă o foaie de hîrtie proaspăt scrisă. Era reclama pe care o hărăzise ziarului Fanai de Rouen. Le-o aducea s-o citească.

—  Citiţi-o dumneavoastră, spuse Bovary. Şi el citi :

—  „Cu toate prejudecăţile care încă mai acoperă ca o plasa parte din întinderea Europei, lumina începe să pătrundă to-

183

tuşi în satele noastre. Astfel, marţi, micul nostru orăşel Yon-ville a fost teatrul unei experienţe chirurgicale, care este în acelaşi timp un act de malta filantropie. Domnul Bovary, unul dintre cei mai distinşi practicieni ai noştri…”

—  Ah ! E prea mult, prea mult! spunea Charles, înecat de emoţie.

—  Ba nu, nicidecum, da’ de unde !… „a operat un picior sucit…” N-am folosit termenul ştiinţific pentru că, ştiţi, într-un jurnal… poate că nu toată lumea ar pricepe ; mulţimea trebuie sa…

—  Fireşte, zise Bovary. Continuaţi.

—  Reiau, zise farmacistul : „Domnul Bovary, unul dintre cei mai distinşi practicieni ai noştri, a operat un picior sucit numitului Hippolyte Tautain, de douăzeci şi cinci de ani, rîn-daş la hotelul «Leul de aur» din piaţa Armelor, ţinut de doamna Lefrancois. Noutatea încercării şi interesul pe care taţi îl aveau pentru bolnav au atras atîta lume, îneît este într-adevăr   mare   înghesuială  la   uşa  stabilimentului.   Operaţia,   de altfel, a fost făcută ca prin minune şi n-au apărut pe piele decît vreo cîteva picături de sînge, parcă pentru a mărturisi că tendonul îndărătnic cedase, în sfîrşit, sforţărilor artei. Şi, lucru ciudat, bolnavul {afirmăm asta de visu *) n-a dat nici un semn de durere. Pînă în prezent starea lui nu lasă nimic de dorit. Totul ne face să credem că convalescenţa va fi scurtă ; si cine ştie chiar dacă, la viitoarea serbare sătească, nu-l vom vedea pe bravul nostru Hippolyte luînd parte la dansurile bahice, în mijlocul unui cor de flăcăi veseli, dovedind astfel tuturor, prin vioiciunea şi săriturile lui, o vindecare deplină ? Cinste dar savanţilor generoşi! Cinste minţilor neobosite, ca-re-şi  consacră  nopţi  întregi  de  veghe pentru îmbunătăţirea sănătăţii sau uşurarea suferinţei semenilor! Cinste lor! De trei ori cinste ! Nu e cazul oare să strigăm că orbii vor vedea,

1 Fiind de faţă (lat.).

186

surzii vor auzi şi ologii vor merge ? Dar ceea ce fanatismul făgăduia odinioară aleşilor săi, ştiinţa săvîrşcştc acum pentru toţi oamenii! Vom ţine la curent pe cititorii noştri cu mersul acestui remarcabil tratament.”

Ceea ce nu împiedică deloc ca, după cinci zile, tuşa Lefrancois să alerge îngrozită, strigînd :

— Ajutor ! Moare !… înnebunesc î

Charles se năpusti spre „Leul de aur”, iar farmacistul, ca-re-l zări prin piaţă cu capul gol, îşi lăsă farmacia. Se înfiinţa şi el, gîfîind, aprins la faţă, îngrijorat şi întrebîndu-i pe toţi cei care urcau pe scară :

-— Ce are interesantul nostru strefopod ?

Strcfopodul se zvîrcolea în convulsiuni atît de groaznice, îneît motorul mecanic în care îi era prins piciorul bătea în perete, gata să-l dărîme.

Cu foarte multă băgare de seamă, pentru ca nu cumva să-i clintească piciorul din loc, scoase cutia şi apăru un spectacol hidos. Formele piciorului dispăreau într-o umflătură atît de grozavă, îneît toată pielea, plină de vînătăi făcute de faimoasa maşină, era parcă gata să plesnească. Hippolyte se plînsese mai demult că-l doare ; nu-l luase însă nimeni în seamă ; trebui să se recunoască în cele din urmă că nu se plînsese chiar degeaba şi îi lăsară piciorul liber cîteva ceasuri. Dar de-abia se maî ogoiră vînătăile, şi cei doi savanţi socotiră că trebuie să-i pună iar piciorul în aparat şi chiar să-l strîngă mai tare, ca să grăbească prinderea. în sfîrşit, după trei zile, Hippolyto ncmaiputînd să rabde, îi scoaseră încă o dată maşinăria, mi-nunîndu-se grozav de cele ce văzură. Pe tot piciorul se întindea o umflătură pămîntie, şi din loc în loc băşici din care chiftea un lichid negru. Lucrurile luau o întorsătură serioasă. Hippolyte începea să se plictisească, şi tuşa Lefrancois îl mută în sala cea mică, lîngă bucătărie, ca să aibă şi el cel puţin o distracţie.

187

Dar perceptorul, care lua masa acolo în fiecare zi, se plînse, foarte amărît, de o asemenea vecinătate. Atunci îl mutară pe Hippolyte în sala de biliard.

Sta acolo, văicărindu-se sub nişte pături groase, palid, cu o barbă lungă, cu ochii înfundaţi în orbite şi din cînd în cînd întorcîndu-şi capul năduşit pe perna murdară, năpădită de muşte. Doamna Bovary venea să-l vadă. li aducea cîrpe pentru cataplasme şi—1 consola, îl îmbărbăta. De altfel, nu prea stătea singur, în zilele de iarmaroc mai ales, cînd în jurul lui ţăranii ţăcăneau bilele de biliard, se opinteau să dea cu tacurile, fumau, beau, cîntau, zbierau.

—  Cum îţi mai merge ? îl întrebau, bătîndu-l pe umăr. A, după cît se pare, nu te prea lauzi! Ce-ai căutat ai găsit. Ar fi trebuit să faci aşa şi aşa…

Şi i se povesteau istorii cu oameni care toţi fuseseră vindecaţi cu alte leacuri decît ale lui, iar după asta adăugau în chip de alinare :

—  Asta-i fiindcă prea te cocoleşti! Scoală-te odată ! Te alinţi ca un rege ! A, oricum, caraghiosule, nu miroşi bine !

într-adevăr, gangrena se urca din ce în ce mai sus. Se îmbolnăvise şi Bovary. Venea în fiecare ceas, în orice moment. Hippolyte îl privea cu ochii plini de groază şi bolborosea plîn-

gînd :

—  Cînd am să mă vindec ?… Ah ! scapaţi-mă !… Săracul de mine, săracul de mine !…

Şi doctorul pleca, recomandîndu-i întotdeauna o dietă.

—  Nu te mai uita ce spune, mă băiete, spunea tuşa Le-franţois ; te-au chinuit destul ! Ai să slăbeşti şi mai tare. Na,

– înghite !

Şi-i da un bulion grozav, cîte o ciozvînă de berbec, cîte o bucată de slănină şi cueodată păhăruţe de rachiu, pe care el nu avea curajul să le ducă la gură.

Aflînd că starea lui Hippolyte se înrăutăţeşte, abatele Bour-nisien ceru să-l vadă. începu prin a-l compătimi de boala lui,

188

spumndu-i totodată că trebuia să se bucure, fiindcă asta era voia Domnului, şi să prindă repede prilejul de a se împăca cu cerul.

—  Căci, spunea preotul cu glas părintesc, tu îţi cam lăsai deoparte îndatoririle : rar te vedea cineva la slujbă ; cîţi ani sînt de cînd nu tc-ai mai apropiat de sfînta masă ? îmi dau scama că îndeletnicirile tale şi vîrtcjul lumii au putut să te abată de la grija izbăvirii talc. Dar acum e ceasul să te gîn-deşti şi la ea. Să nu-ţi pierzi totuşi orice nădejde : am cunoscut oameni foarte păcătoşi care, atunci cînd a fost să se înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu (ştiu bine că tu n-ai ajuns încă aici), au cerut îndurarea lui şi care cu siguranţă ca au murit împăcaţi. Să nădăjduim că, întru totul ca ei, ne vei da o frumoasă pildă ! Astfel, din prevedere, cine te-ar împiedica să spui dimineaţa şi seara un Slavă ţie, preamilostivă Fecioara Măria, sau un Tatăl nostm, carele eşti în ceruri ? Da, fă asta pentru mine, ca să ma îndatorezi. Ce te costă ?… îmi făgă-duieşti ?

Nenorocitul făgădui. Preotul veni şi-n zilele următoare. Stătea de vorba cu hangiţa şi chiar istorisea anecdote presărate cu glume şi jocuri de cuvinte, pe care Hippolyte nu le pricepea. Pe urmă, de îndată ce împrejurările îi îngăduiau, aducea iar vorba de religie, luînd o înfăţişare cucernică.

Strădania lui păru să dea roade, căci în curînd strefopodul mărturisi că, dacă se însănătoşeşte, ar dori să meargă în pelerinaj la Bon-Secours; la care domnul Bournisien răspunse că nu arc nimic împotrivă ; două precauţii fac mai mult decît una. Nu risca nimic.

Spiţcrul se înfurie împotriva a ceea ce ci numea manevrele preotului, care, pretindea el, dăuna însănătoşirii lui Hippolyte, şi-i spunea mereu doamnei Lefranşois :

—  Lăsaţi-], lăsaţi-l în pace, îi zdruncinaţi moralul cu misticismul vostru !

189

Dar bătrîna nici nu voia să audă. Homais era doar toata pricina. Ca să-i facă la ciudă, atîrnă chiar la căpătîiul bolnavului un agheasmatar plin, cu o crenguţă de mcrişor.

Cu toate acestea, religia nu părea că-i vine în ajutor mai mult decît chirurgia, şi putrefacţia atotbiruitoare înainta mereu, de la extremităţi spre pîntece. Degeaba se tot schimbau doctoriile şi cataplasmele, că zi cu zi muşchii se desfăceau mai tare, aşa că, în cele din urmă, Charles încuviinţă, dînd din cap, cînd tuşa Lefrancois îl întrebă dacă n-ar putea, ca o ultimă încercare, sa-l aducă pe domnul Canivet din Neufchâtel, care era o celebritate.

Doctor în medicină, în vîrstă de 50 de ani, cu situaţie bună şi sigur de el, confratele nu se sfii să rîdă dispreţuitor cînd dezveli piciorul acela gangrenat pînă la genunchi. Apoi, declarînd scurt că trebuie amputat, se duse la farmacist să tune şi să fulgere contra măgarilor care au fost în stare să aducă un biet nenorocit în asemenea hal. Zgîlţîindu-l pe domnul Homais de nasturele redingotei, zbiera în farmacie :

— Astea-s născociri de la Paris! Uite ce le trece prin cap domnilor din capitală ! E ca şi cu strabismul, cloroformul şi li-totritia *, o mulţime de grozăvii pe care guvernul ar trebui să le interzică ! Dar vor să facă pe deştepţii, şi-ţi vîrâ pe gît tot felul de leacuri, fără sa le pese de urmări ! Noi, cestilalţi, nu sîntem aşa de tari ; noi nu sîntem nişte savanţi, nişte coco-naşi, nişte filfizoni ; noi sîntem practicieni, vindecăm pe cine-i bolnav, şi nouă nu ne trece prin minte să operăm pe cineva care-i sănătos ! Să îndrepţi picioare sucite ! Parcă poate cineva sa îndrepte picioare sucite ? E ca şi cum ai vrea, de pildă, să faci dintr-un ghebos un om drept!

Pe Homais îi durea să asculte acest discurs şi îşi ascundea neplăcerea sub un zîmbet curtenitor, avînd tot interesul să nu-l suffere pe domnul Canivet, ale cărui reţete ajungeau cîte-

Intervcnţie chirurgicală asupra vezicii.

190

odată pînă la Yonville ; de aceea nu luă apărarea lui Bevary, nu scoase nici măcar o vorbă împotrivă, şi, lăsînd la o parte principiile, îşi jertfi demnitatea pentru interesele mai serioase ale negoţului.

Amputarea piciorului de la coapsă, făcută de doctorul Canivet, a fost în sat un eveniment nemaipomenit. în ziua aceea toţi localnicii s-au sculat mai de dimineaţă, şi strada mare, deşi ticsită de lume, avea ceva lugubru, ca şi cum ar fi fost vorba de o execuţie capitală. La băcănie nu se discuta dccît despre boala lui Hippolyte, prăvălioarele nu mai vindeau nimic, şi doamna Tuvache, nevasta primarului, nu se dezlipea o clipă de la fereastră, nerăbdătoare să-l vadă pe chirurg venind.

Chirurgul sosi într-o cabrioletă pe cars-o conducea singur. Dar cum arcul din dreapta se lăsase cu timpul sub greutatea trupului lui, trăsura se apleca puţin în mers, iar alături de dînsul, pe cealaltă pernă, se zărea o cutie mare, acoperită cu marochin roşu, cu trei încuietori de aramă care străluceau minunat.

După ce intră ca o vijelie pe sub gangul de la „Leul de aur”, doctorul porunci zbierînd să i se deshame calul, pe urmă se duse la grajd, să vadă dacă mănîncă ovăzul cu poftă, căci, de cîte ori ajungea la cîte-un bolnav, avea grijă mai întîi de iapa şi de cabrioleta lui. în privinţa asta se şi spunea : „A, domnul Canivet e un original !” Şi era şi mai stimat pentru această nezdruncinată îndrăzneală. Putea să crape tot universul, pînă la ultimul om, şi nu şi-ar fi ieşit cu o iotă din obiceiurile lui.

Homais se înfiinţa.

—  Contez pe dumneata, i se adresă doctorul. Sîntem gata ? Haidem !

Dar spiţerul mărturisi înroşindu-se că el era prea impresionabil ca să asiste la o asemenea operaţie.

—  Cînd eşti simplu spectator, zicea el, imaginaţia, ştiţi, te zguduie ! Şi apoi, eu am sistemul nervos atît de…

191

— Fleacuri! îl întrerupse Canivet. Dumneata-mi pari, dimpotrivă, predispus la apoplexie. Şi, de altfel, asta nu mă miră deloc, căci voi, farmaciştii, staţi mereu cu nasul în borcanele voastre, ceea ce, în cele din urmă, trebuie să vă zdruncine sănătatea. Mai degrabă uită-te la mine : eu mă scol în fiecare zi la patru dimineaţa, îmi săpunesc barba cu apă rece (nu mi-e frig niciodată) şi nu port flanelă, nu capăt nici un guturai, cherestea trainică ! îmi duc viaţa cînd într-un fel, cînd în altul, ca un filozof, la voia întîmplării. De asta eu nu-s aşa de delicat ca dumneata şi mi-i totuna dacă hăcuiesc un creştin sau cea dinţii găină care-mi iese în cale. După asta, o sa spuneţi : obişnuinţă… obişnuinţă !…

Atunci, fără să-i pese cît de puţin de Hippolyte, pe care, între cearceafurile lui, îl treceau sudorile de spaimă, domnii aceştia porniră o conversaţie în care spiţerul asemuia sîngele rece al chirurgului cu cel al unui general ; şi asemuirea asta îi plăcu lui Canivet, care se pierdu într-o ploaie de vorbe asupra cerinţelor artei sale. O socotea ca pe un har sfînt, cu toate că doc-terii de ţară o fac de ruşine. în sfîrşit, revenind la bolnav, cercetă fesele aduse de Homais, aceleaşi care apăruseră şi atunci cînd cu operaţia, şi ceru să vină cineva care să ţină piciorul. Trimiseră să-l caute pe Lestiboudois, şi domnul Canivet, su-flecîndu-şi mînecile, trecu în sala de biliard, pe cînd spiţerul stătea cu Artemise şi hangiţa, amîndouă mai albe la faţă decît şorţurile lor şi trăgînd cu urechea spre uşă.

în timpul acesta, Bovary nu îndrăznea să iasă din casă. Stătea jos, în sală, la gura căminului în care nu se făcuse foc, cu bărbia în piept, cu mîinile împreunate, cu privirea fixă. ,,Ce pacoste ! îşi spunea el. Ce dezamăgire !” Şi totuşi luase toate măsurile cu putinţă. Aicea-i mîna fatalităţii. Şi cu toate astea, dacă mai tîrziu Hippolyte ar muri, s-ar zice că el l-a asasinat. Şi, apoi, ce are să spună el la vizite, cînd l-or întreba ? Poate că totuşi a greşit cu ceva ? Căuta şi nu găsea. Dar şi cei mai faimoşi chirurgi greşeau. Dar asta n-au s-o creadă niciodată !

19a

Dimpotrivă, au să rida, au să latre ! O sa meargă vestea pînă la Porges! pînă la Ncufchâtd ! pînă la Rouen ! peste tot! Cine şlie dacă n-au să se găsească confraţi care să scrie contra lui ? O să se işte o polemica, va trebui să răspundă prin ziare. Chiar Ilippolytc putea sa-i facă un proces. Se vedea de rîsul lumii, ruinat, pierdut! Şi imaginaţia lui, asaltată de o mulţime de presupuneri, se zbătea între ele, ca un butoi gol luat de mare şi rostogolit de valuri.

în faţa lui, Emma îl privea ; nu-i împărtăşea umilinţa ; încerca alta : aceea de a-şi fi închipuit că un asemenea om ar fi putut să aibă vreo valoare, ca şi cum de douăzeci de ori pînă atunci nu şi-ar fi dat destul de bine seama de mediocritatea Iui.

Charles se plimba încolo şi încoace de-a lungul odăii. Cizmele îi scîrţîiau pe parchet.

— Stai jos, zise ea, mă enervezi !

Şi el stătu jos.

Oare cum făcuse ea (ea, care era aşa de deşteaptă !) ca să se înşele încă o dată ? De altfel, prin ce manie demnă de mila şi-a stricat viaţa cu necontenite sacrificii ? îşi aduse aminte ele toate înclinaţiile ei pentru lux, de tot ce n-a avut sufletul ei, de josniciile căsniciei, ale gospodăriei, de visurile căzute în noroi, ca nişte rîndunele rănite, de tot ce dorise, de tot ce nu avusese, de tot ce ar fi putut să aibă ! Şi de ce, de ce ?

în mijlocul tăcerii care umplea satul, străbătu un ţipăt si’t-şietor. Bovary se făcu palid, gata să leşine. Ea şi încruntă sprîncenelc într-o crispare nervoasă, apoi îşi continuă gîndu-rile. Totuşi, tot ce-a făcut a fost pentru el, pentru fiinţa aceasta, pentru omul acesta, care nu înţelegea nimic, care nu simţea nimic ! Căci stătea acolo, în toată tihna, fără să bănuiască măcar că ridicolul legat de numele lui avea s-o atingă şi pe ed, ca şi pe el. Se silise să-l iubească şi se caise plîngînd că cedase altuia.

193

13 — Doamna Bovary

—  Dar poate că era un valgus ? exclamă deodată Bovary, Care se tot gîndea.

La lovitura neaşteptată a acestei fraze, care căzu peste tot ce gîndea ea ca un glonte de plumb pe-un talger de argint, Emma tresări, ridicînd brusc capul, ca să ghicească ce-a vrut el să spună ; şi se uitară unul la altul, tăcuţi, aproape înmărmuriţi că se văd, atît erau de departe unul de altul în conştiinţa lor. Charles se uita la ea lung, cu o privire tulbure, ca de om beat, ascuhînd nemişcat ultimele ţipete ale celui amputat, care veneau unul după altul, cu modulaţii prelungi, întretăiate de icniri ascuţite, ca urletele îndepărtate ale unei vite înjunghiate. Emma îşi muşca buzele învineţite, şi, învîrtind între degete o ramură de mărgean pe care o rupsese, fixa asupra lui Charles ascuţişul arzător al pupilelor ei, ca două săgeţi de foc gata să pornească. Tot ce era al lui o înfuria ; mutra, hainele de pe dînsul, tăcerea lui, întreaga-i făptură, în sfîrşit, existenţa lui! Se caia ca de o crimă de virtutea ei din trecut, şi tot ce mai rămăsese din ea se dărîma sub loviturile înverşunate ale trufiei ei. Se desfăta gîndindu-se la toate ironiile răutăcioase pe seama adulterului triumfător. Amintirea amantului o împresura cu ademeniri ameţitoare în care-şi arunca sufletul tîrîtă către această imagine de-un entuziasm nou ; iar Charles i se părea atît de străin de viaţa ei, atît de absent pentru totdeauna, atît de imposibil şi de distrus, de parcă ar fi fost pe moarte, în agonie, sub ochii ei.

Pe trotuar se auziră paşi. Charles se uită afară şi, prin jaluzelele lăsate, îl zări, la marginea halelor, în plin soare, pe doctorul Canivet, care-şi ştergea fruntea cu basmaua. în urma lui, Homais ducea în mîna o cutie mare, roşie, amîndoi îndrep-tîndu-se spre farmacie.

Atunci, cuprins deodată de dragoste şi de descurajare, Charles se întoarse către soţia lui :

—  Sărută-mă, dragă !

—  Lasă-mă ! zise ea, roşie toată de mînie.

194

—  Ce ai ? Ce ai ? repeta el încremenit. Linişteşte-te… vi-no-ţi în fire… Ştii bine că te iubesc !… Vino încoace !

—  Destul ! strigă ea furioasă.

Şi, fugind din sală, Emma trîiiti uşa atît de tare, că sări barometrul din perete şi se făcu ţăndări pe jos.

Charles se prăbuşi în fotoliu, doborît, căutînd să înţeleagă ce-ar putea să aibă, închipuindu-şi cine ştie ce boală nervoasă, plîngînd şi simţind nedesluşit cum îl împresoară ceva fatal şi de nepătruns.

în seara aceea, cînd Rodolphe sosi în grădină, îşi găsi amanta aşteptîndu-l jos, pe prima treaptă a scării de la intrare. Se îmbrăţişară, şi tot necazul pe care-l aveau unul împotriva celuilalt se topi ca zăpada la căldura sărutului lor.

XII

Dragostea lor reîncepu. Adesea, chiar în plină zi, Emma îi scria pe neaşteptate ; apoi îi făcea semn prin geam lui Jus-tin, care, dezlegîndu-şi repede şorţul, zbura la La Huchette : Rodolphe venea ; îl chemase numai ca să-i spună că i s-a urît, că soţu-i era odios şi viaţa îngrozitoare !

—  Ce pot face cu ? îi strigă el într-o zi, pierzîndu-şi răbdarea.

—  Ah, dacă ai vrea !…

Stătea jos, între genunchii lui, cu părul desfăcut, cu privirea pierdută.

—  Ce ? întrebă Rodolphe. Emma oftă.

—  Să mergem să trăim undeva… aiurea…

—  Eşti nebună, zău ! spuse el rîzînd. Cum se poate ?

13*

Emrna stărui ; Rodolplie avu aerul că nu înţelege şi schimbă vorba.

Nu înţelegea deloc toi acest zbucium înlr-o chestie aşa de simplă cum este dragostea. Emma avea un motiv, un temei şl parcă un sprijin în dragostea ci.

într-adevăr, această dragoste sporea în fiecare zi din dezgustul pe care-l avea pentru soţul ci. Cu cîi se dăruia mai mult unuia, cu atît îi era mai scîrba de celălalt ; Charles nu i se părea niciodată atît de neplăcut, cu degetele atît de butucănoase, cu mintea atît de greoaie, cu apucături atît de ordinare ca după întîlnirilc cu Rodolphe, cînd erau numai ei doi. Şi, făcînd şi pe soţia şi pe mironosiţa, se înflăcăra la amintirea capului cu părul negru care se răsucea într-o bucla spre fruntea arsă de soare, a acelei talii puternice şi totodată zvelte, în sfîrşit, a acelui om atît de cumpănit în gîndire şi atît de pătimaş în dorinţe ! Pentru el îşi pilea unghiile cu o grijă de bijutier şi nu avea niciodată destula cold cream pe faţă şi nici destul parfum paciuli în batiste. Se împopoţena cu brăţări, inele şi coliere. Cînd trebuia să vina el, umplea de trandafiri cele dotiă vaze de sticlă albastra şi-şi dichisea apartamentul şi propria ei făptura cs o curtezană care aşteaptă un prinţ. Servitoarea trebuia să-i spele tot timpul rufele, iar Felicite nu se urnea toată ziua din bucătărie, unde Justin, carc-i ţinea adesea de urîr, se uita la 35nsa cum lucrează.

Rczemîndu-se într-un cot de seîndura lungă pe care călca, nu se mai sătura să privească toate nimicurile acelea femeieşti întinse împrejurul lui : jupoanclc de pînză, broboadele, gule-raşcle şi pantalonii cu cerculeţe strînşi cu şiret, laţi la şolduri şi tot mai strînşi spre partea de jos.

—  La ce slujesc astea ? întreba băieţaşul, treeîndu-şi mîna pe malacov şi pe copci.

—  Cum, n-ai văzut niciodată de-astea ? îl întreba drept răspuns Felicite. Ca şi cum stăpîna ta, doamna HomaiSj n-ar pnrta şi ca.

I

—  Eî, da, doamna Homais, da ! Şi adăuga cu un aer gîndi-lor : — Parca asta ar fi cucoană cum e doamna…

Dar Felicite îşi pierdea răbdarea văzîndu-l cum se tot în-vîrteşte în jurul ei. Ea era cu şapte ani mai mare, şi Theodore, servitorul domnului Guillauniin, începea să-i facă curte.

—  Lasă-mă-n pace ! îi spunea ea, mutînd din loc oala de scrobeală. Mat bine du-te şi pisează migdale ; nu faci alta decît să te ţii de fustele femeilor ! Mai aşteaptă, mucosule, să-ţi crească tuleie, şi pe urmă să te amesteci în treburi de astea!

—  Hai, nu te supăra, că mă duc sa fac ghetele.

Şi apuca îndată de pe pervaz ghetele Emmci, toate numai noroi — noroiul de la întîlniri — care se fărîmiţa sub degetele lui, ridttînd încetişor nori de praf, la care se uita în bătaia soarelui.

—  Tare-ţi mai e frică să nu le strici ! îi spunea bucătăreasa, care nu-şi bătea capul atîta cînd le curăţa ea, pentru că doamna, de îndată ce stofa nu mai arăta ca nouă, i le lăsa ei.

Emma avea o mulţime de ghete în dulap, pe care le irosea unele după altele, fără ca Charles să-şi îngăduie vreodată să crîcnească.

Tot aşa scoase trei sute de franci pentru un picior de lemn pe care găsi cu cale să-l dea cadou lui Hippolyte. Trunchiul piciorului era căptuşit cu plută şi avea articulaţii cu arcuri, o adevărată maşinărie complicată, îmbrăcată cu un pantalon negru şi la capăt cu o cizmă lustruită. Dar Hippolyte, neîndrăznind să umble în fiecare zi cu un picior aşa de frumos, o rugă pe doamna Bovary să-i facă rost de altul mai uşor de purtat. Bineînţeles că şi de data asta tot doctorul fu cel care scoase banii ca să-l cumpere.

Astfel, încetul cu încetul, grăjdarul îşi reluă meseria. 11 vedeai, ca altădată, mergînd dintr-un capăt în altul al satului, dar cînd Charles auzea de departe bocănitul sec al piciorului de lemn pe caldarîm, apuca repede pe alt drum.

K’6

197′

Domnul Lheureux, negustorul, a fost cel care sa însărcinat să-l comande, ceea ce-i dădu prilejul să treacă mereu pe la Emma. Stătea de vorbă cu dînsa despre noile mărfuri de ocazie sosite de la Paris, despre mii de nimicuri femeieşti, se arăta foarte binevoitor şi niciodată nu-i cerea bani. Emma se lăsa dusă cu uşurinţa cu care putea să dobîndească tot ce dorea. Astfel vru să aibă, ca să i-o dea lui Rodolphe, o cravaşa frumoasă, pe carc-o văzuse, la Roucn, într-un magazin de umbrele. Nu trecu nici o săptămînă, şi domnul Lhcureux io puse pe masă.

Dar a doua zi se înfiinţa cu o factură de două sute şaptezeci dt- franci, fără sa mai socotim mărunţişul. Emma se simţi foarte încurcată. Toate sertarele biroului erau goale : datorau leafa pe mai mult de cincisprezece zile lui Lestiboudois, pe două trimestre servitoarei şi încă o sumedenie de alte angarale, iar Bovary aştepta cu nerăbdare banii ce avea să-i trimită domnul Derozerays, care avea obiceiul să-i plătească în fiecare an în preajma Sfîntului Petru.

La început izbuti să scape de Lheureux, dar în cele din urmă el îşi pierdu răbdarea : era urmărit, nu mai avea capital, şi daca nu căpăta măcar o parte din bani, va fi silit să-i ia înapoi toate mărfurile pe care i le dăduse. ,     — N-aveţi decît să le luaţi ! zise Emma.

—  Ei, am glumit şi eu, răspunse el. Nu-mi pare rău decît de cravaşa. Zău dacă n-aş cere-o înapoi de la domnul.

—  Nu ! Nu ! sări ea.

„Aha. a mea eşti!” gîndi Lheureux.

Şi, sigur pe descoperirea lui, ieşi repetînd încetişor ţi cu şuieratul lui obişnuit:

—  Fie ! Vcm vedea, vom vedea…

, Se gîndea cum să iasă din încurcătură, cînd intră bucătăreasa şi puse pe cămin un fişic de hîrtie albastră, din partea cmnului Derozerays. Emma se repezi la el şi-l desfăcu : cincisprezece napoleoni. Era onorariul. 11 auzi pe Charles ureînd scara : aruncă aurul în fundul sertarului şi luă cheia.

198

După trei zile, Lheureux se înfiinţa iar.

—  Vă propun o învoială, începu el ; dacă în locul -nunei cuvenite aţi vrea să luaţi…

—  Poftim, se grăbi Emma, punîndu-i în palmă paisprezece napoleoni.

Negustorul rămase încremenit. Atunci, ca să-şi ascundă dezamăgirea, începu să invoce tot felul de pretexte, spunîndu-i că stă la dispoziţia ei pentru orice servicii, dar Emma nu mai vru să audă de nimic ; după aceea ea rămase cîteva clipe pipăind în buzunarul şorţului cele două monede de cîte cinci franci, restul pe care i-l dăduse. Se jură să facă economii, pentru ca, cu timpul, să pună banii la loc…

„Ei, nu-i nimica ! îşi spuse ea ; o să uite.”

Pe lingă cravaşa cu minerul de argint aurit, Rodolphe mai primise un sigiliu cu următoare deviză : Amor nel cor 1; o eşarfă ca s-o poarte la gît şi, în sfîrşit, o tabachera întocmai ca a vicontelui, pe care Charles o găsise odinioară pe drum şi pa care Emma o păstra. Aceste cadouri însă îl umileau. Refuză mai multe ; ea stărui, şi în cele din ur. iă Rodolphe se supuse, găsind-o tiranică şi prea copleşitoare.’

Emma mai avea şi idei ciudate :

—  Cînd o să bată miezul nopţii, îi spunea, sa te gîndeşti la mine.

Şi dacă îi mărturisea că nu s-a gîndit, atunci nu mai contenea cu reproşurile, şi totul se termina întotdeauna cu veşnicul :

—  Mă iubeşti ?

■— Fireşte că te iubesc ! îi răspundea ci.

—  Mult ?

—  Bineînţeles.

-— N-ai mai iubit altele, nu-i aşa ?

—  Crezi că m-ai luat virgin ? exclama el rîzînd.

1 Cu iubire în suflet (it.).

191

Emma începea să plîngă, iar el se silea s-o împace, înflo-rindu-şi protestele cu tot felul de jocuri de cuvinte.

— Ah, cît te iubesc ! o lua ea de la capăt. Te iubesc atîta, că nu mai pot fără tine, ştii ? Cîteodată, sfîşiată de furiile dragostei, mi-i aşa de dor să te văd! Şi mă-ntreb: „Oare unde-i acuma ? Poate că stă de vorbă cu alte femei; şi ele-i zîmbesc, el se apropie…” Oh, nu ! Nu-i aşa că nu-ţi place nici una ? Sînt unele mai frumoase, dar eu ştiu să iubesc maî bine. Sînt roaba şi concubina ta. Eşti regele meu, idolul meu ! Eşti bun, frumos, deştept, eşti puternic!

Auzise de atîtea ori spunîndu-i-se vorbele astea, că nu mai aveau nimic nou pentru el. Emma era la fel ca toate amantele, şi farmecul noutăţii căzînd încetul cu încetul, ca o haină, lăsă să apară, în toată goliciunea ei, veşnica monotonie a pasiunii, care are totdeauna aceleaşi înfăţişări şi acelaşi limbaj. Omul acesta cu atîta experienţă nu-şi dădea seama de deosebirea sentimentelor dedesubtul asemănării de expresii. Pentru că buze desfrînate sau lacome de bani îi mai murmuraseră aceleaşi fraze, nu mai credea decît foarte puţin în curăţenia acestora ; ar mai trebui scurtate, gîndea el, tiradele exagerate care ascund sentimente mediocre ; ca şi cum bogăţia sufletească nu s-ar revărsa cîteodată în metaforele cele mai goale, pentru că nimeni, niciodată, nu-şi poate exprima exact cum trebuie nici cerinţele, nici concepţiile, nici durerile, şi graiul omenesc e ca o căldăruşă spartă, în care batem mereu nişte melodii bune să facă urşii să joace, atunci cînd noi am vrea să înduioşăm stelele.

Dar cu acea putere de a judeca proprie celui care în orice acţiune, se ţine deoparte, Rodolphe descoperi în această dragoste alte plăceri pe care lc-ar putea dobîndi. Socoti că orice pudoare e de prisos. Se purtă cu ea fără prea multă ceremonie. Făcu din ea o fiinţă supusă şi stricată. Era un fel de înrobire idioată, plină de admiraţie pentru el, de voluptate pentru ea, o stare de fericire desăvîrşită, care o toropea ; şi sufletul ci se

200

afunda în această beţie în care se îneca, ghemuită, ca dacele de Clarcncc în butoiul lui cu vin grecesc.

Numai sub influenţa vieţii ei amoroase de fiecare zi doamna Bovary îşi schimbă felul de a fi. Deveni mai îndrăzneaţă în pliviri, mai slobodă la vorbă ; îşi îngădui chiar necuviinţa de a se plimba cu domnul Rodolphe cu ţigara în gură, ca şi cum ar fi vrut sa sfideze lumea; în sfîrşit, cei care încă mai aveau îndoieli nu se mai îndoiră cînd într-o zi o văzură coborînd din Rîndtmica, îmbrăcată într-o jiletcă strînsă tare pe talie, ca un bărbat; iar doamna Bovary-mama, care, după o ceartă îngrozitoare cu bărbatu-său, venise să se adăpostească la fiul ei, nu fu burgheza cea mai puţin indignată. Multe alte lucruri nu-i plăcură : mai întîi Charles nu-i ascultase sfatul de a-i interzice să mai citească romane ; apoi nu se împăca deloc cu traiul din casă ; îşi îngădui să facă observaţii, ba chiar o dată se şi supără din pricina slujnicei.

în ajun, seara, doamna Bovary-mama, trecînd pe coridor, o prinsese pe Felicite stînd de vorbă cu un bărbat, unul care purta barbă neagră, om de aproape 40 de ani, şi care, cum îi auzi paşii, o şterse repede din bucătărie. Auzind asta, Emma începu să rîdă ; dar bătrîna se înfurie, spunînd că, dacă nu vrea să-şi bată joc de bunele purtări, ar trebui să supravegheze ce fac servitorii.

—  în ce lume trăieşti ? îi răspunse noră-sa cu aiîta obrăznicie în privire, îneît doamna Bovary o întrebă dacă nu cumva îşi apără propria ei cauză.

—  Ieşi! ţipă Emma, sărind deodată ca arsă.

—  Emma !… Mamă !… strigă Charles, ca să Ic potolească. Dar amîndouă erau dezlănţuite ; Emma bătea des din picioare, repctînd :

—  Ah ! Ce educaţie ! Ce ţărancă !

Charles alergă spre maică-sa,  carc-şi  ieşise  din  sărite  şi oorosca :

—  E o obraznică ! O fluşturatică, poate şi mai rău ,!

201

Şi voia să plece imediat dacă cealaltă nu vine să-i ceara iertare. Charles se întoarse către nevastă-sa, implorînd în genunchi să se împace ; în cele din urmă Emma-i răspunse :

—  Fie ! Mă duc !

Şi-ntr-adevăr, mîndră ca o marchiză, îi întinse mîna soa-cră-sii, spunîndu-i:

—  Iertaţi-mă, doamnă.

După asta, urcîndu-se în camera ei, Emma se aruncă cu faţa în jos pe pat şi plînse ca un copil, cu capul vîrît în pernă.

Se înţelesese cu Rodolphe ca, în cazul unei îmîmplări neobişnuite, să aiirne la oblon un petic de hîrtie albă, pentru ca, dacă el s-ar găsi din întîmplare la Yonville, să vină repede în străduţa din spatele casei. Emma dădu semnalul şi aştepta da trei sferturi de oră, cînd, deodată, îl zări pe Rodolphe în colţul halelor. îi veni să deschidă fereastra, să-l strige, dar el ji dispăruse. Emma căzu iar pe scaun, deznădăjduită.

Nu trecu însă mult şi avu impresia că merge cineva pe trotuar. Cine putea să fie altul decît el ? Coborî scara şi trecu prin curte. Rodolphe era acolo, afară. Se aruncă în braţele lai.

—  Bagă de seamă, zise el.

—  Ah, dacă ai şti!

Şi începu să-i povestească tot, în grabă, fără şir, umflînd cele întîmplate, născocind şi pierzîndu-se în atîtea amănunte, îneît el nu mai înţelegea nimic.

—  Hai, bietul meu îngeraş, curaj, consoleaza-tc, ai răbdare…

—  Dar de patru ani tot rabd şi mă chinui!… O dragoste ca a noastră ar trebui mărturisită în faţa lui Dumnezeu ! Nu fac decît să mă chinuiască. Nu mai pot! Scapă-mă !

Se lipea de Rodolphe. Ochii-i plini de lacrimi scînteiaii ca nişte flăcări sub apă ; pieptul îi palpita repede ; niciodată nu o iubise atît, aşa că-şi pierdu capul şi-i zise :

—  Ce-i de făcut ? Ce vrei ?

—  Ia-mă ! strigă ea. Răpeşte-mă !… Oh ! Te implor !

202

Şi se repezi spre gura lui ca pentru a-i prinde consimţă-mîntul neaşteptat, mărturisit într-un sărut.

—  Dar… începu Rodolphe.

—  Ce?

—  Fiică-ta ?

Emma se gîndi cîtcva clipe, apoi răspunse :

—  Ce să facem, o luăm cu noi!

„Ce femeie !” îşi spuse el, privind-o cum se depărtează. Căci fugise în grădină. O chemau.

în zilele următoare, doamna Bovary marna fu uimiiă de schimbarea nurorii sale. într-adevăr, Emma se arăta mai supusă şi chiar împinse bunăvoinţa pînă acolo îneît s-o întrebe cum se pun castraveciorii la murat.

Făcea oare asta ca să-i înşele mai bine şi pe unul, şi pe celălalt, sau voia poate ca printr-un fel de stoicism voluptuos să simtă mai adînc amărăciunea a tot ce avea să părăsească ? Dar nu se păzea deloc, dimpotrivă ; trăia sorbind ca pierduta, mai dinainte, apropiata ei fericire. Nu vorbea cu Rodolphe decît despre asta. Sta rezemată de umăul lui şi murmura :

—  Ce zici ? Cînd vom fi în diligentă… Te gîndeşti ce-o să fie ? Oare-i cu putinţă ? Mi se pare că în clipa cînd voi simţi trăsura luîndu-şi vînt, o să fie ca şi cum ne-am înalţă cu balonul, ca şi cum am pleca în nori. Ştii ca număr zilele ? Şi tu ?

Doamna Bovary n-a fost niciodată mai frumoasă ca- n timpul acela ; avea acea nespusă frumuseţe pe care-o da numai bucuria, entuziasmul, succesul, împlinirea dorinţelor. Poftele, necazurile, deprinderea cu plăcerile şi amăgirile lor mereu tinere o împliniseră treptat, aşa după cum băligarul, ploile, vînt urile şi soarele fac să crească florile, şi înflorea şi ea, în sfîrşit, în toată deplinătatea fiinţei ei. Pleoapcle-i păreau croite anume pentru prclungile ei priviri drăgăstoase, în care nici nu i se zăreau pupilele, pe cînd respiraţia adîncă îi umplea nările micuţe şi-i ridica colţul plin al buzelor, care, în lumină, se vedeau puţin umbrite dc-un pufuşor

negricios. Ai li spus că un artist pricepui în tainele desfrîului îi potrivise pe spate buclele părului, încolăcite la voia întîmplă-rii într-o claie grea, după capriciile adulterului, care le desfăcea în fiecare zi. Vocea avea acum mlădieri mai moi, ca şi talia ; ceva dc-abia simţit, dar pătrunzător, emana chiar din faldurile rochiei şi din arcuirea piciorului. Charles o găsea în-cîntătoare şi cu totul irezistibilă, ca şi-n primele zile ale căsătoriei.

Cînd se întorcea la miezul nopţii, nu îndrăznea s-o trezească. Lămpiţa de noapte din porţelan arunca pe tavan o pată rotundă de lumină tremurătoare, şi perdcluţele trase ale micului leagăn păreau ca un cort alb ce se umfla în umbră, la marginea patului. Charles le privea. I se părea că aude suflarea uşoară a copilului. De-acum o să se facă mare, fiecare anotimp va aduce repede un progres. O şi vedea, întoreîndu-se pe înserate de la şcoală, plină de voioşie, cu pete de cerneală pe şcrţuleţ, cu geanta subsoară ; va trebui s-o dea la un pension, şi asta va costa foarte mult; ce-o să facă ? Rămînea pe gîndurî, chibzuia că ar fi bine să ia în arendă vreo fermuliţă prin apropiere, pe care ar supraveghea-o chiar el, în fiecare dimineaţă, cînd s-ar duce să-şi vadă bolnavii. Ar strînge venitul, l-ar pune la casa de economic ; pe urmă ar cumpăra de undeva, de oriunde, acţiuni ; va spori de altfel şi clientela pe care se bizuia, căci voia ca Bcrthe să fie binecrescută, talentată, să înveţe pianul. Ah ! ce frumoasă va fi mai tîrziu, la 15 ani, cînd va semăna cu maică-sa şi va purta vara, ca şi ea, pălării mari de pai ! O să le ici de departe drept două surori. Şi-o închipuia lucrînd seara lîngă ei, la lumina lămpii ; o să-i br«-deze pantofi, o să se ocupe de gospodărie ; o să umple toata casa cu drăgălăşenia şi veselia ci. In sfîrşit, amîndoi au să se gîndcască s-o mărite ; au să-i găsească un băiat bun, cu o situaţie solidă, care o va face fericită pe toată viaţa.

Emma nu dormea ; se făcea numai că doarme ; şi pe cînd Charles aţipea alături, ea se trezea în alte vise.

204

Patru cai o duceau în galop de opt zile către o ţară nouă, de unde n-aveau să se mai întoarcă niciodată. Mergeau, mergeau, îmbrăţişaţi, fără să scoată o vorbă. Deseori, de pe creasta unui munte, zăreau deodată cîte un oraş minunat, cu cupole, poduri, corăbii, păduri de lămîi şi catedrale de marmură albe, ale căror clopotniţe ascuţite aveau cuiburi de berze în vîrf. Lumea mergea încet din pricina lespezilor mari, iar pe jos erau aşezate buchete de flori, pe care le ofereau femei strînse în corsete roşii. Se auzeau clopote sunând, catîri nechezînd, laolaltă cu murmurul ghitarelor şi susurul havuzurilor, a căror boare, ridieîndu-se, răcoarea jur împrejur grămezi de fructe aşezate în piramide la picioarele statuilor palide ce surîdcau sub jocul fîntînilor arteziene. Şi apoi, într-o scară, ajungeau într-un sat de pescari, în care plase negricioase se uscau în bătaia vîntului, de-a lungul malului rîpos şi a! colibelor. Acolo se vor opri să-şi trăiască viaţa ; vor sta într-o casă joasă, ci! acoperişul scund, la umbra unui palmier, în fundul unui golf, pe malul mării. Au să se plimbe într-o gondolă, au să se legene într-un hamac ; şi vor duce o viaţă uşoară şi largă ca hainele de mătase de pe ei, caldă şi înstelată ca nopţile blînde pe care le vor contempla. Cu toate acestea, pe nemărginirea acestui viitor pe care şi-l croia tu închipuirea nu se ivea nimic deosebit : zilele, toate splendide, se asemănau între ele, ca nişte valuri ; şi totul se legăna în zarea ncsfîrşită, armonioasă, albăstruie şi plină de soare. Dar, fie că fetiţa începea să tuşească în leagăn, fie să Bovary sforăia prea tare, Emma nu mai putea adormi decît spre dimineaţă, cînd zorile luceau în geamuri, iar micul Justin deschidea, în piaţă, obloanele farmaciei.

îl chemase pe domnul Lhcureux şi-i spusese :

—  O să-mi trebuiască o manta, o manta mare, cu guler lag, căptuşit.                                                  ,

—  Plecaţi într-o călătorie ? o întrebă el.

205

—  Nu, dar… n -are a face, şi mă pot bizui pe dumneata, nu-i aşa ‘:… Şi cît mai repede !

Lheureux făcu o plecăciune.

—  Şi-o să-mi mai trebuiască, îşi aduse amintea ea, o ladă… nu prea grea… uşor de mînuit,

—  Da, da, înţeleg, de vreo nouăzeci şi doi de centimetri pe cincizeci, cum se face acuma.

—  Şi o valiză de mînă.

„Cu siguranţă că s-au certat11, gîndi Lheureux.

—  Şi, poftim, zise doamna Bovary, scoţînd ceasul de Ia cingătoare, luaţi asta ; să vă despăgubiţi din el.

Dar negustorul începu să spună că nu-i nevoiej că se cunoşteau ; că avea toată încrederea în ea. Ce ‘copilărie ! Cu toate acestea ea stărui să ia măcar lanţul ; şi Lheureux îl şi pusese fă buzunar şi era gata să plece, cînd Emma-I chemă iar.

—  O sa le ţii toate la dumneata. în ce priveşte mantaua — şi aici avu aerul că se gîndeşte bine — nici asta să n-o adinei ; să-mi dai numai adresa croitorului şi să-l înştiinţezi s-o ţină la dispoziţia mea.

Urmau să fugă luna viitoare. Emma avea să plece din Yea-ville ca şi Eum s-ar duce sa facă tîrguieli la Rouen. Rodelphe avea să reţină locurile, să scoată paşapoartele şi chiar să serie la Paris, ca să aibă la dispoziţie o diligentă întreaga, pînă la Marsilia, unde aveau să cumpere o caleaşca, iar de acolo si continue, fără oprire, pe drumul Genevei. Emma trebuia să aibă grijă sa trimită bagajele la Lheureux, de urade sa fie duse de-a dreptul la Rândunica, astfel ca aimeni să nu bănuiască ceva ; în toate astea, nici pomeneală de fetiţă. Re-«tolptae se ferea să vorbească ; iar Emma… poate că nici r»u se gîndea.

Rodolphe voi să mai amînc pe două săptămîni, ca sa-şi termine nişte treburi ; apoi, după opt zile, mai ceru alte cincisprezece, după care se prefăcu bolnav ; pe urmă plecă undeva ;

luna august trecu şi, după toate întîrzierile astea, hotărîra să plece neapărat la 4 septembrie, într-o luni.

în sfîrşit veni sîmbăta dinaintea plecării.

Rodolphe veni în seara aceea mai devreme ca de obicei.

—  Gata tot ? îl întrebă ea.

—  Da.

Se plimbară apoi împrejurul unui strat de flori şi se duseră să stea jos, lîngă terasă, pe brîul zidului.

—  Eşti trist, zise Emma.

—  Nu, de ce ?

Şi cu toate acestea se uita la ea ciudat, drăgăstos.

—  Eşti trist că pleci, începu Emma iarăşi, că laşi ceea ce ţi-i drag, viaţa ta ? Ah, înţeleg… Dar eu nu am nimic pe lume ! Tu eşti totul pentru mine. De aceea am să fiu şi esu totul pentru tine, am să-ţi fiu familie, am să te îngrijesc, am să te iubesc.

—  Ce îneîntătoare eşti, ziise el, luînd-o în braţe.

—  Adevărat ? exclamă ea cu un rîs plin de voluptate. Mă iubeşti ? Atunci jură-mi !

—  Dacă te iubesc, dacă te iubesc ? ! Dar te ador, dragostea mea !

Rotundă, roşiatică, îuna se înălţa la orizont, la capătul pajiştii. Se ridica repede printre crengile plopilor, care o ascundeau din loc în loc, ca o perdea neagră, găurită. Apăru apoi, sclipitor de albă, pe cerul gol, pe care-l lumina ; şi atunci, înce-tinindu-şi mersul, aruncă deasupra rîului o pată mare, în care jucau puzderii de stele, şi licărirea asta de argint -se răsucea parcă pînă-n fund, ca un şarpe fără cap, plin de solzi luminoşi. Toate astea mai semănau cu un monstruos candelabru, de-a lungul căruia se prelingeau picături de diamant topit. în jurul lor se aşternea o noapte liniştită ; perdele de-ntuncric umpleau frunzişurile. Cu ochii pe jumătate închişi, Emma trăgea în piept, ca-ntr-un oftat adînc, adierea vîntului răcoritor. Pier-

207

dup cu totul în visarea carc-i cotropea, mi scoteau nici o vorbă. Simţeau iarăşi în inima lor duioşia primelor zile de dragoste, plina şi tăcută, ca apele rîului ce curgea cu toată moliciunea pe care-o aducea parfumul de lămîiţă ; ea răsfrîngca în amintirile lor umbre mai nemărginite şi mai melancolice decît umbrele sălciilor nemişcate care se întindeau pe iarbă. Deseori cîtc o vietate de noapte, vreun arici sau vreo nevăstuică, foşnea prin frunze, pornind la vînătoare, sau, cînd şi cînd, se auzea căzînd singură, de pe spalier, cîte o piersica coaptă.

—  Ah, ce noapte frumoasă ! spuse Rodolphe.

—  Vom avea şi altele, răspunse Emma. Şi, ca şi cum ar fi vorbit în gînd : Da, ce plăcut va fi să călătoreşti… Şi, totuşi, de ce mi-i inima îndurerată ? Să fie teama de necunoscut ? Despărţirea dc-atîtca obişnuinţe… sau, mai degrabă… Nu, din prea mare fericire. Ce slabă sînt, iiu-i aşa ? Iartă-mă !

—  Mai e timp ! exclamă el. Gîndeşte-te bine, să nu te caieşti pe urmă !

—- Niciodată ! răspunse ea din tot sufletul. Apoi, apropi-indu-se de el : Ce nenorocire ar putea să mi se-ntîmple ? Nu-i deşert, nu-i prăpastie, nici ocean pe care nu le-aş putea trece cu tine. Cu cît vom trăi mai mult împreună, viaţa va fi ca o îmbrăţişare tot mai strînsă, mai deplină ! Nu ne va mai tulbura nimic, nici o grijă, nici o piedică ! Vom fi singuri, numai unul al altuia, pe veci… Dar vorbeşte, raspunde-mi !

Rodolphe repeta, în răstimpuri, mereu : „Da… Da…” Emma îi trecuse mîna prin păr şi spunea într-una cu o voce copilărească, în ciuda lacrimilor carc-i curgeau şiroaie :

—  Rodolphe 1 Rodolphe !… Ah ! Rodolphe, scumpul meu Rodolphe !

Bătu miezul nopţii.

—  Miezul nopţii ! spuse ca. Hai, ziua s-a dus !  Mai avem una !

I

El se sculă să plece ; şi, ca şi cum mişcarea pe care-o făcea ar fi fost semnalul fugii lor, Emma, luîncî deodată un aer vesel, întrebă :

—  Ai paşapoartele ?

—  Da.

—  Nu uiţi nimic ?

—  Nu.

—  Eşti sigur ?

—  Sigur.

—  Ai să mă aştepţi la hotel „Provence”, nu-i aşa ?… La amiază.

Rodolphe dădu din cap.

—  Aşadar, pe mîine ! spuse Emma cu o ultimă alintare. Şi se uită după dînsul cum se-ndepărtează.

Rodolphe se uita înapoi. Alergă după el şi, aplecîuduse pe malul apei printre mărăcini, strigă :

—  Pe mîine !

Rodolphe trecuse de cealaltă parte a rîului şi mergea repede pe pajişte.

După cîte va minute, Rodolphe se opri, şi cînd o văzu în rochia ei albă, picrzîndu-se încetul cu încetul în întuneric, ca o fantomă, inima începu să-i bată atît da tare, că trebui să se rezeme de un copac să nu cadă.

—  Nătărău mai sînt, spuse el, înjurînd  îngrozitor.  Oricum, era o amantă drăguţă !

Şi-n aceeaşi clipă frumuseţea Emmei, cu toate plăcerile dragostei lor, îi năvăli în minte iar. La început se înduioşa, apoi, revoltîndu-se împotriva ei, exclamă gesticulînd :

—  La urma urmelor, nu mă pot expatria, sa am grija unul copil…

îşi spunea toate astea ca să se îmbărbăteze mai tare.

—  Şi, de altfel, ce încurcături, ce cheltuiala… A, nu, nu ! De o mie de ori nu ! Ar fi din cale-afară de idiot !

208

209

XIII

Abia ajuns acasă, Rodolphe se şi aşeză la birou, sub capul de cerb pe care-l avea în perete ca trofeu. Dar cînd luă tocul în mînă, nu găsi ce să scrie şi, rezemîndu-se în coate, căzu pe gînduri. Avea impresia că Emma se pierdea într-un trecut îndepărtat, ca şi cum hotărîrea pe care-o luase acum pusese deodată între ei o distanţă uriaşă.

Ca să mai atingă ceva de-al ei, se duse să caute în dulap, la capul patului, o veche cutie de porţelan de Reims unde-şi încuia de obicei scrisorile primite de la femei şi care împrăştie un miros de mucegai şi de trandafiri veştezi. Mai întîi zări o batistă plină de pete ieşite de vreme. Era o batistă de-a ei şi o păstra de cînd, o dată, la plimbare, îi cursese sînge din nas ; nu-şi mai aducea aminte cînd. Alături era, izbindu-se de toate colţurile cutiei, miniatura pe care i-o dăduse Emma ; îmbrăcămintea i se păru pretenţioasă, iar privirea ei galeşă, de cel mai jalnic efect ; apoi, tot uitîndu-se la imaginea aceea şi tot evocînd amintirea modelului, încetul cu încetul trăsăturile Emmei se învălmăşiră în amintirea lui, ca şi cum chipul viu şi cel pictat, frecîndu-se între ele, s-ar fi şters unul pe altul. în cele din urmă, îi citi cîteva scrisori ; erau pline de amănunte cu privire la călătoria lor, scurte, insistente şi practice, ca nişte scrisori de afaceri. Vru să le mai vadă pe cele lungi, pe cele de altădată ; ca să le găsească în fundul cutiei, Rodolphe le răscoli pe toate, şi, fără să-şi dea seama, începu să scormonească în mormanul acela de hîrtii şi de lucruri, claie peste grămadă, dînd peste buchete de flori, o jartieră, o mască neagră, ace, şuviţe de păr… şuviţe de păr castanii, blonde ; unele dintre ele chiar, agăţîndu-se de înfloriturile de tinichea ale cutiei, se rupeau cînd o deschidea.

Rătăcind aşa printre amintiri, cerceta scrisul şi stilul scrisorilor, tot atît de felurite ca şi ortografia lor. Erau scrisori

210

pline de dragoste, sau vesele, glumeţe ori melancolice, unele cereau dragoste, altele cereau bani. Cîte-un cuvînt îi amintea un chip, anumite gesturi, sau sunetul unei voci ; uneori- însă nu-i mai trezeau nici o amintire.

într-adevăr, toate aceste femei, năvălind deodată în mintea lui, se stinghereau unele pe altele şi deveneau din ce în ce mai mici, ca şi cum dragostea care ajunsese la acelaşi nivel ar fî şters deosebirile dintre ele. Apucînd deci tot teancul; de scrisori răvăşite, se juca vreo cîteva ciipe, vînturîndu-le în cascadă, din mîna dreaptă în cea stîngă. în cele din urma, plictisit, toropit, Rodolphe se duse să pună cutia la loc în dulap, spunîn’d :

— Ce grămadă de gogoşi !…

Ceea ce rezuma, pe scurt, părerea lui; căci plăcerile, asemeni- şcolarilor în curtea unuL liceu, îi hătătoriseră’ atît de mult mima, îneît nici un fie de iarbă nu mai încolţea, şi tot ce: trecea pria ea, mai bezmetic decît copiii, nu-i lăsa, nici măcar ca aceştia, un nume zgîriat pe pereţi.

„Hai, îşi zise el, să începem !”

Şi începu să scrie :

„Curaj, Emmay cura]! Nu vreau să-ţi stric viaţa.” „La urma urmelor, asta-i adevărat, gîndi Rodolphe ; of as în interesul ei ; sîht un om cinstiţi.”

„Tenti gnd’u bine la botSrîrea pe azra-ai luat-o ? Iţi dai seama îh ce prăpastie te aram, bietul meu îngeraşi Nu, nu-i aşa? Porneai încrezătoare ;i nebună, în fericire, îh viitor… Ah, nenorociţii de noi! Nebuni ce sîntem .'”

Aici Rodolphe se opri, ca să găsească o scuză mai potrivită

„Dacă i-aş spune că mi-ani pierdut toată averea ? A, nu, şi de altfel asta n-ar fi o piedică. Ar însemna sa înceapă de la capăt mai tîrziu. Parcă o poţi face pe o femeie ca asta să-şi vîre’muiţile-n cap ?”

După ce se mai gîndi, adaugă :

„N-am sîi te uit, crede-rnă, şi voi avea întotdeauna pentru dumneata un devotament profund, dar într-o zi, mai curînd sau mai tîrziu, înflăcărarea aceasta (astai soarta a tot ce-i omenesc) s-ar fi domolit, fără îndoială! Ne-am fi săturat unul de altul şi chiar cine ştie dacă n-aş fi avut cumplita durere de a-ţi vedea remuşcările şi de a lua parte eu însumi la ele, de vreme ce eu le-aş fi pricinuit. Numai ghidul suferinţelor ce le vei simţi mă chinuieşte, Emma ! Vită-mă ! De ce a trebuit să te cunosc ? De ce erai atît de frumoasă ? Să fie oare vina mea f Dumnezeule ! nu, nu, numai fatalitatea e de vina f . i

„lata un cuvînt care impresionează totdeauna”, îşi spuse el.

„Ah! dacă ai fi fost una din acele femei uşuratice cum sînt atîtea, cu siguranţă că aş fi putut să încerc, din egoism, o experienţă care, în acest caz, ar fi fost fără primejdie pentru dumneata. Dar acea dulce înflăcărare, din care vin totodată şi farmecul şi zbuciumul dumitale, le-a împiedicat să înţelegi, adorabilă femeie, falsitatea situaţiei în care ne-am fi găsit. La început nici eu nu m-am gîndit la asta, şi stăteam fericit la umbra acestei fericiri desăvîrşite ca la umbra arborelui morţii*, fără să-mi dau seama de ceea ce mă aşteaptă.”

„O să creadă poate că renunţ din zgîrcenie. Ei, creadă ce-o pofti ! Puţin îmi pasă, îmi trebuie să sfîrşesc odată !”

„Lumea e necruţătoare, Emma. Ne-ar fi urmărit pretutindeni. Ai fi avut de îndurat întrebări indiscrete, calomnia, dispreţul, poale şi insulta. Să le insulte pe dumneata! Oh!… Şi eu, care-aş fi vrut să le ridic pe-un tron! Eu, care-ţi iau cu mine amintirea ca pe-un talisman! Căci mă pedepsesc, exilîndu-mă, pentru tot răul pe care ţi l-am făcut. Plec, Unde f Nu Ştiu nimic, sînt ca nebun! Adio! Fii totdeauna bună ! Păstrează amintirea nenorocitului care te-a pierdut. învaţ-o pe Berthe numele meu, ca să-l pomenească în rugăciunile ei.”

Flacăra celor două luminări tremura. Rodolphc se sculă să închidă fereastra, iar cîivd se aşeză la loc :

„Mi se pare că asta e tot. Ah, încă ceva, nu cumva să vie su-mi bată capulI”

1 Mancenillier — copac ce creşţ- în Amile şi America Ecuatorială, zis ţi arborele-otrăWt sau arborele-morţii.

212

,,Cînd vei citi aceste iriile rînduri, eu voi fi departe ; căci am voit să dispar cil mai repede, ca să înlătur ispita de a te revedea. FU tare! Mă voi întoarce; şl poate că, mai tîrziu, vom vorbi amîndoi, foarte rece, de fosta noastră dragoste. Adio!”

Şi mai adăugă un ultim adio, despărţit în două cuvinte : ,,A Dieu 1″ ceea ce găsea că este foarte elegant.

„Ei, acuma cum închei ? se întrebă el. Al dumitale prea-devotat… Nu. Al ditmilale prieten ?… Da, aşa : Al dumiiale prieten.”

Reciti scrisoarea. I se păru bună.

„Biata femeie ! se gîndi el înduioşat. O să mă creadă mai nesimţitor decît o stană de piatră; ar fi trebuit şi cheva lacrimi pe deasupra ; numai că eu nu pot plînge ; asta nu-i vina mea.” Şi atunci, turnîndu-şî puţină apă într-un pahar, Rodoîphe îşi muie degetul şi lăsă să cadă de 6us o picătură mare, care făcu o pată ştearsă de cerneală ; apoi, vrînd să sigileze scrisoarea, dădu peste pecetea Amor nel cor.

„Asta nu-i deloc potrivită. Ei, la urma urmei, ce-are-a face !”

După care trase trei pipe şi se duse la culcare.

A doua zi, cum se sculă (era cam pe la 2, dormise pînâ tîrziu), Rodoîphe spuse să-i culeagă un paneraş cu caise. Puse scrisoarea în fund, sub nişte frunze de vie, şi-i porunci Iui Girard, argatul lui, să-l ducă ‘cu băgare de seamă la doamna Bovary. Aşa făcea totdeauna cînd voia să-i ajungă o scrisoare, trimiţîndu-i, după anotimp, fructe sau vînat.

— Dacă te întreabă ceva de mine, să-i spui că am plecat într-o călătorie. Trebuie să-i dai panerul chiar ei, în mînă… Pleacă şi fii cu băgare de seamă !

Girard îşi puse bluza cea nouă, acoperi ‘caisele cu o batista, fnnodînd-o împrejurul panerului, şi, cu paşi mari şi greoi, îti papucii lui cu tălpi de lemn ţintuit, apucă liniştit drumul spre Yonville.

21:3

Cînd sosi, doamna Bovary tocmai aranja cu Felicite, pe masa de la bucătărie, un teanc de albituri.

— Iaca, zise argatul, v-a trimis stăpînul nostru asta.

Emma presimţi că s-a întîmplat ceva rău, şi, tot căutînd vreun ban în buzunar, se uită cercetător la ţăran cu ochii rătăciţi, pe cînd el o privea înmărmurit, neînţelegînd cum se face că un asemenea dar poate să tulbure atît de tare pe cineva. în sfîrşit, argatul plecă, Felicite rămase. Emma nu se mai puiu stăpîni, dădu fuga în sală, de parcă ar fi vrut să ducă acolo caisele, răsturnă paneraşul, smulse frunzele, găsi scrisoarea, o deschise şi, ca şi cum în urma ei ar fi izbucnit un foc groaznic, Emma începu să alerge înspaimîntată spre camera ei.

Charles era acolo ; îl zări ; el spuse ceva ; Emma nu auzi nimic şi continuă să urce treptele în fugă, gîfîind, pierdută, ca beată, ţinînd mereu în mînă bucata aceea groaznică de hîrtie care-i trosnea între degete ca o foaie de tablă. La etajul al doilea se opri în faţa uşii de la pod, care era încuiată.

Atunci voi să se liniştească ; îşi aduse aminte de scrisoare ; trebuia s-o termine şi nu avea curajul. De altfel, unde ? Cum ? Are s-o vadă.

„A, nu, îşi spuse ea, aici o să fie bine.”

Emma împinse uşa şi intră.

De pe acoperişul de olane venea o căldură apăsătoare, care-i strîngea tîmplele şi o înăbuşea ; se tîrî pnă la mansarda închisă, trase zăvorul şi deodată ţîşni o lumină orbitoare.

în faţa ei, pe deasupra acoperişurilor, cîmpul se întindea cît vedeai cu ochii. Jos, sub ea, piaţa satului era pustie ; pietrele trotuarului sclipeau, moriştile de vînt de pe coamele caselor stăteau neclintite ; la colţul străzii, de la un etaj mai jos, porni un fel de uruit cu ţiuituri pe diferite tonuri : Binet lucra la strung.

Se rezemase de pervazul lucarnei şi recitea scrisoarea cu rînjete de mînie: Dar cu cît îşi încorda atenţia, cu atît gîndu-

211

rile i se învălmăşeau. îl vedea, îl auzea, îl cuprindea cu amîn-două braţele ; şi bătăile inimii, care izbeau sub sînt ca nişte lovituri puternice de berbec, veneau grăbite una după alta, cînd mai repezi, cînd mai rare. îşi arunca privirea jur împrejur, dorind parcă să vadă tot pămîntul surpîndu-se. De ce să nu isprăvească odată cu viaţa ? Cine-o împiedica ? Era liberă, înainta şi se uită la caldarîm, îndemnîndu-se : „Haide ! haide r

Raza de lumină care se urca de jos drept către ea îi trăgea spre prăpastie greutatea trupului. I se părea că piaţa se ridică clătinîndu-se de-a lungul zidurilor, şi capetele podelei se înclinau ca o corabie legănată de valuri. Era chiar la margine, aproape suspendată deasupra văzduhului nesfîrjit. Albastrul cerului o împresura, aerul se învălmăşea în capul ei găunos, n-avea decît să se lase în voie, atrasă ; şi uruitul strungului nu mai contenea, ca o voce furioasă care o chema mereu.

—  Emma ! Emma ! se auzi glasul lui Charles. Se opri.

—  Dar unde eşti ? Vino !

La gîndul că de-abia scăpase de la moarte, era cît pe ce să leşine de spaimă ; închise ochii; apoi deodată tresări, simţind o mînă atingîndu-i mîneca ; era Felicite.

—  Vă aşteaptă domnul, coniţa ; supa-i pe masă. Şi trebui să coboare ! Trebui să se aşeze la masă !

încercă să mănînce. Mîncarea-i rămînca în gît. Atunci îşi desfăcu şervetul, ca şi cum ar fi vrut să cerceteze cîrpiturile făcute, şi chiar se apucă, cu adevărat, să facă treaba asta, să numere firele ţesăturii. Deodată îşi aduse aminte de scrisoare. Nu cumva o pierduse ? Unde s-o găsească ? Dar îşi simţi cugetul atît de sleit, îneît pînă la urmă nu putu să născocească un pretext ca să plece de la masă. Devenise ş.i iasă ; se temea de Charles ; ştia tot, cu siguranţă ! într-adevăr, el rosti într-un mod ciudat aceste cuvinte :

215

—  Pe cît se p«we, n-o sa-l vedem prea curînd pe domnul Rodolphe.

—  Cine ţi-a spus ? întreba ea tresărind.

—  Cine mi-a spus ? repetă cam mirat de tonul ei repezit. Girard, pe care l-am întîlnit adineauri în uşă la „Cafeneaua franceză”. A plecat Într-O călătorie, sau ars de gînd să plece.

Emma suspină.

—  Dar ce te mira ? Aşa pleacă el din cînd în cînd, ca să se distreze, şi zău că-i dau dreptate. Cînd ai avere şi eşti burlac !… De altfel, prietenul nostru ştie să petreacă, nu glumă ! Mare şmecher ! Domnul Langlois mi-a povestit…

Din bună-cuviinţa tăcu, fiindcă intră servitoarea, care începu să pună la loc în paneraş caisele împrăştiate pe etajeră. Fără să observe că nevastă-sa se înroşise, Charles spuse sa i le aducă, luă una şi muşcă dintr-însa.

—  O, minunată ! exclamă ci. Ţine, gustă.

Şi-i întinse pancraşul, pe care Emma-I dădu încetişor la o parte.

—  Miroase măcar : ce aromă ! insistă el, treeîndu-i de mai multe ori pancraşul pe la nas.

—  Ma înăbuş ! exclamă ea, sculîndu-se deodată. Dar grin-tr-o încordare de  voinţă spasmul  acesta trecu. Apoi : Nu-i nimic, spuse, nu-i nimic ! Ceva nervos. Stai şi mănjncă.

Căci se temea să nu înceapă s-o întrebe, să se îngrijoreze, M n-o mai lase în pace.

Ca să-i fie pe plac, Charles se aşeză la loc, scuipînd in mina sîmburii de caise, pe care-i punea pe urmă în farfurie.

Deodată trecu la trap, prin piaţă, un tilbmy albastru. Emma scoase un ţipăt şi căzu ţeapănă jos, pe spate.

într-adevăr, după multă chibzuinţă, Rodolphe se hotărisc să plece la Roucn. Şi cum de la La Huchette la Buchy nu i alt drum dccît prin Yonville, trebui să treacă prin sat, şi Emma îl recunoscu la lumina felinarelor care spintecau amurgul ca un fulger.

216

Auzind zarva din casă. farmacistul veni în fuga mare. Masa, cu farfurii cu tot, fusese răsturnată ; sos, carne, cuţite, solniţa, serviciu de untdelemn erau împrăştiate în toată sufrageria; Gharles striga după ajutor; Berthe, înspăimîntată, ţipa; iar Felicite, căreia-i tremurau mîinile, desfăcea şireturile doamnei, care se zvîrcolea cu zvîcniri convulsive.

—  Mă reped, zise spiţerul, să caut în laborator  la mine nişte oţet aromat.

Apoi, cînd Emma, rcspirînd din sticluţă, începu să deschidă ochii, exclamă :

—  Eram sigur ! Asta e-n stare sa trezească şi-un mort!

—  Vorbeşte ! zicea Charles. Vorbeşte ! Vino-ţi în fire. Sînt cu, Charles al tău, care te iubeşte aşa de mult! Mă cunoşti ? Uite-ţi fetiţa : sărut-o !

Copilul întindea braţele spre maică-sa, să se atîrne de gîtul ei. Dar, întorcând capul, Emma spuse cu o voce întretăiată :

—  Nu, nu… nimeni ! Leşină iar. O puseră în pat.

Şedea culcată, cu gura deschisă, cu ochii închişi, cu mîinile întinse, nemişcată şi albă ca o statuie de ceară. Din ochi se prelingeau două pîrîiaşe de lacrimi, care picurau încet pe pernă.

Charles sta în picioare în fundul dormitorului, iar farmacistul, alături de ci, era tăcut şi îngîndurat, aşa cum se cuvine în împrejurările serioase din viaţă.

—  Liniştiţi-vă, zise el, făcîndu-i semn cu cotul, cred că a trecut criza.

—  Da, acum se odihneşte puţin ! răspunse Charles, care se uita la ea cum doarme. Biata femeie !… Iar a apucat-o !

Homais îl întrebă atunci cum i-a venit. Charles îi răspunse că i-a venit aşa, deodată, pe cînd mînca nişte caise.

—  Nemaipomenit!… exclamă farmacistul. S-ar putea însă ca tocmai din cauza caiselor să fi leşinat! Sînt unele firi aşa de sensibile la anumite mirosuri ! Ar fi un frumos studiu de

217

L

făcut, atît sub ropart patologic, cît şi sub cel psihologic. Preoţii, care întotdeauna au amestecat mirodeniile în slujbele lor, ştiau bine ce importanţă au. O fac ca să-şi amorţească judecata şi să cazi în extaz, ceea ce de altfel e uşor de obţinut de la persoanele de sex slab, care sînt mai delicate decît Celelalte. Se pomenesc cazuri cînd au leşinat fiindcă le-a mirosit a corn ars sau a pune proaspăta…

—  Luaţi scama să n-o treziţi! zise încet Bovary.

—  Şi nu numai fiinţele omeneşti, continuă spiţerul, suferă de  asemenea anomalii, ci chiar  şi animalele. Aşa, de pilda, cunoaşteţi desigur efectul atît de ciudat, afrodiziac, pe care nepeta cataria, în popor zisă şi iarba-pisicii, îi produce asupra speţei feline ; şi, pe de altă parte,  ca să  dau  un caz a  cărui autenticitate o garantez, Bridoux (unul din foştii mei camarazi, care acum stă în strada Malpalu) are un cîine care-ncepe să se zvîrcolcască în convulsium de îndată ce-i arăţi o tabacheră. Deseori chiar dă cu el reprezentaţii în faţa prietenilor, în pavilionul lui din pădurea Guillaume.  Ţi-ar veni  a  crede că un simplu praf de strănutat ar putea să provoace un asemenea dezastru în organismul unui patruped ? Nespus de ciudat, nu-i aşa ?

—■ Da, zise Charles, care nu asculta.

—  Asta ne dovedeşte, continuă celalalt, zîmbind cu un aer de   uşoară   înfumurare,   nenumăratele   zdruncinări   ale   sistemului nervos. Cît despre doamna, să vă spun drept, totdeauna mi s-a părut o adevărată senzitivă. De aceea, dragul meu prieten, n-am să vă recomand nici unul din acele aşa-zise leacuri care, sub motiv că atacă simptomele, atacă săiiătaitea. Nu, fără medicanicntaţie ‘n-utilă ! Regim, atîta tot ! Scdative, emoliente, îndulcitoare. Şi, apoi, ou credeţi oare că ar trebui poate să-i stimulaţi imaginaţia ?

—  în ce fel ? Cum ? întrebă Bovary.

218

—  A ! Asta-i chestiunea ! Asta-i în realitate  chestiunea : That ist  the gueslion! * cum citeam deunăzi într-un  ziar.

Insă Emma, trezindu-se, începu să ţipe :

—  Dar scrisoarea ? Dar scrisoarea ?

Crezură că aiurează ; cu adevărat, însă, delirul începu de la miezul nopţii ; se declară o febră cerebrală.

Timp de patruzeci şi trei de zile Charles nu se clinti de lîngă ea. Nu mai vru să audă de bolnavi, nu se mai ‘culca, mereu îi lua pulsul, îi punea muştar, comprese cu apă rece. îl trimitea pe Justin pînă la Neufchâtel să-i caute gheaţa, gheaţa se topea pe drum ; îl trimitea iar. îl chemă la consult pe domnul Canivet; îl aduse de la Rouen pe fostul său profesor, doctorul Lariviere ; era disperat. îl înspăimînta mai ales faptul că Emma era abătută ; nu scotea o vorbă, nu auzea nimic, ba părea chiar că nu suferă deloc, ca şi cum trupul şi sufletul s-ar fi odihnit după atîta zbucium.

Pe la mijlocul lui octombrie putu sa se ridice şi sa stea în pat rezemata de perne. Charles începu să plîngă cînd o văzu mîncînd prima felie de pîine cu dulceaţa. îşi recăpăta puterile ; se scula cîteva ceasuri după-amiază, şi într-o zi, cînd se simţi mai bine, Charles o luă de braţ şi încercă să facă cu ea o plimbare prin grădină. Frunze moarte acopereau nisipul de pe alei ; ea mergea încet, tîrîndu-şi papucii, şi, rezemată de umărul lui Charles, surîdea mereu.

Merseră aşa pînă în fund, aproape de terasa. Ea se îndrcpiă încetişor, îşi duse mîna streaşină la ochi, ca să vadă mai bine, şi se uită departe, departe de tot, dar nu se vedeau în zare decît nişte focuri mari de iarba uscată, fumcgînd pe coline.

— Ai să te oboseşti, draga inca, zise Bovary. Şi împin-gînd-o cu blî-ndeţe, ca să intre în chioşc : Stai pe banca asta ; o sa-ţi facă bine.

1 To bc or not to bc, that is the question — ..A fi sau a nu fi, acearta c  întrebarea”  (engl.).  ultimul vers din cunoscutul  mrnolog  ai  lui  flamlrt.

219

O, nu, nu aîci, nu aici, spuse ea cu o voce sfîrşită.

Simţi că ameţeşte, şi chiar din seara aceea boala începu iar, cu manifestări mai nesigure, cc-i drept, dar mai complicate. O dureau cînd inima, ‘cînd pieptul, cînd capul, cînd mîinile şi picioarele. începu să aibă vărsături, în care Charles bănui primele simptome de cancer.

Şi, pe lîngă toate astea, bietul om avea şi greutăţi băneşti.

XIV

în primul rînd nu ştia ce-i de făcut ca să-} despăgubească pe domnul Homais de toate medicamentele pe care le luase de la dînsul ; şi cu toate că el, ca medic, ar fi putut să nu le plătească, se simţea cam stingherit de această datorie. Apoi, cheltuielile casei, acum, cînd bucătăreasa era stăpînă, ajunseseră înspăimîntătoare ; notele de plată plouau cu nemiluita ; furnizorii începură să murmure ; îl hărţuia mai ales domnul Lheureux. în adevăr, cînd boala Emmei era în toi, el, profi-tînd de această împrejurare ca să încarce factura, adusese repede mantaua, valiza, două lădiţe în loc de una şi încă o mulţime de alte lucruri. Degeaba îi spuse Charles că nu mai avea nevoie de ele, negustorul îi răspunse pe-un ton obraznic că toate aceste obiecte îi fuseseră comandate şi că nu le ia înapoi ; de altfel, asta ar însemna s-o supere pe doamna tocmai acum în timpul convalescenţei ; să se gîndeasca bine domnul ; într-un cuvînt, era hotărît ca mai degrabă să-l dea în judecată decît să renunţe la drepturile lui şi şă-şi ia marfe. Ca urmare, Charles porunci să i le ducă la prăvălie. Felicite însă uită ; şi cum el avea alte griji, nimeni nu se mai gîndî li asta ; domnul Lheureux nu se lăsă ; şi, cînd ameninţînd, cînd

220

vaicăruvdu-sc, învîrti aşa fel lucrurile, iacii pînă la urmă Bovary iscăli o poliţă cu scadenţa peste şase luni. Dar de-abia semnase poliţa, şl—I veni în cap o idee îndrăzneaţă : să împrumute de la domnul Lheureux o mie de franci. întrebă deci, cam stînjenit, dacă n-ar fi chip să aibă mia asta, adăugind că i-ar trebui pentru un an şi cu orice dobîndă ar vrea. Lheureux alergă la prăvălie, aduse banii şi dictă o altă poliţă, prin ‘care Bovary declara că se obligă să plătească la ordin, la 1 septembrie viitor, suma de una mie şaptezeci de franci, ceea ce, împreună cu cei o sută optzeci, datoraţi mai înainte, făcea o mic două sute cincizeci în cap. împrumutînd astfel cu un procent de şase la sută, sporit cu încă un sfert drept comision, iar mărfurile adueîndu-i mai bine de o treime cîştig, asta trebuia să-i dea, în douăsprezece luni, un profit de o sută treizeci de franci ; şi el mai trăgea nădejde că afacerea n-o să se oprească aici, că n-o să-i poată plăti poliţele, că are să le preschimbe, şi că bieţii lui bănuţi, îndcpîndu-se la doctor ca-ntr-un sanatoriu, au să i se întoarcă într-o zi cu mult mai dolofani, dc-o să-i crape sacul.

De altfel, îi mergea bine în toate. Se adjudecase asupra lui o furnitură de cidru pentru spitalul din Neufchâtel ; domnul Guillaumin îi făgăduia nişte acţiuni la uzinele de turbă din Grumesnil şi visa să înjghebe o nouă cursa de diligentă între Arcticii şi Rouen, care, fără îndoiala, avea să ruineze în curînd hodoroaga „teului de aur”, şi care, mergînd mai repede, fiind mai ieftină şi ducînd mai multe bagaje, o să aducă astfel tot comerţul din Yonville în mîna lui.

Charles se întreba de multe ori în ce chip o să poată el restitui la anul atîţia bani ; şi căuta, născocea mijloace de scăpare, ca, de pildă, să ceară de la tatăl lui sau să vîndă ceva. Dar bătrînul nici n-o să vrea să audă, iar el nu avea ce să vîndă. Dădea atunci de atîtca încurcături, că nici nu mai îndrăznea să se gîndeasca la ceva atît de neplăcut. îşi făcea mustrări că pentru toate astea o uita pe Emma, ca şi cum toate

221

clipele lui aparţineau acestei femei, şi negîndindu-se necontenit la dînsa, i-ar fi răpit ceva.

Iarna fu aspră. Convalescenţa Emmei — lungă. Cînd era frumos, îi împingea fotoliul lîngă fereastra care dădea spre piaţă ; căci acum nu putea suferi grădina, şi obloanele din partea aceea erau mereu închise. Ceru să-i vîndă calul ; tot ee-i plăcuse altădată nu-i mai plăcea acum. Parcă nu se mai gîh-dea decît cum să se îngrijească. Stătea în pat, lua cîte o mica gustare, suna servitoarea ca s-o întrebe ce se-aude cu ceaiurile ei medicale sau ca să stea de vorbă cu dînsa. Zăpada de pe acoperişul halelor arunca în cameră o lumină alba, nemişcată ; pe urmă începu să plouă. Şi Emma aştepta zilnic, cu un fel de înfrigurare, repetarea de neînlăturat a evenimentelor mărunte care totuşi n-o interesau deloc. Cel mai însemnat dintre ele era seara, cînd sosea Rîndunica. Atunci hangiţa striga, alte voci îi răspundeau, în timp ce lanterna lui Hîppo-lyte, care căuta cuferele de poclit, lucea ca o stea în întuneric. La amiază, Charles se-ntorcea acasă; pe urmă ieşea; dupâ aceea Emma lua o supă ; spre seara, pz la 5, copiii care se-ntorceau de la şcoală, tîrîndu-şi saboţit pe trotuar, băteau cu linia, unu! după altul, cîrligele obloanelor.

La ora aceea venea domnul Boumisien să o vadă. O întreba cum se mai simte, îi aducea noutăţi şi, vorbindu-i eu duhul blîndcţii şi printr-o flecăreală dulceagă, ce nu era lipsită de farmec, căuta «ă-i insufle credinţa în Dumnezeu. Numai cît îi zarea sutana, şi se şi înviora. într-o zi, cînd în toiul bolii se crezu în agonie, ceru s-o împărtăşească ; şi pe măsură ©e în camera ei se făceau pregătirile pentru slujbă, pe cînd se aranja în chip de altar scrinul pe care erau îngrămădite tot felul de siropuri, iar Felicite presăra pe jos dalii, Emma simţea ceva puternic trecînd pe deasupra ei, ceva care îi lua orice durere, senzaţie sau sentiment. Făptura ei potolită nu mai era în stare să gîndească ; începea o altă viaţa; i se părea că întreaga ei fiinţă, înălţîndu-se spre Dumnezeu, se pierdea frr

această dragoste ca tămîia aprinsă ce se pierde în fum. îi stropiră cearceafurile de pe pat cu agheasmă, preotul scoase, din sfîntul artofor, anafura albă ; şi, cutremurată de-o bucurie cerească, îşi întinse buzele să primească trupul Domnului, care i se înfăţişă. Perdelele se umflau împrejurul ei alene, ca nişte nori, iar razele celor două luminări, care ardeau pe scrin, îi apărură ca nişte aureole orbitoare. Atunci îşi lăsă iarăşi capul pe pernă, crezînd că aude în văzduh cîntecul harpelor îngereşti şi că, în cerul de azur, stînd pe un tron- de aur în mijlocul sfinţilor, care ţineau ramuri verzi de palmier, îl întrezăreşte pe Dumnezeu-tatăl, în toată slava sa, făcînd semn îngerilor cu aripi de foc să coboare pe pămînt ca s-o ducă pe braţe.

Această vedenie minunată îi rămase în amintire ca tot ce s-ar putea visa mai frumos, şi de aceea se silea şi acum să retrăiască aceeaşi senzaţie, care mai continua, dar nu atît de copleşitoare şi nici cu aceeaşi adîncă blîndeţe. Sufletul ei, istovit de trufie, se odihnea, în sfîrşit, în umilinţa creştină ; şi, savurînd plăcerea de a fi slabă, Emma contempla în sine nimicirea propriei voinţe, ce trebuia sa deschidă larg porţile ca să intre năvalnic harul ceresc. Existau deci, în loc de fericire, extaze mai mari, o altă dragoste mai presus de toate celelalte, fără contenire, fără sfîrşit, mereu mai copleşitoare. Printre amăgirile speranţei ei, întrezări ceva neprihănit plutind deasupra pămîntului, contopindu-se cu cerul în care visa să fie. Vru să ajungă o sfîntă. îşi cumpără mătănii, începu să poarte talismane ; îşi dorea să aibă în odaie, la căpătîiul patului, o raclă cu moaşte, încrustată cu smaragde, s-o sărute în fiecare seară.

Preotul se minuna de aceste înclinaţii, deşi găsea că această credinţă a Emmei, din prea multă rîvnă, ar putea pînă la urmă să ducă la erezie sau chiar la sminteală. Dar nefiind prea priceput în toate astea, de îndată ce întrecură o anumită măsură, îi scrise domnului Boulard, librarul înaltpreasfinţiei-

223

sale, să-i trimită ceva mai de seama, pentru o persoana feminina, care era plină de har. Cu aceeaşi nepăsare cu care ar fi trimis unor negri nişte articole de fierărie, librarul împacheta, claie peste grămadă, tot ce se căuta pe atunci în negoţul de cărţi religioase: mici manuale cu întrebări şi răspunsuri, pamflete bătăioase, în stilul domnului de Maistre, şi un fel de romane cu scoarţe roz şi stil dulceag, alcătuite de seminariştii trubaduri sau de scriitoare pedante şi pocăite. Erau printre ele : Gîndi(i-vă bine ; Omul de societate la picioarele Măriei, de domnul de…, decorat cit mai multe ordine ; Despre erorile lui Voltairc, pentru folosinţa tinerilor etc.

Doamna Bovary nu înţelegea încă destul de limpede aceste lucruri pentru ca să se ocupe de ele în mod serios; de altfel, te citi prea pripit. O enervau preceptele religioase ; nu-i plăcu trufia scrierilor polemice din pricina înverşunării cu care urmăreau oameni pe care ea nu-i cunoştea ; iar istorisirile profane cu iz religios i se părură scrise cu tttfta necunoaştere a vieţii, thdt o îndepărtară pe nesimţite de adevărurile pa care se aştepta sa le vadă dovedite. Stărui totuşi şi, atunci cînd cartea îi cădea din mîini, se credea cuprinsă de cea mai neprihănita melancolic catolică pe care un suflet curat poate s-o plăsmuiască.

Ch despre amintirea lui Rodolphe, o coborîse în adîncul inimii ei, unde stătea mai solemn şi mai nemişcat decît mumia unui rege într-o subterană. Din această mare dragoste îmbălsămată se raspîndea o mireasmă care, pătrunzînd pretutindeni, aducea rin parfum de blîndă iubire în atmosfera pură în care voia să trăiască. Cînd îngenunchea la pupitrul de rugăciune în .stil gotic, îndrepta către Domnul aceleaşi cuvinte dulci pe care altădată le murmura iubitului ci, în efuziunile adulterului. O făcea pentru ca astfel să trezească în ea credinţa ; dar din ceruri nu cobora nici o desfătare, şi se ridica, cu trupul ostenit, cu sentimentul nedesluşit al unei nemăsurate înşelăciuni. In mintea ci’, această căutare nu era decît un merit mai

224

mult, şi, în trufia evlaviei sale, Erama se asemuia cu acele nobile doamne de odinioară, a căror glorie o visase privind un portret al doamnei de la Valliere, şi care, tîrînd după ele eu atîta măreţie trena încărcată de podoabe a rochiilor lor lungi, se retrăgeau în singurătate ca să verse la picioarele lui Crist şiroaiele de lacrimi ale unei inimi rănite de viaţă.

Se dădu cu totul la milostenii exagerate. Cosea haine pentru săraci, trimitea lemne lehuzelor, iar într-o zi, cînd Charles ,se-ntoarse acasă, găsi în bucătărie trei derbedei, care stăteau la masă şi mîncati supă. Ceru să i se aducă iar fetiţa, pe care bărbatul ci, cît fusese ea bolnavă, o trimisese din nou la doica. Voia s-o înveţe sa citească ; oricît plîngca Bcrihe, ca nu se mai enerva. Era hotarîtă să fie resemnată şi iertătoare faţă de toţi. Orice ar fi spus, folosea un limbaj plin de expresii ideale. Spunea copilului :

— Ţi-au trecut crampele, îngeraşule ?

Doamna Bovary-mama nu găsea nimic de criticat, în afară doar de mania de a tricota cămăşi pentru orfani, în loc sa-şi pcticcască cîrpele de bucătărie. Dar sătulă de certurile de acasă de la ea, bătrîna se simţea bine în casa asta liniştită, şi chiai rămase pînă după Paşti, ca să scape de glumele batjocoritoare ale lui moş Bovary, care în fiece Vincre mare îşi comanda neapărat un cîrnat.                                                                     i

…în afară de soacră-sa, care o mai îmbărbăta puţin prin judecata ei dreaptă şi prin felul ci serios de a fi, Emtna mai avea aproape în fiecare zi şi alţi musafiri : doamna I.anglois, doamna Caron, doamna Dubrcuil, doamna Tuvache şi, nelipsit de la 2 la 5, minunata doamnă Homais, care niciodată n-a vrut să creadă nimic din tot ce se clevetea pe socoteala vecinei sale. Veneau s-o vadă şi copiii lui Homais, însoţiţi de Justin, care urca cu ei în cameră şi rămînea în- picioare lingă uşă, nemişcat, fără să scoată o vorbă. De multe ori chiar, doamna Bovary, ne-băgîndu-l de seamă, se apuca sa-şi facă toaleta. Mai îmîi îşi scotea pieptenele, scuturîndu-şi brusc capul. Cînd văzu Justin,

15 — Doamna Bovary

pentru întîia oară, tot părul acela care ajungea pînă la genunchi desfăşurîndu-şi inelele negre, a fost pentru el, un biet. copil, ca intrarea neaşteptată în ceva extraordinar şi nou, a cărui splendoare îl înspăimîntă.

Fără îndoială că Emma nu băga de seamă nici cît de atent, nici cît de sfios este Justin cu ea. Nu bănuia deloc că iubirea, care pierise din viaţa ei, fremăta acolo, lîngă dînsa, sub cămaşa aceea de pînză groasă, în inima aceea de adolescent deschisă de emanaţiile frumuseţii ei. De altfel, ea învăluia acum totul în atîta nepăsare, avea cuvinte pline de atîta prietenie, priviri pline de atîta mîndric şi manifestări atît de felurite, îneît nu se mai putea deosebi egoismul de dragostea creştinească, nici corupţia de virtute. Aşa, de pildă, într-o seară se înfurie pe servitoare, care îi cerea voie să plece de-acasă şi bolborosea cău-tînd un pretext, pentru ca apoi să-i spună deodată :

—  Vra să zică îl iubeşti ?

Şi fără să mai aştepte ca Felicite, care se-nroşise, să-i răspundă, adăugă cu un aer trist:

—  Hai, fugi ! Distrează-te !

La începutul primăverii puse să-i răscolească grădina de la un capăt la altul, cu toate protestele lui Bovary, care fu fericit totuşi să vadă că, în sfîrşit, are şi ea o dorinţă. Mai avu şi altele, pe măsură ce se îndrepta. Mai întîi găsi modalitatea de a scăpa de doica, de tuşa Rollet, care, în timpul convalescenţei sale, luase obiceiul de a veni prea des la bucătărie cu cei doi ţînci pe care-i avea şi cu un altul pe care-l creştea, mai lacom ca un canibal. Pe urmă se descotorosi de familia Homais, scăpă rînd pe rînd de ceilalţi musafiri, şi chiar la biserică începu să se ducă mai rar, spre marea mulţumire a spiţerului, care-i spuse atunci cu un aer amical :

—  începuserăţi să cîntaţi în struna popilor !

Domnul Bournisien venea ca şi altădată, în fiecare zi. cînd ieşea de la slujbă. Prefera să stea afară, la aer, hi mijlocul crîn-gului, cum îi  spunea el  chioşcului.  Era  ora  cînd  se-ntoreca

226

Charles. Le era cald ; li se aducea cidru dulce şi beau împreuna pentru deplina însănătoşire a doamnei.

Era şî Binet pe-acolo, sau, mai bine zis, puţin mai la vale, lîngă zidul terasei, la prins raci. Bovary îl poftea să se răcoreascăse pricepea de minune Ia destupat buteliile.

—  Trebuie — zicea el, plimbînd roată împrejur pînă-n z.are o privire mulţumită — să ţii sticla aşa, în picioare pe masă, şi după ce-ai tăiat sforile, sa împingi dopul puţin cîte puţin, uşurel, uşurel, aşa cum de altfel se face cu apa minerală Ia restaurante.

Dar de multe ori cidrul, tocmai cînd el arăta cum trebuie destupat, le ţîşnea drept în obraz, şî atunci preotul, rîzînd înfundat, nu scăpa niciodată gluma asta :

—  Sare în ochi bunătatea lui !

Preotul era într-adevăr om cumsecade, şî chiar într-o zi nici nu se revoltă cînd farmacistul îl sfătui pe Charks s-o ducă pe doamnă, ca s-o mai distreze, la teatrul din Rouen, să-l vadă pe renumitul tenor Lagardy. Mirat de tăcerea asta, Homais vru să-i cunoască părerea, şi preotul declară că el socoteşte muzica mai puţiiî primejdioasă pentru moravuri decît literatura.

Dar farmacistul luă apărarea literaturii. Teatrul, pretindea el, servea la combaterea prejudecăţilor, şi, sub masca plăcerii, propovăduia virtutea.

Câştigat ridendo twresl domnule Bournisien! Aşa, de pildă, uitaţi-vă la cea mai mare parte din tragediile lui Vol-taire ; ce dibaci sînt presărate cu cugetări filozofice, care sînt pentru popor o adevărată şcoală de morală şi de diplomaţie.

—  Eu, zise Binet, am văzut odată o piesă care se chema Le gamin de Paris2 în care se arată caracterul unui batrîn general, într-adevăr bine prins. Trage-o săpuneală unui fecior

1 Prin rîs se biciuiesc moravurile (!at.).

2 Ştrengarul din Paris.

227

de bani gata ce ademenise o lucrătoare şi care, în cele din urmă…

—  Desigur, continuă Homais, este şi o literatură proastă, după cum este o farmacie proastă ; dar să condamni fără nici o deosebire cea mai importantă dintre arte mi se pare o neghiobie, o idee învechită, demnă de timpurile groaznice în care Galileu era vîrît la închisoare.

—  Ştiu bine, obiectă preotul, că sînt opere bune şi autori buni ; şi, cu toate acestea, chiar de n-ar fi decît acele persoane de sex diferit adunate într-un apartament fermecător, împodobite cu tot fastul din lumea marc, ca şi acele costumări pă-gîne,  fardul,  candelabrele,  glasurile acelea  afemeiate,  ajung şi numai astea ca să dea naştere la oarecare destrăbălare sufletească şi să insufle gînduri necinstite, ispite necurate. Cel puţin asta-i părerea tuturor sfinţilor părinţi. în sfîrşit, adăugă el, luînd deodată un ton mistic, în timp ce freca pe degetul cel mare cîteva fire de tutun de tras pe nas, dacă biserica a condamnat spectacolele, a făcut-o pe bună dreptate ; trebuie să ne supunem poruncilor ei.

—  Oare de ce, întrebă spiţerul, îi afuriseşte biserica pe actori ? Căci pe vremuri luau parte pe faţă la ceremoniile cultului. Da, da, se jucau, se reprezentau în mijlocul corului un fel de farse, numite mistere, în care legile bunei-cuviinţe erau adeseori batjocorite.

Preotul se mulţumi să scoată numai un geamăt, şi farmacistul continuă :

—  Aşa, de pildă, în Biblie sînt… ştiţi dumneavoastră… mai mult decît un amănunt… nostim, lucruri… într-adevăr deocheate. Apoi, cînd domnul Bournisien’ făcu un gest de enervare : Ei, o sa fiţi de acord şi dumneavoastră că nu-i o carte pe care s-o pui în  mîinile  tinerilor, şi  eu aş fi  foarte supărat dacă Athalie…

—  Dar nu noi, ci protestanţii, strigă celalalt, pierzîndu-şi răbdarea, sînt cei care recomandă Biblia !

220

—  Ce-arc-a face ? ! zise Homais. Eu mă mir că în zilele noastre, în veacul luminii, mai sînt oameni care se înverşunează să osîndească. o desfătare intelectuala care nu vătăma cu nimic, moralizatoare şi uneori chiar igienică, nu-i aşa, doctore ?          ■

—  Fără îndoiala, răspunse doctorul nepăsător, fie că, avînd aceleaşi idei, nu vru să supere pe nimeni, fie că el n-avea nici o idee.

Discuţia părea terminată, tînd farmacistul socoti nimerit să mai dea o ultimă lovitură :

—■ Eu am cunoscut preoţi care se îmbrăcau ca burghezii ca să se ducă să vadă cum bîţîie dansatoarele din picioare.

—  Ei asta-i! exclamă preotul.

—  Ei cum ! Am cunoscut eu ! şi Homais repetă silabisind fiecare cuvînt. Am cu-nos-cut!

—  Ei bine, rău făceau, spuse Bournisien, resemnat să audă orice.

—  Mai fac, zău, şi altele, cîte şi mai cîte ! exclamă spiţerul.

—  Domnule !… urmă preotul, cu nişte ochi atît de fioroşi, îneît farmacistul se fîstîci.

■— .Vreau să spun numai, răspunse el pe-un ton mai blajin, că îngăduinţa este cel mai sigur mijloc de a ademeni sufletele spre religie.

—  Aşa e ! Aşa e ! admise bătrînul, aşezîndu-se la loc pe scaun.

Dar nu stătu decît două minute. Cum plecă, domnul Homais îi spuse doctorului :

—  Uite, asta se cheamă chelfăncală ; l-am dus, aţi văzut, şi încă cum !… Aşa că, ascultaţi ce vă spun, duceţi-o pe doamna la spectacol, chiar de n-ar fi decît ca, o dată în viaţa dumneavoastră, să faceţi să turbeze unul din corbii ăştia, fire-aF să fie! Dac-ar putea cineva să-mi ţină locul, aş merge şi eu cu dumneavoastră. Grăbiţi-vă, Lagardy n-o să dea decît o singură reprezentaţie ; e angajat în Anglia cu sume considerabile. Pe ‘cît se spune, e-un şmecher şi jumătate ! E plin de franci ! Gară

229

cu el trei aminte si un bucătar personal Toţi artiştii ăştia mari ştiu să trâiasea, nu glumă ! Au nevoie de-o viaţa destrăbălată, caxe sa k aţîţe puţin imaginaţia. Dar mor într-un spital, pentru că în tinereţe n-au avut minte să pună ceva deoparte. Ei, poftă bună ! Pe mîine !

Idcea asta de a merge la spectacol încolţi repede în c.ipul lui Bovary ; căci îndată o şi împărtăşi soţiei lui, care mai îtvtîi ţefuză, spiuiînd că-i obosită, că-i prea mult deranj şi cheltuială ; dar, ca niciodată, Charles nu se lăsă, atît de mult socotea ţi că distracţia asta o să-i facă bine. Nu vedea nici o piedică ; maică-sa îi trimisese trei sute de franci de la care şi luase orice nădejde, datoriile ‘curente nu erau mare lucru, iar scadenţa poliţelor pe care le avea de plată la I.heureux era încă aşa de îndepărtată, că nu făcea să se gîndească la ele. I)c altfel, închipuindu-şi că ea refuză din delicateţe, Charlos stărui şi mai mult; aşa îneît, în cele din urmă, plictisita de atîta insistenţă, se hotărî îS meargă. Şi, a două H, la Opt, K urcară fa Rîndnnica.

Spiţerul, pe care nimic nu-l reţinea fa YonvHle. dar care ee credea nevoit să nu se mişte din loc, oftă vă.îndu-i că pleava.

—  Hai, călătorie bună, fericiţi muritori ce sînteţi ! le ură el. Apoi, către Emma, care purta o rochie de mătase alb.istră

eu patru volane :

—  Sînteţi frumoasă ca un îngeraş! O să faceţi furori la Rouen !

Diligenta trăgea la hotelul „Crucea roşie” din piaţa Beau-voiii,e. Era unul din acele hanuri cum sînt prin toate mahalalele din provincie, cu grajduri mari şi cu odăi de culcare mici, şi unde vezi prin mijlocul curţii găini ciugulind ovăzul căzut pe iub cabrioletele pline de glod ale comis voiajorilor ; minunate lăcaşuri cu balcoane de lemn mfivcat de cari, trosnind în bătaia vîntului, în nopţile de iarna ; veşnic pline de lume, de zatvă şi de nrrîncăruri, cu mese negre năclăite de cafea vărsată,

230

cu geamuri groase îngălbenite de muşte, cu şervete jilave, CU pete albastre de vin ; şi care, mirosind totdeauna a sat, ca rîn-daşii de la ferme îmbrăcaţi orăşeneşte, au la stradă o cafenea, iar în dos, spre cîmp, o grădină de zarzavat. Cum ajunse, Charles alergă după bilete. Luă avanscena drept galerii, stalurile drept loji, ceru lămuriri, nu le înţelese, controlorul îl trimise la director, se-ntoarse la han, veni iar la agenţie, şi aşa, de mai multe ori, cutreiera oraşul cît e de lung de la teatru pînă la bulevard.

Doamna îşi cumpără o pălărie, mănuşi, un buchet. Domnul se temea foarte mult să nu scape începutul ; şi fără să mai aibă cînd să-şi înghită supa, se înfiinţară la uşa teatrului, care nici nu se deschisese încă.

XV

Lumea stătea Ungă zid, aşezată în ordine, între balustrade. La colţul străzilor din apropiere, pe nişte afişe uriaşe era scris de mai multe ori, cu litere ciudate : Lucie de Lamme.rmoor… Lagardy… Opera… etc. Era senin, cald, sudoarea se prelingea prin frizuri, toţi îşi scoseseră batistele să-şi şteargă frunţile înroşite ; şi, uneori, cîte o adiere călduţă, care venea dinspre rîu, flutura molatic marginile pînzei de cort întinse deasupra intrării cafenelelor. Ceva mai jos totuşi te răcorea un curent de aer rece ca gheaţa, care mirosea a seu, a piele şi a ulei. Duhoarea venea dinspre strada Charette, plină do magazii mari. negre, în care se dădeau de-a dura butoaie.

De teamă să nu pară caraghioasă fiindcă a venit prea dz-vreme, Emma voi ca, înainte de a intra, sa facă o mică plimbare

priiv port, şi Bovary, pentru mai multa «iguraaţa, ţinu biletele în mîna vîrîtă în buzunarul pantalonilor, apăsînd-o pe burtă.

Cum intră în vestibul, Emmei începu să-i bată inima tare. Fără să vrea, zîmbi din vanitate cînd văzu mulţimea înghesu-iii’du-se 6pre dreapta prin celălalt coridor, pe cînd ea urca scara spre primele loje. Se bucură ca un copil cînd împinse cu un deget largile porţi tapiţatc ; trase adînc în piept mirosul de praf de pe culoare.şi, de îndată ce luă loc în loja ei, îşi îndreptă bustul într-o atitudine degajată de ducesă.

Sala începu să se umple, lumea îşi scotea lornioanele din tocuri, şi abonaţii, zărindu-sc de departe, se salutau. Veneau ca să mai uite, în desfătările artei, de toate necazurile negustoriei ; dar, fără să piardă din vedere afacerile, mai vorbeau încă despre bumbac, despre spirt sau despre indigo. Puteai să vezi acolo capete blajine de bătrîni, fără nici o expresie, şi care, cu părul şi cu faţa albă, erau ca nişte medalii de argint, şterse, ta suflate cu plumb. Tinerii fanţi se învîrteau în stal, fuduli ca mişte păuni, lăsînd să li se vadă în deschizătura vestei cravata roză sau verde ; şi doamna Bovary îi admira de sus, cum stăteau rezemaţi cu palma întinsă a mănuşilor galbene în bastonadele cu măciulii de aur.

între timp, lumînările de la orchestră se aprinseră ; poli-candrul se lăsă din tavan, revărsînd în sală, o dată cu sclipirea cristalurilor, o veselie neaşteptată ; intrară apoi muzicanţii, unii după alţii, şi izbucni mai întîi un tărăboi de contrabasuri sforăitoare, de scîrţîit de viori, de pistoane care trîmbiţau, de flaute şi flajeolete care chiţcăiau. Dar de pe scenă se auziră trei bătăi ; începu un uruit de ţimbale, instrumentele de alamă izbucniră toate deodată în acorduri, şi la ridicarea cortinei apăru un peisaj.

Era o răspîntie într-o pădure, cu o fîntînă în stînga, la umbra unui stejar. Ţărani şi nobili, cu pelerine scoţiene pe spate, datau toţi laolaltă un cîntec de vînătoare ; apăru apoi un căpitan

232

care, cu amîndouă braţele ridicate spre cer, invocă îngerul răului ; veni încă unul ; plecară amîndoi, şi vînătorii îi urmară.

Emma retrăia lecturile tinereţii ; se simţea în plin Walter Scott. I se părea că aude prin ceaţă sunetul cimpoaielor scoţiene chemîndu-se peste cîmpurile cu mărăcini. De altfel, adu-cîndu-şi aminte romanul, înţelegea mai uşor libretul operei şi urmărea subiectul frază cu fraza, în timp ce gîndurile nelămurite care-i tot veneau în minte se risipeau îndată sub vijelia muzicii. Se lăsa purtată de legănarea melodiilor, ea însăşi simţindu-se vibrînd cu toată fiinţa, ca şi cum arcuşurile viorilor s-ar fi plimbat pe nervii ei. Nu se mai sătura să contemple costumele, decorurile, personajele, copacii pictaţi, care tremurau cînd se umbla pe scenă, şi tichiile de catifea, mantalele, spadele, toate închipuirile acelea care se mişcau armonios ca-n atmosfera unei alte lumi. Dar apăru o femeie tînără, care aruncă o pungă de bani unui gentilom îmbrăcat în verde. Femeia ramase singură, şi atunci, ca murmurul unei fîntîni sau ca un ciripit de păsări, se auzi un flaut. Lucia începu cu un aer grav cavatina în sol major ; se tînguia de suferinţele dragostei; voia să aibă aripi. Emma, la fel, ar fi voit să fugă din viaţă, să se înalţe zburînd într-o îmbrăţişare. Deodată apăru Edgar La-gardy.

Avea acea paloare minunată care dă seminţiilor focoase ale Sudului ceva din măreţia marmurelor. Statura lui puternică era strînsă într-o tunică scurtă de culoare închisă ; un mic pumnal sculptat îi juca săltînd pe coapsa stîngă. Arunca priviri galeşe, arătîndu-şi dinţii albi. Se spunea că o prinţesă poloneză, auzindu-l într-o seară cîntînd pe plaja de la Biarritz, unde-şi călăfătuia şalupele, se îndrăgostise de el. Se ruinase din cauza lui. O părăsise pentru alte femei, şi faima asta sentimentală nu făcea decît să-i sporească reputaţia artistică. Ca-boTinui diplomat avea chiar grija ca în reclame să 6e strecoare întotdeauna o fraza poetică despre puterea de vrajă a persoanei sale şi sensibilitatea sufletului său. O voce frumoasă, o ne-

233

zdruncinată cutezanţă, mai muk temperament dech inteligenţa şi mai mult patos decît lirism izbuteau să dea oarecare valoare acestei minunate firi de şarlatan, în care era ceva de frizer şi de toreador.

Chiar de la prima scenă stîrni entuziasm. O siria gea pe Lucia în braţe, o lăsa, iar se întorcea, părea deznădăjduit ; avea izbucniri de minte, apoi oftări jalnice, de-o nesfîrşită duioşie, şi notele scăpau din gîtul lui gol însoţite de suspin-e şi de sărutări. Ca să-l vadă, Emma se apleca, zgîriind cu unghiile- catifeaua- lojii. îşi umplea inima cu aceste tînguiri melodioase, care se prelungeau în acompaniamentul contrabasurilor ca nişte ţipete de naufragiaţi în vuietul unei furtuni. Recunoştea tot delirul şi chinurile sufleteşti de care era cît pe: ce să moară. Avea impresia că vocea eîntăreţei nu-i dedt ecou! conştiinţei sale, iar iluzia, aceasta, care o vrăjea,, ceva chiar din propria d viaţa. Dar nimeni pe lume nu o iubise cu atîta dragoste. Ro dolphe nu ptîngea ca Edgar, atunci, în ultima seara, pe dar de lună, cînd îşi spuneau : „Pe mîine, pe natine”. Sala se zguduia de strigatele de bravo ; începură să cînte încă o dată aria finală ; îndrăgostiţii vorbeau de florile de pe moraiîntul lot, de jurăminte, de surghiun, de soartă, de speranţe, iar cînd datară cel din urmă adio, Emma scoase un ţipăt ascuţit, care se pierdu în sunetele ultimelor acorduri.

—  Oare de ce» întrebă Bovary, nobilul acela o prigoneşte cu atîta înverşunare ?

—  Da’ deloc, răspunse ea ; acela-i amantul ei.

—  Cu toate astea, se jură că o să se răzbune pe familia ei, pe cînd celălalt, cel care a venit adineauri, zicea : „Eu o iubesc pe Lucia şi cred că şi ea mă iubeşte”. De altfel, acela a plecat Ia braţ cu tatăl ei. Căci nu-i aşa că pipernicitul acela urît cu pană de cocoş la palane e tatăl ei ?

Cu toate lămuririle Emmei, de cum începu acel duo recitativ în care Gilbert îi arată stăpînului sau Ashton mîrşavele tui uneltiri, Charîes, văzînd falsul inel de logodnă care trebuia

■Iii

s-o amăgească pe Lucia, crezu că era o amintire de dragoste trimisă de Edgar. De altfel, mărturisea că nu înţelege subiectul, fiindcă din cauza muzicii nu se auzeau bine cuvintele.

—  Ce-are-a face ? spuse Emma. Taci ! Dar el continuă, plecîndu-sc pe umărul ei :

—  Ştii că mic-mi place să-mi dauscama despre ce-i vorba.

—  Da’ taci odată ! zise ea enervată.

Lucia înainta, mai muk susţinută de femeile din jurul ci, cu o cunună de lămîiţă pe cap şi mai palidă decît rochia de satin alb. Emma se gîndea la ziua nunţii -ei şi se vedea iarăşi acolo, printre lanurile de grîu, pe potecuţa pe care se-ndrcptau spre biserică. Oare âe ce nu s-a împotrivit, n-a implorat, ca asta ? Din contra, ea era bucuroasă, fără să bage de seamă prăpastia în care se azvîrlea… Ah ! dacă, în frăgezimea frumuseţii ei, înainte de a fi fost întinată de căsătorie şi de dezamăgirea adulterului, şi-ar fi putut clădi viaţa pe-o inimă puternică şi largă, atunci virtutea, dragostea duioasă, voluptăţile şi datoria s-ar fi contopit, şi ea nu ar fi coborît niciodată dintr-o fericire atît de înalta. Dar o asemenea fericire era, fără îndoială, o minciuna scornită pentru a curma nădejdea oricărei dorinţe. Cunoştea acum cît de mici sînt pasiunile pe care arta le exagera. Silindu-se deci să-şi întoarcă gîndul de la toate acestea, Emma nu mai voia să vadă în această tălmăcire a durerilor ei decît prezentarea în imagini a unei născociri, bună să desfete ochii, şi chiar zîmbea, în sine, cu o milă dispreţuitoare, atunci cînd, în fundul teatrului, de după perdeaua de catifea, apăru un bărbat într-o manta neagră,

Cînd făcu un gest, pălăria tui marc, spaniolă, îi căzu jos ; şi-.rt aceeaşi clipă, instrumente şi cîntăreţi intonară aria pe şase voci. Scăpărînd de mîm’e, Edgar îi domina pe toţi cu vocea lui limpede. în note grave, Ashion îi arunca provocări ucigaşe. Lucia se văicărea cu o voce ascuţită, Arthur modula ap.irte sunete mijlocii, iar vocea de pnm-bas a ministrului sforăia ca o orgă, pe cînd vocile femeieşti, reluîndu-i

235

cuvintele, le repetau minunat, în cor. Stăteau toţi în rînd şi dădeau din mîinî; şi mînia, răzbunarea, gelozia, groaza, mila şi uimirea se revărsau laolaltă de pe buzele lor întredeschise, îndrăgostitul insultat flutura spada scoasă ; guleraşul lui de dantelă se ridica în răstimpuri, ‘cînd îşi mişca pieptul; se plimba cu paşi mari încoace şi încolo, sunîndu-şi pintenii auriţi ai cizmelor moi, largi la glezne. Trebuia să aibă, gîndea Emma, o dragoste nesecată, ca să se reverse asupra mulţimii în atît de largi efluvii. Toată pornirea ci de a ponegri era spulberată de poezia rolului care o copleşea, şi, prin iluzia personajului, atrasă spre omul care juca, încercă să-şi închipuie viaţa lui, viaţa aceea răsunătoare, extraordinară, splendidă, pe care ar fi putut-o duce şi ea, totuşi, dacă soarta ar fi vrut. S-ar fi cunoscut. S-ar fi iubif! Ar fi călătorit cu el din capitală în capitală, prin toate ţările Europei, împărtăşindu-i oboseala şi mîndria, strîngînd florile care i se aruncau, brodmdu-şi costumele cu mîna ei ; apoi, în fiecare seară, în fundul unei loji, în dosul zăbrelelor de aur, ar fi cules, extaziată, expansiunile acestui suflet, care n-ar fi cîntat decît pentru ea ; iar el, pe scenă, jucînd, s-ar fi uitat la dînsa. Dar o cuprinse un fel de nebunie : o privea, cu siguranţă ! îi veii să alerge în braţele lui, să se pună la adăpostul puterii lui, ca în însăşi întruchiparea iubirii, şi să-i spună, să-i strige : „Răpeşte-mă, ia-mă, să plecăm ! Ţie, ţie, tot focul din mine şi toate visurile melc !”

Cortina căzu.

Mirosul de gaz se amesteca cu acela al respiraţiilor ; adierea produsă de evantaie făcea atmosfera şi mai înăbuşitoare. Emma vru să iasă : coridoarele erau ticsite, şi căzu la loc pe fotoliul ei, sufocată de palpitaţii. Temîndu-sc să n-o vadă lcşinînd, Charles alerga la bufet să-i aducă un pahar cu sirop de migdale.

Cu mare greutate izbuti să se întoarcă la locul lui, căci, din pricina paharului pe care-l ţinea cu amîndouă mîinite, Jumca se izbea de coatele lui la fiecare pas; vărsă chiar vreo

trei sferturi din el pe umerii unei roueneze care purta mîneci scurte şi care, simţind lichidul rece curgîndu-i pe şale, scoase nişte ţipete ca de păun, ca şi cum ar fi asasinat-o. Soţul ei, care era un textilist, ge înfurie împotriva neîndemînaticului, şi pe cînd ea-şi ştergea cu batista petele de pe frumoasa rochie de tafta, de culoarea cireşei, d bodogănea fcarte ursuz cuvintele : despăgubire, cheltuială, restituire. în cele din urmă Charles ajunse la nevastă-sa, spunîndu-i gîfîind :

— Am crezut, zău, că  acolo  rămîn !     E-o  lume !… O lume !… Adăugă : Ghici pe cine-am întîlnit sus ? ! Pe domnul

– Leon ?

—  Chiar el ! O să vină să-ţi prezinte omagiile sale.

Şi, cum termină de spus, fostul secretar din Yonville intră în lojă.

întinse mîna fără multă ceremonie, ca un nobil; iar doamna Bovary o întinse maşinal pe-a ei, supunîndu-se fără îndoială unui imbold mai puternic. Nu o mai simţise din seara aceea de primăvară, cînd se-auzea ploaia picurînd pe frunzele verzi, cînd îşi spuseseră adio, în picioare, lîngă fereastră. Dar adueîn-du-şi repede aminte de ceea ce se cuvine să facă în situaţia în care era, se scutură printr-o sforţare de această moleşeală ce i-o dădeau amintirile şi începu să bolborosească repede :

—  Ah ! bună ziua… Cum ! Aici ?

—  Tăcere !  strigă cineva    în stal, căci începea actul al treilea.

—  Vrea să zică sînteţi la Rouen ?

—  Da.

—  Şi de cînd ?

—  Afară ! Afară

Lumea se-ntorcea spre ei ; tăcură.

Dar din clipa aceea Emma nu mai ascultă ; şi corul invitaţilor, o scenă cu Ashton şi valetul lui, marele duet în re major, totul trecu pentru ea ca într-o depărtare, ca şi cum instrumen-

237

tele ar fi devenit mai puţin sonore, iar personajele s-ar fi dus mai în fund ; îşi aducea aminte partidele de cărţi de îa farmacist şi plimbarea ps care-o făcea la doică, lecturile din- chîoş-c, Conversaţiile în doi la gura sobei, toată acea sărmană dragoste atît de potolită şi de lungă, atît de discretă, atît de duioasa, şi pe care ea totuşi o uitase. De ce oare se întorcea ? Ce ţesătură de împrejurări îl aducea iarăşi în viaţa ei ? Stătea în spatele ei, cu umărul rezemat de despărţitura lojii, şi, din cîod în cînd, Emma se simţea înfiorată de suflarea lui călduţă, care-i venea în păr.

—  Vă distrează toată istoria asta ? o întreba el, aplecnrcîu-se atît de mult, încît vîrful mustăţii lui îi atinse obrazul.

Ea-i răspunse alene :

—  O, Doamne, nu ! Nu prea…

Atunci propuse să iasă din teatru, ca să ia undeva o îngheţată.

—  Ah, nu încă, sa mai stăm ! zise Bovary. Asta e cu părul despletit: promite să fie tragic.

Dar scena nebuniei nu o interesa pe Emma, şi jocul cîotăre-ţei î se păru exagerat.

—  Prea  ţipă,  zise  ea,  întoreîndu-se  spre  Charles,   care asculta.

—  Da… poate… puţin, răspunse el, şovăind între sinceritatea plăcerii pe care-o simţea şi respectul pe care-l avea faţă de părerile soţiei sale.

Apoi Leon zise oftînd :

—  Ce căldură !

—  De nesuportat, într-adevăr.

—  îţi face rău ? întrebă Bovary.

—  Da, mă-năbuş ; să plecăm.

Leon îi puse pe umeri, cu delicateţe, şalul ei lung de dantela 51 plecară tustrei să stea în port, la aer, în faţa vitrinei unei cafenele.

238

St: vorbi mai întîi despre boala ei, cu toate că Emma îl întrerupse pe Charles din cînd în cînd, de teamă, zicea ea, să nu-l plictisească pe domnul Leon ; iar el îi istorisi că avea să stea la Rouen doi ani într-un mare birou de notariat, ca să se deprindă cu afacerile din Normandia, care erau altfel decît cele care se tratau la Paris. întrebă apoi de Berthe, de familia Homais, de tuşa Lefrancois; şi cum faţă de soţ nu mai avea nimic să-şi spună, în curînd conversaţia luă sfîrşit.

Nişte oameni care ieşiseră de la spectacol trecură pe trotuar, fredonînd sau zbierînd cît îi ţinea gura : O, înger frumos, Lucia mea ! Atunci Leon. ca să facă pe omul care se pricepea, începu să vorbească despre muzica. Văzuse pe Tamburini, Rubini, Persiani, Grisi, pe lîngă care Lagardy, cu toată faima lui, nu făcea doi bani.

—  Cu toate acestea, îl întrerupse Charles, care gusta cîte puţin din îngheţata lui cu rom, se pretinde că în ultimul act e absolut minunat; îmi pare rău că n-am stat pînă la sfîrşit, căci începea să-mi placă.

—  De altfel, reluă secretarul, în curînd o să mai dea o reprezentaţie.

Dar Charles îi răspunse că ei pleacă a doua zi.

—  Afară numai dacă, adăugă el întoreîndu-se spre nevas-tă-sa, tu n-ai vrea să rămîi singură, pisicuţa mea.

Leon atunci, în faţa acestui prilej neaşteptat, care-i dădea speranţă, prinse mişcarea şi începu să spună cît e de bine Lagardy în bucata de la sfîrşit. E ceva superb, sublim ! Auzind asta, Charles stărui:

—  O să te-ntorci duminică. Hai, hotărăşte-te .’ E păcat să nu rămîi. Păcat, dacă simţi cît de cît că asta-ţi face bine.

între timp mesele dimprejur se goliră ; un chelner veni cu toată discreţia şi se aşeză lîngă ei ; Charles pricepu şi scoase punga ; secretarul îl opri, punînd mîna pe braţul lui, şi chiar nu uită să lase, pe deasupra, două monede de argint, pe care le zvîrli zornăind pe marmură.

239

—  îmi parc sincer rău, murmură Bovary, de banii pe care… Celalalt făcu un gest dispreţuitor, plin de prietenie şi, iu-

îndu-şi pălăria :

—  Nc-am înţeles, nu-i asa ? Mtine la şase.

Charles mai protestă încă o dată, spunînd că nu mai poate lipsi, dar că nimic n-o împiedică pe Emma…

vezi că… bolborosi ea cu un  zîmbet ciudat,  ou

prea ştiu…

— Ei bine, mai ai timp să te gîndeşti; vom vedea ; noap-tea-i un bun sfetnic… Apoi, către Leon, care-i însoţea : Acum, că vă aflaţi prin lo’curile noastre, sper că o să veniţi din cînd în cînd sa luaţi masa la noi ?

Secretarul făgădui că n-o să piardă ocazia şi că, de altfel, trebuie să meargă la Yonville pentru o afacere a biroului la care lucra. Şi se despărţiră în faţa pasajului Saiiit-Herbland, în clipa în care sunau la catedrală ceasurile unsprezece şi jumătate.

Cît îşi făcu studiile de drept, domnul Leon se dusese destul de des pe la „Chaumiere”, unde avu chiar foarte frumoase succese pe lîngă modistele fluşturatice, care găseau că are uri aer distins. Era cel mai cuminte dintre studenţi : tvu purta părul nici prea lung, nici prea scurt, nu-şi rhmea la 1 ale lunii toţi banii pe un trimestru şi se avea bine cu profesorii. Din sfială sau din delicateţe, se ferea de orice excese.

De multe ori, cînd rămînea să citească în odaie, sau cînd stătea seara sub teii din Luxemburg, cuprins de amintirea Emmei, lăsa codul să-i cadă din mînă. Dar încetul cu încetul, sentimentul acesta slăbi, şi alte dorinţe îl copleşiră, cu toate că mai stăruia printre ele ; căci Leon nu pierdea orice speranţă, simţea parcă o fagăduială nesigură, ‘care se legăna în viitor, ca un fruct de aur atîrnat în cine ştie ce frunziş fantastic.

Apoi, revăzînd-o după trei ani de despărţire, pasiunea lui se trezi din nou. Trebuia, îşi zicea el în gînd, să se hotărească odată să o aibă ! De altfel, sfiala lui se tocise în contact cu banda de zănatici cu care umbla, şi se întorcea în provincie dispreţuind tot ce nu călca cu pantof de lac pe asfaltul bulevardului, lingă o pariziană Îiy dantele, în salonul vreunui doctor renumit, personaj cu decoraţii şi trăsură, bietul secretai fără îndoială că ar fi tremurat ca un copil ; dar aici, în portul Rouen, în faţa soţiei acestui doctoraş, se simţea în largul lui, sigur mai dinainte că va face o impresie nemaipomenită. Trebuie să

241

ştii cu cine sa fii îndrăzneţ ; la subsol nu vorbeşti ca la etajul al patrulea, şi femeia bogată are în jur, ca să-i apere parcă virturea, toate bancnotele ei, ca o cuirasă în căptuşeala corsetului.                                                                                    I

în ajun, seara, după ce se despărţi de domnul şi doamna Bovary, Leon îi urmări pe stradă, de departe, şi văzîndu-i că se opresc la „Crucea roşie”, se întoarse şi-şi pierdu toată noaptea punînd la cale un plan.

Aşadar, a doua zi, pe la 5, intră în bucătăria hanului, cu un nojd în gît, palid la faţă şi cu acea hotărîre a fricoşilor căreia nimic nu-i poate sta în cale.

—  Domnul nu-i aici, răspunse un servitor. Asta i se păru semn bun. Urcă.

Emma nu se tulbură cînd îl văzu, ci, dimpotrivă, se scuză că uitase să-i spună unde trăseseră.

—  O ! Am ghicit imediat, răspunse Leon.

—  Cum ?

Pretinse că fusese ca dus de mînă spre ea, la noroc, de-un instinct. Ea începu să zîmbească, dar imediat, ca 6a-şi dreagă prostia, Leon îi istorisi cum alergase toată dimineaţa s-o caute, rînd pe rînid, în toate hotelurile din oraş. Apoi adăugă :

—  Aşadar, v-aţi hotărît să rămâneţi ?

—  Da, îi răspunse ea, şi rău am făcut. Nu trebuie să te obişnuieşti cu plăceri pe care-i greu să le ai cînd te-mpresoară atîtea necazuri.

—  O ! îmi închipui…

—  Nu, dumneata nu poţi să-ţi închipui, dumneata nu eşti femeie.

Dar şi bărbaţii îşi aveau necazurile lor, şi de-aici începură să schimbe cîteva cugetări filozofice. Emma se întinse foarte mult asupra nimicniciei sentimentelor pămînteşti şi veşnica singurătate în care inima rămîne învăluită.

Ca să facă pe grozavul, sau dintr-un spirit naiv de imitaţie provocat de melancolia ei, tînarul declară că tot timpul cît îşi

242

făcuse studiile se plictisise îngrozitor. Cursurile de procedură îl enervau, simţea în el alte chemări, iar makă-6a îl sîcîia mereu în fiecare scrisoare. Şi pentru că amîndoi începură să arate tot mai precis ce anume i-a chinuit, fiecare, cu cît vorbea, se înflăcăra din ce în ce în această confidenţă tot mai adîncă. Dar cîtcodată se opreau, neputînd să exprime ideea pînă la capăt, şt atunci căutau să născocească o frază care totuşi s-o poată tălmăci. Emma nu-i mărturisi că a iubit pe altul ; Leon nu-i spuse c-o uitase.

Poate că nu-şi mai aducea aminte chefurile de după bal cu fete vesele, iar Emma nu-şi mai amintea, desigur, de întîlnirile ei de altădată, cînd alerga dis-de-dimineaţă prin iarbă spre castelul amantului. Vuietul oraşului de-abia ajungea pînă la ei; şi odaia părea mică, pareă-ntr-adins, ca să le încercuiasca şi mai mult singurătatea. îmbrăcată într-un „capot de bumbac, Emma sătea cu cotul rezemat de spătarul unui vechi fotoliu ; tapetul galben de pe perete era ca un fond auriu în spatele ei; capul gol i se răsfrîngea în oglindă, cu cărarea albă de la mijloc şi cu vîrfurile urechilor ieşindu-i de sub palele de păr.

—  Dar vă rog să mă iertaţi; poate că fac rău plictisindu-vă cu veşnicele mele văicăreli.

—  Nu, deloc, deloc !

—  Dacă aţi şti, începu Emma iarăşi, ridicînd spre tavan frumoşii ei ochi, din care se prelingea o lacrimă, toate visurile pe care mi le făcusem î

—  Dar eu ! O, cît am suferit ! De multe ori ieşeam, plecam, mă tîram de-a lungul cheiurilor, ameţit de vuietul mulţimii, fără să pot alunga obsesia care mă urmărea. La un negustor de stampe, de pe bulevard, c o gravură italiatnă care reprezintă o muză. E înfăşurată într-o togă şi se uită la lună cu o floare de nu-mă-uita în părul ei despletit. Mereu mă împingea ceva spre muza aceea ; am stat acolo ceasuri întregi. Apoi,  cu o voce tremurătoare : Vă semăna puţin.

243

10*

Doamna Bovary întoarse capul, pentru ca Leon să nu-i vadă zîmbetul cuceritor pe care-l simţea vernndu-i pe buze.

—  Deseori, continuă el, vă scriam scrisori, pe care pe urmă

le rupeam.

Emma nu-i răspunse. Leon continuă :

—  Cîtcodată îmi închipuiam că cine ştie ce întîmplaTe o să vă scoată-n calea mea. Credeam uneori că vă văd la colţul străzilor ; şi alergam după toate cupcurilc de piaţă la care vedeam fîl fîîn!d pe geamul portierei un şal, un voal ca al dumneavoastră…

Emma părea hotărîtă să-l lase să vorbească fără să-l întrerupă. Cu braţele încrucişate, cu capul în jos, se uita la funda papucilor şi, din cînd în cînd, mişca încetişor, în satinul lor, degetele piciorului.

Suspină totuşi:

—  Ceea ce este mai jalnic nu-i aşa, e să-ţi tîrîi ca mine o viaţă zadarnică ! Dacă suferinţele noastre ar fi putut să folosească cuiva, ne-am fi mîngîiat cu gîndul că am făcut un sacrificiu ‘

începu să facă elogiul virtuţii, al datoriei, al sacrificiului în tăcere, spunînd că el însuşi simte o nespusă şi nepotolită nevoie de devotament.

—  Mi-ar plăcea foarte mult, spuse Emma, să fiu soră de spital.

—  Vai, răspunse Leon,  bărbaţii  nu pot avea  asemenea meniri sfinte, şi nu văd nicăieri nici o îndeletnicire… afară poate de aceea de medic.

Ridicînd uşor din umeri, Emma îl întrerupse ca să i se plîngă de boala ei, de care era cît pe ce să moară ; păcat că n-a murit; n-ar mai fi suferit acum. Leon se grăbi îndată să spună că şi el rîvneşte liniştea mormîntului, şi că într-o seară chiar îşi scrisese testamentul, prin care cerea să-l îngroape înfăşurat în covoraşul acela frumos cu benzi de catifea, pe care-l primise de la dînsa ; căci aşa ar fi vrut să fie, şi unul şi

244

celălalt ticlmndu-şi un ideal după care-ji potriveau acum viaţa lor trecută. De altfel, vorba este un laminor care întinde totdeauna sentimentele.

Dar la născocirea cu covoraşul, Emma întrebă :

—- Dar de ce aşa ?

—  De ce ? Leon şovăia. Pentru că v-am iubit foarte mult… Şi felicitîndu-se că trecuse greul, trase cu coada ochiului

să vadă ce impresie a făcut.

Parcă o vijelie ar fi scornit norii de pe cer. Noianul de- gîn-duri triste care întuneca ochii ei albaştri se risipi, şi toată faţa i se lumină.

Leon rămase aşteptînd. în cele din urmă Emma răspunse :

—  Totdeauna am bănuit asta…

Atunci începură să-şi povestească toate măruntele întî’m-plări ale acelei vieţi îndepărtate, ale cărei plăceri şi melancolii le rezumaseră într-un singur cuvînt. Leon îşi amintea de spalierul de elematite, de rochiile pe care le purtase ea, de mobilele din odaie, de toată casa.

—  Şi bieţii noştri caVtuşi, cc-o fi cu ei ‘t

—  Au degerat astă-jamă.

—  Ah, de-aţi şti cît m-am gîndit la dtnşii ! Deseori îi revedeam ca odinioară, cînd, în dimineţile de vară, bătea soarele în jaluzele… şi vă zăream amîndoua braţele goale trecînd printre flori.

—  Sărmanul meu prieten… zise ea, întinzîndu-i min». Imediat Leon îşi lipi buzele de ea. Apoi, după ce respiră

adînc :

-— în vremea aceea eraţi pentru mine ca o putere de nepătruns, care-mi subjuga viaţa. Aşa, de pildă, odată am venit ‘a dumneavoastră, dar desigur nu vă mai aduceţi aminte ?

—  Ba da, zise ea. Şi pe urmă „;

—  Eraţi jos, în antreu, gata de plecare, pe ultima treaptă ; aveau o pălărie cu floricele albastre ; şi fără nici o invitat!: din partea dumneavoastră,  fără s.t  vreJii,  v-am însoţit. Deşi

în fiecare clipă îmi dâdcaai -seama din ce în ce mai mult de prostia mea. continuam totuşi să merg aproape de dumneavoastră, neîndrăznind să vă urmez de-a binelea gî nevoind să va las. Cînd intraţi în vreo prăvălie, rămîneam în stradă, mă uitam prin geam cum vă scoteaţi mănuşile şi cum număraţi banii pe tejghea. Pe urmă aţi sunat la doamna Tuvache, vi s-a deschis, şi eu am rămas ca un idiot în faţa porţii grele de la intrare, care s-a închis în urma dumneavoastră.

Ascultîndu-l, doamna Bovary se mira cît e de bătrînă ; toate lucrurile astea care ieşeau din nou la iveală îi lărgeau parcă viaţa, alcătuiau parcă nişte ţinuturi sentimentale nemărginite, spre care gîndul o purta din nou ; şi, din cînd în cînd, spunea în şoaptă, cu pleoapele pe jumătate închise :

—  Da, aşa e !… Aşa e !… Aşa e…

Auziră bătînd ora 8 la diferite ceasornice din cartierul Beauvoisine, care-i plin de pensioane, de biserici şi de palate părăsite. Nu-şi mai vorbeau ; dar, privindu-sc, simţeau cum le vîjîie capul, ca şi cum din pupilele lor fixe ar fi comunicat prin nişte emanaţii sonore. îşi împreunară mîinile ; şi, trecut, viitor, amintiri şi vise, totul ?e contopea în duioşia acestui extaz. Noaptea se lăsă pe zidurile pe care mai luceau, pe jumătate pierdute în umbră, culorile închise a patru stampe, reprezentînd patru scene din Tom de NedeK cu o inscripţie dedesubt, îa limba spaniolă şi franceză. Pe fereastră, printre acoperişurile ascuţite, se vedea un colţ de cer întunecat.

Emma se ridică să aprindă cele dov,a luniînărî de pe scrin şi se aşeză la loc.

—  Ei ?… zise Leon.

—  Ei ?… răspunse Emma.

Leon căuta cum să înnoade iar dialogul întrerupt, cînd ea-î spuse :

1 Tour de Nesle — construit la Paris, pe malul stîng al Senei, în secolul al Xlll-lea, de către Philippe-Auguste ; dărimax de Mazarin în 1663.

—  Cum se face că pîui acum nimeni nu mi-a arătat ase-inenea sentimente ?

Secretarul, protestă, spunînd că. fiinţele desăvîrşke erau greu de îuţeîes, dar că el o iubise de cum a văzut-o ; şi îl apuca disperarea gîndindu-se la fericirea pe care ar fi putut s-o aibă dacă, prin-tr-un har al soartei, întîlnindu-se mai curîhd, s-ar fi legat unul de altul pentru totdeauna.

—  M-am gîndit uneori la asta, răspunse Emma.

—  Ce vis ! murmură Leon. Şi jucîndu-se delicat cu marginea albastră a lungului ei cordon alb, adăugă : Dar cine ne împiedică să reîncepem ?

—  Nu,, prietene, răspunse Emma. Sînt prea bătrînă… şîateţî prea tînăr… uitaţi-mă ! O să vă iubească altele… o să le iubiţi.

—  Nu ca pe dumneavoastră î exclamă el,

—  Ce copil sînteţi! Hai, să fim cuminţi! Vreau eu ! Emma-î arată tot ceea ce făcea cu neputinţa o dragoste între

ci şt ea trebuiau să ramftm, ca altădată, în termenii unei simple prietenii frăţeşti.

Vorbea într-adevăr serios ? Fără îndoială ea nici. Emma nu-şi dădea seama, prinsă de farmecul amăgirii şi de nevoia de-a se apăra ; şi, uitîndu-se: la Leon cu q privire înduioşată, respingea cu bl’îndeţe sfîoasele alintări pe care niîiniîe lui tremurătoare le încercau.

—  O, iartă-mă, zise el, dîndu-se înapoi.

Şi Emma se simţi cuprinsă de-o spaimă nedesluşita în faţa acestei sfieli, mai primejdioasă pentru ea decît îndrăzneala Iui Rodolphe, cînd se apropia cu braţele deschise. Niciodată vreun bărbat nu i se păruse aiit de frumos. O îndurătoare nevinovăţie sufletească se desprindea din toată înfăţişarea iui. îşi lăsa în jos genele lungi, subţiri, care e încovoiau. Obrajii lui cu pielea fragedă se împurpurau, gîndea ea, de dorul fiinţei ci, şi Emma simţea o dorinţă de neînvins de al săruta. Atunci, pleeîndu-se spre pendulă, ca şi cum ar fi vrut să vadă cît e ceasul, zise :

24?

246

—  Ce tîrziu este, Dumnezeule ! Ce mult am stat de vorbă ! El înţelese aluzia şi-şi căuta pălăria.

—  Am uitat şi de spectacol! Şi bietul Bovary, care m-a lăsat anume pentru asta ! Domnul Lormeaux, care stă în strada Grand-Pont, trebuia să mă conducă, împreună cu soţia lui.

Şi ocazia era pierdută, căci Emma pleca a doua zi. ■—Adevărat ? exclamă Leon.

—  Da.

—  Totuşi, trebuie să vă mai văd, începu el iar, aveam să vă spun…

—  Ce?

—  Ceva… grav… serios. Ei nu, de altfel n-o să plecaţi mîine, nu se poate ! Dacă aţi şti… Ascultaţi-mă… Nu m-aţi înţeles ? N-aţi ghicit totul ?…

—  Totuşi ştiţi să vorbiţi foarte bine, zise Emma.

—  Ah ! Glume ! Destul, destul ! Măcar din milă, faceţi aşa ca să vă mai revăd… o dată… numai o data !

—  Ei bine !… Tăcu ; apoi, ca şi cum s-ar fi răzgîndit: O, nu aici!

—  Unde doriţi.

—  Vreţi… Păru că stă pe gînduri, apoi  deodată, scurt : Mîine la unsprezece, la catedrală.

—  Voi fi acolo ! exclamă el, luîndu-i mîinile, pe care ea şi le trase.

Şi cum stăteau în picioare amîndoi, Leon în spatele ei, iar Emma cu capul în jos, Leon se aplecă spre gîtul ei şi o săruta1 lung pe ceafă.

—  Dar sînteţi un nebun ! Ah, ce nebun sînteţi ! spunea ea rîzînd sav-adat şi tare, în timp ce el o săruta tot mai des.

Atunci, întinzînd capul peste umărul Emmei, căută parcă consimţămîntul ochilor ei. Dar privirea căzu asupra lui, pjină de-o mîndrie de gheaţă.

Leon făcu trei paşi înapoi, ca să iasă. Se opri în prag. Apoi şopti cu glas tremurat:

318

■— Pe mîine.

Ea-i răspunse dînd din cap şi dispăru ca o pasăre în odaia de alături.

Seara, Emma îi scrise secretarului o scrisoare lungă, prin care îşi retrăgea promisiunea de a se întîlni ; acum totul se isfîrşise şi, pentru fericirea lor, nu mai trebuiau să se întîl-nească. Dar cînd închise scrisoarea, cum nu ştia adresa lui Leon, se găsi în mare încurcătură.

„Am să i-o dau chiar cu, îşi zise ea ; o să vină”.

A doua zi, Leon, cu fereastra deschisă şi fredonînd pe balcon, îşi lustrui singur şi de mai multe ori pantofii. îşi puse un pantalon alb, ‘ciorapi fini, o haină verde, turnă-n batistă tot parfumul pe care-l avea, apoi, după ce puse să-i onduleze părul, şi-l mai descreţi, ca să pară de-o eleganţă naturală.

„E prea devreme !” îşi spuse el, uitîndu-se la ceasul cu cuc al frizerului, care arăta ora 9.

Răsfoi un vechi jurnal de modă, ieşi, fuma o ţigară de foi, cutreieră trei străzi. Chibzui ca se apropie clipa şi se-ndreptă încet spre piaţa din faţa catedralei Notre-Dame.

Era o dimineaţă frumoasă de vară. Argintăriile străluceau în prăvălile giuvaergiilor, şi lumina care cădea pieziş pe catedrală sclipea în ciopliturile pietrelor cenuşii ; un stol de păsări se rotea pe cerul albastru în jurul micilor clopotniţe cu firide în chip de trifoi ; piaţa gălăgioasă era plină de mirosul florilor de pe marginea pavajului : trandafiri, iasomie, garoafe, narcise şi tuberoze, împrăştiate la întîmplare prin verdeaţa udă, iarba-pisicii şi seînteioară pentru păsărele ; în mijloc şopotca o fîntînă, iar sub nişte umbrele mari, printre piramidele de cantalupi, florărese cu capul gol înfăşuraţi în hîrtie buchete de viorele.

Leon cumpără un buchet. Era pentru întîia oară cînd cumpăra flori pentru o femeie ; şi, mirosindu-le, îşi umflă pieptul de mîndrie, ca şi cum omagiul acesta hărăzit alteia s-ar fi răs-frînt asupra lui.

24

Se temea totuşi să nu-l vadă cineva ; intră în biserică foarte hoiărît.

Portarul bisericii era tocmai în prag, sub Mariana dansînd, în mijlocul portalului din stînga, cu pene pe cap, cu spada de-a lungul pulpei piciorului, Cu halebarda în mînă, mai falnic decît un cardinal şi strălucitor ca sfîntul artofor.

Portarul se apropie de Leon şi, cu acel Jmbet de blîndeţc linguşitoare pe care-l iau preoţii cînd iscodesc copiii :

— Domini!, nu-i aşa, nu-i de pe Ia noi ? Domnul ar vrea să vadă rarităţile bisericii ?

•— Nu, îi răspunse celalalt.

Făcu mai foţii ocolul părţilor laterale. Pe urmă ieşi şi se uită în piaţă. Emma nu se zărea. Se-ntoarse şi merse pînă-n naos. Pridvorul cu vîrful ogivelor şi cîteva părţi din vitraliu se oglindeau în agheasmatarele pline. Dar reilexele picturilor, în-trerupîndu-se la marginea marmurei, continuau mai departe, pe lespezi, ca un covor pestriţ. Lumina puternică de afară prelingea în biserică trei raze uriaşe, prin cele trei portaluri deschise. Din cînd în cînd, în fund, trecea cîte-un paracliser, făcînd în faţa altarului o plecăciune piezişă, cum fac evla-vioşii grăbiţi. Policandrele de cristal atîrnau neclintite. în naos aidea o lampă de argint, şi din capelele laterale, din părţile întunecate ale bisericii răzbăteau din cînd în cînd ca nişte adieri de suspine, amestecate cu uruitul unei uşi cu gratii care se închidea, răsfrîngîndu-şi ecoul sub bolţile înalte.

Călcînd grav, Leon mergea pe lîngă ziduri. Viaţa nu-i păruse niciodată atît de frumoasă. Emma avea sa vină îndată, îneîntă-toare, tulburată, pîndind în urma ei privirile care o urmăreau, în rochia ei cu volane, cu lornionul ei de aur, cu pantofii ei delicaţi, cu tot felul de lucruri elegante — de care el nu avusese niciodată parte — şi cu nespusul farmec al virtuţii care cedează. Jur împrejur, ca un buduar uriaş, biserica se pregătea anume pentru ea; bolţile se înclinau să primească în umbră spovedania dragctei ei; vitraliile străluceau şi mai tare, ca sa-i

250

lumineze chipul, iar cădelniţele aveau să ardă pentru ca ea să apară ca un înger în fumul mirodeniilor.

Şi, cu toate acestea, nu venea. Leon se aşeză pe un scaun, şî ochii lui dădură de un vitraliu albastru, pe care se vedeau nişte barcagii ducînd coşuri cu peşte. Se uită la el mult, cii atenţie, şi numără solzii peştilor şi butonierele tunicilor, cu gîndul rătăcind în căutarea Emmci.

Stînd la o parte, portarul era indignat în sinea lui de purtarea acestui individ, care-şi permitea să admire singur catedrala. I se părea că purtarea lui c monstruoasă, că-i fură oarecum ceva şi că ceea ce face c aproape un sacrilegiu.

Dar, deodată, un foşnet de mătase pe lespezi, marginea uneî pălării, o pelerină neagră… Era ea ! Leon se ridică şi alergă s-o întîmpine.

Emma era palidă. Mergea repede.

—  Citeşte ! zise ea întinzîndu-i o hîrtie. Oh, nu !

Şi brusc, îşi trase mîna înapoi, intră în capela Sfintei Fecioare, unde, îngenunchind lîngă un scaun, începu să se închine.

întîi, pe Leon îl enervă această ciudăţenie bigotă, dar după aceea simţi totuşi un oarecare farmec văzînd-o în plină întîlnire de dragoste absorbită astfel în rugăciuni, ca o marchiză anda-luză ; în curînd însă începu să i se urască, fiindcă nii mai isprăvea.

Emma se ruga, sau mai degrabă se silea să se roage, sperînd să-i vină din cer o hotărîrc neaşteptată ; şi, pentru ca să cheme asupră-i ajutorul divin, nu-şi mai lua ochii de la strălucirea chivotului, inspira adînc parfumul micşunelelor albe, înflorite în vase mari, şi trăgea cu urechea la tăcerea din biserică, care nu făcea decît să sporească zbuciumul inimii sale.

Se ridică, şi erau gata să plece, cînd portarul se apropie repede, spunînd :

—  Desigur că doamna nu-i de-aici. Doamna doreşte, poate, să vadă frumuseţile bisericii ?                              –   ………

—  A, nu ! exclamă secretarul.

251

—  De ce nu ? răspunse ea.

Căci Emma voia să-şi salveze virtutea, care se clătina, agă-îndu-se de Sfînta Fecioară, de sfinţii de piatră, de morminte, de oricc-i ieşea în cale.

Atunci, pentru a proceda în ordine, portarul îi conduse pînă la intrare, lîngă piaţa din faţă, unde, arătîndu-le cu halebarda un cerc mare pavat cu pietre negre, fără inscripţii sau înflorituri dăltuite, începu :

—  Asta e circumferinţa clopotului celui mare al lui Am-broisc. Cîntărca patruzeci de mii de livre. Nu avea pereche în toartă Europa. Meşterul care l-a turnat a murit din asta, de bucurie…

■— Să plecam, zise Leon.

Portarul o porni iar înainte, după aceea, întoreîndu-se la capela Sfintei Fecioare, întinse amîndouă braţele într-un gest cuprinzător, care voia să spună tot, şi, mai fudul decît un proprietar de la ţară care-şi arată spalicrii, spuse :

—  Sub această simplă lespede zace Pierit cie Breze, senior de la Varenne şi de Brissac, mare mareşal de Poitou şi guvernator al Normandiei, mort în bătălia de la Montlhery, la 16 iulie 1465.

Muşcîndu-şi buzele, Leon se frămînta in loc.

—  Iar la dreapta, acest nobil ferecat tot în platoşe de fier, pe-un cal ridicat în doua picioare, e nepotul lui, Louis de Breze senior de Breval şi de Montchauvet, conte de Maulevrier, baron de Mauny, şambelan  al regelui,  cavaler al Ordinului şi cîc asemenea guvernator al Normandiei, mort la 23 iulie 1531, într-o duminică, după cum glăsuieşte pisania ; iar dedesubt, acest bărbat gata să coboare în mormînt vi-) înfăţişează tot pe ci. Nu-i aşa că nu-i cu putinţă de văzut o mai perfectă înfăţişare a neantului ?

Doamna Bovary îşi puse lornionul. Leon se uita la ea nemişcat,  neîircercînd să mai scoată o  vorbă, să mai facă  un

252

•singur gest, atît se simţea de descurajat în faţa acestei îndoite porniri de trăncăneală şi de indiferenţă. Nelipsita călăuză îi zicea înainte :

—  Alături de el, femeia asta în genunchi care plînge c soţia lui, Diane de Poitiers, contesă de Breze, ducesă de Valentinois, născută în 1499, moartă în 1566 ; iar în stînga, cea cu un copil în braţe, e Sfînta Fecioară. Acum întoarceţi-vă în partea asta : iată mormintele familiei d’Ambroise. Amîndot au fost cardinali şi arhiepiscopi de Rouen. Cel de colo era ministrul regelui Ludovic al Xl-lca. A făcut mult bine pentru catedrală. A lăsat prin testament trei mii de galbeni pentru săraci.

Şi, fără să se oprească, şi tot vorbind într-una, îi împinse într-o capelă plină cu balustrade, dădu la o parte vreo cîteva şi dezveli un fel de pietroi, care putea foarte bine să fi fost o statuie prost făcută.

—  Asta împodobea odată, spuse el, oftînd prelung, mor-mîntul lui Richard Inimă-de-Leu, rege al Angliei şi duce de Normandia. Numai calvinii, domnule, l-au adus în starea asta. L-au înmormîntat, din răutate, în pămînt, gol, sub scaunul episcopal   al înaltpreasfinţiei-sale.  Uitaţi-vă,  aici  e uşa prin care înaltpreasfinţia-sa se ducea la locuinţa sa. Să trecem să vedem vitraliile de la Gargouille.

Dar Leon scoase repede din buzunar o monedă de argint şi o luă pe Emma de braţ. Portarul rămase trăsnit, neînţele-gînd deloc această mărinimie pripită, cînd străinul mai avea încă atîtea lucruri de văzut. De acea strigă după el :

—  Ei, domnul ! Dar turla, turla… ■— Mulţumesc, zise Leon.

—  Rău face domnul. Are patru sute patruzeci de picioare, numai cu nouă mai puţin decît marea piramidă din Egipt. E toată din fontă, e…

Leon o luă repede la picior, căci avea impresia că dragostea lui, care, de aproape două ore, încremenise ca pietrele în biserică, se va risipi îndată, ca un fum, prin soiul acela de

253

horn retezat, de cuşcă lungăreaţă, de hogeag găurit dintr-o parte pînă-n cealaltă, care se cocoţa aşa de caraghios pe catedrală, ca o încercare năstruşnică a cine ştie cărui tinichigiu trăsnit.

—  Dar unde mergem ? întrebă ca.

Fără să răspundă, el păşea repede înainte ; dar cînd doamna Bovary îşi muie degetul în agheasmă, auziră în umia lor un gîfîit adînc, întretăiat la intervale regulate de bocănitul unui baston. Lcon se întoarse.

—  Domnule !

—  Ce este ?

Şi-l văzu pe portar ducînd subsuoara şi de-abia ţinîndu-Ie în echilibru pe burtă vreo douăzeci de volume mari, legate. Erau lucrările care tratau despre catedrala.

—  Imbecilul! mormăi Leon, repezindu-se sa iasă din biserică.

Un băieţaş se zbenguia în piaţa din faţa catedralei.

—  Du-te şi-mi caută o birjă !

Copilul porni glonţ prin strada Celor-patru-Vînturi, iar eî rămaseră cheva minute singuri, faţă în faţă, şi cam stingheriţi.

—  Ah ! Leon !… Zău… nu ştiu… dacă trebuie… Se fandosea. Apoi, cu un aer serios : Ştii, asta nu se face.

—  De ce ? răspunse secretarul. La Paris se face.

Şi cuvîntul acesta, ca un argument peste care nu se poată trece, o făcu să se hotărască.

Birja însă nu sosea. Lui Leon îi era teamă ca nu cumva Emma sa se întoarcă în biserică. Dar, în sfîrşit, birja apăru.

—  Ieşiţi cel puţin prin portalul de la nord — le mai strigă portarul, care rămăsese în prag — să. vedeţi învierea, Judecata de apoi, Raiul, pe Regele David şi pe Cei osîndiţi să ardă în iad.

—  Unde mergeţi, domnule ? întrebă birjarul.

—  Unde vrei ! spuse Leon, împingînd-o pe Emma în trăsura.

254

Şi maşinăria aceea greoaie porni.

Coborî strada Grant-Pont, trecu prin piaţa Artelor, Cheiul Napoleon, Pont-Neuf şi se opri brusc în faţa statuii lui Pierre Corneille.

—  Mergi înainte ! zise o voce dinăuntru.

Birja porni iar, în voie, şi de la încrucişarea cu strada La Fayette, luînd-o la vale, intră în galop în gară.

—  Nu, drept înainte ! strigă aceeaşi voce.

Birja ieşi dintre grilajurile curţilor şi, ajungînd îndată la şoseaua unde se plimba lumea, o luă încet la trap printre ulmi bătrîni. Birjarul se şterse pe frunte, îşi puse şapca de piele între genunchi şi mînă în lături, dincolo de aleile laterale, pe marginea rîului, lîngă pajişte.

Merse de-a lungul rîului pe drumul pe care se trăgeau bărcile la edec, drum pavat numai cu pietre, şi pe urmă, mult timp, înspre Oysell, dincolo de insule.

Dar deodată o lua brusc prin Quatremares, Sotteville, la Grande-Chaussee, strada Llbeuf şi făcu al treilea popas în faţa Grădinii Botanice.

—  Mînă ! strigă vocea, mai furioasă.

Şi, imediat, pornind din nou, trecu prin Saint-Sever, prin Cheiul Curandiers, prin Cheiul Meules, din nou peste pod, prin piaţa Champs-de-Mars şi prin dosul grădinilor spitalului, prin care bătrîni în veste negre se plimbau la soare de-a lungul unei terase, înverzită toată de iederă. O luă în sus, pe bulevardul Bouvreuil, străbătu bulevardul Caucheoise, pe urmă tot Mont-Riboudet pînă la colina Deville.

Se întoarse ; şi atunci, fără ţintă, nici direcţie, hoinări la voia întîmplării. Cupeul fu văzut la Saint-Pol, la Lescure, la muntele Gargan, la Rouge-Mare şi în piaţa Gaillardbois ; apoi în strada Maladrerie, strada Dinanderie, în faţa lui Saint-Ro-main, Saint-Vivien, Saint-Maclou, Saint-Nicaise, în faţa vămii, la Basse-Vicille-Tour, la Trois-Pipes şi la Cimitirul Monumental. Din cînd în cînd, de pe capra lui, birjarul .jtrwnca priviri

255

disperate spre cîrciumi. Nu putea înţelege ce furie âc-a alerga atîta fără oprire îi apucase pe indivizii aceia. încerca uneori să mai facă un popas, dar îndată auzea izbucnind în spatele lui ocări furioase. Atunci îşi plesnea mai amarnic cele doua mîrţoage leoarcă de sudoare, fără să mai ia seama Ia hopuri, mai izbindu-sc pe ici, pe colo de alte trăsuri, fără să-i pese, moleşit şi gata să plîngă de sete, de oboseală  şi de tristeţe.

Şi în port, printre camioane şi butoaie, şi pe străzi, pe la colţuri, burghezii căscau ochii înmărmuriţi văzînd ceva atît de nemaipomenit în provincie, o cupea cu storurile trase şi care tot apărea mereu, mai închisă ca un morrnînt şi bălăbănin-du-sc ca o corabie.

La un moment dat, pe la amiază, în mijlocul cîmpului, atunci cînd soarele bătea cel mai tare în vechile felinare argintate, se strecura o mînă goală de sub perdeluţcle de pînză galbenă şi aruncă nişte bucăţi rupte de hîrtie, care se împrăş-tiară în vînt şi se lăsară mai departe, ca nişte fluturi albi, pe-un cîmp de trifoi roşu, numai floare.

Pe urmă, pe la 6, trăsura se opri într-o uliţă din cartierul Beauvoisine, şi din ea coborî o femeie care mergea cu voaleta trasă, fără să întoarcă deloc capul.

II

Cînd sosi la han, doamna Bovary fu mirată că riu zăreşte nicăieri diligenta. Hivert, care-o aşteptase cincizeci şi trei de minute, plecase în cele din urmă.

Nimic însă nu o silea să plece ; dar îşi dăduse cuvîntul că se va întoarce în aceeaşi seară. De altfel, Charles o aştepta ; şi în inima ei începuse să simtă acea laşă supunere, care pen-

256

tru multe femei este totodată şi pedeapsa, şi preţul ispăşirii adulterului…

îşi făcu repede bagajul, plăti nota, tocmi o cabrioletă din curte şi, zorind birjarul, îndemnîndu-l, întrebînd mereu cît e ceasul şi cîţi kilometri au făcut, izbuti să ajungă din urmă Rîndunica prin dreptul primelor case din Quincampoix.

Cum se aşeză în colţul ei, închise ochii şi nu-i deschise decît la poalele colinei, unde-o recunoscu de departe pe Felicite, care stătea ca o sentinelă în faţa casei potcovarului. Hivert opri caii şi bucătăreasa, ridieîndu-se în vîrful picioarelor pînă la geam, spuse misterios :

—  Coniţă, trebuie să vă duceţi îndată la domnul Homais. E ceva urgent.

Satul era tăcut ca de obicei. La colţul străzilor erau grămăjoare trandafirii care abureau, căci era vremea dulceţuri-lor, şi toată lumea din Yonville îşi făcea proviziile în aceeaşi zi. Dar în faţa prăvăliei farmacistului puteai să admiri o grămadă mult mai mare şi care le-ntrecea pe celelalte, aşa cum un laborator de farmacie trebuie să întreacă cuptoarele burgheze, cum un interes obştesc trebuie să fie înaintea bunului-plac individual.

Emma intră. Fotoliul cel mare.era răsturnat, şi chiar ziarul Fanai de Rouen zăcea întins pe jos între două piuliţe. împinse uşa coridorului ; şi, în mijlocul bucătăriei, printre chipurile negricioase pline cu boabe de coacăze, printre zahăr pisat şi zahăr căpăţîni, printre balanţele de pe masă şi tingirile de pe foc, zări toată familia Homais, cu mari şi mici, cu şorţuri pînă la bărbie şi cu furculiţe în mînă. Justin stătea în picioare, cu capul plecat, iar farmacistul striga :

—  Cine ţi-a spus să te duci  s-o  cauţi  în capharnaiim ?

—  Dar ce-i ? Ce s-a întîmplat ?

—  Ce să se întîmple ? răspunse spiţerul. Facem dulceţuri ; dulceţurile au început să fiarbă, cît pe ce să dea în foc de prea mult clocot, şi cer să-mi dea altă tingire. Şi-atunci, dum-

257

17 — Doamna Bovary

nealui, de bleg ce este sau de lene, s-a dus să ia din laboratorul meu, unde-i atîrnată în cui, cheia de la capharnaiim! Spiţerul îi spunea aşa unui mic cabinet din pod, plin de scule şi de mărfuri de-alc meseriei. Homais stătea de multe ori acolo ceasuri întregi să lipească etichete, să toarne dintr-un borcan într-altul, să le lege la loc cu sfoară ; şi, după el, cămăruţa asta nu era o magazie oarecare, ci un adevărat altar, din care ieşeau pe urmă tot felul de pilule, de hapuri, de siropuri, Ioţiuni şi poţiuni, care aveau să-i ducă faima prin împrejurimi. Nimeni pe lume nu punea piciorul acolo, iar el avea atîta respect pentru capharnaum, îneît îl mătura cu mîna lui. într-un cuvînt, dacă farmacia, în care intra cine voia, era locul unde-şi desfăşura tot orgoliul, capharnailm-ul era refugiul unde, izolîndu-se ca un egoist, Homais se desfăta făcînd numai ceea ce-i plăcea din meserie. De aceea zăpăceala lui Justin i s-a părut monstruos de necuviincioasă şi, mai aprins decît coacăzele, repeta :

—  închipuiţi-vă, de la caphamaum ! Cheia cu care-s încuiaţi acizii şi alcalii caustici! Să se ducă să ia o tingire de rezervă ! O tingire cu capac, şi pe care poate nici n-am s-o întrebuinţez vreodată ! în treburile delicate ale artei nostre, cel mai mic lucru are importanţa lui. Dar ce dracu !… Trebuie sa ştii să deosebeşti şi să nu întrebuinţezi la folosinţe aproape casnice ceea ce este destinat pentru cele farmaceutice ! E ca şi cum ai cenătui o găină cu scalpelul, ca şi cum un magistrat…

—  Da’ potoleşte-te odată ! spunea doamna Homais. Iar Athalie, trăgîndu-l de redingotă :

—  Tată! Tată !

—  Nu, lăsaţi-mă, începea iar spiţerul, lăsaţi-mă ! Dracu să mă ia ! Mai bine băcan, pe cinstea mea ! Hai, fă ce vrei! Nu mai avea respect de nimic, sparge, strică, dă drumul la lipitori, dă foc nalbei, pune la murat castraveciori în bocaluri, sfîşie bandajele !

—  Dar aţi avut totuşi… zise Emma.

—  îndată ! Ştii tu ce ţi se putea întîmpla ?… N-ai văzut nimîc, în colţ, la stingă, pe raftul al treilea ? Hai, vorbeşte, răspunde, îndrugă ceva !

.  — Nnu… ştiu, bolborosi băiatul.

—  A ! Nu ştii! Ei bine, ştiu eu ! Ai văzut o sticlă albastra sigilată cu ceară galbenă, care conţine un praf alb, pe care; chiar scrisesem : Pericol de moarte!? Şi ştii ce era înăuntru?-Arsenic ! Şi tu te duci sa ic atingi de aşa ceva! Să iei o lin■ gire de-alături !

—  De-alături ! se înspăimîntă doamna Homais, împrcunîn-du-şi mîinilc. Arsenic ? Puteai să ne otrăveşti pe toţi!

Şi copiii începură să ţipe, ca şi cum ar fi simţit în pîntece nişte dureri groaznice.

—  Sau să otrăvească un bolnav ! urmă spiţerul. Va să zică, voiai să mă vezi pe banca criminalilor, la curtea cu juri ? Sa mă vezi tîrît la eşafod ? Tu nu ştii grija cu care umblu eu cu ele, cu toate că am, oricum, o straşnică obişnuinţă ! De multe ori mă înspăimînt eu însumi cînd mă gîndesc la responsabilitatea mea ! Căci guvernul ne prigoneşte, şi legislaţia absurda care ne cîrmuieşte e o adevărată sabie a lui Damocles atîrnată deasupra capului nostru !

Emma nu se mai gîndea să întrebe de ce-o chemase, şî farmacistul continua pufnind :

—  Aşa răspunzi tu la toată bunătatea pe care ţi-o arătăm ? Aşa mă răsplăteşti pentru îngrijirile părinteşti pe care ţi le dau din plin ? Căci, fără mine, unde ai fi ajuns ? Ce te-ai fi făcut ? Cine-ţi dă de mîncare, cine te învaţă, cine te-mbracă, cine-ţi dă tot pentru ca într-o zi să poţi fi şi tu, cu cinste, în rîndurile societăţii ? Dar pentru asta trebuie să asuzi zdravăn vîslind tu însuţi şi, cum se spune, să faci bătături la mîini ! Fabricando fit faber ; age quod agis.1

Cita din latineşte, aşa era de pornit. Ar fi citat şi din chineză, şi din groenlandeză dacă ar fi ştiut limbile asica două ;

1 Prin muncă devii muncitor ; fii atent la ceea ce faci (la:.).

258

259

17*

căci se găsea în una din acele crize în care sufletul scoate la iveală,  fără  alegere,  tot  ce  are  închis în   el,  ca  oceanul pe care furtunile dezlănţuite îl răscolesc de la algele aruncate la ţărm pînă la nisipul adîncurilor. Şi se porni iar :

—  încep să mă căiesc grozav că mi-am luat şi grija ta pe cap. Desigur că făceam mai bine dacă te lăsam de la început să putrezeşti în mizeria şi în noroiul în care te-ai născut ! N-ai să fii bun niciodată decît de văcar ! N-ai nici o aptitudine pentru ştiinţă. De-abia dacă ştii să lipeşti o etichetă ! Duci aici, la mine,  o viaţă dulce şi tihnită, lăfăindu-te  ca-n sînul  lui Avram !

Dar Emma, întorcîndu-se spre doamna Homais :

—  Aţi spus să vin…

—  Ah, Doamne, o întrerupse cu un aer trist cucoana, cum să vă spun ?… E o nenorocire !

Nu isprăvi însă. Spiţerul tuna înainte :

—  Goleşte-o,   curăţ-o,  du-o  la  loc !   Hai,   mai   repede! Şi cum îl zgîlţîia de gulerul bluzei, lui Justin îi căzu o

carte din buzunar.

Băiatul se aplecă, Homais fu mai ager, şi, ridicînd volumul de jos, îl contempla, cu ochii holbaţi şi gura căscată.

—  Amorul… conjugal; silabisi el rar cele două  cuvinte. A, foarte bine ! Foarte bine ! Foarte frumos ! Şi cu ce gravuri…] Ei, asta-i prea de tot !

Doamna Homais se apropie.

—  Nu, n-o atinge !

Copiii se înghesuiră să vadă pozele.

—  Ieşiţi afară ! ţipă la ei Homais, poruncitor. Şi copiii ieşiră.

Mai întîi Homais se plimbă cu paşi mari încolo şi încoace, cu volumul deschis în mînă, rotind ochii, sufocat, vînăt la faţă, apopleetic. Apoi se-ndreptă brusc spre elev şi, înfigîndu-se. în faţa lui cu braţele încrucişate :

260

—  Dar tu ai toate viciile, nenorocitule !… Bagă de seamă pe ce drum ai apucat!… Nu te-ai gîndit că această carte păcătoasă putea să cadă în mîinile copiilor mei, să le aprindă creierul, să pîngărească curăţenia Athaliei, să-l corupă pe Napoleon ? ! A crescut mare ; e ca un bărbat. Eşti sigur cel puţin că n-au citit-o ? Poţi să-mi garantezi asta ?…

—  Dar, în sfîrşit, domnule, zise Emma, aveai să-mi spui…

—  Adevărat,  doamnă… Socrul  dumneavoastră  a  murit! în adevăr, Bovary-tatăl murise subit, cu două zile înainte,

de-un atac de apoplexie, cînd se scula de la masă, şi Charles, dintr-o grijă deosebită pentru sensibilitatea Emmei, îl rugase pe domnul Homais să-i aducă la cunoştinţă vestea asta groaznică mai pe departe.

El îşi alcătuise mai dinainte fraza, o rotunjise, o şlefuise, o scandase ; era un monument de judecată şi de înlănţuire, de întorsături fine şi  de gingăşie,  dar mînia  spulberase  retorica.

Renunţînd să mai afle vreun amănunt, Emma ieşi din farmacie, căci domnul Homais reluase şirul ocărilor. Se potolea totuşi, şi acum bombănea pe un ton părintesc, făcîndu-şi vînt cu tichia lui grecească.

—  Asta nu-nseamnă că eu dezaprob cartea cu desăvîrşire ! Autorul era medic. Sînt în ea anumite părţi ştiinţifice, pe care nu e rău ca un bărbat să le cunoască, ba aş îndrăzni să spun că chiar trebuie să le cunoască. Dar mai tîrziu, mai tîrziu ! Aşteaptă cel puţin   să fii şi tu    bărbat,    să fii un    om în toată firea !

Cînd Emma trase clopoţelul de la intrare, Charles, care o aştepta, veni spre ea cu braţele deschise, spunîndu-i cu o voce plîngăreaţă :

—  Ah, draga mea prietenă…

Şi se aplecă încet ca s-o sărute. Dar, cînd îi atinse buzele, Emma se simţi stăpînită de amintirea celuilalt şi-şi trecu mîna Pe obraz, înfiorîndu-se.

Totuşi răspunse :

261

—  Da, ştiu… ştiu…

El ii arăta scrisoarea în care mama lui îi povestea cele îiitîmplate, fără nici o făţărnicie sentimentală. îi părea rău numai că soţul ei nu s-a putut bucura de sprijinul bisericii, deoarece a murit la Doudevillc, în stradă, la uşa unei cafenele, după un banchet patriotic cu foştii ofiţeri.

Emma înapoie scrisoarea ; apoi seara, la masă, din politeţe nu prea voi să mănînce. Dar cum el stărui, se puse pe mîncare cu tot dinadinsul, în timp ce Charles, în faţa ei, stătea nemişcat, cu o mutră de om doborît.

Din cînd în cînd, ridicînd capul, îi arunca o privire lungă, plină de îndurerare. într-un rînd suspină :

—  Aş fi vrut să-l mai văd o dată !

Emma tăcea. în cele din urmă, dîndu-şi seama că trebuia să vorbească :

—  Cîţi ani avea tatăl tău ?

—  Cincizeci şi opt.

—  Ah!

Şi asta a fost tot.

După un sfert de oră, Charles mai adăugă :

•— Biata mama !… Ce-o să se facă ea de-acum ?

Emma strînse din umeri.

Văzînd-o atît de tăcută, Charles îşi închipuia că e mîh-nită şi se stăpînea să mai spună ceva, ca nu cumva să-i zgîn-dărească durerea care-l înduioşa. Totuşi, căutînd să şi-o alunge pe-a lui, întrebă :

—  Te-ai distrat bine ieri ?

—  Da.

După ce se strînse masa, Bovary nu se sculă, şi nici Emma ; şi pe măsură ce se uita lung la el, monotonia acestei situaţii izgonea încetul cu încetul orice înduioşare din inima ei. I se părea plăpînd, slab, un nimic, cu un cuvînt, un biet om, în

262

toate privinţele. Cum să scape de el ? Ce scară interminabilă ! Ceva amorţitor, ca o adiere de opium, o toropea.

Auziră în vestibul bocănitul sec al unui baston pe podea. Era Hippolytc, care aducea bagajele doamnei. Ca să le pună jos, descrise cu greu un sfert de cerc cu piciorul de lemn.

„Nici nu se mai gîndeşte că i l-a tăiat!” îşi spunea Emma, uitîndu-se la nenorocitul din a cărui chică roşie curgeau broboane de sudoare.

Bovary scotoci un pic în fundul pungii; şi, fără să arate că-şi dă scama cît de umilitoare era pentru el însuşi prezenţa acestui om, care stătea acolo ca o mustrare vie a neghiobiei lui fără leac, spuse, văzînd pe cămin violetele lui Leon :

—  Ia te uită ce buchet frumos!

—  Mda… răspunse ea nepăsătoare. E un buchet pe cars l-am cumpărat adineauri… de la o cerşetoare.

Charles luă violetele şi, răcorindu-şi în ele ochii înroşiţi de plîns, le mirosea cu delicateţe. Emma i le smulse repede din mînă şi se duse să le pună într-un pahar cu apă.

A doua zi sosi doamna Bovary-mama. Şi ea, şi fiul ei plîn-seră mult. Emma, sub cuvînt că are de dat nişte dispoziţii, dispăru.

în ziua următoare trebuiră să hotărască împreună în privinţa înmormîntării. Se instalară, cu cutiuţele de lucru, în boschetul de pe malul rîului.

Charles se gîndea la tatăl lui şi se mira că simte atîta dragoste pentru omul acesta, pe care pînă atunci credea că nu-l iubeşte decît foarte puţin. Doamna Bovary-mama se gîndea ta soţul ci, şi cele mai rele zile de odinioară i se păreau acum de invidiat. Regretul instinctiv al unei obişnuinţe atît de îndelungate ştergea tot, şi, din cînd în cînd, în timp ce cosea mereu, cîte-o lacrimă mai mare i se prelingea de-a lungul nasului şi rămînea o clipă atîrnată. Emma se gîndea că nu trecu-ssra decît douăzeci şi patru de ore de cînd fusese împreună cu

263

Leon, departe de lume, îmbătată de dragoste, privind cu nesaţ unul la altul. Căuta să-şi amintească cele mai mici amănunte ale acelei zile trecute. Dar prezenta soacrei şi a soţului o stîn-jenea. Ar fi voit să nu audă nimic, să nu vadă nimic, ca să nu tulbure reculegerea dragostei ei, pe care, orice-ar fi făcut, o simţea cum se pierde în tot ce se întîmpla împrejur.

Descosea căptuşeala unei rochii, ale cărei bucăţi erau împrăştiate în jurul ei ; doamna Bovary-mama, fără sa ridice ochii, tăia, scîrţîind cu foarfecă, iar Charles, în papuci împletiţi şi cu vechea lui redingotă cafenie, care-i ţinea loc de halat, stătea cu amîndouă mîinile în buzunare, fără să mai scoată o vorbă ; lîngă ei, Berthe, într-un şorţuleţ alb, rîcîia cu lopiţica nisipul de pe alee.

Deodată îl văzură intrînd pe portiţă pe domnul Lheureux, negustorul de stofe.                                    u*

Venea să-şi ofere serviciile, data fiind funesta împrejurare. Emma îi răspunse că n-are nevoie de serviciile lui. Dar negustorul nu se dădu bătut.

—  Iertaţi-mă, zise el, aş vrea să vă vorbesc între patru ochi. Apoi, mai încet: în legătură cu afacerea aceea… Ştiţi.

Charles se făcu stacojiu pînă-n vîrful urechilor.

—  A, da… aşa e. Şi, tulburat, se întoarse spre nevasta-sa : N-ai putea tu… draga mea…

Emma avu aerul că-l înţelege, căci se ridică, iar Charles îi spuse mamei lui :

—  Nu-i nimic !  Trebuie  să fie  vreun  fleac  oarecare  în legătură cu gospodăria.

Nu voia cu nici un chip ca bătrîna să afle de poliţă, de frică să nu-l certe.

De îndată ce fură singuri, domnul Lheureux începu, în termeni destul de desluşiţi, s-o felicite pe Emma pentru moştenire, apoi să vorbească de lucruri banale, de spaliere, de recoltă, de sănătatea lui, care mergea mereu aşa şi aşa, nici viu,

264

nici mort. La drept vorbind, făcea pe dracu-n patru şi tot nu izbutea, cu toate spusele lumii, să pună deoparte nici măcar o leţcaie.

Emma îl lăsa să vorbească. Se plictisea aşa de tare de doua zile !

—  Şi iată că v-aţi făcut bine de tot ! continuă el. Zău, în ce hal l-am văzut atunci pe bietul dumneavoastră soţ ! E un băiat de treabă, cu toate că au fost între noi oarecare neînţelegeri.

Emraa-l întrebă ce anume neînţelegeri, căci Charles îi ascunsese ca n-a vrut să-i recunoască furniturile.

—  Dar dumneavoastră ştiţi foarte bine, îi răsptinse Lheureux. Era vorba de fantezia aceea a dumneavoastră cu lăzile de voiaj.

îşi trăsese pălăria pe ochi şi, stînd cu mîinile la spate, zîmbind şi fluierînd încetişor, se uita drept în ochii ei, într-un chip nesuferit. Să fi bănuit ceva ? Emma se pierdea în tot felul de presupuneri. în cele din urmă, totuşi, Lheureux începu iar :

—  Ne-am împăcat şi veneam să-i mai propun o învoială. Propunea   să   se   reînnoiască  poliţa   semnată   de   Bovary.

Domnul însă o să facă cum îi place ; nu trebuia să se necăjească, mai ales acum, cînd o să aibă o sumedenie de încurcături.

—  Şi chiar ar face foarte bine să nu se mai ocupe el de asta,   s-o   treacă   altcuiva ;   dumneavoastră,   de  pildă ;   dacă v-ar da o procură, ar fi foarte uşor, şi atunci am avea noi amîndoi micile noastre afaceri…

Emma nu pricepea. Domnul Lheureux tăcu. Trecînd apoi la negoţul lui, declară că doamna nu putea să nu-i cumpere ceva. Are să-i trimită doisprezece metri de stofuliţă neagră de lina, cît trebuie pentru o rochie.

—  Asta pe care o aveţi e bună pentru casă. Pentru vizita vă trebuie alta. Eu mi-am dat seama de cum am intrat. Am ochi de american.

265

Leon, departe de lume, îmbătată de dragoste, privind cu nesaţ unul la altul. Căuta să-şi amintească cele mai mici amănunte ale acelei zile trecute. Dar prezenţa soacrei şi a soţului o stîn-jenea. Ar fi voit să nu audă’ nimic, să nu vadă nimic, ca să nu tulbure reculegerea dragostei ei, pe care, orice-ar fi făcut, o simţea cum se pierde în tot ce se întîmpla împrejur.

Descosea căptuşeala unei rochii, ale cărei bucăţi erau împrăştiate în jurul ei ; doamna Bovary-mama, fără să ridice ochii, tăia, scîrţîind cu foarfecă, iar Charles, în papuci împletiţi şi cu vechea lui redingotă cafenie, care-i ţinea loc de halat, stătea cu amîndouă mîinile în buzunare, fără să mai scoată o vorbă ; lîngă ei, Berthe, într-un şorţuleţ alb, rîcîia cu lopiţica nisipul de pe alee.

Deodată îl văzură intrînd pe portiţă pe domnul Lheureux, negustorul de stofe.                                    _

Venea să-şi ofere serviciile, data fiind funesta împrejurare. Emma îi răspunse că n-are nevoie de serviciile lui. Dar negustorul nu se dădu bătut.

—  Iertaţi-mă, zise el, aş vrea să vă vorbesc între patru ochi. Apoi, mai încet: în legătură cu afacerea aceea… Ştiţi.

Charles se făcu stacojiu pînă-n vîrful urechilor.

—  A, da… aşa e. Şi, tulburat, se întoarse spre nevastă-sa : N-ai putea tu… draga mea…

Emma avu aerul că-l înţelege, căci se ridică, iar Charles îi spuse mamei lui :

—  Nu-i nimic !   Trebuie   să  fie  vreun   fleac  oarecare  în legătură cu gospodăria.

Nu voia cu nici un chip ca bătrîna să afle de poliţă, de frică să nu-l certe.

De îndată ce fură singuri, domnul Lheureux începu, în termeni destul de desluşiţi, s-o felicite pe Emma pentru moştenire, apoi să vorbească de lucruri banale, de spaliere, de recoltă, de sănătatea lui, care mergea mereu aşa şi aşa, nici viu,

264

nici mort. La drept vorbind, făcea pe dracu-n patru şi tot nu izbutea, cu toate spusele lumii, să pună deoparte nici măcar o leţcaie.

Emma îl lăsa să vorbească. Se plictisea aşa de tare de doua zile !

—  Şi iată că v-aţi făcut bine de tot ! continuă el. Zău, în ce hal l-am văzut atunci pe bietul dumneavoastră soţ ! E un băiat de treabă, cu toate că au fost între noi oarecare neînţelegeri.

Emma-l întrebă ce anume neînţelegeri, căci Charles îi ascunsese că n-a vrut sa-i recunoască furniturile.

—  Dar dumneavoastră ştiţi foarte bine, îi răspunse Lheureux. Era vorba de fantezia aceea a dumneavoastră cu lăzile de voiaj.

îşi  trăsese pălăria pe ochi  şi,   stînd cu mîinile la  spate,

zîmbind şi fluierînd încetişor, se uita drept în ochii ei, într-un

chip nesuferit. Să fi bănuit ceva ? Emma se pierdea în tot felul

de presupuneri. în cele din urmă, totuşi, Lheureux începu iar :

.    — Ne-am împăcat şi veneam să-i mai propun o învoială.

Propunea să se reînnoiască poliţa semnată de Bovary. Domnul însă o să facă cum îi placenu trebuia să se necăjească, mai ales acum, cînd o să aibă o sumedenie de încurcături.

—  Şi chiar ar face foarte bine să nu se mai ocupe el de asta,  s-o   treacă  altcuiva ;   dumneavoastră,   de  pildă ;   dacă v-ar da o procură, ar fi foarte uşor, şi atunci am avea noi amîndoi micile noastre afaceri…

Emma nu pricepea. Domnul Lheureux tăcu. Trecînd apoi la negoţul lui, declară că doamna nu putea să nu-i cumpere ceva. Are să-i trimită doisprezece metri de stofuliţă neagră de Una, cît trebuie pentru o rochie.

__ Asta pe care o aveţi e bună pentru casă. Pentru vizite

vă trebuie alta. Eu mi-am dat seama de cum am intrat. Am ochi de american.

265

Nu trimise stofa ; o aduse el. După aceea mai veni o data’ ca s-o măsoare ; mai veni şi sub alte pretexte, de fiecare dată cautînd să fie politicos, îndatoritor, ca un sclav, cum ar fi spus Homais, şi întotdeauna strecurîndu-i Emmci cîte un sfat privitor la procură. De poliţă, nici pomeneală. Emma nu se mai gîndca la asta ; pe la începutul convalescenţei, Charles îi yorbise ceva, dar fusese atît de zbuciumată, că nici nu-şi mai aducea aminte. De altfel, se ferea să deschidă orice discuţie ele afaceri ; doamna Bovary-mama fu mirata şi dădu această schimbare a felului ei de a fi pe seama sentimentelor religioase, pe care le căpătase pe cînd era bolnavă.

Dar de îndată ce bătrîna plecă, Emma şi începu să-l uimească pe Bovary cu simţul ei practic. Trebuia să culeagă informaţii, să socotească ipotecile, să vadă ce era mai nimerit; o licitaţie sau o lichidare. Cita termeni tehnici, la întîmplare, rostea cuvinte umflate ca : ordine, viitor, prevedere, şi exagera într-una încurcăturile moştenirii, aşa îneît într-o bună zi îi arătă ciorna unei împuterniciri generale de a-i „conduce şi administra afacerile, de a face orice împrumuturi, de a semna şi de a gira orice poliţe, de a face orice plăţi etc.” Profitase de minune de lecţiile lui Lheureux.

Cu naivitate, Charles o întrebă de unde avea hîrtia aceea.

—  De la  domnul Guillaumin.  Şi,  cu cel mai desăvîrşit calm din lume, adăugă : Nu prea am încredere. Se spun atîtea despre notari ! Ar trebui poate să ne sfătuim !… Dar nu cu-aoaştem dccît… Oh ! Pe nimeni.

—  Pe Lcon… răspunse Charles, după ce se gîndi.

Era greu să te înţelegi cu el prin corespondenţă. Atunci Emma se oferi să se ducă la ci. Charles îi mulţumi, dar nu voî s-o lase. Emma insistă. Urmă un adevărat asalt de politeţe. In cele din urmă, ea exclamă cu un ton de încăpăţînare bine jucată :

—  Nu, te rog, mă duc !

866

— Ce bună eşti! spuse Charles sărutînd-o pe frunte. Chiar a doua zi ea se sui în Rîndunka, să meargă la Rduerţj sa-i ceară părerea lui Lcon ; şi rămase acolo trei zile.

Hi

n

■ ■   r

Au fost trei zile folosite din plin, delicioase, minunate, adevărată lună de miere.                                                         i

Stăteau la hotelul „Boulogne”, în port. Rămîneau în camera’ cu storurile trase, cu uşile încuiate, cu flori pe jos şi siropuri; la gheaţă, aduse de dimineaţă.

Spre seară luau o barcă cu coviltir şi se duceau să cinezei pe-o insulă.

Era ora cînd, de pe malul unde erau şantierele, se auzea ră-sunînd ciocanul calafagiilor, care băteau în pereţii de lemn ai corăbiilor. Printre copaci se. ridica fum de catran, iar pe faţai riului se vedeau pete mari, grase, legănîndu-se din cînd în cînd’ în lumina roşiatică a soarelui, ca nişte plutitoare plăci de. bronz florentin.

Coborau amîndoi în mijlocul bărcilor legate la ţărm, ale căror lungi parîmc, întinse oblic, frecau puţin marginile d.S sus ale bărcii.                                                                                 ■•„.

Larma oraşului, uruitul căruţelor, gălăgia oamenilor care vorbeau, lătratul cîinilor de pe puntea vapoarelor se îndepărtau pe nesimţite. Emma îşi dezlega panglicile pălăriei şi trăgeau la malul insulei lor.                                                            I

Se instalau în sala de jos a unei cîrciumi cu voloace negre atîrnate la uşă. Mîncau pictroşel fript, smîntînă şi cireşe. Stăteau întinşi pe iarbă ; se sărutau, tupilîndu-se sub niştej plopi ; şi ar fi voit să trăiască veşnic, ca doi Robinsoni, {»■

2C7,

colţişorul acesta, care, în culmea fericirii lor, li se părea cel mai minunat din lume. Nu era pentru înîia oară cînd vedeau copaci, cer albastru, iarbă, cînd auzeau murmurul apei şi foşnetul vîntului în frunziş ; dar fără îndoială că niciodată nu admiraseră toate acestea, ca şi cum natura nici n-ar fi existat înainte, sau n-ar fi început sa fie frumoasă decît în clipa împlinirii dorinţelor lor.

Cînd se lăsa noaptea, se întorceau. Barca mergea de-a lungul malului insulei. Stăteau în fundul ei, ascunşi în întuneric, tăcuţi. Vîslele pătrate răsunau sonor în furcile lor de fier, mă-surînd tăcerea, ca bătăile unui metronom, pe cînd cîrma, tîrîtă în urma bărcii, nu-şi mai contenea plescăitul lin în apă.

într-o seară răsări luna ; atunci nu pierdură prilejul să îndruge nişte fraze goale, în care găseau că astrul e melancolic şi plin de poezie ; Emma începu chiar să cînte :

Iţi aminteşti cum într-o seară pluteam… etc.

Vocea ei armonioasă şi slabă se pierdea pe valuri ; iar vîn-tul ducea cu el ruladele pe care Leon le asculta trecînd ca un tîlfîit de aripi în jurul lui.

Emma stătea în faţă, rezemată de peretele despărţitor al şalupei, în care intra luna printr-un oblon deschis. Rochia neagră, ale cărei falduri se desfăşurau ca un evantai, o făcea să pară mai subţire, mai înaltă. Stătea cu capul sus, cu mîip.iîe împreunate şi ochii spre cer. Cîteodată umbra sălciilor o ascundea cu totul, pentru ca deodată să apară iar, ca o nălucă, în lumina lunii.

Jos, lîsigă Emma, Leon dădu de-o panglică de mătase roşie.

După ce se uită bine la ea, barcagiul zise :

•— Aha ! Trebuie să fie de la cei pe care i-am plimbat deunăzi. Erau o droaie de poznaşi, domni şi doamne, cu prăjituri, cu şampanie, cu ftigoarne, cu tot tărăboiul. Era mai ales unul, un bărbat înalt, frumos, cu mustăcioară, care avea mare haz !

2G3

Ceilalţi îi tot spuneau : „Hai, istoriseşte-ne ceva ! Adolphe… Dodolphe”… mi se pare. Ea se înfiora.

—  Te doare ceva ? zise Leon, apropiindu-se de ea.

—  Nu-i nimic… Pesemne răcoarea nopţii.

—  Şi care precis că nu duce lipsă nici de femei, adăugă maî încet bătrînul marinar, crezînd că-i face plăcere străinului.

Scuipînd apoi în palme, apucă iar vîslele.

Trebuiră totuşi să se despartă ! Clipa de rămas bun a fost tristă. Leon urma să trimită scrisorile pe adresa *.uşei Rollet, iar Emma-l sfătui atît de bine cum să pună scrisoarea în două plicuri unul într-altul, că Leon admiră nespus viclenia ei de femeie îndrăgostită.

—  Aşadar, zici că totu-i în regulă ? îi spuse Emma cînd îl sărută ultima oară.

—  Da, sigur !

„Dar oare de ce, se gîndi el pe urmă, întorcîndu-se singur pe stradă, ţinea ea aşa de mult să aibă procura asta ?”

IV

Curînd, Leon luă faţă de camarazii lui un aer de superioritate, începu să-i ocolească şi lăsă baltă dosarele.

Aştepta scrisorile Emmei; le citea de cîteva ori. îi scria. O chema în gînd, cu toată puterea dorului şi amintirilor lui. Dorinţa aceasta de a o revedea, în loc să se potolească în lipsa ei, crescu atît de tare, îneît într-o sîmbătă dimineaţa fugi de la birou.                                                                                   !

Cînd, de pe creastă, zări în vale clopotniţa bisericii cu steagul de tinichea învîrtindu-se în bătaia vîntului, simţi acea

269

desfătare amestecată cu vanitate trinifătoare şi înduioşare egoistă pe care trebuie s-o aibă milionarii cînd vin să-şi revadă satul natal.

Se duse să dea tîrcoalc casei ei. în bucătărie era lumină. Puicii să-i vadă umbra în dosul perdelelor. Dar nu se arătă nimic.

‘Cînd îl văzu, tuşa Lefrancois îl primi cu explozii de bucurie, îl găsi „mai înalt şi mai subţirel”, pe cînd Artcmise, dimpotrivă, îl găsi mai „voinic şi mai oacheş.”

Lua masa ca şi altădată în sala mică, dar singur, fără perceptor, căci Binet, ostenit să tot aştepte Rhulunica, mîrica regulat cu o oră mai devreme, aşa că acum lua masa la ora 5 fix şi tot pretindea de cele mai multe ori că butrîna hodoroagTi înârzie.

în cele din urmă Lcon se hotărî; se duse să bată la uşa medicului. Doamna era în odaia ei, de unde nu coborî decît după un sfert de oră. Domnul păru încîr.tat că-l revedea ; dar nu se clinti de-acasă toată seara şi nici în ziua următoare.

O văzu singură de-abia seara, tîrziu de tot, pe uliţa din dosul grădinii ; pe uliţă, ca şi cu celălalt! Era furtună, şi stăteau de vorbă sub o umbrelă, la lumina fulgerelor.

Despărţirea lor ajunse nesuferit de dureroasă.

— Mai bine să mor ! spunea Emma. Se zvîrcolea în braţele lui, plîngînd : Adio !… Adio !… Cînd o să te mai văd ?

Se întoarseră din nou, ca să se mai sărute o dată ; şi atunci Emma-i făgădui că va găsi în curînd, cu orice chip, un mijloc de a se vedea regulat, în voie, cel puţin o dată pe săptămînă. Nu avea nici o îndoială că va găsi. Era, de altfel, plină de speranţe. Avea să facă rost de bani.

De aceea cumpără pentru odaia ei o pereche de perdele galbene cu dungi late, pe cars Lhsureux i le lăudase ca foarte ieftine ; visa să aibă şi un covor, şi Lheureux, asigurînd-o că „asta

270

nu-i mare lucru”, se însărcina, foarte politicos, sa-i procure unul. Emma nu mai putea fără serviciile lui. De douăzeci de ori pe zi trimitea să-l cheme, iar el îşi lăsa imediat treburile baltă şi venea fără să crîcnească. Nimeni nu înţelegea, de asemenea, pentru ce tuşa Rollet era în fiecare zi la dejun la Emma, şi chiar îi făcea vizite între patru ochi.                             .,’,

Cam în timpul acela, adică pe la începutul iernii, pe Emnn o apucă o marc pasiune pentru muzică.                                , *«

într-o scară, cînd Charles o asculta, ea începu de patru ori la rînd aceeaşi bucată, mereu necăjită că nu izbuteşte să găsească nota potrivita, pe cînd el, fără să-şi dea seama de ce nu-i bine, striga :

—  Bravo !…  Foarte  bine !… Cum de  nu-ţi place ! ? Zi-i înainte !

—  Ei, nu, e îngrozitor de prost ! Mi-au înţepenit degetele de cînd n-am mai cîntat.

A doua zi o rugă să-i mai dinte ceva.

—  Fie, ca să-ţi fac plăcere !

Şi Charles mărturisi că într-adevăr cam uitase ; greşea notele, cînta alandala ; iar ea, oprindu-se brusc :

—  Ah, nu mai merge ! Va trebui să iau lecţii, dar… Apoi adăugă, muşeîndu-şi buzele : Douăzeci de franci lecţia, e prea scump !

—  Da, într-adevăr… cam scump… spuse Charles rînjind prosteşte. Mie mi se pare că totuşi s-ar putea găsi poate şi cu mai puţin ; sînt doar artişti fără cine ştie ce faimă, care de multe ori sînt mai buni decît celebrităţile.

—  Caută-i, zise Emma.

A doua zi, cînd se întoarse acasă, se uită la ea lung, cif şiretenie, şi nu se putu ţine pîna la urmă să nu spună fraza asta :

271

I

—  încăpăţînată mai eşti cîteodată ! Am fost azi la Barfeu-cheres. Ei bine, doamna Liegeard mi-a mărturisit că cele trei domnişoara ale ei, care sînt la Misericorde, plăteau cincizeci de bani pentru o lecţie, şi chiar unei profesoare renumite.

Emma ridică din umeri şi nu mai deschise pianul. Dar cînd trecea pe lîngă el (dacă Bovary era pe acolo), spunea suspinînd :

—  Ah, bietul meu pian !

Iar cînd venea cineva s-o vadă, nu uita să-i spună că se lăsase de muzică şi că acum nu mai putea să reînceapă din motive independente de voinţa ei. Atunci o plîngeau. Păcat ! Ea, care avea un talent atît de frumos ! îi vorbiră chiar şi lui Bovary. îi dojeneau toţi, dar mai ales farmacistul :

—  Rău faci ! Nu trebuie să laşi niciodată necultivate însuşirile naturale. De altfel, gîndeşte-te, prietene dragă, că, pu-nînd-o pe doamna să studieze, faci pentru mai tîrziu o economie cu educaţia muzicală a fetiţei ! Eu găsesc că mamele trebuie să-şi instruiască singure copiii. E o idee a lui Rousseau, poate cam nouă încă, dar care, sînt sigur, va triumfa în cele din urmă, ca şi alăptarea maternă şi vaccinarea.

Charles mai aduse deci vorba încă o dată de chestiunea asta a pianului. Emma îi răspunse, acră, că mai bine să-l vîndă. Să vadă ieşind din casă nenorocitul acesta de pian, care dăduse atîtea satisfacţii vanităţii ei, însemna pentru Bovary un fel de sinucidere parţială a Emmei.

—  Dacă ai vrea… spunea el, o lecţie din cînd în cînd n-ar fi, la urma urmei, atît de ruinătoare !

—  Dar, îi răspundea ea, lecţiile nu-s folositoare decît dacă le   iei regulat.

Aşa obţinu de la soţul ei învoirea de a se duce o dată pe săptămînă la oraş, ca să-şi vadă amantul. După o lună, toţi găsiră că făcuse progrese uriaşe.

272

Se ducea în fiecare joi. Se scula, se îmbrăca încetişor, ca să nu-l trezească pe Charles, care-ar fi dojenit-o că se pregăteşte prea de dimineaţă. După aceea umbla de ici-colo, se aşeza la fereastră şi se uita în piaţă. Zorii dimineţii jucau printre stîlpii halelor, iar pe casa farmacistului, cu obloanele închise, se zăreau în lumina palidă a aurorei literele mari ale firmei.

Cînd pendula arăta ora şapte şi un sfert, se ducea la „Leul de aur”, unde Artemise venea căscînd să-i deschidă uşa. Apoi, ca să-i fie cald doamnei, scormonea cărbunii acoperiţi cu cenuşă. Emma rămînea singură în bucătărie. Din tînd în cînd ieşea pe afară. Hivert înhăma tacticos, trăgînd cu urechea la ce spunea tuşa Lefrancois, care, scoţîndu-şi printr-un ghişeu capul cu bonetă de bumbac, îi dădea tot felul de comisioane şi de explicaţii, care-ar fi zăpăcit pe oricare altul. Emma tropăia din picioare pe pavajul din curte.

în sfîrşit, după ce-şi mînca supa, îşi punea în spate sarica, îşi aprindea pipa şi înhăţa biciul, Hivert se instala liniştit pe capră.

Rhidunica pornea în trap mărunt, şi de-a lungul a trei sferturi de leghe se oprea din loc în loc ca să ia călătorii, care o tot pîndeau să vină, stînd în picioare, la marginea drumului, sau în faţa porţilor. Cei care îşi reţinuseră locuri din ajun se lăsau aşteptaţi; ba chiar unii mai erau încă în casă, în pat; Hivert îi chema, ţipa, înjura, pe urmă cobora de pe capră şi se ducea să bată tare în poartă. Vîntul sufla prin ferestruicile crăpate ale diligentei.

între timp, cele patru bănci se umpleau, trăsura o lua la goană, merii se înşirau unul după altul ; şi între cele două şanţuri lungi, pline de apă gălbuie, drumul mergea înainte, nesfîrşit, îngustîndu-se în zare.

273

13

Emma îl cunoştea de Ia un capăt la altul ; ştia că tlupă imaş venea un stîlp, pe urmă un ulm, o şură sau o colibă de cantonier ; uneori chiar, ca să încerce o surpriză, închidea ochii. Dar totdeauna îşi dădea foarte bine seama cît mai este de mers.

în sfîrşit, casele de cărămizi se apropiau, drumul începea să răsune sub roţi, Rîndunîca luneca printre grădinile în care, prin ostreţcle gardului, se zăreau statui, cîte-o movilă plantată cu viţă-de-vic, tise tunse şi un scrînciob. Apoi dintr-o dată apărea oraşul.                                                                 .

Coborînd în amfiteatru şi înecat în ceaţă, oraşul se lărgea nedesluşit dincolo de poduri. Câmpia se ridica apoi într-o ondulare monotona, pîna ce, în depărtare, se împreuna cu dunga vagă, ştearsă a cerului palid. Văzută astfel de sus, întreaga privelişte părea nemişcata ca o pictură ; într-un colţ stăteau înghesutic corăbiile ancorate ; fluviul îşi rotunjea şerpuirea la poalele colinelor înverzite, şi insulele lunguieţe păreau, pe faţa apei, ca nişte peşti mari încremeniţi pe loc. Coşurile uzinelor scoteau uriaşe panaşuri cafenii, cu vîrful luat de vînt. Se auzea vuietul turnătoriilor, laolaltă cu sunetul limpede al clopotelor de la bisericile ce se înălţau prin ceaţă. Copacii goi de pe bulevarde apăreau printre case ca nişte mărăcini violeţi, iar acoperişurile, lucind de ploaie, sclipeau mai tare sau mai slab, după cum erau cartierele mai sus sau mai jos. Uneori, suflarea vîntului ducea norii spre coasta Saintc-Catherine, ca nişte valuri plutitoare care se spărgeau, tăcute, de-un mal abrupt.

Din mulţimea acestor vieţi îngrămădite, Emma simţea des-prinzîndu-se ceva ameţitor, şi inima îi creştea nespus, ca şi cum cele o sută douăzeci de m’i de suflete care fremătau acolo i-ar fi trimis toate deodată suflul pasiunilor pe care le bănuia clocotind în ele. Dragostea ei sporea în faţa întinderii nesfîrşite şi devenea tumultuoasă la auzul zumzetelor nedesluşite care se înălţau ; se revărsa peste tot, pe pieţe, pe bule-

varde, pe străzi, şi vechea cetate normandă se întindea sub ochii ci ca o capitală fără margini, ca un Babilon, în care intra. Se apleca rezemîndu-se cu amîndouă mîinile de geamul deschis, sorbind adierea vîntului; cei trei cai alergau în galop, pietrele din noroi scîrţîiau, diligenta se -legăna, iar Hivert striga de departe la căruţele de pe drum, pe cînd burghezii care petrecuseră noaptea la Bois-Guillaume coborau coasta agale, în trăsurile lor particulare.

Se opreau la barieră ; Emma îşi scotea galenţii, îşi punea alte mănuşi, îşi potrivea şalul, şi, la douăzeci de paşi mai încolo, cobora din Rîndunica.

Oraşul de-abia atunci se trezea. Băieţii de prăvălie, cu tichii greceşti pe cap, frecau vitrinele, iar femei ‘cu panere proptite în şold strigau din cînd în cînd, la colţul străzilor. Emma mer- , gea cu ochii în păniînt, strecurîndu-se pe lîngă ziduri şi surî-J zînd de bucurie sub voaleta lăsată în jos.

De teamă să rr-o vadă cineva, nu lua de obicei drumul cel mai scurt. Se înfunda prin ulicioare întunecate şi ajungea leoarcă de sudoare spre partea de jos a Străzii Naţionale, lîngă fîntînă. Acolo-i cartierul teatrului, al cafenelelor şi al fetelor galante. Deseori trecea pe lîngă dînsa cîte-o căruţă încărcată cu decoruri care tremurau. Chelneri în şorţuri albe presarau nisip pe lespezi, printre arbuştii verzi. Mirosea a absint, a havană şi a stridii.

Apuca pe-o stradă ; îl recunoştea pe Lcon după părul cîr-lionţat, care-i ieşea de sub pălărie.

Lcon continua să meargă pe trotuar, Emma mergea în urma lui pînă la hotel ; el se urca, deschidea uşa, intra… Ce îmbrăţişare !

Apoi, după sărutări, urma o ploaie de cuvinte. îşi istoriseau toate necazurile din timpul săptămînii, presimţirile, grija scrisorilor, dar, în clipa aceea, totul era dat uitării şi priveau tinul în ochii celuilalt, rîzîtvd de voluptate şi ciripindu-şi numele.

274

275

18*

Patul era mare, de mahon, în formă de nacelă. Perdelele de mătase roşie, care coborau din tavan, se arcuiau jos de tot lîngă căpătîiul larg al patului, şi nimic pe lume nu era mai frumos decît părul ei negru şi pieleai albă, care se conturau pe această culoare purpurie, cînd, cu un gest de pudoare, îşi strîngea braţele goale, ascunzîndu-şi faţa în mîini.

Apartamentul călduţ, cu un covor în culori şterse, cu ornamente fistichii şi lumină calmă părea cu totul prielnic pentru intimităţile pasiunii. Stîlpii perdelelor, cu vîrful în chip de săgeată, cuierele de aramă şi măciuliile grătarelor luceau de îndată ce se strecura înăuntru o rază de soare. Pe cămin, între cele două candelabre, se găseau două scoici din acelea mari, roz, în care se aude vuietul mării cînd le pui la ureche.

Ce mult iubeau camera asta plăcută, plină de veselie, cu toată splendoarea ei cam ofilită ! Regăseau totdeauna aceleaşi mobile la locul lor, şi cîteodată acele de păr pe care le uitase în cealaltă joi sub soclul pendulei. Luau dejunul la gura căminului, pe o măsuţă înaltă, cu picior, încrustată, de palisandru. Emma tăia bucăţile, i le punea în farfurie, spunînd tot felul de vorbe dulci; iar cînd spuma de şampanie se revărsa din paharul fin pe inelele de pe degete, hohotea într-un rîs destrăbălat. Atît de pierduţi erau în ei înşişi, că se credeau acolo în propria lor casă, în care aveau să trăiască pînă la moarte, Ca doi eterni însurăţei. Spuneau : „odaia noastră”, „covorul nostru”, ..fotoliile noastre” ; ba chiar Emma spunea „papucii mei” unui cadou pe care i-l făcuse Leon, un capriciu al ei. Erau nişte papuci de satin roz, căptuşiţi pe margine cu puf de lebădă. Cînd se aşeza pe genunchii lui, piciorul îi tîrna în aer, şi gingaşa încălţăminte fără căpută se ţinea de piciorul ei gol numai în degetul cel mare.

Leon gusta pentru întîia oară nespusa delicateţe a podoabelor femeieşti. Nu întîlnise niciodată atîta farmec în vorbire, atîta sobrietate în îmbrăcăminte, asemenea atitudini de porum-

27G

biţa somnoroasă. îi admira exaltarea sufletului şi dantelele fustei. De altfel, nu era o femeie din lumea bună, o femeie măritată, cu un cuvînt, o adevărată amantă ?

Prin firea ei schimbătoare, rînd pe rînd mistică sau veselă, vorbăreaţă, tăcută, aprigă, nepăsătoare, trezea în el mii de dorinţe, amintiri şi instincte. Era pentru el îndrăgostita din toate romanele, eroina din toate dramele, şi acea nedesluşită ea din toate volumele de versuri. Regăsea pe umerii ei culoarea de chihlimbar a Odaliscai luîndu-şi baia ; Emma avea bustul lung de castelană feudală ; semăna şi cu Femeia palidă din Barcelona, dar mai presus de toate era înger !

De multe ori, cînd Leon se uita la dînsa, simţea că sufletul lui, revărsîndu-se asupra ei, îi învăluia capul ca o undă, şi cobora ispitit spre albeaţa sînului.

Se aşeza jos în faţa Emmei ; şi, cu coatele pe genunchi, se uita lung la ea, zîmbind, cu capul ridicat.

Emma se apleca spre el şi murmura, ca sufocată de beţia dragostei :

—  Oh, nu te mişca ! Nu vorbi ! Priveştc-mă ! Din ochii tăi se revarsă ceva dulce de tot, care-mi face atît de bine !

îi spunea : „Copilule”.

—  Mă iubeşti, copilule ?

Şi-n graba cu care buzele lui se întindeau spre gură, nici nu mai auzea ce-i răspunde.

Deasupra pendulei era un mic Cupidon de bronz, care făcea graţii, arcuindu-şi braţele sub o ghirlandă aurită. Rheseră de multe ori de el ; dar cînd trebuiau să se despartă, totul li se părea serios.

Stînd nemişcaţi unul în faţa altuia, îşi repetau :

—  Pe joi !… Pe joi !…

Deodată, Emma-i lua capul între mîini, îl săruta repede pe frunte zicînd : „Adio !” şi se repezea pe scară.

277

Se ducea la an coafor de pe strada Comediei, ca să-ji aranjeze părul. Se  înnopta : în prăvălie   se   aprindeau   lămpile.

Auzea clopotul de la teatru, care chema actorii la reprezentaţie ; şi vedea trecînd, pe dinainte, bărbaţi cu faţa albă şi femei în toalete ofilite, care intrau pe uşa ce dă în culise. I Era cald în încăperea mică şi prea scunda a coaforului, în care, printre peruci şi pomezi, duduia o sobă. Mirosul de fiare d? frizat şi degetele unse care-i umblau prin păr o toropeau repede şi aţipea, înfăşurată în halatul de pe umeri. De multe ori, în timp ce-o coafa, frizerul îi propunea bilete de bal mascat.

După aceea pleca. Urca pe aceleaşi străzi ; ajungea la „Crucea roşie” ; îşi lua iar galenţii, pe care-i ascunsese dimineaţa sub o bancă, şi se ghemuia pe locul ei, printre călătorii nerăbdători. Unii coborau la poalele colinei. Rămînea singură în trăsură.

1 La fiecare cotitură se zăreau tot mai mult luminile oraşului, care întindeau o largă boare luminoasă deasupra caselor învălmăşite. Emma se ridica în genunchi pe pernele trăsurii, lăsînd să-i rătăcească privirea peste această splendoare. Plîngea, îl chema pe Leon, îi trimitea vorbe duioase şi sărutări, care se pierdeau în viat.

Pe colină era un biet nenorocit, care umbla fără rost, cu un băţ în mină, printre diligente. Un maldăr de zdrenţe îi acoperea umerii, şi o veche pălărie de castor, desfundată, rotundă ca un lighean, îi ascundea faţa ; dar cînd o scotea, vedeai în locul pleoapelor două orbite căscate, sîngerînde. Carnea se destrăma în pieliţe roşii, şi din ele se prelingea ceva lichid, care se închega în plăgi verzi pînă aproape de nasul ale cărui nări negre smiorcăiau convulsiv. Ca să-ţi vorbească, îşi dădea capul pe spate cu un rîs idiot; şi atunci pupilele lui albăstrii, rotindu-se într-o mişcare necontenită, ajungeau spre tîmple, la marginea rănii deschise.

278

Cinia o mică melodie, ţmîndu-sc de trăsuri :

Cind arde soarele-n amiază. Iubire tetele vbeittS…

şi în tot ce urma era vorba de păsări, de soare şi de frunziş.

Uneori apărea deodată, cu capul gol, în spatele Emvrici. Ea se ferea ţipînd. Hivcrt începea să-şi bată joc de el. îl îndemna să închirieze o baracă la bîkiul Saint-Romain, sau îl întreba’, rîzînd, ce-i mai face iubita.

De multe ori, In mersul diligentei, pălăria lui intra deodată înăuntru pe geam, pe cînd cu celălalt braţ se agaţă de scară, printre împroşcaturile roţilor. Vocea lui, la început slabă şî seîncitoare, devenea ascuţită. Se auzea tărăgănată în noapte ca tînguirea nedesluşită a unei ‘cumplite dureri fără sfîrşit; şi, printre zornăitul zurgălăilor, freamătul copacilor şi hodoro-geala lăzii goale din spatele diligentei, vocea aceea avea în ea ceva îndepărtat, care pe Emma o tulbura. îi cobora pînă-n adîncul sufletului, ca un vîrtej într-o prăpastie, dueînd-o pe sus în sferele unei melancolii fără margini. Dar Hivert, care simţea că atîrnă o greutate dinapoi, trăgea la întîmplare cu biciul îndărăt. Sfichiul biciului plesnea orbul peste răni, şi el cădea jos, în glod, urlînd.

Apoi, în cele din urmă, călătorii Rindunic’u adormeau, unit cu gura căscată, alţii cu bărbia proptită în piept, rezemaţi de umărul celui de-alături, sau cu braţul trecut pe după ‘cureaua sprijinitoarei, clătinîndu-se regulat, după cum se legăna trăsura ; iar reflexele felinarului, care se bălăbănea afară pe crupa cailor rotaşi, străbătînd înăuntru prin perdelele de stambă roşiatică, întindeau umbre sîngerii pe toţi aceşti indivizi încremeniţi. Copleşită de tristeţe, cu groaza în suflet, Emma dîrdîia în hainele ei şi simţea că-i e tot mai frig la picioare.

Acasă, Charles o aştepta ; joia, Rîndunica întîrzia întotdeauna, în sfîrşit, doamna sosea ! Abia dacă-şi săruta fetiţa.

279

Masa nu era gaia ; nu face nimic ! îi dădea dreptate bucătăresei. Acuma totul părea îngăduit acestei fete.

De multe ori Charles, văzînd-o pe nevastă-sa palidă, o întreba dacă nu cumva era bolnava.

—  Nu, îi răspundea ea.

—  Dar, replica el, ciudată mai eşti astă-scară !

—  Ei, nu-i nimic ! Nu-i nimic !

Erau chiar zile cînd, de-abia întoarsă, se urca în camera ei ; şi Justin, care se găsea acolo, umbla în vîrful picioarelor, mai iscusit în serviciul ce avea de îndeplinit decît cea mai bună cameristă. îi punea la mdemînă chibriturile, sfeşnicul, o carte, îi pregătea cămaşa de noapte, îi făcea patul.

—  Hai! îi zicea ea. Bine, pleacă !

Căci el rămînea în picioare, cu mîinile în jos, cu ochii holbaţi, ca prins în păienjenişul unei visări subite.

A doua zi era groaznică, iar cele care urmau erau încă şi mai de nesuferit din pricina nerăbdării pe care o avea Emma de a-şi regăsi fericirea — poftă nesăţioasă, aţîţată de imagini cunoscute, şi care, în a şaptea zi, se dezlărrţuia în voie în dezmierdările lui Leon. înflăcărarea lui se ascundea într-o risipă de admiraţie şi recunoştinţă. Emma gusta cu discreţie această dragoste şi, adîncindu-se în ea, o întreţinea prin toate artificiile duioşiei ei, şi tremura puţin de teamă să n-o piardă mai tîrziu.

Deseori îi spunea, cu o voce dulce, plină de melancolie :

—  Ah ! Tu ai să mă laşi !… Ai să te însori !… Ai să fii ca şi ceilalţi.

Leon o întreba :

—  Care ceilalţi ?

—  Ceilalţi bărbaţi… în sfîrşit, răspundea ca. Apoi adăuga, dîndu-l la o parte cu un gest galeş : Sîmteţi toţi nişte ticăloşi !

într-o zi, cînd filozofau asupra dezamăgirilor pămînteşti, ajunse să-i spună (ca să-i pună la încercare gelozia sau cedînd poate unei nevoi prea năvalnice de a-şi descărca sufletul) că odinioară,  înaintea  lui,   iubise  pe  cineva   „nu  ca  pe  tine”,

280

adăugă ea repede jurînd pe viaţa  fetiţei că nu se întîmplase nimic.

Tînarul o crezu, o întrebă însă, aşa, ca sa ştie, cu ce se ocupa el.

—  Era căpitan de vas, dragul meu.

Oare în felul acesta nu preîntîmpina orice cercetare, şi, în acelaşi timp, nu se situa foarte sus, prin acea pretinsă fascinaţie exercitată asupra unui bărbat care, prin firea lui, trebuia să fie belicos şi obişnuit să fie măgulit ?

Secretarul simţi atunci cît de măruntă e situaţia pe care-o are el ; invidie epoleţi, decoraţii, titluri. Emmei trebuiau să i placă toate astea ; bănuia, după viaţa costisitoare pe care-o ducea.

Emma totuşi îi ascundea o sumedenie din trăsnăile ei, cum era dorinţa de a avea, ca să meargă la Rouen, un tilbury albastru, tras de-un cal englezesc şi mînat de-un lacheu cu cizmuliţe răsfrînte. Justin era cel care-i dăduse ideea acestui capriciu, cînd o rugase să-l ia la dînsa ca fecior în casă ; şi dacă lipsa unei asemenea cabriolete nu micşora la fiecare întîl-nire plăcerea sosirii, sporea cu siguranţă amărăciunea întoarcerii.

Adesea, ckid vorbeau împreună despre Paris, Emma sfîrşea murmurîn’d :

—  Ah ! Ce bine ne-am simţi acolo !

—  Nu sîntem fericiţi ? întreba Leon cu duioşie, netezindu-i părul.

—  Da, aşa-i, sînt o nebună ; sărută-mă !

Cu soţul ei era mai drăguţă ca niciodată ; îi făcea creme cu fisticuri şl—i cînta valsuri, seara, după masă. Charles se socotea deci cel mai fericit dintre muritori, şi Emma nu avea nici o grijă, cînd, într-o seară, deodată :

—  Nu-i   aşa   că   cea   care-ţi   dă   lecţii   e   domnişoara Lempereur ?

—  Da.

281

—  Ei bine, am văzut-o   adineauri,  continua Charles,   la doamna Liegeard. I-am vorbit de tine ; nici nu te cunoaşte.

A fost ca un trăsnet. Emma-i răspunse totuşi cu un aer foarte firesc :

■— Ei, cu siguranţă că a uitat cum ma cheamă.

—  Dar poate că la Rouen, continuă medicul, sîm mai mal ic domnişoare Lempereur, profesoare de pian.

—  „lot  ce se poate!  Şi  imediat :  Am  şi   chitanţele  ei, na ! uite.

Şi, spunînd asta, se duse la birou, scotoci prin toate sertarele, învăfknăşi toate hârtiile şi, în cele din urmă, îşi pierdu aşa de tare capul, îiidt Charles o rugă să nu-şi mai facă atîta sînge rău pentru nenorocitele acelea de ichitanţe.

—  Oh, am să le găsesc eu ! zise ea drept răspuns.

Şi, într-adevăr, vinerea următoare, pe cînd îşi trăgea cizmele în cămara întunecoasă în care se ţineau hainele, Charles simţi între cizmă şi ciorapi o foaie de hîrtie ; o luă şi citi :

„Primit pentru lecţiile pe trei luni şi pentru diverse furnituri suma de şaizeci şi cinci de franci. Felicie Lempereur, profesoară de muzică”.

—  Cum dracu a ajuns în cizmele mele ?

—  O fi căzut, pesemne, răspunse ea, din cutia asta veche de facturi de pe marginea poliţei.

Din clipa aceea, viaţa ei n-a mai fost dccît o înjghebare de minciuni, în care-şi învăluia dragostea ca în nişte voaluri, ca s-o ascundă.

Minciuna ajunsese pentru ea o nevoie, o manie, o plăcere, în aşa măsură îneît dacă spunea că ieri a trecut pe partea dreaptă a străzii, trebuia să fii sigur că apucase pe partea stfngă.

într-o dimineaţă, cînd, ca de obicei, plecase destul de uşor îmbrăcată, deodată începu să ningă, şi cum Charles se uita pe fereastră, îl zări pe domnul Bournisien1 în trăsurica domnului Tuvachc, carc-l ducea la Rouen. Atunci coborî să-i în-

credinţeze preotului un şal gros ca să-l înmînezc doamnei de îndată ce va ajunge la „Crucea roşie”. Cum sosi la han, Bournisien întrebă de soţia medicului din Yonville. Hagiţa îi răspunse că trecea foarte rar pe acolo. Aşa că, seara, recunoseînd-o pe doamna Bovary în Rhidunka, preotul îi povesti încurcătura, fără ca, de altfel, să aibă aerul că-i dă vreo importanâ, deoarece începu să-l laude pe un predicator de la catedrală, care pe-atunci făcea minuni şi la care alergau femeile să-l audă.

Dar nu însemna nimic faptul că el n-a cerut nici o explicaţie, pentru că, mai pe urmă, alţii ar putea să fie mai puţin discreţi. De a’ceea Emma socoti că ar fi bine să tragă totdeauna la „Crucea roşie”, pentru ca oamenii de treabă din satul ei, care ar vedea-o pe scară, să nu bănuiască nimic.

într-o zi, totuşi, domnul Lheureux o întîlni ieşind de Ia hotelul „Boulogne” la braţ cu Leon; şi Emma se temu, închi-puindu-şi că el o să trăncănească în dreapta şi-n stînga. Dar Lheureux nu era aşa de prost.

După trei zile, însă, intră în camera ei, închise uşa şi-i spuse ;

—  Aş avea nevoie de bani.

Emma îi răspunse că nu poate să-i dea. Lheureux începu să se vaicăre şi-i aduse aminte de toată bunăvoinţa pe care-o avusese.

într-adevăr, din cele două poliţe semnate de Charles; Emma nu plătise pînă atun-ci decît una. Cît despre cea de-a doua, negustorul se învoise, după cum îl rugase, să o preschimbe cu alte două, care şi acelea fuseseră reînnoite pentru o scadenţă foarte lungă. Scoase apoi din buzunar o listă de furnituri netrecute la socoteală, şi anume : perdelele, covorul, stofa de fotolii, mai multe rochii şi diferite articole de toaletă, a căror valoare se ridica la aproape două mii de franci.

Emma lăsă capul în jos; Lheureux continuă :

—  Dar dată nu aveţi bani, aveţi proprietăţi.

Şi-i vorbi de-o nenorocită de dărîmătură din Bârne viile,  Aumale, care nu aducea cine ştie ce venit ; făcea parte

232

odinioară dintr-o mică fermă, pe care o vînduse domnul Bovary-tatăl, căci Lheureux ştia tot, pînă la numărul hectarelor şi numele vecinilor.

—  Eu, în  locul   dumneavoastră,  spunea el,  aş  scăpa de dînsa, şi mi-ar rămînea şi bani.

Emma-i obiectă ‘că-i greu de găsit un cumpărător; Lheureux îi dădu speranţă, spunîndu-i că o să găsească ; dar ea-l întrebă cum să facă pentru a putea vinde.

—  N-aveţi procura ? îi răspunse el.

Cuvîntul acesta îi veni ca o adiere de aer proaspăt.

—  Lăsaţi-mi socoteala, spuse Emma.

—  O, nu-i nevoie !

Veni iar săptămîna următoare, lăudîndu-se că, după multă alergătură, a descoperit în cele din urmă pe un oarecare Langlois, care de mult timp pusese ochii pe proprietatea asta, fără să spună ce preţ dă.

—  N-are a face preţul ! exclamă ea.

Dimpotrivă, nu trebuia să se grăbească ; să vadă mai întîi ce vrea şmecherul acela. Merita să se ducă cineva acolo, şi, cum ea nu putea, Lheureux se oferi să plece el la faţa locului, să intre în vorbă cu Langlois. Cînd se întoarse, o înştiinţa că oferea patru mii de franci.

Cînd auzi, Emma nu mai putu de bucurie.

—  Sincer vorbind, adăugă el, e bine plătit.

Emma primi imediat jumătate, şi cînd vru să achite contul, negustorul îi spuse :

—  îmi pare foarte rău, pe cinstea mea, să văd că dintr-o dată vă lipsiţi de-o sumă ca asta, care v-ar ţrinde-aşa de bine.

Atunci ea se uită la poliţe ; şi, gîndindu-se la nenumăratele întîlniri de dragoste pe care le reprezentau cele două mii de franci, bolborosi :

—  Cum ? Cum ?

284

—  O, continuă el rîzînd cu un aer binevoitor, în factură se poate pune tot ce poftiţi. Parcă eu nu cunosc ce înseamnă o căsnicie ?

Se uita fix în ochii ei, ţiwînd mereu în mînă două hîrtii lungi, pe care le tot trecea lunecînd printre degete. în cele din urmă, deschise portofelul şi întinse pe masă patru poliţe de cîte o mie de franci fiecare.

—  Iscăliţi-mi astea, spuse el, şi păstraţi tot. Emma prostestă, scandalizată.

—  Dar dacă vă dau tot ce prisoseşte, răspunse Lheureux cu neruşinare,  nu  înseamnă că eu vă  fac  un serviciu dumneavoastră ?

Şi, luînd condeiul, scrise dedesubtul contului : „Primit de la doamna Bovary patru mii de frand”.

—  De ce să fiţi îngrijorată, de vreme ce peste şase luni o să încasaţi restul de la dărăpănătura dumneavoastră, iar eu vă pun scadenţa ultimei poliţe după plata lui ?

Emma se încurcă puţin în socoteli şi-i ţiuiau urechile, ca şi cum nişte bani de aur deşertaţi din nişte saci ar fi zornăit în jurul ei pe parchet. în sfîrşit, Lheureux o lămuri, spunîndu-i că avea un prieten, pe unul Vincart, bancher la Rouen, la care avea să sconteze cele patru poliţe, după care, el în persoană avea să-i înmîneze ceea ce întrecea datoria reală.

Dar în loc de două mii de franci, nu aduse decît o mie opt sute, căci prietenul Vincart (cum era şi drept) oprise două sute pentru speze de comision şi scont.

Apoi, ca-n treacăt, ceru o chitanţă.

—  înţelegeţi dumneavoastră… în comerţ… uneori… Şi cu dată, vă rog, cu dată.

Atunci, în faţa Emmei se deschise toată perspectiva gusturilor pe care putea să şi le permită. Fu îndeajuns de prevăzătoare ca să pună deoparte trei mii de franci, cu care au fost plătite, la scadenţă, primele trei poliţe ; a patra, însă, din intîmplare, se nimeri la scadenţă într-o joi, şi Charles, tulbu-

rai,’aşteaptă cu răbdare să i” se întoarcă soţia ca să-i dea lămuriri.

Dacă nu-i spusese nimic despre poliţa asta, era numai ca să-l scutească de sîcîielile casnice ; se aşeză pe genunchii lui, îl alintă, îi ciripi cu drăgălăşenie şi-i înşiră toate lucrurile absolut trebuincioase pe care le luase pe datorie.

—» în sfîrşit, trebuie să recunoşti şi tu că, pentru cît am cumpărat, nu a costat prea mult.

Nemaiavînd nici o ieşire, Charles se adresă curînd veşnicului Lheurcux, care se jură că va potoli lucrurile dacă domnul o să-i 6emneze două poliţe, diri care una de şapte sute de franci, plătibilă în trei luni. Ca să ştie ce trebuie să facă, îi scrise mamei lui o scrisoare patetică. în loc de răspuns, veni chiar ea ; şi cînd Emma vru să ştie dacă scosese ceva bani de la dînsa, Charles îi spuse :

—  Da, dar cere să vadă factura.

A doua zi, dis-de-dimineaţă, Emma alergă !a domnul Lheu-reux să-l roage sa facă alt cont, care să nu treacă de o mie de franci ; căci dacă l-ar fi arătat pe cel de patru mii, ar fi trebuit să spună că plătise două treimi, să mărturisească prin urmare vînzarea casei, afacere bine dusă de negustor pînă la capăt şi care n-a fost cunoscută în realitate decît mai tîrziu.

Cu toate că preţul fiecărui lucru era foarte mic, doamna Bovary-mama găsi totuşi cheltuiala exagerată.

—  Nu se putea şi fără covor ? Ce-a trebuit să îmbrace clin nou fotoliile ? Pe vremea mea nu era-ntr-o casă dccît un singur fotoliu, pentru persoanele în vîrstă, cel puţin aşa era la mama, care, vă asigur, era o femeie stimată. Nu toată lumea poate să fie bogată! Nici o avere nu poate să reziste la risipă. Mi-ar fi ruşine să mă răsfăţ ca dumneata ! Şi doar eu sînt bătrînă, am nevoie să fiu îngrijită. Eî, poftim ! ei, poftim, dichisuri! mofturi! Cum ? Mătase de căptuşeală de doi franci metrul ?…

288

Cînd 6e găseşte bumbac cu zece bani  şi chiar cu  opt, care merge foarte bine ? !

Tolănită pe canapeluţă, Emma răspundea cît se poate de liniştit:

.— Ei, doamnă, destul! Destul!    .

Cealaltă o cicălea înainte, prezieîndu-i c-o să sfîrşcască la azil. De altfel, Bovary era de vină. Bine că a făgăduit să anuleze procura. ■    — Cum ?

—  A ! Mi-a jurat, continuă bătrîna.

Emma deschise fereastra, îl chemă pe Charles, şi bietul om fu nevoit să mărturisească promisiunea smulsă de maică-sa.

Emma dispăru, apoi se-ntoarse repede, întinzîndu-i foarte mîndră o coală de hîrtie.

—  Mulţumesc, 6puse bătrîna. Şi aTuncă procura în foc.

Emma în’cepu să rîdă într-una, strident, în hohote ; avea o criză de nervi.

—  Ah! Doamne ! strigă Charles. Eh, şi tu procedezi rău ! Vii să-i faci scene.

Ridicînd din umeri, mama lui pretindea câ toate astea erau fasoane.

Dar, revoltat şi el de data asta, Charles luă apărarea soţiei, aşa că doamna Bovary-mama vru să plece. Plecă chiar a doua zi, şi cum Charles căuta s-o oprească, ea, din prag, îi spuse :

—  Nu ! Nu !  O iubeşti mai mult decît pe mine  şi  ai dreptate, aşa trebuie. De altfel, atîta pagubă ! Ai să vezi !… Sănătate !… Fiindcă nu sînt dispusă să mai vin să-i fac scene, cum mi-ai spus.

Gu toată plecarea bătrînei, Charles nu rămase mai puţin plouat faţă de Emma, care nu-şi ascundea deloc ciuda pe care-o avea împotriva lui pentru că nu avusese încredere în ca ; s-a lăsat mult rugată pînă ce-a consimţit sa primească

287

altă procură, şi merse chiar el cu dînsa la domnul Guillaumin, să-i ceară să facă alta, exact la fel.

— înţeleg foarte bine asta, zise notarul ; un om de ştiinţă nu poate să se încurce cu toate fleacurile de fiecare zi.

Charles se simţi uşurat auzind cugetarea asta linguşitoare, care dădea  slăbiciunii lui   aparenţele   măgulitoare   ale   unei’ preocupări superioare.

Ce dezlănţuire, joia următoare, la hotel, în odaia lor, cu Leon ! Emma rîse, plînse, cîntă, dansă, ceru să-i aducă siropuri la gheaţă, vru să fumeze ; lui i se păru nebunatică, dar adorabilă, minunat de frumoasă.

Nu ştia ce reacţie a întregii ei fiinţe o împingea tot mai mult să guste plăcerile vieţii. Ajunsese să se supere de orice, să fie lacomă şi desfrînată ; se plimba cu el pe stradă,. cu capul sus, şi, cum spunea ea, fără teamă de-a se compromite. Totuşi, uneori Emma tresărea la gîndul că s-ar putea să-l în-tîlnească pe Rodolphe ; i se părea că, deşi se despărţiseră pentru totdeauna, n-u scăpase cu totul de sub influenţa lui.

într-o seară nu se mai înapoie la Yonville. Charles îşi pierdu capul, şi mica Berthe, nevoind să se culce fără mama ei, plîngea din răsputeri. Justin ieşise să hoinărească pe drum, domnul Homais plecase şi el de la farmacie.

în sfîrşit, pe la ora 11, nemaiputînd sta locului, Charles înhăma calul la brişcă, sări în ea, dădu bice, şi pe la 2 dimineaţa sosi la „Crucea roşie”. Nimeni. Se gîndi că poate-o văzuse secretarul ; dar unde locuia ? Din fericire, Charles îşi aminti adresa patronului. Dădu fuga la el.

începea să se crape de ziuă. Deasupra unei uşi zări o firmă de notar ; bătu. Fără să deschidă, cineva îi strigă adresa cerută, adăugind o mulţime de ocări cu privire la cei ce deranjau lumea în toiul nopţii.

Casa în care locuia secretarul nu avea nici sonerie, nici clopoţel, nici portar. Charles începu să bată tare, cu pumnii,

în obloane. Din întîmplare, trecu pe acolo un gardian de noapte ; atunci se temu şi plecă.

„Am înnebunit, îşi spunea el ; fără îndoială că o fi fost oprită la masă la domnul Lormeaux”.

Familia Lormeaux nu mai stătea în Rouen.

—  O fi rămas s-o îngrijească  pe  doamna  Dubreuil.  Ei, doamna Dubreuil e moartă de zece luni !… Dar atunci unde e ?

îi veni o idee. Intră într-o cafenea şi ceru Anuarul; căută repede numele domnişoarei Lempereur, care stătea în strada Renelle-des-Maroquiniers, nr. 74.

Cum intră în strada asta, apăru Emma în celălalt capăt; mai mult se aruncă asupra ei decît o îmbrăţişa, exclamînd :

—  De ce n-ai venit ieri ?

—  Mi-a fost rău.   i

—  Ce-ai avut ?… Unde ?… Cum ?…   i Ea-şi trecu mîna pe frunte şi răspunse :

—  La domnişoara Lempereur.   j

—  Eram sigur. Acolo mă duceam.

—  Oh, nu-i nevoie, zise Emma. Chiar acum a ieşit, dar altădată fii liniştit. înseamnă că nu mai sînt liberă, înţelegi, dacă ştiu că cea mai mică întîrziere te tulbură atîta.

în felul acesta îşi lua dreptul de a nu mai fi stingherita în întîlnirile ei. Şi profită de el, în toată voia şi din plin. Cînd îi venea pofta să-l vadă pe Leon, pleca sub orice pretext, şi cum el n-o aştepta în ziua aceea, se ducea să-l caute la birou.

La început asta a fost o mare fericire ; dar curînd Leon nu-i mai ascunse că patronul se plîngea foarte mult de absenţele lui repetate.

—  Ei, fleacuri ! Plai, vino, îi spunea ea.    Şi Leon o ştergea de la birou.

Emma-i ceru să se îmbrace în negru şi să lase să-i crească o muscă sub buza de jos, ca să semene cu portretele lui Ludovic al XlII-lea. Voi să-i vadă locuinţa ; o găsi aşa şi-aşa; Leon

288

289

19 — Doamna Rovarji

se înroşi, Emma nu băgă de seamă ; pe urmă-l sfătui să cumpere nişte perdele la fel cu ale ei şi, cum Leon îi spunea că asta costă scump, Emma îi răspunse rîzînd :

— Ha ! Ha ! Tare mai ţii la bănişorii tăi! ■ De cîte ori se vedeau, Leon trebuia să-i istorisească tot ce făcuse de la ultima întîlnire. Ceru să-i facă versuri, versuri pentru ea, o bucată de dragoste, dedicată ei; Leon nu izbuti în nici un chip să găsească rima la cel de-al doilea vers, aşa că, în cele din urmă, copie un sonet dintr-un album.

N-o făcu atît din vanitate, cît pentru a-i fi pe plac. Nu-i ‘discuta ideile ; îi împlinea toate gusturile ; ajunsese mai mult ci amanta Emmci decît ea a lui. Emma spunea vorbe duioase, amestecate cu sărutări, tare-i răscoleau sufletul. De unde învăţase ea desfrîul acesta, atît de profund şi de subtil, că era aproape imaterial ?

VI

Cînd se ducea s-o vadă pe Emma, Leon lua masa de multe ori la farmacist, şi se crezu dator, din politeţe, să-l poftească • ţi el la rîdul lui.

—  Bucuros! îi răspunse domnul Homais ; de altfel, trebuie să mă dezmorţesc şi eu puţin, că prea m-am împotmolit aici. O să mergem la un spectacol, la un restaurant, o să fetiea nebunii.

—  Ah ! Halal prieteni ! ciripi duios doamna Homais înfricoşată de primejdiile nelămurite pe care era gata să le înfrunte.

—  Dar bine, ce, nu găseşti că-mi ruinez destul sănătatea irăind necontenit printre emanaţiile din farmacie ? ! De altfel, aşa-s femeile, după ce sînt geloase pe ştiinţă, pe urmă se mai

200

şî împotrivesc să ai şi tu cele mai legitime distracţii. Dar n-ara a face, ‘contează pe mine ; în una din zilele astea pic la Rouen, sîi batem la tălpi ceva biştari l

Altădată, spiţerul s-ar fi ferit de-o asemenea expresie ; dar ac,um făcea pe candriul şi pe parizianul, ceea ce găsea că-i de-un bun-gust nemaipomenit, şi, ca şi vecina lui, doamna Bovary, îl întreba pe Leon, foarte curios, despre moravurile din capitală, ba chiar vorbea argo, ca să ia piuitul… burghezilor, spunînd : turne, bazar, cbicard, chicandard, Breda-street şî jn me la casse *, în loc de : M-am dus.

Aşadar, într-o joi Emma fu surprinsă să dea în- bucătăria de la „Leul de aur” peste domnul Homais, îmbrăcat ca de drum, adică într-o manta verde, pe care nimeni n-o mai văzuse, ţinînd într-o mînă un geamantan, iar în cealaltă sacul îmblănit pentru picioare, de la farmacie. Nu spusese la nimeni că are de gînd să plece, de teamă să nu se alarmeze clienţii de lipsa lui.

Gîndul de a revedea locurile în care-şi petrecuse tinereţea îl îmbăta fără îndoială, căci, cît ţinu drumul, nu mai tăcu din gură ; pe urmă, abia ajuns, sări repede din trăsură şi porni în căutarea lui Leon ; oricît se împotrivi secretarul, domnul Homais îl luă pe sus la marea cafenea „Normandie”, unde intră foarte ţanţoş, cu pălăria pe cap, găsind că prea miroase a provincial dacă ţi-o scoţi într-un local public.

Emma îl aşteaptă pe Leon trei sferturi de ceas. In cele din urmă alergă la biroul lui şi, pierdută în tot felul de presupuneri, învinuindu-l de indiferenţă şi reproşîndu-şi slăbiciunea, stătu toată după-amiaza cu  fruntea  lipită  de   geam.

La ora 2, Leon şi farmacistul mai erau încă la masă, faţă în faţă. Sala cea mare se golea ; coşul sobei, în formă de palmier, îşi arcuia spre tavanul înalt ramurile lui aurite ; şi, lîngă ei, în dosul vitrinei, în plin soare, o mică fîntînă artc-

• în ordinea  lor.  aceste cuvinte înseamnă :  cocioabă, bordel,  filfizon «icos, cartier de cocote la Paris, o Şterg de-aici, că m-am plictisit.

281

19*

zîană  plescăia  într-un  bazin  de   marmură,   în  tare, printr.. creson şi sparanghel, trei homari ameţiţi se întindeau pînă la; nişte prepeliţe, culcate toate grămadă pe o parte.

Homais se desfăta. Cu toate că era mai ameţit de luxul i dimprejur decît de bunătatea mîncării, vinul de Pommard,; totuşi, îi biciui puţin puterile, şi cînd apăru omleta cu romj începu să facă teorii necuviincioase asupra femeilor. Ceea ce-îi fermeca mai presus de toate era şicul. Adora o toaletă ele-l ga aţă într-un apartament bine mobilat, iar în ce priveşte în-j suşirile trupeşti, nu dispreţuia o bucăţică bună.

Leon se uita mereu la pendula, disperat. Spiţerul beaJ mînca, vorbea.

—  Dumneata, zise el deodată, trebuie să duci mare lipsă de femei aici la Rouen. De altfel, .simpatiile dumitale nu stairj departe. Şi cum celălalt se înroşea : Ei, hai, fii sincer ! N-ai’ să-mi spui mie că la Yonville nu…

Tînărul îndrugă ceva.

—  La doamna Bovary nu făceai curte ?…

—  Cui ?

—  Fetei în casă !                                                              • Nu o spunea în glumă ; dar vanitatea trecînd peste orice

prudenţă, fără să vrea, Leon protestă. De altfel, nu-i plăceau decît femeile brune.

—  Asta-i şi părerea mea, zise farmacistul. Au mai multtemperament.

Şi aplecîndu-se la urechea prietenului său, îi comunică semnele după care se cunoştea dacă o femeie are temperament. Se avîntă chiar, în treacăt, în consideraţii etnografice : nemţoaica era, după el, cu toane ; franţuzoaica — desfrînată ; italianca — pasionată.

—  Dar negresele ? întrebă secretarul.

—  Fantezie de artist…, zise Homais. Băiete, două păhărele J

—  Plecăm ?  spuse  în   cele  din  urmă  Leon, pierzîndu-şi răbdarea.

292

—  Yes.

Dar înainte de a pleca, ţinu să-l vadă pe patronul localului şi-l felicită.

După asta, ca să fie singur, Leon pretextă că are treabă.

—  Ei, merg şi eu cu dumneata ! zise Homais.

Şi, tot coborînd străzile împreună, îi vorbea de nevastă-sa, de copii, de viitorul lor, de farmacie, istorisindu-i în ce hal de decădere era altădată şi la ce grad de perfecţiune o ridicase.

Ajuns în faţa hotelului „Boulogne”, Leon îl lăsă brusc, dădu buzna pe scări şi-şi găsi amanta în culmea agitaţiei.

Cînd auzi de farmacist, sări ca arsă. Leon totuşi îi aducea o mulţime de argumente temeinice ; n-avea nici o vină. Ce, ea nu-î cunoştea pe domnul Homais ? Cum putea să creadă că preferă să stea cu farmacistul ? Dar Emma îi întorcea spatele ; Leon o apucă de mînă ; şi, căzînd în genunchi, o cuprinse de mijloc cu amîndouă braţele, într-o atitudine galeşă, plină de dorinţe pătimaşe şi de implorare.

Emma stătea în picioare ; ochii ei mari, scăpărători îl priveau cu seriozitate şi aproape înfricoşător. Apoi lacrimile îî întunecară, pleoapele lor trandafirii se lăsară în jos; Emma îi întinse mîinile, şi Leon le ducea la gura, cînd intră un servitor, spunînd că-l caută cineva pe domnul.

—  Ai să te-ntorci ? întrebă ea.

—  Da.

—  Dar cînd ?

—  Imediat.

—  Ăsta-i un truc, zise farmacistul cum îl zări pe Leon. Am vrut să curm această vizită, care mi s-a părut că te stîn-jeneşte. Haidem la Bridoux, să luăm un pahar de miş-maş.

Leon se jură că trebuie să se întoarcă la birou. Spiţerul începu atunci să facă glume pe seama hîrţoagelor şi a procedurilor.

293

—  Mai lasă-l puţin pe Cujas şi pe Bartholo, ce dracu ! Cine te opreşte ? Curaj ! Haidem la Bridoux : o să-i vezi dinele. Ciudat dine !

Şi cum secretarul o ţinea mereu pe-a lui :

—  Merg şi eu la birou. O să citesc un ziar aştcptîndu-te sau o să răsfoiesc un cod.

Zăpăcit de furia Emmei, de vorbăria domnului Homais şî poate fiindcă dejunul îi căzuse greu, Leon stătea nehotărît şi ca vrăjit de farmacistul care tot repeta :

—  Haidem la Bridoux ! E la doi paşi, în strada Malpalu.

Atunci, din laşitate, din prostie, din acel sentiment de neînţeles care ne tîrăşte spre actele cele mai antipatice, se lăsă dus la Bridoux, şi-l găsiră în curticica lui supraveghind trei băieţi, care gîfîiau învîrtind roata mare a unei maşini de făcut sifon. Homais le dădu sfaturi; îl sărută pe Bridoux ; apoi băură un miş-maş. De douăzeci de ori Leon vru să plece, dar celălalt îl oprea apucîndu-l de braţ şi zicîndu-i :

—  Plec şi eu acuşi! O sa mergem la Fanai de Roiten, să-i vedem pe domnii de-acolo, să te prezint lui Thomassin.

Leon scăpă totuşi de dînsul şi o lua la goană spre hotel. Eniraa nu mai era acolo.

Plecase chiar atunci, disperată. Nu-l mai putea suferi acum. Să nu vină la întîlnire cînd îşi dăduse cuvîntul, i se părea o insultă, şi mai căuta şi alte motive ca să se îndepărteze de el; găsea că nu-i în stare de un act de eroism, că-i slab, banal, mai moale ca o femeie, şi, pe deasupra, zgîrcit şi fricos.

Mai apoi, liniştindu-se, găsi în cele din urmă că, fără îndoială, îl calomniase. Dar ponegrirea celor pe care tot îi mai iubim ne îndepărtează puţin de ei. De idoli nu trebuie să te-au’ngi, că-ţi rămîne poleiala pe mîini.

Ajunseră să vorbească mai des de lucruri străine de dragostea lor ; şi în scrisorile pe care Emma i le trimitea era vorba de flori, de versuri, de lună şi de stele, ieşiri naive ale unei pasiuni domolite, care încerca să se învioreze, alergînd

294

la ajutoare dinafară. Se hotăra într-un ca la întîlnirea viitoare să fie foarte fericită ; dar după întîlnire îşi mărturisea singură că nu simţise nimic deosebit. Dezamăgirea asta se ştergea repede în faţa unei noi speranţe, şi Emma se întorcea. la el mai înflăcărată, mai însetată. Se dezbrăca cu mişcări repezi, smulgînd şiretul subţire ale corsetului, ce şuiera în jurul şoldurilor ei ca o viperă care lunecă. Se ducea în vîrful picioarelor goale să mai vadă o dată dacă uşa era încuiată, apoi dintr-o singură mişcare lăsa să cadă, de-a valma, toate veşmintele de pe ea ; şi, palidă, fără să scoată o vorbă, serioasă, i se arunca la piept, străbătută de un prelung fior.

Totuşi, pe fruntea aceea îmbrobonată de picături reci, pe buzele acelea care îngînau ceva, în privirile acelea rătăcite, în strînsoarca acelor braţe era ceva nefiresc, jalnic şi nedesluşit, care se furişa parcă între ei pe nesimţite, ca şi cum ar fi voit să-i despartă.

Nu îndrăznea să-i pună nici o întrebare ; dar dîndu-şi seama cîtă experienţă avea, îşi spunea că trebuie să fi trecut în viaţa ei prin toate încercările suferinţei şi ale plăcerii. Ceea ce îl îneînta altădată, îl îngrozea puţin acum. De altfel, se revolta la gîndul că, zi cu zi, îi absoarbe tot mai mult personalitatea. Nu-i putea ierta această victorie nedezminţită. Se silea chiar să n-o iubească atît de mult; dar, pe urmă, cum îi auzea scîrţîitul botinelor, se simţea laş, ca beţivii cînd văd o băutură tare.

Ce-i drept, Emma-l copleşea întotdeauna cu tot felul de drăgălăşenii, de la rafinamentele felurilor de mîncare pînă la cochetăria cu care se îmbrăca şi la duioşia cu care se uita la el. Aducea în sîn trandafiri de la Yonville şi i-i arunca în obraz, se arăta grijulie de sănătatea lui, îl sfătuia cum să «c poarte, şi, ca să-l ţină şi mai mult cu speranţa că poate cerul se va amesteca, îi puse la gît o iconiţă a Sfintei Fecioare. Şi ca o mamă virtuoasă, se interesa ce fel de prieteni are. îi spunea :                                                                         k

205

— Nu-i mai vedea, nu ieşi, nu te gîndi decît Ia noi : iu-beşte-mă !

Ar fi voit să ştie tot ce face, şi-i veni în minte să-l urmărească pe stradă. în preajma hotelului era totdeauna un fel de vagabond care se dădea pe lîngă călători şi care n-ar fi şovăit să… Dar mîndria ei se revoltă.

,,Ei şi ? N-are decît să mă înşele, puţin îmi pasă ! Parcă ţin la asta ?”

într-o zi, cînd se despărţiseră devreme şi ea se-ntorcea singură pe bulevard, zări zidurile mănăstirii la care învăţase şi se aşeză pe-o bancă la umbra ulmilor. Ce liniştită era pe vremea aceea ! Cît de mult invidia sentimentele de dragoste cu neputinţa de spus în vorbe, pe care încerca, din cărţi, să şi le închipuie.

Primele luni de căsătorie, plimbările călare prin pădure, vicontele cu care a dansat, Lagardy cîntînd, totul se perindă prin faţa ochilor ei… Şi Leon i se păru deodată tot aşa de departe ca şi ceilalţi.

„Totuşi, îl iubesc !” îşi spunea ea.

Oricum, nu era fericită, nu fusese niciodată. De unde venea oare această insuficienţă a vieţii, putrezirea asta bruscă a tuturor lucrurilor pe care căuta să se sprijine ?…Dar dacă exista pe undeva un suflet tare şi frumos, o fire aleasă, totodată exaltată şi fină, o inimă de poet în chip de înger, liră cu coarde de bronz, înălţînd spre cer elegiace poeme nupţiale, atunci de ce nu l-ar găsi din întîmplare ? O ! Cît era de imposibil! De altfel, nimic nu făcea să te oboseşti căutînd ; totul era numai minciună ! Fiecare zîmbet ascundea un căscat de plictiseală, fiecare bucurie — un blestem, orice plăcere — dezgustul de ea, şi cele mai fierbinţi sărutări nu-ţi lăsau pe buze decît pofta neîmplinită a unei voluptăţi şi mai mari.

Un geamăt metalic se tîrî în văzduh, şi clopotul mănăstirii bătu de patru ori. Ora 4 ! Şi parcă stătea acolo, pe bancă, de-o

296

veşnicie. Dar patimi fără sfîrşit pot încăpea într-o clipă, aşa cum încape o mulţime pe un locuşor.

Emma trăia gîndindu-se numai la ale ei şi nu se preocupa de bani mai mult decît o arhiducesă.

O dată totuşi intră la dînsa un om sărăcăcios îmbrăcat, rumen la faţă şi chel, spunînd că-i trimis de domnul Vincart din Rouen. Scoase acele cu care prinsese buzunarul lateral al lungii lui redingote verzi, le înfipse în mînecă şi-i întinse politicos o hîrtie.

Era o poliţă de şapte sute de franci, semnată de ea, şi pe care Lheureux, cu toată făgăduiala, o girase lui Vincart.

Emma trimise servitoarea să-l cheme. Nu putea să vină.

Atunci, necunoscutul, care rămăsese în picioare, aruncLnd în dreapta şi în stînga privi iscoditoare, ascunse de nişte lungi sprîncene blonde, întrebă cu un aer nevinovat ?

—  Ce răspuns să duc domnului Vincart ?

—  Ei bine, răspunse Emma, spuneţi-i… că n-am… pe săp-tamîna viitoare… Să aştepte… da, săptămîna viitoare.

Şi cetăţeanul plecă fără să scoată o vorbă.

Dar a doua zi, la amiază, primi protestul poliţei, şi cînd văzu hîrtia timbrată, pe care apărea de mai multe ori şi cu litere mari : „Maestrul Hareng, portărel din Buchy”, se înspai-mîntă atît de tare, îneît alergă degrabă la negustorul de stofe.

îl găsi în prăvălie, legînd cu sfoară un pachet.

—  Plecăciune ! spuse el. Sînt al dumneavoastră. Lheureux îşi căută mai departe de treaba lui, ajutat de o fetiţă de vreo 13 ani, cam cocoşată, şi care făcea şi pe băiatul de prăvălie, şi pe bucătăreasa.

Pe urmă, bocănind cu saboţii pe podelele prăvăliei, urcă, luînd-o înaintea doamnei, la etajul întîi, unde pe un birou mare din lemn de brad se aflau cîteva registre, peste care trecea de-a curmezişul, încuindu-le, o bară de fier cu lacăt la capăt. La perete, sub nişte cupoane de stambă, de-abia se vedea o casă de fier atît de mare, că trebuie să fi avut în ea alt-

297

ceva   dccît   poliţe   şi   bani.   într-adevăr,   domnul   Lheureuxîmprumuta bani pe amanet, şi acolo pusese lanţul de aur al doamnei Bovary, ca şi cerceii  sărmanului moş Tillier, care, silit în cele din urmă să-i vîndă, cumpărase la Quincampoix o biată băcăuioară, unde se stingea de troahna de care sufereaj . printre lumînările mai puţin galbene decît arăta el  la  faţă. Lheurcux se aşeză în fotoliul lui larg de paie, zicînd :

—  Ce mai e nou ? ; — Uite !

Şi-i arăta hîriia.

—  Ei bine, ce pot eu să fac ?

Atunci, ca se-nfurie, adueîndu-i aminte că şi-a dat cuvînuiH Si uu-i pună în circulaţie poliţele. El recunoscu.

—  Dar şi eu am fost nevoit; mi-ajunsese  cuţitul la os. J

—  Şi-acum ce-o să se întîmple ? zise ea.

—  O, foarte simplu : tribunalul dă o sentinţă, şi pe urmă‘, sechestru… ţi cu asta, gata !

Emma se stăpînea să nu dea în el. îl întrebă, în şoaptă,clacă nu era chip să-l potolească pe domnul Vincart.

—  Ei da î să-l potoleşti pe Vincart! Se vede că nu-l cunoaşteţi deloc. E mai cumplit dccît un arab !

[       ‘lotuşi, domnul Lheureux trebuia să se amestece.

—  Ascultaţi, vă rog ! Mi se pare că pînă acum am fost des- i tu! de bun cu dumneavoastră. Şi deschizînd un registru : Poftim ! Apoi, trecînd degetul pe pagină : Uitaţi-vă… uitaţi-vă… La .’ august, două sute de franci… La 17 iunie, o sută cincizeci… Ia 23 martie, patruzeci şi şase… în aprilie…

Se opri, ca şi cum s-ar fi temut să nu facă o prostie.

—  Şi nu mai pun la socoteală poliţele semnate de domnul, una de şapte sute de franci, alta de trei sute ! Cît despre micile avansuri ce v-am dat, despre dobînzi, astea nu se mai isprăvesc, nici nu te mai poţi descurca în ele. Nu mă mai amestec j

Ea plîngea ; îi spuse chiar „bunul meu domn Lheureux”. Dar el arunca mereu vina pe „dulăul acela de Vincart’1. De

altfel, el nu avea un ban, nimeni acum nu-i mai plătea, toţi îl jecmăneau ; un biet negustoraş ca dînsul de unde să dea

avansuri ?

Emma tăcea ; şi domnul Lheureux, care tot ronţăia penele’ tocului, fu îngrijorat desigur de tăcerea ei, căci adăugă :

—  Cel puţin, dacă într-una din zilele astea aş încasa ceva…

aş putea…

■— De altfel, spuse ea, de îndată ce restul de la Barncviîle…

■— Cum ?

Şi, aflînd că Langlois nu plătise încă, păru foarte surprins.!

Apoi, cu o voce mieroasă :

—  Şi ziceaţi că ne putem înţelege ?

—  O ! Cum veţi voi !

Atunci el închise ochii ca să se gîndească, scrise cîteva cifre, şi, declarînd că o să-i vină tare greu, că afacerea era foarte riscată şi că sîngera, dictă patru poliţe de două sute cincizeci de franci fiecare, cu scadenţe din lună în lună.

—  Numai de-ar vrea Vincart să m-asculte ! De altfel; s-a făcut! Eu nu şovăi, sînt om dintr-o bucată !                       ‘;-

îi arătă apoi în treacăt mai multe noutăţi, dar din care nici una, după părerea lui, nu făcea pentru doamna.

—  Cînd mă gîndesc că, uite, rochia asta costă treizeci şi cinci de bani metrul, şi-i garantată că nu iese la spălat! Şi lumea se bate pentru ca ! Vă închipuiţi desigur cX nu i se spune ce fel de marfă c ! Lheureux voia ca prin mărturisirea acestei pungăşii faţă de alţii s-o convingă pe Emma cîe cinstea lui.

Pe urmă o chemă înapoi să-i arate trei coţi de dantelă, pe

care-o găsise de curînd la o desfacere.

—  Nu-i aşa că-i frumoasă ? spunea Lheureux. E f„oarte căutată acum, pentru pus pe spătarele fotoliilor ; e la modă.

Apoi, mai iute ca un scamator, înveli dantelele într-o hîrtae albastră şi i le puse Emmci în mînă.

—  Cel puţin, să ştiu…

299

— Ei, mai tîrziu, îi răspunse el, întorcîndu-i spatele.

Chiar în seara aceea îl făcu pe Bovary să-i scrie mamei lud sa le trimită cît mai degrabă tot restul moştenirii. Soacră-sa răspunse că nu mai are nimic, că moştenirea se lichidase ?i că le mai rămînca, în afară de Barneville, o rentă de o mie opt sute de franci, pe care le-o va trimite regulat.

Atunci doamna trimise conturile de onorariu la doi-trei clienţi, şi în curînd folosi clin plin acest mijloc, care îi reuşea… Avea totdeauna grijă să adauge într-un post-scriptum : „Nu-i spuneţi nimic soţului meu, ştiţi cît e de mîndru… Scuzaţi-mă… A dumneavoastră…”

Cîţiva reclamară, dar Emma le dosi răspunsurile.

Ca să facă rost de bani, începu să-şi vîndă mănuşi vechi, pălării vechi, fier vechi ; şi se tocmea aprig, sîngele ei de ţărancă îmboldind-o la cîştig. Apoi, de cîte ori se va duce la oraş, Va tîrgui tot felul de fleacuri de ocazie, pe care domnul Lheu-reux, în lipsă de altele, i le va lua cu siguranţă. îşi cumpăra pene de struţ, porţelanuri chinezeşti şi scrinuri; se împrumuta de la Felicite, de la doamna Lefrancois, de la hangiţa de la „Crucea roşie” şi de la toată lumea, de oriunde. Cu banii pe care, în sfîrşit, îi primi* de la Barneville, plăti două poliţe, ceilalţi o mie cinci sute de franci irosindu-i. Făcu alte datorii, şi tot aşa mereu.

Citeodată, ce-i drept, căuta să facă socoteli, dar atunci descoperea nişte lucruri atît de enorme, că nu-i venea a crede. Atunci, o lua de la capăt, se încurca îndată, lăsa totul baltă şi nu se mai gîndea Ic ele.

Acuma casa era tristă de tot. Vedeai ieşind furnizori furioşi. Vedeai batiste aruncate pe sobă ; iar micuţa Berthe, spre marea indignare a doamnei Homais, umbla cu ciorapii rupţi. Dacă Charles încerca, sfios, să spună ceva, Emma-i răspundea, repe-zindu-l, că nu-i vina ei !

De ce aceste ieşiri ? Charles credea că totul venea din .vechea ei boală de nervi; şi, făcîndu-şi reproşuri că a luat

300

infirmităţile ei drept cusururi, se învinuia de egoism, avea poftă să se ducă la ea s-o sărute.

„A, nu, îşi zicea, aş plictisi-o !”

Şi nu se mai ducea.

Seara, după masă, se plimba singur prin grădină, o lua pe micuţa Berthe pe genunchi, şi, deschizînd jurnalul medical, încerca s-o înveţe a citi. Fetiţa, care nu învăţa niciodată, deschidea îndată nişte ochi mari şi trişti şi se pornea pe plîns. Atunci o alinta, se ducea să-i aducă apă cu stropitoarea, ca să-i facă rîuleţe pe nisip, sau rupea crenguţe de lemnul-cîine-lui, ca să planteze pomi în straturi, ceea ce nu strica cine ştie ce grădinii năpădite de buruieni ; îi datora leafa pe atîtea zile lui Lestiboudois ! Pe urmă fetiţei îi era frig şi o chema pe maică-sa.

—  Cheamă-ţi bona, spunea Charles. Ştii foarte bine, draga mea, că mama ta nu vrea să fie deranjată.                                 i

Venea toamna, şi frunzele începeau să cadă, ca acum doî ani, cînd era bolnavă ! Oare cînd or să se isprăvească toate astea ? !… Şi Charles continua să se plimbe cu mîinile la spate.

Doamna era în odaia ei. Nimeni nu intra acolo. Stătea cît e ziua de mare, toropită, cu te miri ce pe ea, şi, din cînd în cînd, punea să afume cu nişte călugăraşi din cei cu care se afumă seraiuri, cumpăraţi la Rouen, din prăvălioara unui algerian. Pentru ca să nu-l aibă noaptea lîngă ea pe bărbatul acela care dormea, ajunse ca prin tot felul de mofturi să-l surghiunească la etajul al doilea, iar ea citea pînă la ziuă tot felul de cărţi năstruşnice, în care erau poze cu orgii şi scene sînge-roase. Cîteodată o apuca spaima şi ţipa. Charles venea repede.

—  Ah, pleacă ! îi spunea ea.

Sau, altă dată, mistuită şi mai tare de acea flacără lăuntrică pe care o aţîţa adulterul, cu răsuflarea tăiată, zguduită, toată numai dorinţe, deschidea fereastra, trăgea adînc în piept aerul rece, îşi răsfira în vînt părul prea greu şi, uitîndu-se la stele, visa la dragostea unui prinţ. Se gîndea la el, la Leon. Ar fi

301

dat atunci orice pentru una singură din întîlnirile acelea care o potoleau.

întîlnirile erau pentru dinţa zile de sărbătoare. Le voia strălucitoare ! Şi cînd Leon nu putea face faţă singur cheltuielilor, plătea ea, cu dărnicie, tot ce era în plus, lucru care se întîmpla aproape totdeauna. Leon încerca s-o facă să înţeleagă că s-ar simţi tot aşa de bine şi în altă parte, în vreun hotel mai modest, dar Emtna nici nu voia să audă.

intr-o zi, scoase din geanta ei şase linguriţe de argint suflat cu aur (era darul de nuntă al lui moş Rouault), rugîndu-l să ie ducă îndată să le pună în numele ei la Muntele de Pietate ; şi: Leon se supuse, cu toate că treaba asta nu-i plăcu. Se temea sa nu se compromită.

După asta, gîndindu-se mai bine, găsi că amanta lui avea apucături stranii şi că poate aveau dreptate cînd  voiau să-lf scape de ea.

într-adevăr, cineva trimisese mamei lui o lungă scrisoare anonimă, prin care o înştiinţa că băiatul ei se pierdea cu o femeie măritată; şi femeia asta cumsecade, întrezărind veşnica! sperietoare a familiilor, adică vaporoasa creatură primejdioasă, sirena, monstrul care sălăşluieşte ca o arătare în adîncurile dragostei, îi scrise de îndată domnului Dubocage, maestrului şi patronului lui Leon, care avu o atitudine desăvîrşită în această problemă. Vorbi cu dînsul trei sferturi de oră, căutînd sa-i deschidă ochii şi să-i arate prăpastia în care se arunca. O legătură ca asta ar fi mai tîrziu dăunătoare biroului său. îl implora să o rupă, şi dacă nu făcea acest sacrificiu în propriul  său  interes, să-l facă cel puţin pentru el, Dubocage!

în cele din urmă, Leon jurase să n-o mai vadă pe Emma ; şi regreta că nu-şi respectase făgăduiala, ţinînd seamă de toate bîrfelile şi încurcăturile pe care femeia asta putea să le mai atragă asupră-i, fără a mai pune la socoteală glumele pe care le făceau camarazii lui, dimineaţa, în jurul sobei. De altfel, .u7ca ;ă  ajungă prim-secretar ; era timpul să fie serios. Aşa

303

că renunţă la flaut, la sentimentele exaltate, la imaginaţie ; căci orice burghez, în înflăcărarea tinereţii sale, fie numai şi o zi, sau o clipă, s-a crezut în stare de pasiuni nestăvilite, de fapte măreţe. Cel din urmă destrăbălat a visat sultane ; fiecare notar public poartă în el rămăşiţele unui poet.

Se plictisea acum de cîte ori Emma izbucnea deodată în plîns la pieptul lui ; şi inima, ca acei oameni care nu pot îndura decît o anumită doză de muzică, îi aţipea nepăsătoare în larma tumultuoasa a unei iubiri, ale cărei gingăşii nu le mai simţea.

Prea se cunoşteau pentru a mai avea acele extaze ale posesiunii care însutesc bucuria. Emma era tot atît de scîrbită de dînsul, pe cît era L6on obosit de ea. Regăsea în adulter tot ce era searbăd în căsnicie.

Dar cum să scapi ? Şi apoi, oricît se simţea de umilită de josnicia unei astfel de fericiri, ţinea la ea din obişnuinţă sau din ticăloşie ; şi în fiecare zi se înverşuna şi mai mult, secînd orice fericire, tocmai fiindcă o voia mai mare. îl învinovăţea pe Leon de speranţele ei dezamăgite, ca şi cum el ar fi trădat-o ; şi chiar ea dorea o catastrofă care să-i despartă, de vreme ce nu avea curajul de a se hotărî.

Continua totuşi să-i scrie scrisori de dragoste ca şi înainte, cu ideca că o femeie trebuie să-i scrie mereu amantului ei.

Dar, scriind, Emma simţea un alt bărbat, o fantomă alcătuită din amintirile ei cele mai înflăcărate, din lecturile cele mai frumoase, din dorinţele cele mai puternice ; şi, pînă la urmă, devenea atît de real şi uşor de atins, că se-nfiora înmărmurită, fără să şi-l poată totuşi închipui limpede, atît de mult se pierdea, ca un zeu, în bogăţia însuşirilor sale. îl vedea în ţinuturi albăstrii, în care scări de mătase se leagănă la balcoane în boarea florilor, în lumina lunii. îl simţea alături de ea, trebuia să vină, să o răpească cu totul, într-un sărut. După avta cădea iar din visurile ei, istovită, căci aceste porniri de

303

dragoste nelămurită o oboseau mai mult decît cele mai mari orgii.

Simţea acum o necurmată sfîrşeală în tot trupul. Adesea, chiar, Emma primea somaţii, hîrtii timbrate la care de-abia se uita. Ar fi vrut să nu mai trăiască sau să doarmă într-una.

în ziua de lăsata secului nu se întoarse la Yonville ; seara se duse la bal mascat. îşi puse pantalon de catifea şi ciorapi roşii, o perucă cu fiong şi o lanternă veneţiană la ureche. Ţopăi toată noaptea în sunetul furios al tromboanelor : se făcea cerc în jurul ei, iar dimineaţa se pomeni sub coloanele din faţa teatrului, printre cinci-şase măşti, fete vesele sau mateloţi, camarazi de-ai lui Leon, care puneau la cale un supeu.

Cafenelele dimprejur erau ticsite. Dădură în port peste un restaurant din cele mai mediocre, al cărui patron le deschise o odăiţă la etajul al patrulea.

Bărbaţii şuşotiră într-un colţ, înţelegîndu-se fără îndoială cine să plătească. Unul era secretar de notar, doi erau medici-nişti, iar celălalt, funcţionar ; ce mai societate pentru ea ! Cît despre femei, Emma îşi dădiKeama imediat, după cum vorbeau, că aproape toate trebuiau să fie de ultima teapă. Atunci începu să-i fie frică, îşi trase scaunul mai înapoi şi-şi lăsă ochii în pămînt.

Ceilalţi se puseră pe mîncat; ea nu se-atinse de nimic ; simţea arzîndu-i fruntea, înţepături în pleoape şi ca un sloi de gheaţă de-a lungul trupului. îi mai răsunau în cap scîndurile podelei din sala de bal, săltînd încă sub bătaia ritmică a miilor de picioare care dănţuiau. Pe urmă, mirosul de punch şi fumul de ţigară o ameţiră. îi veni rau ; o duseră la fereastră.

începea să se crape de ziuă, şi o pată mare, purpurie, se întindea pe cerul palid spre Sainte-Catherine. Rîul plumburiu se înfiora în bătaia vîntului; pe poduri nu mai era nimeni; se stingeau felina’

304

între timp îşi veni în fire şi începu să se gîndească la Berthe, care dormea acolo, departe, în camera bonei. Dar trecu o căruţă plină de şine lungi, sunînd asurzitor a fierărie.

O şterse brusc, se descotorosi de costum, îi spuse lui Leon că trebuia să se întoarcă acasă şi, în sfîrşit, rămase singură la hotel „Boulogne”. Nu mai putea suferi nimic, nici pe ea însăşi. Ar fi vrut, ca o pasăre care-a scăpat, să se ducă să înceapă o viaţă nouă, undeva, foarte departe, în limpezimea văzduhului.

Ieşi, străbătu bulevardul, piaţa Cauchoise şi periferia, pînă la o stradă deschisă de-a lungul unor grădini. Mergea repede ; aerul de-afară o liniştea, şi, încetul cu încetul, chipurile mulţimii, măştile, cadrilurile, policandrele, supeul, femeile acelea, totul pierea ca o ceaţă dusă de vînt. Apoi, întorcîndu-se la „Crucea roşie”, se aruncă pe pat, în odăiţa ei de la al doilea cat, în care erau atîrnate nişte litografii cu La tour de Nesle. La ora 4 după-amiază, Hivert o trezi.

Cînd ajunse acasă, Felicite îi arăta în spatele pendulei o hîrtie cenuşie. Emma citi :

„în baza sentinţei judecătoreşti învestite cu formula executorie…”

Ce sentinţă judecătorească ? în ajun i se lăsase într-adevăr o altă hîrtie, de care nu ştia nimic, şi de aceea rămase trăsnită citind :

„în numele regelui, a legii şi a justiţiei, doamnei Bovary…”

Sărind apoi mai multe rînduri, zări :

„în termen de douăzeci şi patru de ore.” Ce ? ! „Să plătească întreaga sumă de opt mii de franci.” Iar mai jos era chiar : „Va fi constrînsă pe orice cale legală, şi îndeosebi prin sechestru executiv asupra mobilelor şi obiectelor sale”.

Ce să facă ?… în douăzeci şi patru de ore ; mîine ! Se gîndi că Lheureux vrea fără îndoială s-o mai sperie, căci dintr-o dată îşi dădu seama de toate maşinaţiile lui, de tot ce urmărea cu amabilităţile sale. Ceea ce o liniştea era chiar suma atît de exagerată.

305

Totuşi, cumpărind mereu, ncplăiind, împrumutînd, se poliţe şi pe urmă prcschimbîndu-le cu altele care creşteau cu hecare nouă scadenţă, ajunsese să-i constituie zisului Lheureux un capital, pe care acesta aştepta cu nerăbdare să pună niîna ca să-l speculeze.

Emma se înfiinţa la el cu un aer degajat.

•— Ştii ce mi se-ntîmplă ? E-o glumă, fireşte.

—  Nu!

—  Cum asta ?

Lheureux se-moarsc încet spre ca şi, cu braţele încrucişate, începu :

—  Ce credeai, coniţă, că eram să fiu pînă-n vecii vecilor furnizorul şi bancherul dumitale pe gratis ? Trebuie să intru-a banii mei, să fim drepţi!

Emma protestă că datoria c prea mare.

—  A, ce să faci ? ! A recunoscut-o tribunalul ! E o hotărîre judecătorească ! V-a fost comunicată ! De altfel, nu eu, Vinţarfl

—  Şi dumneata n-ai putea… -— O, absolut nimic !

—  Dar… totuşi… să discutăm.

Şi Emma începu să bată cîmpii : că n-a ştiut nimic… că a venit pe neaşteptate…

—  Cine e vinovat ? spuse Lheureux, schiţînd un salut ironic, în timp ce eu trag la jug ca un bou, dumneata te ţii de petreceri.

—  Ştii ? Fără morală !

—  Nu strică niciodată, îi întoarse el vorba.

Emma deveni laşă ; începu să-l implore ; ba chiar îşi puse frumoasa mînă albă şi lungă pe genunchiul negustorului.

—  Dar lasa-mă ! S-ar zice că vrei să mă ispiteşti !

—  Eşti un nemernic ! strigă ea.

—  O ! O ! Ce te-ai mai pornit! exclamă el rîzînd.

—  Am să arăt eu cine eşti ! Am să-i spun bărbatului meu… – Ei bine, şi eu am ceva de arătat soţului dumitale !

308

Şi Lheureux scoase din casa de fier o chitanţă de o mia opt sute de franci, pe care i-o dăduse Emma cînd se făcuse scontul la Vincart.

—  Crezi dumneata, adăugă el, că nenorocitul ăsta n-o să înţeleagă furtişagul dumitale ?

Emma se prăbuşi, mai doborîtă decît dacă i-ar fi dat cu o măciucă în cap. Lheureux se plimba între fereastră şi birou, rcpetînd într-una :

—  Ah ! O să-i spun tot… o să-i spun tot… Se apropie apoî de dînsa, şi cu un glas dulce : Ştiu că nu-i plăcut; dar, la urma urmelor, nimeni n-a murit din asta, şi cum nu vă rămîne altceva de făcut decît să-mi daţi înapoi banii…

—  Dar de unde să-i iau ? spuse Emma gcsticulînd.

—  Ei, ce dracu ? Cînd cineva are prietenii pe care-i  a! dumneata !…

Şi se uita la ea atît de pătrunzător şi de teribil, că o trecură fiorii.

—  Vă promit, zise ea, să semnez…

—  Sînt sătul de semnăturile dumitale !

—  Am să mai vînd…

—  Ei, asta-i! zise el, ridicînd din umeri. Ce să mai vindeţi, că nu mai aveţi nimic.

Şi strigă pe ferestruica ce da în prăvălie :

—  Annette ! Nu uita cele trei cupoane de la nr. 14. Apăru servitoarea ; Emma pricepu şi întrebă „cîţi bani ar

trebui ca să oprească orice urmărire”.

—  E prea tîrziu !

—  Dar dacă ţi-aş aduce cîteva mii de franci, un sfert din datorie, o treime, aproape tot ?

■— Nu, nu ! Zadarnic !

O împingea încet-încet spre scară.

—  Te   implor,   domnule   Lheurcus,   numai   cîteva  zile!

Plîngea.

20*

307

—  Ei, asta mai trebuia ! Lacrimi !

—  Mă duceţi la disperare !

—  Puţin îmi pasă ! zise el, trîntind uşa.

VII

A doua zi, cînd maestrul Hareng, portărelul, se prezentă la dînsa împreună cu doi martori ca să facă procesul-verbal de sechestru, Emma se ţinu tare.

începură cu cabinetul lui Bovary şi nu trecură în procesul-verbal capul frenologic, care fu socotit drept instrument profesional, dar în bucătărie numărară toate tăvile, oalele, scaunele, luminările, iar în odaia ei de culcare, toate flecuşteţele din rafturi. Scotociră rochiile, rufele, odaia de toaletă ; şi viaţa ei, pînă în ungherele cele mai ascunse, a fost expusă toată, în văzul celor trei oameni, ca un cadavru la autopsie.

Maestrul Hareng, strîns într-o haină neagră strimtă, cu cravată albă şi cu „supieurile” foarte întinse, repeta din cînd în

cînd :

—  îmi daţi voie, doamnă ? îmi daţi voie ? Deseori izbucnea :

—  încîntător !… Foarte drăguţ !

Se apuca iar de scris, muind condeiul în călimara de corn pe care-o ţinea în mîna stîngă.

După ce isprăviră cu odăile, se urcară în pod.

Acolo Emma avea un pupitru în care ţinea încuiate scrî-scrile lui Rodolphe… Trebui să-l descuie.

—  A ! O corespondenţă ! exclamă maestrul Hareng cu un zîmbet discret. Dar îngăduiţi-mi, vă rog, căci trebuie să mă conving dacă nu cumva cutia nu conţine şi altceva.

3©8

Şi începu să plece hârtiile pe-o parte, uşurel, ca şi cum ar fi vrut să cerceteze dacă nu cumva cad napoleoni din ele. Atunci, văzînd mîna aceea butucănoasă, cu degetele roşii şi moi ca nişte melci, umblînd pe paginile acelea, care-i făcuseră odată inima să bată atît de tare, se indignă.

în sfîrşit, plecară ! Felicite se înapoie. O trimisese Emma sa stea la pîndă, să-l întoarcă din drum pe Bovary. şi amîndouă îi instalară repede în pod pe custodele sechestrului, care jură să nu se mişte de-acolo.

Toată seara Charles i se păru îngrijorat. Emma îl spiona cu ochi plini de spaimă, crezînd ca în brazdele feţei lui descifrează o acuzare. Apoi, cînd îşi întorcea privirea spre căminul cu micile lui paravane chinezeşti, în faţă, spre perdelele largi, spre fotolii, în sfîrşit, spre toate lucrurile acestea care îi îndulciseră amărăciunea vieţii, o apuca remujcarca, sau, mai degrabă, un nemărginit regret, care, departe de a-i nimici pasiunea, i-o întărîta şi mai tare. Charles răscolea cărbunii, liniştit, cu picioarele proptite-n grătarul căminului.

La un moment, custodele, plictisindu-se desigur în ascunzătoarea lui, făcu puţin zgomot.

—  Umblă cineva pe sus ? zise Charles.

—  Nu, răspunse ea, e-o lucarnă care-a rămas deschisă şi pe care-o zgîlţîie vîntul.

A doua zi dimineaţă plecă la Rouen, ca să treacă pe la toţi bancherii pe care-i cunoştea. Erau la ţară sau plecaţi. Nu se lasă ; şi de la cei pe care îi găsi ceru bani, încredinţîndu-i că-i trebuie şi că o să-i restituie. Cîţiva îi rîseră în nas ; toţi o refuzară.

La ora 9, alergă la Leon, bătu la uşă. Nu deschise nimeni, în sfîrşit, apăru.

—  Ce te-aduce ? ■— Te deranjez ?

—  Nu… dar…

309

Şi Leon mărturisi că proprietarului nu-i plăcea deloc să primească „femei”.

—  Trebuie să-ţi spun ceva, stărui ea. Atunci Leon puse mîna pe cheie. Ea-l opri.

—  O, nu acolo, la noi.

Şi se duseră în odaia lor, la hotelul „Boulogne”.

Cum sosi, Emma bău un pahar cu apă. Era foarte palidă.

începu :

■— Leon, trebuie să-mi faci un serviciu ! Şi, scuturîndu-l de amîndouă mîinile, pe care i le ţinea strîns, adăugă : Ascultă, am nevoie de opt mii de franci!

—  Eşti nebună !

—  Nu încă !

Şi, povestindu-i repede istoria cu sechestrul, îi spuse ce nenorocită e, că Charles nu ştia nimic, că soacră-sa o ura, că moş Rouault nu putea face nimic ; dar că el, Leon, o să alerge să găsească suma asta absolut necesară…

—  Cum vrei tu ?…

■— Ce laş eşti ! îi strigă ea. Atunci el zise prosteşte :

—  Exagerezi. Cu vreo trei mii de franci, poate că cetăţeanul tău o să se liniştească.

Un motiv mai mult ca să încerce ceva ; nu-i cu putinţă să nu găsească trei mii de franci. De altfel, Leon putea să se

oblige el în locul ei.

—  Du-te !   încearcă !   Trebuie !   Aleargă !…   Oh,   caută, caută ! Am să te iubesc aşa de mult!

Leon plecă, se întoarse după un ceas şi spuse cu o mutră

solemnă :

—  Am fost la trei persoane… zadarnic !

Rămaseră apoi faţă în faţă, în cele două colţuri ale căminului, nemişcaţi, fără să scoată o vorbă. Emma ridica din umeri, bătînd din picioare. O auzi murmurînd :

-— Dacă aş fi în locul tău, eu aş găsi imediat !

SlO

—  Unde ?

—  La biroul tău ! Şi-l privi în faţă.

O cutezanţă drăcească ţîşnea din ochii ei aprinşi, iar pleoapele i se lăsau izbitor, îmboldindu-l, îneît tînărul se simţî muindu-se sub muta voinţă a acestei femei care-l îndemna la o crimă. Atunci, înspăimîntîndu-se, şi ca să ocolească orice lămurire, se bătu cu palma peste frunte, strigînd :

—  Noaptea asta trebuie să se-ntoarcă Morel ! Sper că el n-o să mă refuze (Morel era un prieten al lui, feciorul unui negustor foarte bogat). Apoi adăugă : Şi o să-ţi aduc banii mîine.

Emma nu avu deloc aerul că primeşte speranţa asta cu atîta bucurie pe cît îşi închipuise el. Bănuia oare că-i o minciună ? El începu iar, înroşindu-se :

—  Totuşi, draga mea, dacă nu apar la ora trei, nu mă mal aştepta. Trebuie să mă duc. Adio !

îi strînse mîna, dar o simţi ca moartă. Emma nu mai era în stare să simtă ceva.

Bătu ora 4 ; şi se ridică să se întoarcă la Yonville, supu-nîndu-se ca un automat imboldului obişnuinţei.

Era o vreme frumoasă ; una din acele zile de martie, senină şi aspră, în care soarele străluceşte pe-un cer alb de tot. Roue-nezii, gătiţi ca de sărbătoare, se plimbau cu un aer fericit. Ajunse în Piaţa Catedralei. Lumea ieşea de la vecernie ; mulţimea se scurgea prin cele trei portaluri, ca un fluviu prin trei bolţi de pod, iar în mijloc, mai neclintit ca o stîncă, stătea portarul.

Atunci ea îşi aduse aminte de ziua cînd, tulburată şi plină de speranţe, intrase în pridvorul acesta mare care se întindea în faţă, mai puţin adînc decît dragostea ei ; şi merse mai departe, plîngînd sub voaletă, buimăcită, clătinîndu-se, gata să leşine.

—  Păzea ! strigă cineva care deschidea o poartă.

îl!

Se opri să treacă un cal negru care juca între hulubele unui tilbury pe care-l conducea un nobil în blană de samur. Cine era ? îl cunoştea… Trăsura porni în goană şi dispăru.

Dar era el, vicontele ! Se întoarse ; strada era pustie. Se simţi atît de copleşită, atît de tristă, că se rezemă de-un zid să nu cada.

îşi spuse apoi că se înşelase. De altfel, nu ştia nimic. în ea, în jurul ei, totul o părăsea. Se simţea pierdută, rostogo-lindii-se la întîmplare în prăpăstii de neînţeles ; şi aproape că se bucură cînd, sosind la „Crucea roşie”, îl zări pe acel blajin Homais, care se uita cum se-ncarcă în Rîndunica o cutie mare plină cu tîrguieli farmaceutice ; ţinea în mînă, legate într-o basma, şase chifle pentru soţia lui.

Doamnei Homais îi plăceau mult aceste pîinişoare, care arată ca nişte turbane şi care se mănîncă în postul mare cu unt şi sare ; ultimele rămăşiţe de hrană gotică, poate încă de pe vremea cruciadelor, şi cu care se îndopau zdravenii noT-manzi, închipuindu-şi că văd pe masă, la lumina faclelor galbene printre buteliile cu hypocrasx şi munţi de cîrnaţi, capete de sarazini numai bune de înfulecat. Nevasta spiţerii! ui le ronţăia ca şi ei, eroic, cu toata dantura ei mizerabilă ; aşa că, ori de cîte ori domnul Homais mergea la tîrg, nu uita niciodată să-i aducă, cumpărîndu-le totdeauna de la marele specialist din strada Massacre.

—  îmi pare bine că vă văd ! zise, întinzînd mîna Emmei, ca s-o ajute să se urce în Rîndimica.

îşi puse chiflele pe reţeaua de bagaje, şi rămase cu capul gol, cu mîinile încrucişate pe piept, într-o atitudine meditativă i napoleoniană.

Dar cînd, ca de obicei, orbul apăru în vale, exclamă :

—  Nu înţeleg cum autorităţile mai tolerează asemenea îndeletniciri condamnabile ! Ar trebui să-i închidă pe nenorociţii

1 Băutură facuiă din vin cu zahăr şi scorţişoară.

312

ăştia şi să-i pună la muncă. Progresul, pe onoarea mea, merge ca o broască-ţestoasă ! Ne bălăcim în plină barbarie !

Orbul întindea pălăria, care se bălăbănea pe marginea portierei, de parcă buzunarul tapiţeriei s-ar fi desprins din cuie.

—  Iată, zise farmacistul, o afecţiune scrofuloasă !

Şi cu toate că-l cunoştea demult pe acest biet nenorocit, avînd aerul că-l vede pentru întîia oară, murmură cuvintele : cornee, cornee opacă, sclerotică, facies, şi-apoi îl întrebă pe-un ton părintesc :

—  Ai de mult, dragul meu, această înspăimântătoare infirmitate ? în loc să te-mbeţi prin cîrciumi, mai bine ai urma un regim.

îi recomandă să ia un vin bun, o bere bună, o friptură bună. Orbul cînta înainte ; părea, de altfel, aproape idiot. în sfîrşit, domnul Homais deschise punga.

—  Na, uite, cinci bani : dă-mi doi înapoi şi nu uita ce ţi-am recomandat ; ai să te simţi mai bine.

Hivert îşi îngădui să spună în gura mare că el nu crede că asta o să-i fie de leac. Dar spiţerul garantă că el o să-l vindece cu o pomadă contra inflamaţiilor, făcută de dînsul, şi-i dădu adresa :

—  Domnul Homais, lîngă hale, destul de cunoscut.

—  Ei, atunci, drept recunoştinţă, zise Hivert, dă-ne o reprezentaţie !

Orbul se lăsă în genunchi şi, cu capul dat pe spate, învîr-tindu-şi în toate părţile ochii verzui şi scoţînd limba, începu să se frece pe burtă cu amîndouă mîinile, în timp ce scotea un fel de urlet înăbuşit, ca de cîine flămînd. Dezgustată, Emir.a îi azvîrli peste umăr o piesă de cinci franci. Era tot ce mai avea. I se părea că-i frumos s-o arunce aşa.

Trăsura pornise din nou, cînd, deodată, domnul Homais se aplecă, scoţînd capul pe geam, şi strigă :   …..

—  Deloc făinoase, nici lactate ! Să porţi lînă de-a dreptul pe piele şi să-ţi afumi părţile bolnave cu boabe de ienupăr !

313

Priveliştea, cu tot ce-i era atît de cunoscut, care defila pe dinaintea ochilor, o abătu pe Emma de la durerea acelei clipe. O copleşea o oboseală de nesuferit, şi ajunse acasă, năucă, descurajată, aproape adormită.

,,Fic ce-o fi !” îşi spuse ea.

Şi, apoi, cine ştie ? De ce nu s-ar putea ca dintr-o clipă într-alta sa se întîmple ceva extraordinar ? Putea să moara chiar Lhcurcux.

La ora 9 dimineaţa o trezi gălăgia din piaţă. în jurul halelor se îngrămădise o mulţime de lume, ca să citească un afiş mare lipit pe-un stîlp, şi-l văzu pe Justin cum se urca pe-o bornă şi cum îl rupea. Dar, în aceeaşi clipă, gardianul îl înşfacă de guler. Domnul Homais ieşi din farmacie, iar în mijlocul mulţimii, tuşa Lefrancois avea acrul că  vorbeşte foarte înfocat.

—  Doamna ! Doamnă ! strigă Felicite intrînd. Mare ticăloşie !

Şi biata fata îi întinse, tulburată, o hîrtie galbenă, pe care de-abia o smulsese de pe poartă. Dintr-o aruncătură de ochi, Emma citi că toată mobila ei era scoasă în vînzare.

Atunci se uitară una la alta, fără să rostească o vorbă. Servitoarea şi stăpîna nu aveau nici un secret una faţă de alta. în cele din urmă, Felicite spuse oftînd :

—  Dacă aş fi în locul matale, coniţă, m-aş duce la domnul Guillaumin.

—  Crezi ?

Şi întrebarea asta voia să spună : ,,Tu, care cunoşti de la slugi tot ce se petrece în casă, crezi că stăpînul o fi vorbit vreodată de mine ?”

—  Da, c bine să vă duceţi.

Emma se-mbrăcă, îşi puse rochia neagră şi pelerina cu mărgele negre lucioase ; şi ca să n-o vadă nimeni (în piaţă era totdeauna multă lume), o lua prin dosul satului, pe cărarea le pe malul apei.

314

Ajunse, gîfîind, în faţa porţii notarului ; cerul cri întunecat, şi fulguia.

Cînd auzi clopoţelul, Theodore, îmbrăcat în jiletcă roşie, apăru pe terasa de la intrare ; îi deschise aproape familiar, ca unei cunoştinţe, şi o pofti în sufragerie.

O sobă marc de porţelan duduia sub un cactus care umplea firida, iar în rame de lemn negru, puse pe placajul de stejar, erau Esmeralda de Steuben şi Putlfar de Schopin. Masa pusă, două reşouri de argint, mîncrclc uşilor de cristal, parchetul şi mobilele, totul lucea de-o curăţenie migăloasă, englezească ; geamurile erau împodobite, la fiecare colţ, cu sticle colorate. „Uite o sufragerie cum mi-ar trebui”, gîndea Emma. Notarul intră ţinînd strîns pe el, cu braţul stîng, halatul brodat cu frunze de palmier, iar cu cealaltă mînă îşi ridică şi îşi puse iar repede pe cap toca de catifea castanie, aşezata pretenţios pe partea dreaptă, de unde cădeau trei capete de şuviţe blonde, care, pornind de la ceafă, făceau ocolul craniului său chel.                                                                                       ■:*•’ După ce îi oferi un scaun, începu să mănînce, rugînd să-i ierte lipsa de politeţe. v — Domnule, începu ea, v-aş ruga… *.   — Ce anume, doamnă ? Vă ascult. Emma începu să-i explice situaţia.

Maestrul Guillaumin o cunoştea, avînd pe ascuns legături ev. negustorul de stofe, la care găsea totdeauna fonduri pentru împrumuturile cu ipotecă ce i se cereau de clienţi.

Ştia deci (şi mai bine dccît ea) lunga poveste a acelor poliţe, neînsemnate la început, cu fel de fel de giruri, cu scadenţe lungi şi mereu reînnoite, pînă-n ziua cînd, strîngînd toate protestele, negustorul îl însărcinase pe prietenul său Vincart să facă urmăririle cuvenite pe numele lui, el nevrînd să treacă drept un tigru printre concetăţenii sai.

în povestirea ei, Emma amesteca acuzaţiile pe care i le aducea lui Lheureux, acuzaţii la care notarul răspundea, din

315

cînd în cînd, cu cîte o vorbă fără importanţă. Mîncîndu-şi cotletul şi bîndu-şi ceaiul, îşi lăsa bărbia în cravata albastru-des-chis, în care erau prinse două ace cu gămălia de diamant, legate între ele cu un lănţişor de aur, şi surîdea ciudat, mieros şi cu două înţelesuri. Dar, băgînd de seamă că Emma era udă la

picioare :

—  Dar apropiaţi-vă de sobă… mai sus… lipiţi-le de porţelan. Emma se temea să nu murdărească soba. Notarul îi răspunse

galant :

—  Tot ce-i frumos nu poate strica nimic.

Atunci Emma căută să-l înduioşeze şi, emoţionîndu-se ea însăşi, începu să-i povestească ce strîmtorată era în căsnicia ei, cîte hărţuieli şi nevoi are. El înţelegea ce înseamnă o femeie elegantă ! Şi, mîncînd înainte, se întoarse cu totul spre ea aşa încît cu genunchiul îi atingea uşor botina, a cărei talpă lipită de sobă se scorojea, aburind.

Dar cînd îi ceru trei mii de franci, notarul strînse din buze, apoi se arătă foarte mîhnit, că nu i-a administrat el averea mai înainte, căci avea sute de mijloace potrivite, chiar pentru o doamnă, pentru a-şi fructifica banii. Ar fi putut să-î vîre aproape la sigur în speculaţii minunate, fie în minele de turbă de la Grumesnil, fie în terenurile din Havre ; şi o lăsă să moară de ciudă la gîndul sumelor fantastice pe care, cu siguranţă, le-ar fi cîştigat.

—  Cum se face, reîncepu el, că nu v-aţi adresat mie ?

—  Nu prea ştiu, zise ea.

—  De ce, hai ?… Vă era atît de frică de mine ? Dimpotrivă, cu sînt cel care-ar trebui să se plîngă ! Abia dacă ne cunoşteam ! Vă sînt totuşi foarte devotat; sper că nu vă îndoiţi de

asta ?

întinse mîna, i-o luă pe-a ei, i-o sărută cu nesaţ, apoi o ţinu pe genunchiul lui; şi se juca delicat cu degetele ei, spu-nîndu-i vorbe dulci,

316

Vocea lui searbădă murmura ca un pîrîiaş; prin sclipirea ochelarilor ţîşnea din ochi o seînteiere, iar mîinile lui se strecurau în mîneca Emmei, ca să-i pipăie braţul. Emma simţea în obraz suflul unei respiraţii pripite. Omul acesta o scotea teribil din fire.

Se sculă brusc şi-i spuse :

—  Domnule, aştept !

—  Ce anume ? întrebă notarul, care deveni, dintr-o dată, nespus de palid.

—  Banii.

—  Dar… Apoi, cedînd izbucnirii unei dorinţe prea puternice : Ei bine, da !… Se tîra în genunchi spre ea, fără să-i mai pese de halat : Vă implor, nu plecaţi ! Vă iubesc !

O apucă de mijloc.

Un val de roşeaţă năvăli în obrazul doamnei Bovary. Se dădu îndărăt, cu un aer fioros, strigînd :

—  Profitaţi cu neruşinare de nenorocirea mea, domnule ! Sînt de plîns, nu de vînzare !

Şi plecă.

Notarul rămase uluit, cu ochii aţintiţi asupra frumoşilor lui papuci brodaţi. Erau un cadou de la o iubita. Tot uitîndu-se la ei, se simţi în cele din urmă mai liniştit. De altfel, se gîndea că o asemenea aventură l-ar fi dus prea departe.

„Ce ticălos! Ce mojic !… Ce josnicie !” îşi spunea Emma, alergînd enervată pe sub plopii şoselei. Dezamăgirea de a nu fi reuşit sporea indignarea pudoarei ei jignite ; i se părea că soarta se înverşunează s-o urmărească, şi, plina de trufie, niciodată nu avusese atîta stimă pentru ea, nici atîta dispreţ pentru alţii. Ceva, ca o dezlănţuire de mînie, o scotea din fire. Ar fi vrut să bată bărbaţii, să-i scuipe în obraz, să-i nimicească pe toţi; şi continua să meargă repede, tot înainte, palidă, tre-murînd, furioasă, scrutînd cu ochii în lacrimi zarea pustie, ca şi cum s-ar fi desfătat cu ura care o înăbuşea.

317

Cîad îşi zări casa, o cuprinse sfîrşeala. Nu mai avea puterea de-a merge înainte, trebuia totuşi ; de altfel, unde să fugă î Felicite o aştepta în uşă.

—  Ei?

—  Nu ! zise Emma.

Şi, timp de-un sfert de oră, amîndouă chibzuiră, ca să vadă cine din Yonville ar fi dispus poate s-o ajute. Dar de cîte ori Felicite spunea un nume. Emma-i răspundea :

—  Crezi ? N-o să vrea !

—  Şi domnul trebuie să se întoarcă !

—  Ştiu… Lasă-mă singură.

încercase totul. De-acum nu mai avea ninv’c de făcut; şi cînd o să apară Charles, o să-i spună : „Pleacă ! Covorul pe care calci nu mai este al nostru. Din tot ce este-n casa ta, nici o mobilă, nici un ac, nici un fir de pai nu mai este al tău ; şi eu sînt aceea care te-a ruinat, nenorocitule !”

Atunci el va izbucni în hohote, pe urmă va plînge, şi, în sfîrşit, surpriza o dată trecută, Charles o va ierta.

—  Da, murmură ea, scrîşnind din dinţi, mă va ierta, ci, căruia nici un milion nu i-ar fi fost de ajuns să-mi ofere pentru a-l ierta că m-a cunoscut… Niciodată ! Niciodată !

Gîndul că Bovary îi este superior o întărîta. Şi apoi, căi va mărturisi sau nu, chiar acum, sau în curînd, sau mîine, el tot o să afle dezastrul ; va trebui, deci, să aştepte această îngrozitoare scenă şi să îndure povara mărinîmiei lui. îi veni să se mai ducă la Lhcureux. La ce-ar folosi ? Să-i scrie tatălui ei ? Era prea tîrziu. Şi poate că se caia acum că n-a cedat celuilalt, cînd auzi pe alee un tropot de cal. Era Charles; deschidea bariera ; era mai alb ca varul. Năpustindu-se pe scară, Emma se furişă repede prin piaţă ; şi nevasta primarului, cr.re sta de vorbă în faţa bisericii cu Lestiboudois, o văzu in-trînd la perceptor.

Alergă să-i spună doamnei Caron. Se suiră amîndouă în pod ;  şi,  ascunzîndu-se în dosul  rufelor întinse  la  uscat,  se

318

aşezară comod, ca să vadă bine tot ce se petrecea înăuntru la Binet.

El era singur, în mansardă, pe cale de a copia în lemn una din acele piese de fildeş cu neputinţă de descris, alcătuită din semilune şi din sfere săpate unele în altele, dreaptă ca un obelisc, şi care nu serveşte la nimic ; se apuca tocmai de ultima bucată ; era pe cale să termine ! în semiîntunericul atelierului, un praf auriu zbura din unealta lui, ca o scăpărare de seîntei de sub potcoavele unui cal în galop : cele două roţi se învîrteau sfîrîind ; Binet zîmbea, cu bărbia în piept, cu narile umflate, şi părea adîncit în una din acele fericiri de-săvîrşite, pe care nu le dau, fără îndoială, decît îndeletnicirile mediocre, care distrează inteligenţa prin greutăţi uşor de învins şi o satisfacţie printr-o realizare dincolo de care du se mai poate visa nimic.

—  A ! Uite-o ! zise doamna Tuvache.                 ……

Dar, din pricina strungului, nu se putea auzi ce spunea, în cele din urmă cele două femei crezură eă au prins cu-

yîntul franci, şi tuşa Tuvache şopti încet de tot:

—  îl roagă să-i amîne impozitele.

—  Aşa se pare ! spuse cealaltă.              „‘””■

O văzură umblînd în lung şi în lat, examinînd inelele de şervete care atîrnau pe pereţi, sfeşnicele, măciuliile de balu-suade, în timp ce Binet îşi mîngîia barba, măgulit.

—  O fi venit să-i comande ceva ? zise doamna Tuvache.

—  Da’ el nu vinde nimic ! sări vecina.

Perceptorul părea că ascultă, holbînd ochii ca şi cum nu înţelegea ce îi spune. Emma vorbea înainte, cu căldură, implo-rind. Se apropie de el ; îi palpitau sinii; nu mai vorbeau.

—  Crezi că se dă la el ? spuse doamna Tuvache.

Binet se-nroşise pînă-n vîrful urechilor. Emma îi luă mîi-nile.

—  A ! Asta-i prea de tot!

3lf)

Nu–ncape îndoială că ea-i propusese o ticăloşie ; căci perceptorul, care era doar un om curajos — luptase la Bautzen şi la Lutzen, făcuse campania din Franţa şi chiar fusese propus pentru Cruce 1 — sări deodată înapoi, strigînd ca şi cum ar fi văzut un şarpe :

—  Doamnă ! vă daţi seama ?…

—  Femeile astea ar trebui bătute cu biciul ! zise doamna Tuvache.

—  Dar unde-i ? întrebă doamna Caron.

Căci, între timp, Emma dispăruse ; mai apoi, zărind-o apu-cînd pe Strada Mare şi luînd-o la dreapta, ca şi cum ar fi .vrut să ajungă la cimitir, se pierdură în tot felul de presupuneri.

—  Mătuşă Rollet, zise Emma sosind la doică, mă înăbuş ! Desfă-mi corsetul.

Se prăbuşi pe pat; plîngea. Tuşa Rollet o acoperi cu o fustă şi rămase în picioare lîngă ea. Apoi, cum Emma nu-i spunea ce s-a întîmplat, biata femeie se duse deoparte, îşi luă vîr-telniţa şi se apucă să toarcă nişte in.

—  Oh, isprăveşte ! murmură Emma, crezînd că aude strungul lui Binet.

„Cine nu-i dă pace ? se întreba doica. De ce-a venit aici ?” Alergase într-acolo, împinsă de un fel de spaimă care o gonea de-acasă.

Culcată pe spate, nemişcată şi cu privirea fixă, de-abia distingea lucrurile din casă, deşi îşi încorda toată atenţia cu o îndărătnicie prostească. Contempla cojeala de pe pereţi, doi tăciuni care fumegau alături şi un păianjen cu picioarele lungi, care mergea pe deasupra capului ei, prin crăpătura grinzii. în cele din urmă, îşi adună gîndurile. O năpădiră amintirile… într-o zi, cu Leon… O, ce departe erau toate astea…

1 Crucea — Legiunea de Onoare, decoraţie franceză instituită în 1802.

320

Razele soarelui luceau pe faţa rîului, şi clematitclc miroseau aşa de tare… Atunci, luata de amintiri ca de-un puhoi clocotitor, ajunse să retrăiască repede ziua din ajun.

—  Cît e ceasul ? întrebă ea.

Tuşa Rollet ieşi, punînd mina dreaptă streaşină la ochi spre partea unde cerul era mai luminat, şi se întoarse încetişor, spunînd :

■— Aproape trei.

—  A, mulţumesc ! Mulţumesc !

Căci Leon avea să vina. Cu siguranţă ! Trebuie fi găsit hani. Dar poate c-o să se ducă acolo, fără să bănuie că ea era aici; şi porunci doicii să dea o fugă ptnă acasă la ea, să-I aducă.

—  Hai, repede !

—  Da, coniţă dragă, mă duc ! Mă duc !

Acum se mira cum de nu se gîndise la el de la început; ieri îşi dăduse cuvîntul, o să şi-l ţină ; şi se şi vedea la Lheu-reux, aşternîndu-i pe birou cele trei hîrtii de o mie. După aceea va trebui să născocească o poveste care să-i lămurească lucrurile lui Bovary. Dar ce ?

Doica însă nu se mai întorcea. Dar cum în magherniţa aceea nu era nici un ceas, Emma se temea că i se pare doar că a trecut prea mult timp de la plecarea doicii. începu să se plimbe agale prin grădină ; merse pe cărare dc-a lungul gardului, dar se-ntoarse repede, sperînd că femeia a venit pe alt drum. în sfîrşit, istovită dc-atîta aşteptare, încolţită de bănuieli pe care le alunga, nemaiştiind dacă era acolo de-un veac sau de-un minut, se aşeză într-un colţ, închise ochii şi-şi astupă urechile. Se auzi scîrţîitul barierei : sări ca arsă ; pînă să scoată ea o vorbă, tuşa Rollet îi spuse :

—  Nu-i nimeni la dumneavoastră !

—  Cum ?

—  Oh, nimeni ! Şi domnul plînge. Vă cheamă. Vă caută.

33)

21 — Doamna Bovary

Emma nu-i răspunse nimic. Sufla greu, uîtîndu-se mereu îi”, toate părţile, în timp ce ţăranca, înspaimîntată de cum arăta, se clădea instinctiv înapoi, crezînd că a înnebunit. Deodată se bătu cu palma pe frunte, scoase un ţipăt, căci amintirea lui Rodolphe îi trecuse prin gînd ca un fulger imens într-o noapte neagră. Era atît de bun, de delicat, de generos! Şi, de altfel, dacă ar sta la îndoială să-i facă acest serviciu, ar şti să-l silească, amintindu-i într-o clipită dragostea lor pierdută. Porni deci spre La Huchctte, fără să-şi dea seama că alerga să se ofere aceluia care mai deunăzi o făcuse să sufere atît de tare şt fără să bănuie cîuişi de puţin că se prostituează.

VIII

Se întreba mergînd : „Ce-am să spun ? De unde să încep ?” Şi, pe măsură ce înainta, recunoştea tufişurile, copacii, tres-tiilc-de-marc de pe deal, castelul din vale. Simţea iar senzaţiile primei sale iubiri, şi biata ei inimă strivită se umplea de dragoste. Un vînt călduţ îi sufla în obraz ; zăpada, care se topea, picura de pe muguri pe iarbă.

Intra ca şi altădată prin portiţa din parc, ajunse apoi în curtea principală, mărginită de două rînduri de tei stufoşi, care-şi legănau frcmatînd crengile lor lungi. Cîinii legaţi începură să latre, şi hămăitul lor răsuna fără să se arate cineva.

Sui scara largă şi dreaptă, cu rampă de lemn, care ducea la coridorul pardosit cu lespezi prăfuite, în care dădeau mai multe odăi în şir, ca la mănăstiri sau la hanuri. Odaia lui era în capăt, în fund de tot, pe stînga. Cînd puse degetele pe clanţă, puterile o părăiira deodată. Se temea că nu-i acolo, o dorea aproape, şi totuşi asta era singura speranţa, uliima posibilitate

322

de scăpare. Se reculese o clipă, şi, luîndu-şi inima în dinţi, cum i-o cerea clipa aceea, intră.

Rodolphe sta în faţa focului, cu amîndouă picioarele pe marginea căminului, fumîndu-şi pipa.

—  Cum ! dumneata ?!… zise el, ridieîndu-se brusc.

—  Da, eu… Aş vrea, Rodolphe, să-ţi cer un sfat. Şi cu toate sforţările, nu-şi putu desclcşta gura.

—  Nu te-ai schimbat, eşti tot atîi de fermecătoare !

—  O, îi răspunse ea cu amărăciune, jalnice farmece, dragul meu, de vreme ce le-ai dispreţuit.

Atunci el începu să-i explice de ce s-a purtat aşa, să se scuze în termeni vagi, neputînd născoci ceva mai bun.

Emma se lăsă dusă de vorbele lui, dar mai mult de glasul şi de înfăţişarea lui pînă într-atîta, îneît se prefăcu a-l crede, sau, poate, şi crezu în pretextul despărţirii lor ; era un secret de care depindeau onoarea şi chiar viaţa unei a treia persoane.

—  Oricum, zise Emma, uitîndu-se tristă la el, mult am suferit !…

Rodolphe îi răspunse filozofînd :

—  Aşa-i viaţa !

—  Cel puţin, continuă Emma, a dumitale a fost mai buna de cînd nc-am despărţit ?

•— O, nici bună… nici rea.

—  Ar fi fost poate mai bine să nu ne fi despărţit niciodată.

—  Da… poate…

—  Crezi ? zise ea, apropiindu-se. Şi suspină : O, Rodolphe, dacă ai şti… Tare te-am iubit !

Şi-n clipa aceea Emma-i luă mîna şi rămaseră cîtva timp cu degetele împreunate — ca în prima zi, la expoziţie ! Im-punîndu-şi o atitudine mîndră, Rodolphe căuta să nu se înduioşeze. Dar, lăsîndu-se pe pieptul lui, Emma-i spuse :

—  Cum voiai să trăiesc fără tine ? E greu să te dezobiş-nuieşti de fericire ! Eram disperata ! Am crezut că mor ! Am

323

21*

y-ţi povestesc toate astea, ai să vezi. Şi tu… tu ai fugit de mine !…

Căci de trei ani o ocolise cu grijă, din acea laşitate firească sexului tare ; .şi Emma continua, dînd din cap cu drăgălăşenie, mai dezmierdătoarc ca o pisică îndrăgostită :

—  Iubeşti alte femei, spune drept. O ! Le înţeleg, lasă ! Le scuz ; lc-i fi sedus ca şi pe mine. Tu eşti uri bărbat, iu ! aî tot ce trebuie ca să te iubească cineva. Dar vcm începe iar, nu-i aşa ? Ne vom iubi ! Uite, rîd, sînt fericită !… Dar spune ceva!

Şi Emma arăta răpitoare, cu privirea ei în care tremura o Licrimă, ca apa unei furtuni într-un potir albastru.

Rodolphe o luă pe genunchi şi-i mîngrie cu dosul miinii palele de păr, netede şi lucioase, în care, în lumina amurgului, se oglindea ca o săgeată de aur o ultimă rază de soare. Ea mclină fruntea ; apoi el îi sărută pleoapele, uşor, cu vîrful buzelor.

—  Dar tu ai plîns! zise Rodolphe. De ce ?

Emma izbucni în hohote. Rodolphe crezu că nu era dccît dezlănţuirea dragostei ei; şi fiindcă Emma tăcea, luă tăcerea aceasta drept ultim gest de pudoare şi exclamă :

—  Ah, iartă-mă ! Numai ţu-mi placi. Am fost un prost şi ut; răutăcios ! Te iubesc ; am sa te iubesc întotdeauna î Dar ce ai ? Spune-mi odată !

Şi se lăsă în genunchi.

—  Ei bine… Rodolphe, sîui ruinată ! Trebuie să-mi împrumuţi trei mii de franci !

—  Dar… dar… începu el, ridicînclu-se puţin cîtc puţin, îa timp ce faţa lui lua o expresie gravă.

—  Ştii, continuă ca repede, că soţul meu îşi plasase tot ce avea la un notar ; şi notarul a fugit. Atunci ne-am împrumutat ; clienţii nu plăteau. De altfel, n-am isprăvit cu lichidarea ier ; mai tîrziu o să avem bani. Dar azi, dacă nu avem trei

roii de franci, ne scoate în vînzarc ; acum, chiar acum ; şi bi-zuindu-mă pe prietenia ta, am venit.

„Aha, îşi spuse Rodolphe, care se făcu deodată foarte palid, de asta ai venit!”

Spuse apoi, cu un aer foarte calm :

—  Nu-i am, scumpă doamnă.

Nu minţea deloc. Dacă i-ar fi avut, fără îndoială că i-ar fi dat, cu toate că, în genere, nu-i plăcut să faci fapte atît de frumoase, din toate vijeliile care se abat asupra dragostei, o cerere de bani fiind cea mai rece şi cea mai pustiitoare.

Mai întîi, Emma rămase cîteva minute cu ochii la el.

—  Nu-i ai! Repetă de mai multe ori : Nu-i ai !… Ar fi trebuit  să-mi  scutesc această  ultimă  ruşine.  Tu  nu  m-ai  iubit niciodată ! Eşti la fel cu toţi ceilalţi!

Se trăda, se pierdea.

Rodolphe o întrerupse, spunîndu-i că şi el era „strîmtorat”.

—  Ah, te plîng ! zise Emma. Da, foarte mult! Şi oprindu-şi plivirea pe-o carabină damaschinată *, care strălucea pe panoplie : Dar cînd cineva e atît de sărac, nu pune argint pe patul puştii ! Nu cumpăra o pendulă cu încrustări de sidef ! continua Emma arătînd ceasornicul Boullc ; nici şuierătoare de argint aurit la bici — şi punea mîna pe ele — nici brelocuri la ceas ! O, nimic nu-i lipseşte ! Pînă şi un serviciu de lichior în camera lui! Căci ţii la tine, trăieşti bine, ai castel, ferme, păduri ; te ţii de vînători cu gonaci, te plimbi la Paris… Eli ! dacă n-ar fi decît ăştia, exclamă ea, luînd de pe cămin butonii de manşete, decît ultimul flecuşteţ ! şi încă poţi scoate banii pe ei!… O, nu, nu-mi trebuie ! Ţineţi-i!

Şi zvîrli ctt colo butonii, al căror lănţişor de aur, izbindu-se de perete, se rupse.

—  Eu însă ţi-aş fi dat tot, aş fi vîndut tot, aş fi muncit cu mîinile mele, aş fi cerşit pe drumuri pentru un zîmbet, pentru

1 Incrustata cu fire de argint sau de aur.

325

o privire, pentru ca sa te and spunînd : ,,Mulţumesc”. Şi tu stai acolo liniştit în fotoliul tău, ca şi cum nu m-ai fi făcut să sufăr de ajuns pînă acum ! De n-ai fi fost tu, ştii foarte bine că aş fi putut trăi fericită. Cine te silea ? Făcuseşi pariu cu cineva ? Mă iubeai totuşi ; aşa-mi spuneai ; şi adineauri încă… Ah, mai bine mă goneai ! Mi-s mîinilc calde încă de sărutările talc, şi uite colo, pe covor, locul unde-mi jurai In genunchi o dragoste veşnica. M-ai făcut să cred în ea ; doi ani m-ai tîrît în cel mai măreţ şi cel mai suav vis !… Ei ? Planurile noastre de călătorie, ţi le mai aminteşti ? Oh, scrisoarea ta, scrisoarea ta ! mi-a sfâşiat inima ! Şi pe urma, dud vin iarăşi la el, care-i bogat, fericit, liber, ca să-i cer implorîudu 1 şi adueîndu-i toată dragostea mea, un ajutor pe care l-ar da primului venit, mă înlătură, pentru că l-ar costa trei mii de franci !

— Nu-i am ! răspunse Rodolphe cu ace! calm desăvârşit după care, ca după un scut, se ascund mîniile resemnate.

Emma ieşi. Pereţii se clătinau, tavanul o strivea ; şi trecu iar pe-acceaşi alee lungă, poticnindu-se ds grămezile de frunze moarte pe care le-mprăştia vîntul. în siîrsit ajunse la şanţul din faţa gardului ; îşi rupse unghiile de încuietoare, aşa era de grăbită s-o deschidă. După aceea, la o sută de paşi mai departe, suflînd greu, gata să cadă, se opri. Şi atunci întoreîn-du-se, mai zări încă o dată castelul nepăsător, cu parcul, grădinile, cele trei curţi şi toate ferestrele faţadei.

Rămase pierdută, ca trăsnită, fără să-şi mai dea scama că tiăicştc dccît din bătaia arterelor ei, pe care le auzea parcă izbucnind ca o muzică asurzitoare ce umplea tot cîmpul. Sul) picioarele ci, pămîntul i se părea mai moale ca o undă, iar brazdele i se părură ca nişte imense valuri negre care se spărgeau vuind. Toate amintirile şi ideile pe care le mai avea în minte răbufneau deodată, dintr-o singură zvîcnitură, ca miile de steluţe ale unui foc de artificii. îl văzu pe tatăl ei, cabinetul lui Lhcurcux, odaia lor de-acolo, o altă privelişte.

326

O apuca nebunia, începu să-i fie frică şi izbuti sa-şi vină în fire, ce-i drept, cam nesigur ; căci nu-şi aminti deloc cauza groaznicei stări în care se afla, adică chestiunea banilor. Nu suferea decît din pricina dragostei, şi simţea cum, amintindu-şi de ea, sufletul o părăseşte, ca răniţii care, în agonie, simt cum viaţa se duce prin rana care sîngerează.

Se înnopta ; ciori treceau pe deasupra.

I se păru deodată că băşici roşii ca focul plesneau în aer, ca nişte mingi care trosnesc crăpînd, şi se învîrteau, se învîr-teau, topindu-se apoi în zăpadă, printre crengile copacilor, în mijlocul fiecăreia apărea chipul lui Rodolphe. Veneau tot mai multe, tot mai aproape, pătrunzînd în ea ; totul pieri. Recunoscu luminile caselor, care străluceau de departe, în ceaţă.

Atunci situaţia ei îi apăru în faţă ca o prăpastie. Gîfîia de-i plesnea pieptul. Apoi, într-o pornire de eroism care-o făcu aproape veselă, scoborî coasta în fugă, străbătu ocolul vacilor, cărarea, aleea, halele şi ajunse în faţa prăvăliei farmacistului.

Nu văzu pe nimeni. Era gata să intre ; dar, auzind clopoţelul, putea să vină cineva ; şi, strecurîndu-se prin barieră, ţinîndu-şi răsuflarea, pipăind pereţii, înainta pînă în pragul bucătăriei, unde ardea o luminare pusă pe plită. Justin, cu mînecile suflecate, ducea o tavă.

„A ! Stau la masă. S-aşteptăm.”

Justin se-ntoarse. Emma bătu în geam. Justin ieşi.

—  Cheia ! Cea de sus, unde sţnt…

—  Cum ?

Şi se uita la dînsa, înmărmurit de paloarea feţei ei, care apărea ca o pată albă pe fondul negru al nopţii. îi se păru nemaipomenit de frumoasă şî măreaţă ca o fantomă ; fără să înţeleagă ce voia, presimţea ceva groaznic.

Dar Emma începu iar, repede, şoptit, cu o voce dulce, ademenitoare :

—  O vreau ! Dă-mi-o.

327

_

Cum peretele despărţitor era subţire, se auzea In sufragerie ţăcănitul furculiţelor pe farfurii.

îi spuse că- i trebuie să omoare şobolanii, care n-o lăsau sa doarmă.

—  Ar trebui sa-l înştiinţez pe domnul.

—  Nu î Stai ! Apoi, cu un aer indiferent: Iii, nu face să te mai osteneşti ; o să-i spun cu pe urmă. Hai, ia luminarea.

Intră în coridorul în care dădea uşa laboratorului. Pe perete atîrna o cheie cu etichetă : Capharnaiim.

—  Justin ! strigă spiţcrul, care-şi pierduse răbdarea.

—  Să urcăm !

Şi el merse-n urma ei.

Cheia se învîrti în broască, şi Emma se duse de-a dreptul spre raftul al treilea — atît de bine o călăuzea memoria — luă borcanul albastru, smulse capacul, vîrî mîna înăuntru şi, scoţînd-o plina de un praf alb, începu să-l mănînce chiar din palmă.

—  Staţi ! strigă Justin, rcpezinciu-sc la ea.

—  Taci ! Să nu vină cineva… Justin era disperat, voia să strige.

—  Să nu spui nimic, altfel totul o să cadă asupra stăpî-nului tău î

Apoi sc-n toarse deodată potolită şi aproape cu seninătatea unei datorii împlinite.

Cînd Charles, tulburat de vestea sechestrului, se întoarse acasă, Emma de-abia plecase. Strigă, plînse, leşină, dar Emma nu apăru de nicăieri. Unde putea să fie ? O trimise pe Felicite la Homais, la domnul Tuvache,la Lheureux, la „Leul de aur”, peste tot; şi cînd îl lăsa puţin spaima, îşi vedea stima spulberată, averea pierdută, viitorul Bcrthei distrus. Din ce cauză ?… Nici un cuvînt ! Aşteptă pînă la ora 6 seara. în sfîrşit, ncmai-putînd  răbda  şi închipuindu-şi  că Emma plecase la Rouen,

828

pomi pe şosea, făcu o jumătate de leghe, nu întîlni pe nimeni, mai aşteptă şi veni înapoi. Emma se întorsese.

—  Ce-a fost ?… De ce ?… Explică-mi !…

Emma se aşeză la birou şi scrise o scrisoare pe care o lipi încet, adăugind data, ziua şi ora. Apoi spuse cu un ton solemn :

—  Ai s-o citeşti mîinc ; pînă atunci, te rog, nu-mi mai pune nici o întrebare !… Nu, nici una !

—  Dar…

—  Oh, lasă-mă !

Şi se întinse pe pat.   –

Un gust iute pe care-l simţea în gură o trezi. îl zări pe Charles şi închise iar ochii.

Se supraveghea, curioasă, ca să-şi dea seama dacă suferă. Dar nu, încă nimic. Auzea tictacul pendulei, pîlpîitul focului şi respiraţia lui Charles, care stătea-a picioare lîngă patul ei.

„Ah, ce puţin lucru e moartea ! se gîndea ea ; am să adorm, şi totul o să se isprăvească !”

Luă o înghiţitură de apa şi se întoarse cu faţa la perete.

Gustul acela îngrozitor de cerneală stăruia.

—  Mi-e sete !… Oh ! Tare mi-e sete ! suspină ea.

—  Dar ce ai ? zise Charles, întinzîndu-i un pahar.  .

—  N-am nimic !… Deschide fereastra… mă înăbuş!

Şi o apucă o greaţă atît de năprasnică, îneît de-abia avu ump să-şi ia batista de sub pernă.

—  Ia-o ! zise ca repezit. Arunc-o !

Charles începu s-o întrebe ; nu-i răspunse nimic. Stătea neclintită, temîndu-sc ca nu cumva cea mai mică mişcare s-o facă să verse. între timp, simţea un frig ca gheaţa care i se urca de la picioare pînă la inimă.

—  Ah, iată că începe ! murmura ea.

—  Ce spui ?

33λ

Ii clătina capul cu s mişcare înceată, plina de spaimă, şi-şi tot descleşta mereu fălcile, ca şi cum ar fi avut pe limbă ceva nespus de greu. La ora 8 începu să verse.

Charles băgă de seamă că în fundul ligheanului era ui-, fel de nisip alb prins pe pereţii de porţelan.

—  Extraordinar ! Ciudat ! repeta el. Dar Emrna spuse cu glas tare :

—  Nu, te înşeli !

Atunci, încetişor şi aproape mîngîind-o, îi trecu mîna pe] .stomac. Emma scoase un ţipăt ascuţit. Charles se dădu îndărăt jnspăimîntat.

Pe urma Emma începu să geamă ; la început slab. Un fior] puternic îi scutură umerii şi deveni mai palidă decît cearceaful’ în care se înfigeau degetele ei crispate. Pulsul inegal aproape nu se mai simţea acum.

Broboane de sudoare se prelingeau pe faţa ei vînătă, care’ părea înţepenită ca în nişte aburi metalici. îi clănţăneau dinţii,’ ochii măriţi priveau pierduţi în jur, şi la tot ce-o întreba, nu răspundea decît dînd din cap ; zîmbi chiar de două-trei ori. Puţin cîtc puţin, gemetele se înteţiră. îi scăpă un urlet înă-j buşit ; pretinse că  se  simte  mai  bine  şi  că   îndată  o si   se scoale. începură convulsiile ; ţipă.

—  Ah, Doamne, ce cumplit e ! Charles se aruncă în genunchi lînga pat.

—-■ Vorbeşte ! Ce-ai mîncat ? Răspunde, pentru numele lui  (thimnezeu !

:      Şi   o   privea   cu   nişte   ochi   plini   de-atîta   dragoste,   cum Emma nu mai văzuse niciodată.

—  Ei bine, acolo… acolo !… zise ea cu o voce sfîrşită.

. Se repezi la birou, rupse sigiliul plicului şi citi cu glas tare : „Sa nu se arunce vina asupra nimănui”… Se opri, ii trecu mîna pe ochi şi mai citi o dată.

—  Cum ? Ajutor ! Săriţi !

Şi nu era în stare sa facă altceva decît să repete : „Otră-vită ! Otrăvită !” Felicite alergă la Homais, care umplu piaţa cu această veste ; doamna Lcfrancois o auzi la „Leul de aur” : cîţiva se sculară din pat ca s-o spună vecinilor şi toată noaptea satul fu în picioare.

înnebunit, bolborosind, gata să se prăbuşească, Charles se învîrtca prin odaie. Dădea peste mobile, îşi smulgea părul din cap ; farmacistul niciodată nu şi-ar fi închipuit că poate sa existe un spectacol atît de îngrozitor.

Se întoarse acasă sa-i scrie domnului Canivet şi doctorului Lari viere. îşi pierdea capul ; făcu mai mult de cincisprezece ciorne. Hippolyte plecă la Neufchâtel, iar Justin goni atît de tare calul lui Bovary, îneît îl lăsă pe colina Bois-Guillaume ţeapăn, pe trei sferturi mort.

Charles voia să răsfoiască dicţionarul de medicina ; nu putea să vadă nimic ; îi juca rîndurile înaintea ochilor.

—  Fii calm ! zise spiţerul. Trebuie numai să administrăm un antidot puternic. Ce otravă a luat ?

Charles îi arătă scrisoarea. Luase arsenic.

—  Dacă-i aşa, zise Homais, va trebui să-i facem analiza.! Căci el ştia să la orice otrăvire trebuie sa se facă analiză ;

iar celălalt, care nu pricepea, răspunse :

—  Ah ! Faceţi ! Faceţi, salvaţi-o !…

Apoi, întoreîndu-se lingă ca, se prăbuşi pe covor şi rămase, plîngînd, cu capul rezemat de marginea patului.

—  Nu plîngc ! îi spuse Emma. în curînd n-am să te mai vhinuiesc !

—  De ce ? Cine te-a silit ? Emma-i răspunse :

—  Trebuia, dragul meu.

—  Nu erai fericită ? E vina mea ? Eu totuşi am făcut tot ce mi-a stat în putinţă !

—  Da… adevărat… tu, tu eşti bun !

■330

Şi Erama-i trecea mina, încet, prin păr. Gingăşia acesta senzaţii îi sporea tristeţea ; simţea toată fiinţa lui prăbuşindu-s«j de disperare la gîndul că avea s-o piardă, tocmai atunci cînd, dimpotrivă, Emma îi arăta mai multă dragoste ca niciodată şi nu găsea nimic, nu îndrăznea, nu ştia ce să facă, urgenţa unej hotărîri imediate zăpăcindu-l cu totul.

Emma se gîndea ca sfîrşisc cu toate trădările, josniciile 4 cu nenumăratele pofte care o torturau. Acum nu mai ura pe nimeni ; gîndurile ei erau tot mai învălmăşite, ca tntr-qfl amurg şi, din toate zgomotele de pe parafat nu mai auzea decît tînguirea mereu întreruptă a acestei sărmane inimi,, dulce şi nedesluşită, ca ecoul cel din urmă al unei simfonii care se aude din ce în ce mai de departe.

—  Aduceţi-mi fetiţa, zise ea, ridieîndu-se în coate.

—  Nu-ţi e mai rău, nu-i aşa ? o întrebă Charles.

—  Nu ! Nu !

Serioasă şi  aproape  visînd încă, copila apăru în braţele slujnicei, în lunga  ei  cămăşuţă de noapte, din care-i ieşea picioarele goale. Se uita mirată la odaia răvăşită şi clipea din ochi, orbită de sfeşnicele lungi, aprinse, de pe mobile. Ele-ij aduceau aminte fără îndoială de dimineţile de Anul nou sau de lăsata secului, cînd, tot aşa trezită devreme la lumina lumî-îj nărilor, venea în patul mniei să-şi primească darurile, căci începu să spună :

—  Unde sînt, mamă ?

Şi cum toată lumea tăcea :

—  Dar nu-mi văd pantofiorul !

Felicite o apleca spre pat, dar fetiţa tot trăgea cu ochii spre’ cămin.

—  L-a luat doica ? întrebă ea.

Şi, auzind numele doicii, care-o făcea să-şi aducă aminte iar de adulterele şi de cumplitele ei nenorociri, doamna Bovaryj întoarse capul, ca şi cum ar fi simţit dezgustul unei alte otrăvij mai puternice,  care-i venea în gură. Berthc rămase pe pat

—  Oh. ce ochi mari ai, mamă ! Ce palidă eşti ! Ce tare asuzi !…

Emma se uita la dînsa,

—  Mi-e frica ! zise micuţa, ferindu-se. Emma-i luă mina să i-o sărute ; fetiţa se zbătea.

—  Destul !  Luâţi-0 de-aici !  striga  Charles» care plîngea în alcov.

Simptomcle conteniră apoi un moment ; părea mai puţin agitata ; şi la fiecare cuvînt fără importanţa, la fiecare răsuflare puţin mai liniştită, Charles începea să capete speranţe. Cînd, în sfîrşil, intră Canivet, se aruncă plîngînd în braţele lui.

—  Ah ! Aţi venit ! Mulţumesc ! Sînteţi atît de bun ! Dar totul merge mai bine. Ui taţi-vă la ea…

Confratele nu avu deloc aceeaşi părere, şi neobişnuind să meargă — după cum spunea chiar el — pe încercatele, prescrise un vomitiv, ca să-i uşureze de tot stomacul.

Curînd, începu sa verse sînge. Buzele i se strînsera mai tare. Avea mîinile şi picioarele crispate, trupul plin de pete negre, şi pulsu-i luneca sub degete ca un fir de aţă întins, ca o strună de harpă gata să plesnească.

începu apoi să ţipe înfricoşător. Blestema otrava, o drăcuia, c implora să se grăbească si dădea la o parte cu mîna tot cs ! ârbatul ei, mai pierdut decît ea, se căznea să-i dea de băut. Charles slăiea în picioare, cu batista la gură, gcmînd, plîngînd, sufocat de sughiţurile de plîns care-l scuturau din cap pînă-n picioare ; Felicite alerga încolo şi încoace prin odaie ; Homais, încremenit, ofia adînc, iar domnul Canivet, carc-şi păstra totdeauna cumpătul, începea şi el să se simtă tulburat.

—  Ei, al dracului!… Totuşi… stomacul a fost golit, şi din moment ce cauza a încetat…

—  Şi efectul trebuie să înceteze, completa Homais, asta-i

sigur !

Dar salvaţi-o ! exclamă Bovary.

333

Fără să asculte ce spunea farmacistul, care mai dădu drumul; la întîmplare unei ipoteze : „Poate că-i un acces salvator”, Ca-‘ nivet era gata să-i administreze nişte teriac’, cînd se auziră pocnete de bici ; toate geamurile zbîrnîiră, şi un cupeu-poşta-lion, tras din răsputeri de trei cai plini de noroi pînă la urechi, apăru deodată la colţul halelor. Era domnul Lariviere.

Apariţia unui zeu n-ar fi stîrnit mai multă vîlvă. Bovary ridică mîinile, Canivet se opri brusc, iar Homais îşi scoase bo-j neta grecească cu mult înainte de-a intra doctorul.

Lariviere aparţinea aceld mari şcoli de chirurgie ieşite da sub halatul lui Bichat, acelei  generaţii,  acum dispărută,  del practicieni filozofi, care, iubindu-şi arta cu o dragoste fanatică,] o practicau cu patimă şi iscusinţă. Cînd se înfuria, tremura to* spitalul, iar elevii lui îl venerau atît de mult, îneît, de îndataj ce se instalau ca medici, se sileau sa-l imite pe cît cu putinţîi în toate ; aşa că, prin oraşele dimprejur, îi găseai îmbrăcaţii la fel ca dînsul, cu un pardesiu lung de merinos, cu o haină] largă şi neagră,  ale cărei manşete, descheiate, lui  îi cădeau! puţin peste mîinile cărnoase, nişte niîirJ foarte frumoase, totdeauna fără mănuşi, pentru a fi gata parca să se afunde în’ toate suferinţele. Dispreţuind decoraţiile, titlurile şi academiile, primitor, generos ca un părinte cu cei săraci şi practidnd vir»J tu tea fără să creadă în ea, ar fi putut trece aproape drept una sfînt dacă ascuţimea spiritului său n-ar fi făcut să fie temut ca un diavol. Privirea-i, mai tăioasă decît bisturiele lui, îţij intra drept în suflet, şi printre afirmaţii şi ascunzişuri pudice destrăma orice minciună. Şi trecea astfel prin viaţă, încărcat de acea maiestate plină de blîndeţe pe care o dă conştiinl unui mare talent, averea şi patruzeci de ani de viaţă de munca fără pată.

Încruntă sprîucenele chiar din uşă de îndată ce zări faţa cadaverică a Enimei, întinsa pe spate, cu gura deschisa. Apoi

1 Un medicament care cdnţîne opiu.

334

avîad aerul că ascultă ce-i spune Canivet, îşi tot plimba arătă-‘ torul sub nări, repetînd :

—  Bine, bine.

Dar ridică uşor din umeri. Bovary băgă de scamă ; se uitară unul la altul; şi omul acesta, obişnuit să vadă atîtea dureri, nu-şi putu stăpîni o lacrima, care-i căzu pe guleraşul de dantelă.

Voi să se retragă cu Canivet în odaia de alături. Charles veni după ei.

—  E foarte rău, nu-i aşa ? Daca i-am pune nişte cataplasme cu muştar… mai ştiu eu ce ? Dar găsiţi ceva, dumneavoastră, care aţi salvat atîţia !

Charles îl curpinse în braţe cu amindoua mîinile, îi privî in ochi, lung, îngrozit, implorînd, pe jumătate leşinat pe pieptul lui.

—  Hai, dragul meu, curaj ! Nu se mai poate face nimic. Şi doctorul Lariviere se-ntoarsc să plece.

—  Plecaţi ?

—  O să mă reîntorc.

Ca şi cum ar fi vrui să dea un ordin surugiului de la poştalion, ieşi împreună cu domnul Canivet, care nici el nu prea voia s-o vadă pe Emma murind în mîinile lui.

Farmacistul îi ajunse în piaţă. Prin firea lui, Homais nu se putea despărţi de oamenii celebri. Aşa că-l imploră pe domnul Lariviere să-i facă deosebita cinste de-a lua masa la el.

Trimise repede să ia nişte porumbei de la „Leul de aur”, uiate cotletele care mai erau la măcelărie, smîntînă de la Tu-vache, ouă de la Lestiboudois, şi spiţerul însuşi ajută să fie iotul gata, în timp ce doamna Homais spunea, trăgînd de şireturile camizolului:

—  O să mă scuzaţi, domnule, căci în nenorocitul nostru sat, de îndată ce nu ştii din ajun…

—  Paharele cu picior ! şopti Homais.

333

■— Dacă am fi fost măcar într-un oraş, am fi putui s facem rost de nişte pulpă umplută.

—  Taci!… Poftim la masă, doctore !

Găsi de cuviinţă ca, după primele îmbucături, să dea cîtcv amănunte asupra nenorocirii:

—  La început mi s-a părut că e vorba de-o senzaţie d uscăciune  a  faringelui, pe  urmă de dureri  insuportabile epigastru, dc-o superpurgaţie, de comă.

—  Dar cum s-a otrăvit ?

—  Nu ştiu, doctore, şi nici nu prea pot sa-mi închipui unde a putut să-şi procure acest acid arsenios.

Justin, care tocmai aducea un teanc de farfurii, începu tremure.

—  Ce ai ? îl întrebă farmacistul.

Cînd auzi asta, băiatul scăpă tot din mîini, cu un zgomc asurzitor.

—  Imbecilule!  strigă  Homais,   Neîndemânaticul !  Moc itule ! Măgarule ! Dar, deodată, stăpînindu-se : Am voit, de torc, să încerc o analiză, şi primo, am introdus cu băgare seamă într-un tub…

—  Ar fi fost mai bine, zise doctorul, să-i fi introdus degeţel! în gît.

Confratele lui tăcu, căci primise adineauri, între patru ochi, o săpuneală zdravănă în privinţa cineticului său, aşa îneît acest Canivet, atît de fudul şi vorbăreţ cînd a fost vorba ds piciorul sucit, era în ziua aceea foarte modest ; zîmbea în-tr-ima, aprobînd tot.

Homais se umfla în pene de mîndria de-a avea asemenea? musafiri, şi ideea că Bovary e atît de nenorocit îi sporea oare-; cum plăcerea cînd se gîndca cu egoism la el însuşi. Şi apoi? prezenţa doctorului îl înflăcăra. îşi arăta toata erudiţia, vor-f bea alandala de cantaride, de upas’, de copacul-morţii, de pere…

1 Otravă I acum din seva anumitor arbori.

330

—   Ba chiar am citit, doctore, că s-au găsii oameni intoxicaţi — de parcă ar fi fost trăsniţi — din cauza unor cîrnaţi care suferiseră o prea vehementă fumigaţie. Cel puţin aşa era scris într-un foarte frumos raport, alcătuit de una din celebrităţile  noastre  farmaceutice,  de  unul  din  maeştrii   noştri, ilustrul Cadet de Gassicourt!

Doamna Homais îşi făcu apariţia, aducînd una din acele maşini care se tot clatină şi care sc-ncălzesc cu spirt; căci Homais ţinea să fiarbă chiar pe masă cafeaua, pe care el însuşi o prăjise, o rîşnise şi o amestecase.

—  Saccharum, doctore, zise el oferindu-i zahăr.

Puse apoi să-i aducă jos toţi copiii, curios să aibă părerea chirurgului asupra constituţiei lor.

în sfîrşit, cînd domnul Lariviere era gata să plece, doamna Homais îi ceru o consultaţie pentru soţul ei. I se îngroşa sîn-gele adormind în fiecare seară, imediat după-masă.

—  O, nu-s simţurile 1 care-l supără.

‘Zîmbind puţin de acest joc de cuvinte neobservat, doctorul deschise uşa. Dar farmacia era ticsită de lume, şi cu multa greutate putu să se descotorosească de respectabilul domn Tu-vacfae, care se temea ca nevastă-sa să nu capete o congestie pulmonară, pentru că avea obiceiul să scuipe în cenuşă ; apoi, de domnul Binct, care suferea uneori de-o foame năprasnică, şi de doamna Caron, care avea înţepături ; de Lheureux, care avea ameţeli ; de Lestiboudois, care avea un reumatism ; de doamna Lcfrancois, care avea greţuri. în sfîrşit, cei trei cai porniră, şi, în general, lumea găsi că doctorul nu fusese deloc binevoitor.

Toată lumea începu să se uite la domnul Bournisien, care trecea prin hale cu sfîntul mir.

1 în franţuzite joc di cuvinte între iang sînge si tnbete cuvin1.; pronunvîndu-s? k fel.

sens

arab

,337

Homais. precum se cuvenea după principiile lui, asemui pe preoţi cu corbii pe care-i atrage mirosul de mort; vederea unei feţe bisericeşti îi era personal neplăcută, căci sutana îl iacea să se gîndească la giulgiu, şi ura sutana întrucîtva şi de frica giulgiului.

Cu toate acestea, nedîndu-se îndărăt de la ceea ce nuntea el misiunea lui, se întoarse la Bovary împreună cu Canivet, pe care domnul Lariviere, înainte de a pleca, îl rugase cu insistenţă să facă asta ; ba chiar, dacă nu l-ar fi dojenit ncvastă-sa, ar fi luat cu dînsul şi pe cei doi copii, ca să-i deprindă cu împrejurările grele din viaţă, pentru ca asta să le fie o lecţie, o pilda, un tablou solemn, care să le rămîna mai tîrziu în minte.

Cînd intrară, odaia era plină de-o solemnitate jalnică. Pe masa de lucru, acoperita cu un şervet alb, erau pc-o tavă de argint vreo cinci-şase tampoane de vată lîngă un crucifix mare, între doua sfeşnice aprinse. Cu bărbia în piept, Emma deschidea pleoapele peste măsură de tare ; şi bietele ei mîini se tîrau pe cearceaf cu acel gest hidos şi blînd al celor în agonie, care parca s-ar grăbi sa tragă giulgiul pe ei. Alb la faţă ca o statuie şi cu ochii roşii ca nişte cărbuni, Charles stătea fără să pîîngă în faţa ei, la picioarele patului, pe cînd preotul, stînd într-un genunchi, murmura ceva în şoaptă.

Lia îşi întoarse capul încet şi păru ca se bucură cînd dădu cu ochii deodată de patrafirul violet, regăsind, fără îndoială, în mijlocul unei linişti neobişnuite, voluptatea pierdută a primelor ci avînturi mistice, laolaltă cu viziunile veşnicului extaz care începea.

Preotul se ridică să ia crucifixul ; atunci Emma întinse gîtul ca cineva căruia-i e sete, şi lipindu-şi buzele de trupul Fiului Domnului, dădu, cu toată puterea ei sfîrşită, cea mai înfiorată sărutare de dragoste pe care o dăduse vreodată. Pe urmă, preotul spuse tare Misereatur şi Indulgeniiam, muie degetul cel marc de la mîna dreaptă în untdelemn şi începu s-o  miruie ;  mai   întîi  pe  ochii  care  rîvniseră  atît  de  mult

338

toate măreţiile pămînteşti ; apoi pe nările lacome de adieri calde şi de miresmele dragostei ; apoi pe gura care se deschisese pentru minciună, care gemuse de trufie şi ţipase în desfrîu ; apoi pe mîinile care se deslatau la atingerile suave, şi, în sfîrşit, pe talpa picioarelor, aşa de agere odinioară cînd alerga să-şi potolească dorinţele, şi care dc-acum nu vor mai umbla.

Preotul îşi şterse degetele, aruncă în foc bucăţelele de vata muiate în untdelemn şi se întoarse să stea lîngă muribundă, ca să-i spună că acum trebuie să împreune suferinţele ei cu cele ale lui Isus Hristos şi să se încredinţeze îndurării Domnului.

Sfirşindu-şi cuvîntul de îmbărbătare, încercă să-i pună în mină o lumînare sfinţită, simbol al slăvirilor cereşti, de care în curînd avea să fie înconjurată. Prea slăbită, Emma nu putu strînge degetele, şi daca n-ar fi ţinut-o Bournisien, luminarea ar fi căzut jos.

Nu mai era totuşi atît de palida, şi chipul ei avea o expresie de seninătate ca şi cum sfînta taină ar fi vindecat-o.

Preotul nu pierdu prilejul de-a atrage luarea-aminte, şi chiar îi explica lui Bovary, că, uneori, Domnul prelungei viaţa oamenilor cînd socotea ca-i de folos pentru izbăvirea lor ; şi Charles îşi aduse aminte de ziua cînd, iot aşa, pi moarte, Emma mai fusese împărtăşită.

„Poate că nu ar trebui sa pierdem orice nădejde”, gîndi el.

într-adevăr, Emma privi jur împrejur, încet, ca cineva carj se trezeşte dintr-un vis ; apoi, cu o voce desluşită, ceru oglinda şi rămase cîtva timp aplecată deasupra ei, pînă în clipa cînd lacrimi mari începură să-i curgă clin ochi. Atunci îşi dădu capul pe spate, scoţînd un suspin, şi căzu iar pe pernă.

Pieptul ci începu imediat să gîfîîe grăbit. Toată limba îi ieşi din gură ; ochii, rotindu-se, păleau ca doua lămpi care se sting, şi ai fi crezut-o moartă dacă coastele nu s-nr fi zbătut atît de înspăimîntător de repede, scuturate de-o răsuflara furioasă, ca şi cum sufletul ei s-ar fi smucit ca să se desprindă.

339

22*

Felicite îngenunche în faţa crucifixului, şi chiar farmaciştii! îşi îndoi puţin genunchii, pe cînd domnul Goni vet privea vag în piaţă. Bournisicn, cu lunga-i sutana neagră, care se tîrna în urma lui prin odaie, începu iar să facă rugăciuni; cu fruntea înclinată pe marginea patului. Charles sta în genunchi, de cealaltă parte, cu braţele întinse spre Emma. ti luase mîinile şi i Ic strîngea, tresărind la fiecare bătaie a inimii, ca un ecou al unei ruine care se prăbuşeşte. Pe măsură ce horcăia tot mai tare, îşi grăbea şi preotul rugăciunile, care se amestecau cu plînsul înăbuşit al lui Bovarv, şi uneori dispărea parcă totul în murmurul surd al silabelor latineşti, care sunau ca dangătul de înmormîntarc al unui clopot.

Deodată se auzi pe trotuar un bocănit de saboţi grei şi hîrşditul unui baston ; apoi se înălţă o voce, o voce aspră care cînta :

Cină arde soarele-n amiază. Iubire felele fişează.

Emma se ridică atunci ca un cadavru pe care l-ar fi galvanizat cineva, cu părul despletit, cu ochii ficşi, holbaţi :

Ca sa adune mai cu zor Tot griul carc-a fost cosit, Nunetce se-apltacu pe ogor, Sj’re brazda ce l-a dăruit.

— Orbul ! striga ea.

Şi Emma, crezînd că vede faţa hidoasă a nenorocitului ri-dieîndu-sc deodată în întunecimile veşnice, ca o spaimă, începu să rîdă, cu un rîs cumplit, fioros, disperat.

butii alunei un zînt nespus, Şi fusta i flutură în sus.

Un spasm o abătu iar pe saltea. Toţi se apropiară. Emma nu mai era.

340

IX

întotdeauna, după moartea cuiva, cei dimprejur rămîn ca încremeniţi, atît e de greu să înţeleagă prezenţa neaşteptată a neantului şi să se resemneze cu credinţa că într-adevăr aşa este. Dar cînd î.şi dădu seama ca Emma nu mai mişca, Charles se aruncă asupra ei, strigînd :

—  Adio ! Adio !

Ilomais şi Canivet îl scoaseră din odaie.

—  Potoliţi-vă !

—  Da, spunea el, zbătîndu-se, am să fiu cuminte, n am să fac nimic rău. Dar lăsaţi-mă ! Vreau 3-0 văd ! E soţia mea !

Şi începea iar să plîngă.

—  Plîngeţi, îi spuse farmacistul, lăsaţi natura în voia ei, asta o să vă uşureze !

Mai slab ca un copil, Charles se lăsă dus jos, în sală, şi domnul Ilomais se întoarse imediat la el acasă.

în piaţă îl opri orbul, care, tîrîndu-se pînă la Yonviile cu nădejdea de-a căpăta pomăda contra inflamaţiilor, întreba pe toţi oamenii de pe stradă unde stătea spiţerul.

—  Ei ! Parcă de asta-mi arde mic acum ? Ei, atîta paguba ‘ N-ai decît să vii altă dată !

Şi intră repede în farmacie.

Trebuia să scrie două scrisori, să facă o poţiunc calmantă pentru Bovary, să găsească o minciună ca să nu se afle că Emma s-a otrăvit şi să o publice într-un articol care să apară în Fanai, fără a mai pune la socoteala pe cei care-l aşteptau ca să afle ce s-a întîmplat; şi cînd toată lumea din Yonville îi auzi povestea cu arsenicul pe care Emma-l luase drept zahăr cînd făcea o cremă de vanilie, Homais se-ntoarsc iar la Bovary.

341

11 găsi singur (Canîvet tocmai plecase), stînd într-un fotoliu, lîngă fereastră, contcmplînd cu un aer idiot lespezile de pe jos din sală.

—  Acum, zise farmacistul, ar trebui să fixaţi dumneavoastră ora ceremoniei.

—  De ce ? Care ceremonie ? Apoi, bîlbîindu-se, îngrozit : O, nu, nu-i aşa ? Nu, vreau s-o ţin aici!

Ca să se liniştească, Homais luă o carafă de pe etajeră şi începu să ude muşcatele.

—  O, mulţumesc, zise Charles, eşti atît de bun !

Şi nici nu isprăvi vorba, copleşit de mulţimea amintirilor pe care gestul farmacistului i le trezea.

Atunci, ca să-i mai schimbe gîndurile, Homais socoti că-i bine să-i vorbească puţin de horticultura ; plantele au nevoie de umezeală. Charles înclină capul în semn de aprobare.

—  De altfel, de-acum o să se facă frumos.

—  Ah ! exclamă Bovary.

Nemaigăsind ce să spună, spiţerul începu să dea încet la o parte perdeluţele de la geamlîc.

—  Uite, trece domnul Tuvache. Charles repetă maşinal :

—  Trece domnul Tuvache.

Homais nu mai cuteza să-i vorbească iar despre dispoziţiile de înmormîntare ; preotul fu cel care izbuti să-l hotărască.

Charles se închise în cabinetul lui, luă condeiul în mină şi, după ce plînse în hohote o bucată de vreme, scrise :

„Vreau să fie înmormîntată în rochia ci de nunta, cu pantofi albi, cu cununa., cu ţarul despletit pe umeri: trei sicrie, unul de stejar, unul de mahon, unul de plumb. Să nu mi se spună nimic, voi fi ture. Pe deasupra să se pună o bucata mare de catifea z’erde. Asta mi-i dorinţa. S-o împliniţi”.

Cei de faţă se mirară de ideile romantice ale lui Buvary, şi farmacistul se duse îndată să-i spună :

342

—  Catifeaua aceea mi se pare de prisos. De altfel, şi costă…

—  Ce va priveşte ? ţipa la el Charles. Lăsaţi mă ! Dumneata n-o iubeai ! Pleacă l

Preotul îl luă de braţ ca să facă împreună o plimbare prin gradină, ii vorbi despre deşertăciunea celor pimt«teşti. Dumnezeu era mare, bun ; trebuie să te supui fără murmur poruncilor lui şi chiar să-i mulţumeşti.

Charles izbucni blestemînd :

—  îl urase pe Dumnezeul ăsu al vostru !

—  Duhul răzvrătirii vă mai stapîneşte încă, spuse preotul,

oftînd.

Bovary era acum departe. Mergea faund paşi mari, de-a lungul zidului, pe lîngă spalier, şi scrîşr.ea din dinţi, se MU în sus, blestemînd cerul ; dar nici o frunză nu se clinti.

Burniţa. Charles, care era cu pieptul gol, începu si dîrdîie; se întoarse şi intră să stea în bucătărie.

La ora 6 se auzi în piaţă un zgomet de fiare vechi ; sosea Rhulunkd ; şi Charles ramase cu fruntea lipita d;; geam, sa vadă cum coboară toţi calatorii, unul după aîtul. Feliciie fi puse pe jos o saltea, în salon ; se trînti deasupra şi adormi.

Deşi filozof, domnul Homais respecta morţii Aşa că, 15-sînd la o parte supărarea împotriva bietului Charles, seara veni la el să privegheze moarta, aducînd trei volume şi a mapă cu hîrtie, ca să ia note.

Domnul Bournisien era acolo, şi la capaLÎiul patului, care fusese scos din alcov, ardeau două luminări mari.

Spiţerul, care nu suferea tăcerea, începu să formuleze oarecare imputări la adresa acestei „nefericite femei” ; dar preotul îi răspunse că acum nu mai rămîne decît să se roage pentru ea. ■— Cu toate acestea, începu iar Homais, din două una ; sau a murit în harul Domnului (cum se exprimă biserica), şj atunci nu mai are nevoie de rugăciunile noastre ; sau a muri» nepocăită (asta-i, cred, expresia preoţească), şi atunci.„

343

Bournisien îi taie vorba, răspunzîndu-i ursuz că nici atunci nu trebuie să te rogi mai puţin.

—  Dar, nu se lăsă farmacistul, dacă Dumnezeu ştie toate nevoile noastre, ce rost mai au rugăciunile ?

—  Cum ? zise preotul. Rugăciunea ? ! Dumneata nu eşti creştin ?

—  Să mă ierţi, zise Homais. Eu admir creştinismul. Mai întîi, el a eliberat sclavii, a introdus în lume o morală…

—  Nu-i vorba de asta. Toate textele…

—  Oho! cît despre texte, deschide istoria ; se ştie că au fost falsificate de iezuiţi I

Intră Charles, şi, înaintând spre pat, dădu încet la o parte perdelele.

Emma avea capul plecat pe-o parte. Colţul gurii, care rămăsese deschisă, era ca o gaură neagră în partea de jos a feţei. Degetele mari de la mîini erau îndoite în palmă. Un fel de pulbere albă îi pudra genele, iar ochii începeau să-i dispară într-o paliditate lipicioasă, care semăna a pînză subţire, de parcă nişte păianjeni ar fi ţesut-o deasupra. De la sîni pînă la genunchi, cearceaful făcea o adîncitură, ridieîndu-se apoi la vîrful picioarelor ; şi Charles avu impresia că apăsau peste ea nişte blocuri nesfîrşite, o greutate uriaşă.

Ceasul de la biserică suna ora două. Se auzea murmurul sonor al rîului care curgea în beznă, la picioarele crasei. Din cînd în cînd, domnul Bournisien îşi sufla nasul cu zgomot, iar Homais scîrţîia din peniţă scriind.

—  Hei, prietene dragă, spuse ci, du-te de-aici, spectacolul acesta îţi rupe inima.

îndată ce plecă Cliarles, farmacistul şi preotul începură iar discuţia.

—  Citiţi pe Voltairc ! zicea unul. Ciliţi pe d’Holbach, citiţi Enciclopedia !

—  Citiţi Scrisorile cilorva evrei portughezi! zicea celălalt; citiţi Raţiunea creştinismului de Nicolas, fost magistrat !

344

Se înfierbîntau, erau roşii la faţa, vorbeau amîndoi deodată, fără să se mai asculte unul pe celălalt; Bournisien era uidignat de-atîta îndrăzneală, Homais se minuna de-atîta prostie ; şi era gata să se înjure, cînd deodată apăru iar Char-îcs. Parcă era atras de-o vrajă. Mereu urca scara.

Se aşeză în faţa Emmei ca s-o vadă mai bine şi se pierdea iY. această contemplare, care era atît de adîncă, îneîî «ici nu mai era dureroasă.

îi treceau prin minte poveşti despre catalepsie, despre miracole prin magnetism ; şi-şi spunea că dacă ar voi din toate puterile, ar izbuti poate s-o învie. O dată chiar se aplecă asupra ei şi o chemă încetişor : „Emma ! Emma Suflarea lui puternică făcu să tremure pe perete flacăra luminărilor.

în zorii zilei sosi doamna Bovary-mama; îmbrăţişînd-o, Charles izbucni iar în plîns. Maică-sa căută, aşa cum încercase şi farmacistul, să-i spună că face prea mari cheltuieli ca îamormîntarea. Charles se înfurie atît de tare. îneît ea tăcu ; o însărcina apoi să se ducă îndată la oraş, să cumpere i ot ce trebuia.

Charles rămase singur toată după-amiaza ; pe Bcrthe o duseseră la doamna Homais, iar Felicite stătea sus, în cameră, cu tuşa Lefrancois.

Seara veniră să-l vadă. Se scula, strîngca mîinilc fără să poată scoate o vorbă, pe urmă se aşeza iar jos lîngă ceilalţi, care stăteau roată în faţa căminului. Cu capul în jos, picior peste picior, bîţîiau din glezne, oftîncl adînc din cînd în cînd ; şi fiecare se plictisea neînchipuit de tare ; şi totuşi nici unul i’U voia să plece el mai înainte.

La ora 9 dimineaţa, cînd Homais veni iar (de două zile numai pe el îl vedeai prin piaţă), era încărcat cu o grămadă de camfor, de smirnă şi de mirodenii. Aducea şi un borcan plin cu clor, să alunge miasmele. Cînd intră, servitoarea, doamna Lefrancois şi doamna Bovary-mama se învlrtcau în

345

jurul Emmei,  terminînd  cu îmbrăcatul ;  traseră apoi voalul lung şi ţeapăn, care o acoperi pînă peste pantofii de satin. Felicite bocea :

—  Vai, stăpîna mea, stăpîna mea, sărăcuţa !…

—  Uitaţi-vă la dînsa, spunea hangiţa suspinînd, ce drăt laşă-i încă ! Dacă nu-ţi vine să juri că acuşi se scoală !

Pe urmă se aplecară să-i pună cununa. Trebuiră să-i ridice puţin capul, şi atunci un  val de lichid negru îi ieşi din gură, ca şi cum ar fi vărsat.

—  Ah, Dumnezeule ! Băgaţi  de  seamă la rochie !  strigai doamna Lefrancois.  Pune  mîna !  îi spuse  farmacistului. Nul cr.mva ţi-e frică ?

—  Frică, mie ? răspunse el, ridicînd din umeri. Ţi-ai găsit !î Am văzut eu altele şi mai şi la „Hotel-Dieu *, cînd eram stu-‘j dent la Farmacie ! Făceam punch în amfiteatrul de disecţie lit Un filozof nu se sperie de neant; ba chiar, am spus-o de atî-j tea ori, am de gînd să-mi las prin testament trupul la un spitalsă servească mai tîrziu ştiinţei.

Cînd sosi preotul, întreba cum se mai simte domnul ; şl după ce spiţerul îi răspunse, adăugă :

—  Ştiţi, lovitura este încă prea proaspătă !

Homais îi spuse atunci că trebuie să fie fericit pentru nu-i şi el expus ca alţii să-şi piardă o tovarăşă iubită ; di unde se iscă o discuţie asupra celibatului preoţilor. „‘”: — Căci, spunea farmacistul, nu:i firesc ca un bărbat se lipsească de femei ! S-au văzut crime…

—’ Ei, păcatele meîeî „exclamă preotul, cum vrei dumneatl ca un individ căsătorit să poată păstra, bunăoară, secretul spc vedaniei ?

Homais se ridică contra spovedaniei. Bournisien o apără oprindu-se asupra îndreptărilor morale pe care le înfăptuia Povesti tot felul de anecdote cu hoţi care s-au făcut deodat oameni cumsecade. Nişte militari, cînd s-au apropiat de coti

fesionaî ca să se spovedească, au simţit cum li se despăienjc-r.csc ochii. La Fribourg era un preot calvinist…

[avansul lui dormea. Apoi, simţind că se cam înăbuşă în aunosfera prea grea din odaie, deschise fereastra, şi farmacistul se trezi.

—  Flai, trage puţin tabac ! îi zise el. Hai, asta-ţi mai alungă

bcrnnuL

l.’ndeva, departe, se auzeau nişte dini urlînd.

—  Auziţi cum urla un cîinc ? zise farmacistul,

—  Se spune că ci presimt moartea, răspunse preotul. Ca m albinele, care fug din stup cînd moare cineva.

Homais nu se mai agăţă de aceste prejudecăţi, căci adormise iar.

Domnul Bournisien, mai voinic, continuă o bucată de vreme sa mişte încetişor buzele ; apoi, pe nesimţite, îşi lăsă bărbia în piept, scăpă din mîna cartea groasă şi neagră şi se puse pe

sforăit.

Stăteau faţă în faţă, cu burta înainte, cu faţa buhăită, cu un aer îmbufnat, împăcaţi, în sfîrşit, în aceeaşi slăbiciune omeneasca după atîtea neînţelegeri ; şi erau tot atît de nemişcaţi ca şi cadavrul de-alături, care avea aerul că doarme.

Cînd intră, Charles nu-i trezi. Era pentru ultima oară. Venea să-şi ia rămas bun pentru totdeauna.

Plantele aromatice tot mai fumegau, şi rotocoale de abur albăstrui se amestecau la marginea ferestrei cu ceaţa care inii .1 cle-afară. Se zăreau cîteva stele, şi noaptea era calmă.

Din luminări cădeau lacrimi mari de ceara pe cearceafurile de pe pat. Charles se uita cum ard, obosindu-şi ochii la licărirea flăcării lor galbene.

Ape de lumină, schimbătoare, tremurau pe rochia de satin, ■îlbă ca un clar de lună. Emma dispărea dedesubt ; şi Charles avu impresia că, împrăytiindu-se în jurul ci, Emma se pierdea nedesluşit în lucrurile ce o înconjurau, în tăcere, în  noapte,  îl          di    î   miresmele jilave care se ridicau.

nedesluşit în lucrurile ce o încoju,

în vîntul care adia, în miresmele jilave care se ridicau.

1 Cel mai vechi spital din Pari»

347

Apoi, deodată, o vedea în grădina de la Tostes, pe bancă, lîngă gardul de mărăcini, sau la Rouen, pe străzi, în pragul casei lor, în curtea de la Bertaux. Mai auzea şi acum nsu] fiăcăilor veseli care jucau sub meri; parfumul parului ei umplea odaia, şi rochia ei foşnea, în braţele lui, pîrîind ca scînteile. Era aceeaşi rochie cu care-i acum !

Stătu multă vreme aşa, amintindu-şi fericirile de altădată, atitudinile ci, gesturile ei, timbrul vocii ei. După un acces da disperare, vcijea altui? şi altul, mereu, fără contenire, ca vum lurile unui flux năvalnic.

Avu o curiozitate îngrozitoare : încetişor, cu vîrful degal telor, palpitînd, ridică voalul. Dar scoase un ţipăt de spaimjjH şi ceilalţi doi se treziră. îl duseră jos, în sală.

După asta, veni Felicite1, să spună că domnul cerea o şuviţă? de păr. ,    — Taie ! îi răspunse spiţerul.

Şi cum fata nu îndrăznea, se apropie el, cu foarfecele îni mînă. Tremura aşa de tare, îneît îi înţepă pielea de la tîmpw în cîteva locuri. în cele din urmă, stăpînindu-şi emoţia, taifl din belşug de două-trei ori la întîmplarc, lăsînd nişte semnM albe în frumuseţea aceea de păr negru.

Farmacistul şi preotul se adînciră iar în îndeletnicirile iorj trăgînd din timp în timp cîte-un pui de somn, pentru ca săi dea vina unul pe altul de cîte ori se trezeau. Atunci domnul! Bournisien mai stropea cu agheasmă pe jos, prin odaie, iarl Homais arunca puţin clor.

Felicite avea grijă să le pună pe scrin o sticlă de rachiu,! o bucată de brînză şi un cozonac mare. Aşa că, pe la 4 neaţa, spiţerul, care nu mai putea, spuse oftînd :

— Zău că aş prinde puteri cu plăcere !

Preotul nu se lăsă rugat; ieşi ca să-şi spună liturghia şi se întoarse ; apoi se puseră pe mîncat şi pe ciocnit, tot rîzînd cîte puţintel, fără să ştie de ce, stîrniţi de acea vagă veselie

348

cv.re ne apucă după momente de tristeţe ; iar la ultimul păhăruţ, preotul îi spuse farmacistului, batîndu-l pe umăr :

— Pînă la urmă o să ne înţelegem !

Jos, în vestibul. întîlniră lucrătorii care soseau. Şi, timp de două ceasuri, Charles avu de îndurat chinul bătăilor de ciocan care răsunau în seînduri. O aşezară apoi în coşciugul ei de stejar, pe care-l băgară în celelalte două ; dar cum coşciugul era prea larg, au trebuit sa umple golurile cu nişte lînă dintr-o saltea. în sfîrşit, cînd cele trei capace fură geluite, bătute în cuie, încheiate, sicriul fu expus în faţa uşii; toată casa fu deschisă, şi oamenii din Yonville începură să vină buluc.

Sosi şi moş Rouault. Cînd zări doliul, leşină în piaţă.

X

Moş Rouault iiu primise scrisoarea farmacistului decît treizeci şi şase de ore după eveniment; şi avînd în vedere sensibilitatea lui, domnul Homais o întocmise aşa fel, îneît era cu neputinţă de ştiut la ce să se aştepte.

Bătrînul căzu mai întîî ca lovit de dambla. Pe urmă înţelese că nu era moartă, dar că putea să fie… în cele din urni îşi puse bluza, îşi luă pălăria, îşi prinse un pinten la pantof şi porni în goană ; şi, cît ţinu drumul, moş Rouault, gîfîind, se tot frămînta de grijă. O dată chiar a trebuit să descalece. Nu mai vedea înaintea ochilor, auzea glasuri în jurul lui;

simţea că înnebuneşte.

Se crăpa de ziuă. Zări trei găini negre dormind într-un copac ; tresări înspăimîntat de acest semn rău. Atunci făgădui Sfintei Fecioare trei patrafire pentru biserică şi că va merge

349

desculţ  de Ia   cimitirul   din   Bertaux  pînă  la  paraclisul   dir Vassonville.

Intră în Maromme, chemînd de departe pe rîndaşii de la han, îmbrînci uşa cu umărul, se repezi la sacul cu ovăz, turnă în iesle o sticlă de cidru dulce şi încalecă iar căluţul, care prinse a scapără din potcoave.

îşi zicea că, fără îndoială, au să o scape, că doctorii __ să-i găsească leac. îi trecură prin minte toate vindecările mira-mi oase despre care auzise.

Apoi îi apărea moartă. Era acolo, în faţa lui, întinsă — spate, în mijlocul drumului. Trăgea de frîu, şi vedenia pierea.

La Quinc.nnpoix, ca sa prindă curaj, bău trei cafele una după alta.

Se gîndi că, poate, cînd i-au scris, au greşit numele. Căută? scrisoarea în  buzunar, o găsi, dar nu ndrăzni să o desfacă.

Ajunse să presupună că era, poate, vreo festa, vreo răzbunare a cuiva, vreo născocire de chefliu ; şi, de altfel, dacă ai fi murit, s-ar fi aflat. Dar nu, priveliştea era ca-ntotdeauna : cerul era albastru, copacii se legănau; trecu o turmă de oi. Zări satul ; lumea-l văzu gonind aplecat tare pe calul pe care-l bătea cumplit şi de pe ale cărui chingi începuse să picure sînge.

Cînd îşi veni în fire, se prăbuşi plîngînd în braţele lui Bovary :

—  Fata mea ! Emma ! Copilul meu ! Ce-a fost ?… Iar celălalt îi răspundea cu hohote de plîns:

—  Nu ştiu, nu ştiu 1 A fost un blestem ! Spiţcruî îi despărţi.

—  Amănuntele  astea  groaznice  sînt  de prisos.  Am  să-i spun cu dumnealui. Uite că vine lumea. Puţină demnitate, ce di a cu ! l:iţi mai filozofi !

Bietul Charles voi să pară tare şi repetă de mai multe ori

—  Da… curaj!

— Ei b’uiC, spuse bălanul, o sa am, dracu să mă ia ! Am s-o petrec pîna la capăt.

Clopotele începură sa bată. Totul era gata. Porniră.

Şi, stînd alături într-o strană, văzură trccînd încolo şi încoace prin faţa lor pe cei trei cîntăreţi care psalmodiau. Şarpele l fluiera clin răsputeri. Domnul Bournisien, în odăjdii, cînta piţigăiat ; se prosterna în faţa altarului, ridica mîinilc, ir,tindea braţele în lături. Lestiboudois umbla prin biserică cu rigla lui de o» de balena ; sicriul era pus lînga strană între patru rînduri de luminări. Lui Charles îi venea să se scoale şi să sufle în ele. Caută totuşi să-şî întărească credinţa, să se avînte în speranţa unei vieţi în care o va mai vedea. îşi închipuia că Emma plecase într-o călătorie undeva, departe de tot, de demult. Dar cînd se gîndea că ea era acolo înăuntru şi că totul se sfîrşisc, ca aveau s-o vîre în pămînt, îl apuca o furie sălbatică, cumplită, disperată. Uneori credea că nu mai tmte nimic ; şi se bucura de această alinare a suferinţei lui, mustrîndu-se totodată căi un ticălos.

Pe lespezi se auzi bocănitul sec al unui baston cu vîrful de fier, care bătea regulat. Zgomotul acesta venea din fund şi se opri brusc în părţile laterale ale bisericii. Un om într-o vestă groasă, cafenie, îngenunche cu greu. Era Hippolyte, băiatul de prăvălie de la -.Leul de aur”. îşi pusese piciorul de lemn cel nou.

Unul dintre cîniareţi începu să facă ocolul bisericii, să nrîngă obolul, şi-n tava de argint sunau bani grei, unul după

altul.

— Dar grăbiţi-vă ! Sufăr, nu mai pot ! strigă Bovary, arun-cindu-i mînios o piesă de cinci franci.

Omul bisericii îi mulţumi, făcînd o adîn-că plecăciune.

Cîntau, îngenuncheau, iar se ridicau ; nu se mai isprăvea ! îşi aduse aminte că o dată, la început, au asistat împreună la

1 Instrument muzical. încolăcit in formă de şarpe.

3r0

351

o slujbă şi ca au stat de cealaltă parte, la dreapta, lingă perete. Clopotul începu iar. Scaunele începură să fie date Ia o parte. Cioclii trecură trei beţe pe sub sicriu, şi se ieşi din biserică, Atunci Justin apăru în pragul farmaciei. Dar intră imediat, palid, clătinîndu-se.

Lumea stătea pe la fereşti, să vadă cortegiul treeînd. Charles mergea în frunte, ţinîndu-se drept. îşi luase un aer de om curajos şi saluta dînd din cap pe cei care, ieşind pe uliţa sau pe poartă, se înşirau în convoi. Cei şase oameni, cîte trei de fiecare parte, făceau paşi mici, gîfîind puţin. Preoţii, cîa-tăreţii şi cei doi copii de la strană recitau De profundis; şi glasurile lor, ridieîndu-se şi coborîndu-sc melodios, răsunau pînă departe pe cîmp. Cîteodată dispăreau la cotitura cărării; dar crucea cea mare de argint se vedea mereu înăl-ţîndu-se printre copaci.

Femeile mergeau în urmă, în mantii negre, cu glugile pe spate;   aveau   în  mînă  cîte-o   luminare  groasă,   aprinsă,  şj Charles simţea că leşină de-atîtea rugăciuni nesfîrşite, de-a-tîtea făclii şi de mirosul searbăd de ceară şi de sutană. Adia o boare răcoroasă, secara şi rapiţa erau înverzite, picături de rouă tremurau pe gardurile de mărăcini de pe marginea drumului. Zarea era plină de tot felul de zgomote vesele : zdrăn-gănitul unei căruţe care mergea, departe, prin făgaşurî ; cucu-rigtil unui cocoş sau tropăitul unui mînz care se vedea alergînd pe sub meri. Pe cerul senin pluteau nori trandafirii ca nişte pete ; luminiţe albăstrii cădeau pe colibele acoperite cu irişi ; Charles  recunoştea  din  mers  curţile.  îşi  aducea  aminte  de dimineţi ca asta, cînd, după o vizită la vreun bolnav, ieşea din ogradă şi se întorcea la nevasta-sa.

Giulgiul negru, presărat cu lacrimi albe, se ridica din cînd îo  cînd, descoperind coşciugul. Obosiţi, cioclii mergeau mai încet, şi sicriul înainta cu zguduituri necontenite, ca o şalupă legănată la fiecare val. Ajunseră.

r,r2

Bărbaţii merseră mai departe, pînă-n vale, pînă într-un lec în iarba, unde era săpată groapa.

Se înşirară jur împrejur ; şi pe cînd preotul vorbea, pămîn-tul roşu, aruncat pe margini, curgea pe la colţuri necontenit,

fără să se-audă.

Apoi, după ce potriviră cele patru funii, împinseră coşciugul deasupra. Charles se uită cum coboară. Cobora mereu.

în sfîrşit, se auzi o izbitură ; funiile fură trase înapoi, scîr-ţîind. Atunci Bournisien luă lopata pe care i-o întindea Lcsti-boudois; cu mîna stîngă, în timp ce tot stropea cu dreapta, împinse cu putere o lopată bună de pămînt; şi lemnul sicriului, izbit de bulgări, scoase acel vuiet îngrozitor, care ră-rmne-n noi ca răsunetul veşniciei.

Preotul trecu sfeştocul celui de-alături, care nu era altul decît domnul Homais. El îl scutură foarte grav, apoi îl întinse lui Charles, care se înfundă pînă la genunchi în grămada de pămînt, din care începu să arunce cu pumnii în groapă, strigînd : „Adio !*”  îi trimitea sărutări ; se tîra spre groapă,

ca să-l înghită o dată cu ca.

îl luară de-acolo ; şi, în curînd, se potoli, simţind poate, ca toţi ceilalţi, vaga mulţumire de a se fi isprăvit odată.

Pe  drum, la întoarcere, moş Rouault  începu  să fumeze, tacticos, o pipă ; ceea ce Homais, în sinea lui, socoti că nu e prea cuviincios. Mai băgă de seamă că domnul Minet nu venise, că Tuvache ,,o ştersese” după slujbă, şi că Theodore, servitorul notarului, purta o haină albastră, „ca şi cum nu s-ar fi  putut   găsi   o  haină   neagră,   aşa   cum   se   obişnuieşte,   ce dracu !” Şi ca să le spună şi celorlalţi toate astea, mergea de la un grup la altul. Toţi deplîngeau moartea Emmci, dar mai ales Lheureux, care nu lipsise de la înmormântare.

—  Biata cuconiţa ! Ce durere pentru bărbatul ei !

Spiţerul începu iar :

—  Ştiţi că dacă n-aş fi fost eu, s-ar fi dedat la un atentat

funest împotriva lui însuşi !

23 — Doamna Bovary

-— O persoană atu de hună ! Şi cînd mă gîndesc că am văzut-o chiar sîmbăta trecută în prăvălie la mine !

—  N-am avut o clipă de răgaz, zise Homais, să pregătesc’ şi cu cîteva cuvinte pe care să i le spun la mormînt.

întorcîndu-sc acasă, Charles se dezbrăcă, iar moş Rouault îşi calcă bluza cea nouă. Era nouă, şi, cum în drum îşi ştersese de multe ori ochii cu mînccile, vopscaua-i ieşise pe faţă ; iar dîrele lacrimilor se cunoşteau ca nişte linii pe stranii de praf de pe ea.

Doamna Bovary-mama era cu ei. Toţi trei tăceau. în cele din urmă, hătrînul oftă :

—  Ţi-aduci aminte, prietene, că am venit la Tostes cdată, cînd  ai pierdut-o pe prima răposată ?  Pe-atunci puteam  să te mîngîi ! Găseam ce să spun ; dar acum… Apoi, cu un geamăt prelung, care-i zgudui tot coşul pieptului : Ah, vedeţi dumneavoastră,   s-a  isprăvit  cu  mine !  Am  văzut  cum  mi  s-a  dus nevasta… după aceea fecioru-meu… şi azi, uite, fiică-mea !

Voi să se întoarcă imediat la Bcrtaux, spunînd că n-o să poată dormi în  casa asta. Refuză chiar să-şi  vadă nepoata.

—  Nu, nu, prea m-ar îndurera ! S-o sărutaţi numai mult din parte-mi ! Cu bine !… Eşti un băiat cumsecade ! Şi apoi, n-am să uit niciodată asta, cum îi zice, adăugă el bătîndu-se pe coapsă. Nu te teme, o să primeşti şi dc-aci înainte curca dumitale !

Dar cînd ajunse pe creasta dealului, întoarse capul şi privi în urmă, aşa cum îl întorsese altădată pe drumul Saint-Victor, cînd se despărţise de ea. Ferestrele din sat erau toate roşii ca focul în razele piezişe ale soarelui care apunea pe cîmp. îşi puse mîna streaşină la ochi şi zări la orizont un loc împrejmuit de ziduri, unde copacii, ici şi colo, erau ca nişte pete negre printre pietre albe, apoi îşi urmă drumul, în trap mărunt, căci căluţul şchiopăta.

Cu toată oboseala, Charles şi mama sa statură scara mult timp de vorbă,  despre  vremea de  altădată  şi despre viitor.

354

Ea avea să vină să stea la Yonvillc, avea să se ocupe de gospodărie, pentru totdeauna. Se arătă iscusită şi mîngîietoarc, bucurîndu-se în sinea ei că recîştiga o dragoste care de atîţia ani îi scăpa. Bătu miezul nopţii. Satul era cufundat în tăcere ca de obicei, iar Charles, treaz, se gîndea mereu la dînsa. Rodolphc, care, ca să se mai distreze, cutreierase pădurea toată ziua, dormea liniştit în castelul lui ; iar Leon, dincolo,

dormea şi el.

Era însă unul care, la ceasul acela, nu dormea.

Pe mormînt, între brazi, plîngea în genunchi un copil ; şi pieptul lui, slişiat de durere, suspina adînc în întuneric, sub apăsarea unei neţărmurite păreri de rău, mai blînd decît luna şi mai nepătruns dccît noaptea. Deodată poarta de fier scîrţîi. Era Lestiboudois ; venise să-şi ia sapa, pe care-o uitase mai înainte. îl recunoscu pe Justin care sarea zidul, şi atunci îşi dădu seama cine era răufăcătorul care-i fura cartofii.

XI

A doua zi Charles ceru să-i aducă fetiţa. Berthe întrebă de mama ei. I se răspunse că era plecată, că are să-i aducă jucării. Bcrthc mai întrebă de cîteva ori, apoi, cu timpul, nu se mai gîndi la asta. Veselia acestui copil îl mîhnea pe Bovary, şi   trebuia  să   îndure   nesuferitele   consolări   ale  farmacistului.

Chestiunile băneşti începură iar în curînd. Domnul Lchcu-reux îl asmuţi din nou pe prietenul său Vincart, iar Charles se obligă să plătească sume enorme, căci nici nu voi să audă de vînzarca celei mai mici mobile care-i aparţinuse ei. Mai-că-sa era disperată de asta. Charles se indignă şi mai tare decît ea. Se schimbase cu totul. Bătrîna plecă de la dînsul.

355

23*

Atunci fiecare începu să profite. Domnişoara Lempereur ceru să-i plătească lecţiile pe şase luni, deşi Emma nu luase niciodată nici una (cu toată factura aceea achitată pe care i-o arătase lui Bovary) : se înţeleseseră între ele ; cel care îi împrumuta cărţi ceru abonamentul pe trei ani ; tuşa Rollet ceru costul mărcilor pentru vreo douăzeci de scrisori ; şi cum Charles voia explicaţii, ea avu delicateţea să-i răspundă :

—  A , eu nu ştiu nimic ! îşi avea treburile ei.

De cîte ori plătea cîte o datorie, Charles credea că de-acum s-a isprăvit cu ele. Dar apăreau altele, necontenit.

Ceru să i se plătească restanţele de onorarii pentru vechile vizite. I se arătară scrisorile pe care nevastă-sa le trimisese. Trebui atunci să ceară scuze.

Felicite purta acum rochiile doamnei ; nu pe toate căci Charles păstrase vreo cîteva, pe care se ducea să le vadă în odaia de toaletă, unde se încuia ; Felicite avea aproape aceeaşi talie : de multe ori Charles, văzînd-o de la spate, avea o iluzie şi striga :

—  Oh, stai, stai !

Dar, de Rusalii, Felicite dispăru din Yonviîle, răpită de Theodore, furînd tot ce mai rămăsese ca îmbrăcăminte.

Cam în timpul acela, doamna Dupuis-văduva avu onoarea să aducă la cunoştinţa lui Charles „căsătoria domnului Leon Dupuis, fiul ei, notar la Yvetot cu domnişoara Leocadie Le-beuf din Bondeville”. Printre cuvintele de felicitare pe care i le adresă, Charles scrise această frază :

„Ce mult s-ar fi bucurat biata mea soţie !”                              ,.j

într-o zi cînd, rătăcind fără nici un scop anumit prin odăi, urcase pînă în podul casei, simţi sub pantof un cocoloş de hîrtie fină. îl desfăcu şi citi : „Curaj, Emma ! Curaj ! Nu vreau să-ţi nenorocesc viaţa.” Era scrisoarea lui Rodolphe, căzută pe jos între lăzi, care rămăsese acolo şi pe care vîntul furişat prin lucarnă o suflase pe uşă. Şi Charles rămase încremenit şi cu gura căscată, în acelaşi loc unde odinioară, şi mai albă

356

la faţă decît el, Emma, disperată, voise să moară. în cele din urmă, pe pagina a doua, jos, descoperi un R scris mărunt. Cine să fie ? îşi aminti de vizitele dese ale lui Rodolphe, de brusca lui dispariţie şi de aerul jenat pe care-l avusese cînd l-a în-tî’nit de două-trei ori după aceea. Dar tonul respectuos al scrisorii îl amăgi.

„Poate că s-au iubit platonic”, îşi spuse el. De altfel, Charles nu era dintre cei care adîncesc lucrurile ; sta la îndoială în faţa probelor, şi gelozia lui şovăitoare se pierdu în durerea-i fără margini.

„Trebuie să fi fost adorată”, îşi spunea el. Cu siguranţă că toţi bărbaţii o doriseră. Din cauza asta îi păru şi mai frumoasă ; şi-n el născu o dorinţă de fiecare clipă, o dorinţa furioasă, care-i înflăcăra disperarea şi care era nemărginită pentru că acum nu se mai putea împlini.

Ca să-i placă Emmei, ca şi cum ea ar mai fi trăit, începu să aibă şi el preferinţele şi ideile ei; îşi cumpără cizme de lac şi luă obiceiul de-a purta cravate albe. îşi dădea cu cosmetic pe mustăţi, şi ca şi ea, semnă poliţe. Emma-l corupea de dincolo de mormânt.

Fu nevoit să-şi vîndă argintăria, bucată cu bucată, apoi vîndu mobilele din salon. Toate odăile se descompletară: camera ei, însă, rămase ca şi altădată. Seara, după masă, se urca acolo.. împingea masa rotundă înaintea căminului şi apropia fotoliul el. Se aşeza în faţa lui. într-unui din sfeşnicele  aurite  ardea  o luminare.  Lîngă  el, Berthe  colora  nişte

stampe.

Bietul om suferea să o vadă atît de prost îmbrăcată, cu ghetuţele fără şireturi şi cu bluza ruptă pînă la şold, căci fetei în casă nici nu-i păsa de asta. Dar era atît de dulce, de drăguţă şi îşi înclina căpşorul cu atîta graţie, lăsînd să-i cadă pe obrajii roz tot păru-i blond, că-l copleşea o nemărginită desfătare — plăcere amestecată cu amărăciune, ca acele vinuri prost făcute care au un miros de răşină. îi dregea jucăriile,

X-7

îi făcea din carton păpuşi pe sfori, sau cosea la loc burta crăpată a păpuşilor. Apoi, dacă dădea cu ochii peste besacteaua de lucru, de-o panglică rătăcită sau chiar dc-un ac rămas în vreo crăpătură a mesei, rămînea pe gînduri .şi părea atît de trist, că se întrista şi ea.

Nimeni nu mai venea să-i vadă ; căci Justin fugise la Rouen, unde se făcuse băiat de băcănie, iar copiii spiţerului veneau din ce în ce mai rar la fetiţă. Domnul Homais, avînd în vedere deosebirea condiţiilor lor sociale, nu se mai sinchisea de prietenia lor.

Orbul, pe care nu izbutise să-l vindece cu pomăda lui, se întoarse pe colina Bois-Guillaume, unde atîta a istorisit călătorilor cum farmacistul n-a izbutit să-l lecuiască, îneît Homais, cînd se ducea la oraş, se ascundea după perdelele diligentei, ca să nu mai dea cu ochii de el. îl ura de moarte ; şi, în interesul propriului său renume, voind să scape de el cu orice chip, porni împotriva orbului un atac indirect, în care se vedeau şi profunzimea inteligenţei lui, şi ticăloşia vanităţii isale. Timp de şase luni în şir puteai citi în Fanai de Rouen articole de felul acesta :

„Toţi cei care se îndreaptă spre mănoasele meleaguri ale Picardiei au observat, fără îndoială, pe colina Bois-Guillaume un nenorocit atins de o groaznică plagă facială. Te plictiseşte, nu te lasd-n pace şi stoarce un adevărat impozit de la călători. Mai sîntem oare pe vremea monstruoasa a evului mediu, cînd se îngăduia vagabonzilor să-şi arate prin pieţele noastre publice lepra şi ser o fidele aduse din cruciade ?”

Sau :

„Cu toate legile contra vagabondajului, împrejurimile marilor noastre oraşe continuă să fie bîntuite de bande de cerşetori, îi vezi umblînd cîte unul, şi aceştia nu sînt, poate, cei mai puţin periculoşi. Ce fac edilii noştri ?”

258

Pe urmă, Homais născocea tot felul de întîmplări : „Ieri, pe colina Bois-Guillaume, un cal sperios…” îşi urma istorisirea unui accident întîmplat din pricina orbului.

Şi lucră aşa de bine îneît orbul  fu pus la bască. Dar   îi dădură drumul. Orbul îşi începu iar meseria, Homais începu iar şi ci. O adevărată luptă ! Homais ieşi învingător, căci inamicul său fu condamnat la internare  pe viaţă într-un  azil. După izbînda asta, prinse curaj ; şi din ziua aceea n-a mai fost în district dine călcat, şură arsă, femeie bătută, pe care să nu le fi adus de îndată  la Cunoştinţă publicului,  mereu călăuzit de dragostea de progres şi ura contra preoţilor. Făcea comparaţii între şcolile primare şi călugării ignorantini,  sco-ţînd la iveală superioritatea celor dintîi ; cu ocazia unei danii de o sută de franci făcută bisericii, amintea de Noaptea Sfîn-tului Bartolomeu şi dădea pe faţă abuzuri, umplea lumea cu vorbe de duh. Aşa le spunea el. Homais săpa pe unul şi pe altul : devenea periculos.

Cu ţoale acestea, se înăbuşea în limitele strîmte ale jurnalismului, şi în curînd simţi nevoia sa scrie o carte, o operă ! Alcătui atunci o Statistică generală a cantonului Yonville, urinată de observaţii climatologice, şi statistica îl împinse spre filozofie. Se ocupă de probleme mari: de problema socială, de moralizarea claselor sărace, de piscicultura, de cauciuc, de căile ferate etc. Ajunse să-i fie ruşine că-i burghez. Făcea pe artistul, fuma ! îşi cumpără două statuete şic, „Pompadour’, ca să-şi împodobească salonul.

Nu se lăsă de farmacie, dimpotrivă ! Se ţinea la curent cu descoperirile. Urmărea intensa circulaţie a ciocolatei. A fost primul care a adus cho-ca şi revalentia în Sena Inferioară. îl apucă entuziasmul pentru lanţurile hidroelectrice „Pulver-macher” ; şi chiar el începu să poarte unul ; iar seara, cînd îşi scotea jiletca de flanelă, doamna Homais rămînea încremenită în faţa spiralei de aur sub care soţul ei nici nu se mai

359

vedea şi se simţea de două ori mai înflăcărată pentru acest bărbat mai ferecat dccît  un scit  şi  strălucitor  ca  un  mag.

Avu idei frumoase cu privire la monumentul Enunei. La început propuse un trunchi de coloană cu o draperie, după aceea o piramidă, apoi un templu al Vestei, un fel de rotondă… eau mai degrabă „un morman de ruine”. Şi, în toate planurile, Homais nu renunţa nici în ruptul capului la salcia plîngă-to.ire. pe  care o  socotea drept simbolul  nelipsit  al  tristeţii.

Se duse cu Charles la Rouen, să vadă pietre mortuare la un antreprenor de pompe funebre, împreună cu un pictor, un anume Vaufrylard, prieten cu Bridoux, care tot timpul făcea calambururi. în sfîrşit, după ce cercetă vreo sută de desene, spuse să-i facă un deviz şi se mai duse o dată la Rouen. Charles se hotărî pentru un mausoleu care, pe cele două feţe principale, trebuia să aibă „un geniu ţinînd o făclie stinsă”.

Cît priveşte inscripţia, Homais nu găsea nimic mai frumos decît : Sta, viator! * şi se opri la asta ; îşi frămînta mintea : repeta mereu : Sta, viator t în sfîrşit, găsi : Amabilem conju-gcii calcas *, care fu acceptat.

Ciudat e că Bovary, deşi se gîndea mereu la Emma, o uita ; şi era disperat că această imagine îi fuge din minte, cu toate «forţările pe care le făcea ca s-o păstreze. Totuşi, în fiecare noapte o visa ; avea totdeauna acelaşi vis : se apropia de ca, dar cînd ajungea s-o strîngă în braţe, se desfăcea ca putredă în braţele lui.

Timp de o săptămînă fu văzut intrînd în fiecare seară în biserică. Chiar Bournisien îi făcu două-trei vizite, apoi nu mai veni. De altfel, individul îşi îndrepta gîndul spre intoleranţă, spre fanatism, spunea Homais ; tuna şi fulgera contra spiritului  secolului,   şi  la   fiecare   cincisprezece   zile   nu   uita

1 Opreşte-te, trecătorule ! (Lat.). – Calc: pe iubita naea toţi* ! (I.at.).

360

kiodată să  istorisească la predică agonia lui  Voitaire,  care, după cum se ştie, a murit mîncîn’du-şi excrementele.

în ciuda traiului său foarte socotit, Bovary era departe cic a-şi putea plăti vechile datorii. Lhcurcux nu mai voi să preschimbe nici o poliţă. Sechestrul bătea la uşă. Atunci ceru sprijinul mamei lui, care consimţi să-şi ipotecheze averea, tri-miţîndu-i însă o mulţime de imputări împotriva Emm.ei ; dar, în schimbul acestui sacrificiu, cerea un şal care scăpase prăpădului făcut de Felicite. Charles nu vru să i-l dea ; se certară. Maică-sa făcu primii paşi spre împăcare, propunîndu-i să ia fetiţa la dînsa, ca s-o mai ajute în- casă. Charles consimţi. Dar în clipa plecării, nu avu curajul. Atunci urmă o ruptură definitiv ă, totală.

Pe măsură ce nu mai ţinea la nimeni, se apropia tot mai mult de copila lui. Totuşi, ea-l îngrijora ; căci cîteodată tuşea şi avea pete roşii pe umerii obrajilor.

Peste drum, se lăfăia, înfloritoare şi veselă, familia farmacistului, pe care tot ce-i pe lumea asta contribuia s-o facă fericită. Napoleon îi ajuta la laborator. Athalie îi împletea o bonetă grecească,, Irma tăia bucăţi rotunde de hîrtie de pus pe borcanele cu dulceaţă, iar Franklin recita pe nerăsuflate tabU lui Pitagora. Homais era cel mai fericit tată, cel mai norocos dintre oameni.

Eroare ! îl rodea o ambiţie surdă : Homais dorea să aibă Crucea de Onoare. Drepturi avea destule :

1) De a se fi distins în timpul holerei printr-un devotament fără margini; 2) de a ji publicat, pe cheltuiala mea, diferite opere de folos obştesc, precum… (şi pomenea memoriul lui, intitulat Despre cidru, despre fabricaţia şi efectele lui; plus, observaţiuni asupra păduchelui de copaci, trimise Academiei ; volumul lui de statistică, şi pînă şi teza lui de farmacist) ; fără

361

a mai pune la socoteală ca sint membru al mai multor societăţi savante (era membru numai la una) !

în sfîrşit, zicea el, întorcîndu-se pe loc, chiar dacă n-ar fi fost decît ca ni-am evidenţiat la incendii !

Atunci Homais începu să se pună bine cu slăpînirea. îi aduse pe ascuns domnului prefect mari servicii în alegeri. în cele din urmă, se vîndu, se prostitua. Adresă chiar suveranului o petiţie, prin care îl ruga să-i facă dreptate; cînd vorbea de el, spunea bunul nostru rege şi—1 compara cu Henric al lV-lea.

Şi, în liecare dimineaţa, spiţerul se repezea la ziar să vadă dacă nu l-a decorat ; nu-l decorase. în sfîrşit, nemaipunîndu-se stăpîni, puse să-i deseneze în grădină un strat de iarbă închipuind steaua de onoare cu două dungi întortocheate de iarbă, care plecau din vîrf, în chip de panglică. Se plimba împrejurul ei cu braţele încrucişate pe piept, meditînd asupra neghiobiei guvernului şi a lipsei de recunoştinţă a oamenilor.

Din respect sau dintr-un fel de senzualitate care îl făcea să nu se pripească în cercetările lui, Charles nu deschisese încă despărţitura secretă a unui birou de palisandru la care scria Emma de obicei. Dar, în sfîrşit, într-o zi se aşeză în faţa lui, întoarse cheia şi apăsă pe arcul care-l deschidea. Toate scrisorile lui Leon erau acolo. De data asta, nici o îndoială ! Le titi pe nerăsuflate pînă la ultima, scotoci prin toate colţurile, prin toate mobilele, prin toate sertarele, pe după dulapuri, plîngînd, urlînd, pierdut, nebun. Dădu peste o cutie ; o de;-fundă izbind cu piciorul în ea. Portretul lui Rodolphe îi sări drept în faţă printre bileţele dulci, răvăşite.

Lumea se mira văzîndu-l descurajat. Nu mai ieşea, nu mai primea pe nimeni, nu mai voia nici să-şi vadă bolnavii. Se zvoni că se-nebidea să bea.

Uneori, însă, cîte un curios se urca pe gardul d.- mărăcini al  grădinii  şi  rămînea înmărmurit  zărind pe omul  acela  cu

362

barbă lungă, îmbrăcat cu nişte haine murdare, ca un sălbatic, şi care umbla de colo pînă colo, plîngînd în hohote.

Vara, în fiecare seară, îşi lua cu el fetiţa şi o ducea la cimitir. Se întorcea după căderea nopţii, cînd în piaţă nu mai era lumină decît la lucarna lui Binet.

Voluptatea durerii lui nu era însă dcsăvîrşită, căci nu avea în jur pe nimeni care să i-o împărtăşească ; şi începu să se ducă la tuşa Lefrancois, ca să poată vorbi de ea. Dar hangiţei îi intra pe-o ureche şi-i ieşea pe cealaltă, avînd, ca şi dînsul, necazurile ei, căci domnul Lheureux deschisese în fine „Favoriţii comerţului”, iar Hivert, care se bucura de mare faimă prin felul lui de-a face comisioanele, cerea să i se mărească leafa, ameninţînd că altfel se angajează „la concurenţă”.

într-o zi dueîndu-se la iarmarocul de la Argueil ca să-şi vîndă calul — tot ce-i mai rămăsese — îl întîlni pe Rodolphe. îngălbeniră amîndoi cînd dădură cu ochii unul de altul. Rodolphe, care nu trimisese decît o carte de vizită, bolborosi mai întîi cîteva scuze, dar pe urmă prirse curaj şi chiar împinse cutezanţa (era o zi de august foarte călduroasă) pînă acolo îneît să-l poftească la circiumă să ia o sticlă de bere. Stînd rezemat în coate în faţa lui, îşi tot mozolea trabucul în gură vorbind, iar Charles sta dus pe gînduri înaintea acestui chip pe care Emma-l iubise. I se părea că vede ceva de-al ei. Era ca o vrăjitorie. Ar fi vrut să fie el bărbatul acela. Celălalt continua să vorbească despre agricultură, despre vite, îngrăşăminte, umplînd cu fraze banale momentele în care s-ar fi putut strecura o aluzie. Charles nu-l asculta ; Rodolphe băgă de seamă şi urmărea în mişcările feţei lui perindarea amintirilor. Faţa aceea se înroşea încetul cu încetul, nările-i palpitau repede, buzele-i tremurau ; veni chiar o clipă cînd Charles, plin de-o mînie cumplită, se uită ţintă la Rodolphe,

363

care cuprins de-un fel de spaimă, tăcu. Dar pe faţa Iui Charle apăru imediat aceeaşi jalnică oboseală.

—  Nu vă port nici o duşmănie, zise el.

Rodolphe rămase mut. Şi Charles, cu capul în mîini, repetă cu o voce stinsă şi cu accentul resemnat al durerilor nemărgi- nite :

—  Nu. Nu vă mai port nici o duşmănie ! Adăugă chiar o vorbă mare, singura pe care a spus-o vreodată : Fatalitatea-i

ie vina

Rodolphe, cel care îndrumase această fatalitate, îl găsi prea bleg pentru un om în situaţia lui, ba chiar comic şi cam josnic.

A doua zi Charles se duse să stea pe bancă în chioşc. Raz de lumină treceau printre ostreţe ; frunzele de viţă îşi ari cau umbra pe nisip, iasomia îmbălsăma,  cerul era  albastru, cantaridele  bîzîiau   în  jurul   crinilor  înfloriţi,   şi Charles simţea înăbuşindu-se  ca  un  adolescent sub  valurile nedesluşite de dragoste care-i umpleau inima îndurerată.

La ora 7, micuţa Berthe,  care  nu-l văzuse  toată  duj: amiaza, veni să-l ia la masă.

Avea capul  răsturnat pe spate,  rezemat de perete, oc închişi, gura deschisă şi ţinea în mînă o şuviţă lungă de pa negru.

— Tată, vino odată ! zise ea.

Şi,  crezîivd că vrea să se prefacă,  să se joace cu ea, împinse încetişor. El căzu jos. Murise.

După treizeci şi şase de ore, chemat de spiţer, domnul Ca nivet veni în grabă. îi făcu autopsia şi nu găsi nimic care dea de bănuit.

După ce toiul fu vîndut, rămaseră doisprezece franci şaptezeci şi cinci de bani, cu care s-a plătit drumul domnişoa rei  Bovary  pînă  la  bunică-sa ;  bătrina muri   chiar  în  ani

acela ; moş Rouault fiind paralizat, pe fetiţă o luă o mătuşa. Mătuşa e săracă, şi, ca să-şi cîştige existenţa, o trimite la o filatură de bumbac.

De la moartea lui Bovary, trei medici s-au perindat prin Yonville, fără sa poată reuşi vreunul, aşa de tare i-a lucrat dintru început domnul Homais. Are o clientelă straşnică ; autorităţile îl cruţă, iar opinia publică îl protejează.

Acum, de curînd, a primit Crucea de Onoare.

364

Anunțuri
Post a comment or leave a trackback: Trackback URL.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: