Limba Romana Contemporana

1
Cuprins
Introducere………………………………………………………………………………………………………….. 5
Chestionar evaluare prerechizite…………………………………………………………………………….. 8
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1. NOŢIUNI GENERALE DE FONETICĂ………………… 10
1.1. Introducere…………………………………………………………………………………………10
1.2. Obiectivele unităţii de învăţare……………………………………………………………..10
1.3. Obiectul de studiu, obiectivele şi domeniul de cercetare proprii foneticii….. 11
1.4. Fonaţiunea şi aparatul fonator…………………………………………………………….. 12
1.5. Caracteristicile sunetelor vorbirii………………………………………………………… 14
1.6. Ramurile foneticii………………………………………………………………………………..16
1.7. Rezumat……………………………………………………………………………………………..16
1.8. Test de evaluare…………………………………………………………………………………. 16
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2. FONETICA ARTICULATORIE (I)……………………….. 17
2.1. Introducere…………………………………………………………………………………………17
2.2. Obiectivele unităţii de învăţare……………………………………………………………..17
2.3. Clasificarea articulatorie a vocalelor…………………………………………………….18
2.4. Fenomene întâlnite în practica articulatorie a vocalelor…………………………. 19
2.5. Semivocalele. Grupurile vocalice: diftongi, triftongi, hiat……………………….. 21
2.6. Rezumat……………………………………………………………………………………………..26
2.7. Test de autoevaluare…………………………………………………………………………… 26
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3. FONETICA ARTICULATORIE (II)……………………… 27
3.1. Introducere……………………………………………………………………………………….. 27
3.2. Obiectivele unităţii de învăţare……………………………………………………………. 27
3.3. Clasificarea articulatorie a consoanelor……………………………………………….. 28
3.4. Fenomene întâlnite în practica articulatorie a consoanelor…………………….. 31
3.5. Grupuri consonantice…………………………………………………………………………. 32
3.6. Rezumat……………………………………………………………………………………………. 32
3.7. Test de autoevaluare…………………………………………………………………………… 32
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4. FONETICA ACUSTICĂ………………………………………. 33
4.1. Introducere…………………………………………………………………………………………33
4.2. Obiectivele unităţii de învăţare……………………………………………………………..33
4.3. Clasificarea acustică a vocalelor…………………………………………………………. 34
4.4. Clasificarea acustică a consoanelor………………………………………………………35
4.5. Rezumat……………………………………………………………………………………………..36
4.6. Test de autoevaluare…………………………………………………………………………… 36
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5. TRANSCRIEREA FONETICĂ……………………………… 38
5.1. Introducere…………………………………………………………………………………………38
2
5.2. Obiectivele unităţii de învăţare……………………………………………………………..38
5.3. Raportul literă / sunet. Valorile fonetice ale literelor „e”, „i”………………….39
5.4. Convenţii grafematice de transcriere fonetică pentru limba română………….40
5.5. Transcrierea fonetică – mijloc de recunoaştere corectă a grupurilor
vocalice / consonantice………………………………………………………………………..
42
5.6. Rezumat……………………………………………………………………………………………..43
5.7. Test de autoevaluare…………………………………………………………………………… 43
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6. ORTOEPIA, ORTOGRAFIA ŞI SILABAŢIA………….44
6.1. Introducere…………………………………………………………………………………………44
6.2. Obiectivele unităţii de învăţare……………………………………………………………..44
6.3. Accentul, specificul accentuării în limba română…………………………………… 45
6.4. Principiile sistemului ortografic actual al limbii române………………………… 48
6.5. Principiile silabaţiei în limba română…………………………………………………… 50
6.6. Rezumat……………………………………………………………………………………………..53
6.7. Test de autoevaluare…………………………………………………………………………… 53
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7. ELEMENTE DE FONOLOGIE………………………………56
7.1. Introducere…………………………………………………………………………………………56
7.2. Obiectivele unităţii de învăţare……………………………………………………………..56
7.3. Obiectul de studiu, obiectivele şi domeniul de cercetare proprii fonologiei.
Semnul lingvistic…………………………………………………………………………………
57
7.4. Relaţii şi corelaţii. Proba comutării şi tipurile de distribuţie…………………….63
7.5. Segmentarea. Trăsăturile distinctive fonologice…………………………………….. 67
7.6. Unităţi segmentale şi suprasegmentale…………………………………………………..70
7.7. Rezumat……………………………………………………………………………………………..71
7.8. Test de autoevaluare…………………………………………………………………………… 71
7.9. Tema de control nr. 1…………………………………………………………………………..72
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 8. ELEMENTE DE LEXICOLOGIE. CONCEPTE
OPERAŢIONALE ÎN STUDIUL VOCABULARULUI……………………………………………..
76
8.1. Introducere…………………………………………………………………………………………76
8.2. Obiectivele unităţii de învăţare……………………………………………………………..76
8.3. Obiectul de studiu, obiectivele şi domeniul de cercetare proprii
lexicologiei. Lexicologia şi lexicografia – relaţia cu semantica…………………
77
8.4. Disponibilitatea lexicală. Vocabularul limbii române contemporane…………80
8.5. Rezumat……………………………………………………………………………………………..85
8.6. Test de autoevaluare…………………………………………………………………………… 85
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 9. VOCABULARUL CA MULŢIME. DINAMICA
VOCABULARULUI. FACTORII DE ORGANIZARE A VOCABULARULUI…………..
87
9.1. Introducere…………………………………………………………………………………………87
3
9.2. Obiectivele unităţii de învăţare……………………………………………………………..87
9.3. Câmpuri / subansambluri lexico-semantice…………………………………………….88
9.4. Organizarea vocabularului…………………………………………………………………..89
9.4.1. Factorul frecvenţă……………………………………………………………………………….89
9.4.2. Factorul psihologic…………………………………………………………………………….. 90
9.4.3. Factorul stilistico-funcţional…………………………………………………………………93
9.4.4. Factorul semantic………………………………………………………………………………. 95
9.4.5. Factorul etimologic……………………………………………………………………………..97
9.5. Rezumat……………………………………………………………………………………………..100
9.6. Test de evaluare…………………………………………………………………………………. 100
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 10. EVOLUŢII SEMANTICE. GREŞELI DE NATURĂ
LEXICO-SEMANTICĂ…………………………………………………………………………………………
101
10.1. Introducere…………………………………………………………………………………………101
10.2. Obiectivele unităţii de învăţare……………………………………………………………..101
10.3. Evoluţia semantică: direcţii de modificare a sensului, cauze, tropii
implicaţi…………………………………………………………………………………………….
102
10.4. Greşeli lexico-semantice – „stilul relaxat”……………………………………………. 103
10.4.1. Pleonasmul…………………………………………………………………………………………103
10.4.2 Atracţia paronimică……………………………………………………………………………. 105
10.4.3. Etimologia populară…………………………………………………………………………… 105
10.4.4. Accidentul semantic……………………………………………………………………………. 107
10.4.5. Alte greşeli lexico-semantice……………………………………………………………….. 107
10.5. Rezumat……………………………………………………………………………………………..108
10.6. Test de autoevaluare…………………………………………………………………………… 109
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 11. ÎMBOGĂŢIREA VOCABULARULUI…………………. 110
11.1. Introducere……………………………………………………………………………………….. 110
11.2. Obiectivele unităţii de învăţare……………………………………………………………..110
11.3. Îmbogăţirea vocabularului – mijloace interne. Afixele lexicale…………………111
11.3.1. Derivarea cu prefixe. Prefixele internaţionale. Prefixoidele……………………..111
11.3.2. Derivarea cu sufixe. Sufixoidele. Derivatele etnice………………………………….115
11.3.3. Derivarea parasintetică, regresivă şi frazeologică…………………………………. 120
11.3.4. Compunerea. Schimbarea valorii gramaticale………………………………………..121
11.4. Decompozarea după afixele lexicale…………………………………………………….. 123
11.5. Îmbogăţirea vocabularului – mijloace externe………………………………………..125
11.5.1. Împrumutul lexical……………………………………………………………………………… 125
11.5.2. Calcul lingvistic…………………………………………………………………………………. 127
11.6. Argoul şi jargonul în dinamica vocabularului…………………………………………128
11.7. Rezumat……………………………………………………………………………………………..131
4
11.8. Test de evaluare…………………………………………………………………………………. 131
11.9. Tema de control 2………………………………………………………………………………. 131
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 12. NOŢIUNI GENERALE DE SEMANTICĂ…………… 135
12.1. Introducere…………………………………………………………………………………………135
12.2. Obiectivele unităţii de învăţare……………………………………………………………..135
12.3. Schiţă a semanticii diacronice şi a problemelor sensului………………………….136
12.4. Direcţiile semanticii moderne……………………………………………………………….137
12.5. Semantica structurală: metodologie, analiza semantică structurală…………. 138
12.6. Unităţile analizei semantice structurale. Tipologia semelor…………………….. 140
12.7. Analiza lexicală-paradigmatică…………………………………………………………….147
12.8. Rezumat……………………………………………………………………………………………..151
12.9. Test de autoevaluare…………………………………………………………………………… 151
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 13. NIVELURI LEXICO-SEMANTICE (I). OMONIMIA,
PARONIMIA, POLISEMIA……………………………………………………………………………………
153
13.1. Introducere…………………………………………………………………………………………153
13.2. Obiectivele unităţii de învăţare……………………………………………………………..153
13.3. Omonimia…………………………………………………………………………………………..154
13.4. Paronimia…………………………………………………………………………………………..155
13.5. Polisemia: definire………………………………………………………………………………155
13.5.1. Polisemia: diferenţierea de omonimie…………………………………………………… 155
13.5.2. Polisemia: cauze, clasificare……………………………………………………………….. 157
13.6. Rezumat……………………………………………………………………………………………..158
13.7. Test de autoevaluare…………………………………………………………………………… 158
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 14. NIVELURI LEXICO-SEMANTICE (II).
SINONIMIA, ANTONIMIA, CÂMPURILE LEXICO-SEMANTICE………………………….
159
14.1. Introducere…………………………………………………………………………………………159
14.2. Obiectivele unităţii de învăţare……………………………………………………………..159
14.3. Sinonimia: definire, criterii de diferenţiere a seriilor sinonimice……………… 160
14.4. Antonimia: definire, condiţiile stabilirii antonimiei, clasificare……………….. 163
14.5. Câmpurile lexico-semantice………………………………………………………………….167
14.6. Rezumat……………………………………………………………………………………………..169
14.7. Test de autoevaluare…………………………………………………………………………… 170
14.8. Tema de control 3………………………………………………………………………………. 171
Anexa 1………………………………………………………………………………………………………………. 175
Anexa 2………………………………………………………………………………………………………………. 179
Bibliografie selectivă…………………………………………………………………………………………….. 219
5
Introducere
Cursul Limba română contemporană. Elemente de fonetică, fonologie, lexicologie oferă
studenţilor, indiferent de profesia aleasă după absolvire, dar mai ales în calitatea lor de viitori
profesori pentru învăţământul gimnazial/liceal sau chiar superior, o sursă utilă de formare şi
informare în vederea utilizării corecte, analizei diverselor aspecte şi cultivării limbii române,
ca şi în aceea a pregătirii optime a propriului demers didactic la disciplina Limba română.
Obiectivele cursului
După finalizarea cursului, cursanţii vor fi capabili să:
• utilizeze corect metalimbajul impus de ştiinţele lingvistice abordate;
• delimiteze corect obiectul de studiu, domeniul de cercetare, obiectivele şi
metodologia implicate de fiecare dintre ştiinţele limbii descrise în acest curs;
• aplice tipurile de analiză specifice pe diverse situaţii de limbă;
• valorifice informaţiile transmise prin acest material pentru dezvoltarea
competenţelor lingvistice proprii, dar şi pe cele ale viitorilor elevi.
Competenţe conferite
• Competenţe cognitive:
- înţelegerea procesului fonaţiunii, a corespondenţei fonem/grafem;
- înţelegerea raportului sunet/grafem cu aplicaţie la limba română;
- asimilarea şi aplicarea principiilor sistemului ortografic şi ortoepic actual al
limbii române;
- asimilarea conceptelor fundamentale ale lexicologiei cu aplicaţie la lexicul
limbii române.
• Competenţe practic-aplicative: aplicarea analizelor fonetică-fonologică şi
lexico-semantică.
• Competenţe de comunicare şi relaţionare:
- înţelegerea importanţei asimilării/aplicării analizelor menţionate pentru o
cunoaştere profundă a compartimentării, funcţionării şi dinamicii limbii
române;
- înţelegerea importanţei utilizării corecte şi adecvate (la situaţia de enunţare) a
limbii române în gestionarea relaţiilor interpersonale şi a lucrului în echipă.
6
Cerinţe preliminare
Este necesară actualizarea tuturor cunoştinţelor de limbă română acumulate pe
parcursurilor studiilor anterioare (gimnaziu şi liceu).
Resurse şi mijloace de lucru
Parcurgerea unităţilor de învăţare nu necesită existenţa unor mijloace sau
instrumente speciale (laborator, software etc.). Metoda este cea a studiului
individual, combinată cu metodele folosite în timpul activităţilor tutoriale
(activităţi desfăşurate în grupe, învăţarea prin cooperare, metode care vor putea fi
utilizate şi în propria activitate didactică, ulterioară absolvirii studiilor de licenţă).
Structura cursului
Cursul este structurat în 14 unităţi de învăţare (UI), pentru fiecare fiind indicat
timpul alocat studiului individual (SI).
Sunt propuse 3 Teme de control (UI 7, UI 11, UI 14), plasate după anumite unităţi
de învăţare, a căror rezolvare se realizează strict conform indicaţiilor profesorului
(ca material manuscris / ca material tehnoredactat computerizat trimis prin e-mail
pe adresa comunicată de profesor sau încărcat de către studenţi pe platforma elearning
până la o dată prestabilită), predându-se conform termenelor propuse în
cadrul unităţilor respective. Rezultatele obţinute la temele de control vor fi
transmise la maxim două săptămâni după predarea fiecărui material. Rezolvarea
acestor teme de control este obligatorie (nepredarea atrage nefinalizarea notei) şi
reprezintă 50% din nota finală la această disciplină.
Cursul mai cuprinde:
• to do-uri (prezente în cuprinsul fiecărei UI);
• sinteze (de tip Să ne reamintim);
• teste de evaluare / teste de autoevaluare (la sfârşitul fiecăreia dintre UI);
• Anexa 1 (conţine rezolvarea sau indicaţiile de rezolvare pentru testele de
autoevaluare);
• Anexa 2 conţine: 1) un tabel care sintetizează clasificarea articulatorie a
consoanelor; 2) un extras, din vol. Ortografia pentru toţi (M. Avram, op. cit.),
despre valorile fonetice ale literei x şi scrierea cu x, cs (ks, cks), gz (cz); 3) o
schiţă tipologică a dicţionarelor; 4) un scurt istoric al lexicografiei româneşti;
5) accidentele fonetice – definite, explicate şi exemplificate; 6) un material
care sintetizează principalele modificări survenite în DOOM2 faţă de DOOM1;
• bibliografie selectivă (la sfârşitul cursului).
7
Durata medie de studiu individual
Se estimează 2 ore (în medie) ca fiind necesare pentru parcurgerea unei unităţi de
învăţare, pentru cele 14 unităţi de învăţare (UI) vor fi alocate 28 de ore de studiu
individual (SI).
Recomandare: benzile goale (din stânga, în special) de pe marginea textului
propriu-zis (oglinda textului) pot fi folosite pentru adnotări făcute în timpul
studiului, în vederea supunerii dezbaterii în cadrul tutorielelor a eventualelor
nelămuriri.
Evaluarea
Componenţa notei finale:
• ponderea evaluării finale – 50% (forma – scris; testul va conţine, pe lângă
subiectele propriu-zise, un subiect eliminatoriu, a cărui cerinţă va consta în
corectarea tuturor greşelilor de limbă dintr-o serie de enunţuri date);
• ponderea evaluării pe parcurs (temele de control) – 50%.
8
Chestionar evaluare prerechizite
NOTĂ: Testul de mai jos va fi rezolvat de către studenţi şi evaluat de către profesor în
cadrul primului tutorial.
I. Să se indice soluţia corectă pentru
cerinţele:
1. Sunt corect despărţite (conform cu
DOOM 2) toate cuvintele din seria:
a) tro-tuar, func-ţi-e, ca-blu;
b) tro-tu-ar, fun-cţi-e, ca-blu;
c) tro-tuar, func-ţie, cab-lu.
2. Sunt corect accentuate (conform cu
DOOM 2) toate formele din seria:
a) táxi, séif, butélie, antíc;
b) táxi, seíf, butelíe, ántic;
c) taxí, séif, butélie, antíc.
3. Cuvântul UNICEF are:
a) trei silabe;
b) două silabe;
c) nu se desparte.
4. În cuvântul vioară există:
a) triftong;
b) diftong;
c) hiat.
5. Sunt corecte toate formele din seria:
a) servici, să trimeată, mi-ar place;
b) serviciu, să trimită, mi-ar plăcea;
c) servici, să trimită, mi-ar place.
6. Sinonimul neologic al cuvântului
lacom este:
a) hrăpăreţ;
b) avar;
c) rapace.
7. Antonimul cuvântului ilizibil este:
a) citeţ;
b) caligrafic;
c) ortografic.
8. Seria care conţine numai perechi de
paronime este:
a) talaz/taluz, indecis/nesigur,
alene/alenă;
b) glacial/glaciar, literar/literal,
verbiaj/vertij;
c) gresia/gresa, temporar/temporal,
manej/menaj.
9. Seria care conţine numai cuvinte
polisemantice este:
a) a face, masă, a ţine;
b) a merge, treabă, zgârcit;
c) a lua, molar, centru.
10. Formularea corectă se află în seria:
a) Cartea care am luat-o de la
bibliotecă este ruptă;
b) Cartea care mi s-a recomandat este
interesantă;
c) Cartea care mi-ai spus este de
negăsit.
11. Seria care conţine numai cuvinte
derivate este:
a) relata, relaxa, indubitabil;
b) înota, numaidecât, răsfoi;
c) înnopta, nesomn, fiinţă.
9
12. Plebiscit înseamnă:
a) care aparţine plebei;
b) referendum;
c) drept de vot.
13. Superfluu înseamnă:
a)de prisos;
b)uşor de suflat;
c)fără ascunzişuri.
14. Cuvântul salutar este folosit corect în
seria:
a) Pentru politeţea lui, este considerat
un individ salutar;
b) A făcut un gest salutar în aceste
grele împrejurări;
c) Este salutar să acorzi locul celor
vârstnici în autobuz.
15. Formularea care nu conţine un
pleonasm se află în seria:
a)Au venit cam vreo douăzeci din cei
invitaţi;
b)Mijloacele mass-media au acordat
mare atenţie cazului;
c)Meteorologii au anunţat averse
frecvente pentru toată săptămâna.
16. Indicaţi seria în care nu există
dezacord:
a)Fiecare dintre noi face doar ce crede
de cuviinţă;
b)Este unul dintre cei care a susţinut
punctul tău de vedere;
c)Cele două milioane de lei au fost
cheltuiţi.
II. Apreciaţi corectitudinea enunţurilor:
17. 1) Au fost depistate elemente
speculative în piaţă; 2) A vrut să
creeze un mediu cât mai ambiant; 3)
Nu merită acest efort considerabil:
a)numai 3 corect;
b)toate incorecte;
c)2, 3 – corecte.
18. 1) Adam şi Eva au fost izgoniţi din
edem; 2) I-am explicat încă o dată, dar
însă n-a înţeles; 3) Canibalii sunt
omnivori:
a) toate corecte;
b) 1, 3 – corecte;
c) toate incorecte.
19. 1) Suferea de hipertensiune mare; 2)
Şi-a încheiat alocuţiunea în aplauze; 3)
Mi-a promis că vor apare la timp:
a)toate incorecte;
b)numai 2 corect;
c)2, 3 – corecte.
20. 1) Habitaclul ciupercilor este umed şi
rece; 2) A terminat facultatea cu
rezultate excepţional de eminente; 3)
Instanţa a hotărât să-l absolvească de
pedeapsă.
a) toate incorecte;
b) numai 3 corect;
c) 1, 2 – corecte.
10
Unitatea de învăţare 1. NOŢIUNI GENERALE DE FONETICĂ
Cuprins
1.1. Introducere………………………………………………………………………………………………….. 10
1.2. Obiectivele unităţii de învăţare………………………………………………………………………..10
1.3. Obiectul de studiu, obiectivele şi domeniul de cercetare proprii foneticii…………….. 11
1.4. Fonaţiunea şi aparatul fonator……………………………………………………………………….. 12
1.5. Caracteristicile sunetelor vorbirii…………………………………………………………………… 14
1.6. Ramurile foneticii…………………………………………………………………………………………..16
1.7. Rezumat………………………………………………………………………………………………………..16
1.8. Test de evaluare……………………………………………………………………………………………. 16
1.1. Introducere
Unitatea de învăţare 1 conţine noţiunile introductive în domeniul foneticii:
obiectul de studiu, obiectivele, descrierea generală a sunetelor vorbirii. De
asemenea, se descriu procesul fonaţiunii şi caracteristicile sunetelor limbajului
articulat şi sunt prezentate principalele ramuri ale foneticii.
1.2. Obiectivele unităţii de învăţare 1
După parcurgerea unităţii de învăţare, studenţii vor fi capabili:
- să delimiteze clar domeniul de cercetare propriu foneticii;
- să utilizeze corect terminologia de specialitate;
- să indice elementele implicate în procesul fonaţiunii.
Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 1½ h.
11
1.3. Obiectul de studiu, obiectivele şi domeniul de cercetare proprii foneticii
DEFINIŢIE GENERALĂ
Fonetica este disciplină a macrolingvisticii (domeniul ştiinţelor limbii), al cărei obiect de
studiu este constituit de sunetele vorbirii.
Vorbirea reprezintă emiterea unui şir de sunete articulate, produse prin dilatarea şi
condensarea succesivă a aerului înconjurător pompat de plămâni, în vederea comunicării.
Sunetele emise în acest scop au valori simbolice şi pot intra în combinaţii practic infinite, deşi
inventarul de sunete echivalente este finit.
Procesul de comunicare interumană presupune trei factori (simplificând teoria
funcţională a limbajuluii a lui Roman Jakobson):
a) emiţătorul (locutorul sau vorbitorul) – cel care asigură producerea semnalului sonor sub
forma unui mesaj articulat;
b) canalul (aerul înconjurător, linia telefonică) – natura şi caracteristicile acestuia pot altera
calitatea sunetelor emise şi, implicit, pe cea a mesajului;
c) receptorul (destinatarul, interlocutorul sau ascultătorul) – cel care preia, decodifică
(recunoaşte şi tranşează acustic cuvintele prin reguli şi modele) şi înţelege mesajul, într-un
cuvânt, procesându-l.
Schema simplificată a acestui proces este următoarea:
canal
E R
Spunem simplificată, deoarece procesul comunicării este ratat în momentul în care
receptorul nu poate prelua şi înţelege mesajul. Pentru atingerea acestui obiectiv sunt necesare
varii condiţii: R să cunoască limba în care este emis mesajul, canalul să întrunească acele
caracteristici proprii transmiterii mesajului (ne referim aici, evident, la posibilitatea apariţiei
diverşilor factori perturbatori), E să articuleze corect sunetele (să nu aibă, eventual, defecte de
vorbire sau tulburări momentane ale aparatului fonator), R să fie apt să recepteze mesajul
(avem în vedere eventualitatea unor disfuncţii de ordin auditiv sau neuroperceptiv) etc.
Aşadar, fonetica studiază din diverse perspective (vezi infra, paragr. 1.6. Ramurile
foneticii) sunetele care se înlănţuiesc în procesul vorbirii. Domeniul comportamentului
12
sunetelor vorbirii poate să privească o limbă naturală dată, poate fi analizat contrastiv
(comparând materialul sonor a două sau mai multe limbi) sau poate fi privit la nivel teoretic,
nonaplicativ, adică din perspectiva elaborării unor metodologii, tipuri de analiză etc., care să
poată fi apoi aplicate în studiul particular al limbilor.
1.4. Fonaţiunea şi aparatul fonator
Fonaţiunea este procesul care are ca rezultat sunetele articulate. În cele ce urmează, vom
prezenta aparatul fonator, cel care dă naştere sunetelor articulate prin „prelucrarea” aerului
expirat. Sunetele limbii române se articulează exclusiv pe efort expirator, însă există limbi în
care şi aerul inspirat participă la fonaţiune.
Aerul expirat este pompat de plămân şi devine curent de aer fonator în urma unui impuls
nervos de pe cortex. Curentul de aer este modulat în laringe, după care este amplificat şi
transformat în cavităţile rezonatoare (bucală şi nazală) de deasupra laringelui.
Aparatul fonator reprezintă porţiunea cuprinsă între
diafragmă şi cavitatea bucală (Fig. 1). Sursa vocii
omeneşti, constituită din coardele vocale, este situată în
laringe (Fig. 2). Acestea sunt nişte membrane mobile şi
elastice, patru pliuri ale mucoasei laringiene care barează
un orificiu numit glotă. Vibraţiile lor sunt amplificate de
tubul fonator (Fig. 2), alcătuit din: faringe, uvulă, palat,
alveole, dinţi şi buze. Curentul de aer fonator modelat în
laringe ajunge în rezonatorul cel mai complex, cavitatea
bucală, unde are loc articularea propriu-zisă.
Organele articulatorii ale cavităţii bucale sunt:
• buzele (labiile) – organe mobile care contribuie la
realizarea unor sunete rotunjite (o, u) sau la producerea
consoanelor labiale prin închiderea bruscă a canalului;
• maxilarul inferior – organ mobil care poate crea un
unghi de deschidere faţă de maxilarul superior,
modificând astfel volumul rezonatorului bucal şi,
implicit, natura sunetelor articulate;
Fig. 1
13
• bolta palatului (palatul dur) – organ fix care participă
la fonaţiune când vârful limbii (apexul) se atinge sau se
apropie de acesta, îngustând astfel canalul;
• vălul palatin (palatul moale) – organ mobil, prelungire
în partea posterioară a palatului dur, cu rol de a dirija
curentul de aer fonator spre cavităţile rezonatoare;
• uvula (lueta sau, în limba populară, omuşorul) – este o
prelungire a vălului palatin, cu rol secundar în
fonaţiune, având posibilitatea de a vibra când se
articulează sunete în zona posterioară a palatului
(consoana r pronunţată uvular, de exemplu);
Fig. 2
• muşchiul lingual (limba) – cel mai important organ articulatoriu, modifică forma
rezonatorului bucal prin poziţia sa mai avansată sau mai retrasă, mai ridicată sau mai
coborâtă.
Prelucrarea mesajului acustic se face de către
ureche (Fig. 3), aceasta funcţionând ca un sistem de
filtrare, procesare şi transmitere, prin impulsuri
nervoase, a undei sonore către centrii vorbirii de pe
cortex, unde are loc decodarea mesajului.
Fig. 3
Încercaţi să vizualizaţi traseul curentului de aer fonator pentru câteva sunete ale
limbii române, din diafragmă până la ieşirea prin rezonatorul bucal.
Notaţi-vă ce se întâmplă cu aerul fonator în fiecare punct al tubului fonator.
Să ne reamintim…
Cuvintele-cheie ale acestor două subcapitole sunt:
􀂾 procesul vorbirii;
􀂾 emiţător, canal, receptor;
􀂾 fonaţiune;
􀂾 aparat fonator.
14
1.5. Caracteristicile sunetelor vorbirii
DEFINIŢIE
Sunetul este un fenomen strict fizic, luând forma unei vibraţii de aer cu caracter regulat.
Sunetul se produce prin vibraţia unui corp elastic – în cazul sunetelor articulate, coardele
vocale, numite sursa fonaţiunii (vezi şi supra). Acestea pun în mişcare particulele de aer
înconjurător, care se contractă şi se dilată alternativ după cum vibrează sursa.
Sunete propriu-zise sunt numai vocalele, acestea fiind vibraţii armonice, periodice
(regulate).
Reprezentarea grafică ideală a vocalelor este o linie sinusoidală:
Consoanele sunt vibraţii nearmonice, neperiodice (neregulate). Din punct de vedere strict
fizic, acestea sunt asimilate zgomotelor şi se pot reprezenta grafic astfel:
În procesul vorbirii vocalele şi consoanele alternează, unda rezultată fiind complexă.
Caracteristicile sunetelor vorbirii sunt: (non)periodicitatea, frecvenţa, înălţimea,
intensitatea şi timbrul.
Periodicitatea conferă unui semnal acustic caracterul de ton (sunet muzical). Semnalele
acustice pot fi periodice (tonuri muzicale) şi neperiodice (zgomote). Cercetările au arătat că
toate vocalele sunt tonuri muzicale şi că majoritatea consoanelor sunt zgomote (vezi infra,
despre sonante, în UI 3, subcap. 3.3. Clasificarea articulatorie a consoanelor).
Frecvenţa este dată de numărul de vibraţii pe secundă. Este imprimată deci de sursă (coardele
15
vocale), în funcţie de viteza cu care vibrează. Cu cât numărul de oscilaţii este mai mare, cu
atât un sunet este mai înalt. În situaţia inversă, sunetul va fi jos.
Înălţimea (amplitudinea) sunetului este dată de frecvenţa vibraţiilor (de numărul de cicli pe
unitatea de timp). Este determinată de gradul de contracţie a coardelor vocale şi, indirect, de
volumul rezonatorului. Mai depinde şi de grosimea şi elasticitatea coardelor vocale (coardele
vocale mai subţiri şi mai elastice vor vibra mai repede). Din punctul de vedere al înălţimii,
sunetele pot fi acute (cu frecvenţă mare) şi grave (cu frecvenţă mică).
Intensitatea (tăria) este determinată de amplitudinea vibraţiilor, adică de înălţimea curbei
sinusoidale, în funcţie de lărgimea cutiei de rezonanţă. Din acest punct de vedere, sunetele se
clasifică în puternice (cu amplitudine mare) şi slabe (cu amplitudine mică).
Timbrul (culoarea) reprezintă acea calitate care permite distingerea unui sunet de altul rostite
în condiţii identice. Timbrul depinde de forma vibraţiilor, iar aceasta depinde de forma
rezonatorului, bucal sau nazal. Rezonatorul bucal este mobil – vom avea, aşadar, mai multe
timbre orale, diferite de la un sunet la altul. Rezonatorul nazal este imobil, dar se disting totuşi
timbre nazale diferite de la un vorbitor la altul, în funcţie de particularităţile anatomice.
Exemple
􀂙 În muzică se disting şase tipuri vocale de bază: bas, bariton şi tenor (pentru
bărbaţi) şi contralto, mezzo-soprană şi soprană (pentru femei). În afară de
sex, de calitatea coardelor vocale, volumul rezonatorului este un alt factor
important în stabilirea tipului vocal.
􀂙 Timbrul vocal este o amprentă unică, precum amprenta digitală. Timbrul
vocal se poate altera temporar sau modifica permanent, în funcţie de anumite
disfuncţii ale aparatului fonator şi/sau de modificarea particularităţilor
anatomice (prin accidente, operaţii etc.).
Să ne reamintim…
􀂾 sunetele sunt vibraţii (unde sonore);
􀂾 vocalele sunt sunete armonice, periodice (tonuri muzicale);
􀂾 consoanele sunt sunete nearmonice, nonperiodice (zgomote).
16
1.6. Ramurile foneticii
În funcţie de perspectivele implicate de factorii constitutivi ai procesului comunicării prin
limbaj articulat, se disting mai multe ramuri ale foneticii:
• fonetica articulatorie (motorie, fiziologică) – se interesează de elementele motorii, de
rolul lor în fonaţiune şi de modalitatea de producere (articulare) a sunetelor; aceasta este
perspectiva emiţătorului;
• fonetica acustică – se interesează de caracteristicile acustice, fizice, ale sunetului; aceasta
este perspectiva receptorului;
• fonetica neuroperceptivă – studiază perceperea mesajului auditiv, convertirea lui în lanţ
de impulsuri nervoase şi recunoaşterea (integrarea) mesajului; această perspectivă se află
în strânsă legătură cu neurologia şi psihologia;
• fonetica prearticulatorie – se află în directă legătură cu psihopatologia vorbirii;
• fonetica practică – se ocupă cu studierea acelor trăsături fonetice relevante din punct de
vedere semantic;
• fonetica experimentală – diferenţele de pronunţare a sunetelor nu sunt redate alfabetic;
aceste diferenţe sunt înregistrate prin semne convenţionale în transcrierea fonetică.
Fără a minimaliza importanţa vreuneia dintre ramuri, trebuie spus că, în genere şi mai ales
la nivel didactic, se insistă asupra primelor două. Evident că rezultatele obţinute de celelalte
ramuri, dar şi reciproc, sunt integrate cu succes în cercetările articulatorii şi acustice.
1.7. Rezumat
Unitatea de învăţare 1 prezintă noţiunile introductive în domeniul foneticii şi, de
asemenea, ramurile acestei discipline lingvistice. Procesul fonaţiunii este descris
şi însoţit de imagini care să ajute la înţelegerea acestuia. Proprietăţile sunetelor
articulate sunt prezentate şi ele, subliniindu-se deja din această fază preliminară
de studiu diferenţa existentă între sunetele vocalice şi cele consonantice.
1.8. Test de evaluare
Enunţaţi câte o aplicaţie pentru fiecare ramură a foneticii (în didactica predării,
în profilaxia şi terapeutica defectelor de vorbire etc.).
17
Unitatea de învăţare 2. FONETICA ARTICULATORIE (I)
Cuprins
2.1. Introducere……………………………………………………………………………………………………17
2.2. Obiectivele unităţii de învăţare………………………………………………………………………..17
2.3. Clasificarea articulatorie a vocalelor……………………………………………………………….18
2.4. Fenomene întâlnite în practica articulatorie a vocalelor……………………………………. 19
2.5. Semivocalele. Grupurile vocalice: diftongi, triftongi, hiat………………………………….. 21
2.6. Rezumat………………………………………………………………………………………………………..26
2.7. Test de autoevaluare……………………………………………………………………………………… 26
2.1. Introducere
Unitatea de învăţare 2 prezintă sunetele vocalice din perspectivă articulatorie şi
descrie fenomenele care survin în procesul vorbirii şi care „deviază” de la
caracterul ideal al oricărei clasificări. De asemenea, sunt reluate noţiuni legate de
grupurile vocalice, oferindu-se exemple şi explicaţii pentru situaţii care se
caracterizează printr-o anumită dificultate în recunoaşterea acestor grupuri.
2.2. Obiectivele unităţii de învăţare 2
După parcurgerea unităţii de învăţare, studenţii vor fi capabili:
- să recunoască particularităţile articulatorii ale vocalelor limbii române;
- să înţeleagă şi să recunoască diversele situaţii de realizare a sunetelor vocalice
în practica vorbirii;
- să identifice corect grupurile vocalice ale limbii române.
Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 1½ h.
18
2.3. Clasificarea articulatorie a vocalelor
În limba română sunt şapte vocale: a, ă, î, e, i, o, u – în notaţie fonetico-fonologică [a, ə, î,
e, i, o, u]. Primele trei se realizează totdeauna ca vocale plenisone (nu sunt niciodată
semivocale1), ultimele patru se pot realiza şi ca semivocale: [ĕ, ĭ, ŏ, ŭ]. Altfel spus, primele trei
sunt numai silabice, celelalte pot fi şi silabice, şi nesilabice (când sunt semivocale, neputând
purta accent şi nici constitui singure silabă, dat fiind că semivocalele sunt sunete dependente în
pronunţie, ca şi consoanele, de o vocală).
! Pe parcursul întregului material vom nota semivocalele ca mai sus2.
Clasificarea articulatorie a vocalelor3 se face după două criterii: apertura (gradul de
deschidere a maxilarelor) şi locul de articulare.
• După apertură, vocalele limbii române se clasifică în:
a)vocale deschise: [a] (unghiul de deschidere a maxilarelor este mare);
b)vocale semideschise: [ə, e, o] (unghiul se micşorează);
c)vocale închise: [i, î, u] (unghiul se micşorează şi mai mult).
• După locul de articulare, vocalele limbii române se clasifică în:
a) vocale centrale (neutre): [a];
b) vocale anterioare: [e, i] (diferenţa fiind dată de apertură);
c) vocale posterioare: [ə, î, o, u] (diferenţa este dată şi în acest caz de apertură; [o] şi [u] se
mai diferenţiază de [ə] şi [î] prin faptul că sunt labiale, adică rotunjite cu ajutorul
buzelor).
Pronunţaţi fiecare vocală în parte, comparaţi-le după cele două criterii, al
aperturii şi al locului de articulare, şi încercaţi să conştientizaţi diferenţele.
1 Evident, ne referim aici numai la nivelul limbii literare (standard), adică neluînd în calcul comportamentul
dialectal al anumitor vocale. Vocala [î], de exemplu, apare şi cu realizare semivocalică în unele zone ale
Banatului.
2 Posibilităţile limitate oferite de fonturile programului Word ne-au impus această soluţie în detrimentul notaţiei
consacrate pe care am fi preferat-o. În lucrările de specialitate, semivocalele se notează, de regulă, unitar,
preferându-se acelaşi semn grafic (diacritic) – un semicerc convex plasat sub grafemele respective.
3 Clasificarea se referă numai la vocale, caracteristicile semivocalelor fiind descrise în subcap. următor.
19
2.4. Fenomene întâlnite în practica articulatorie a vocalelor
Clasificarea articulatorie a vocalelor după criteriul aperturii, prezentată mai sus, este,
bineînţeles, teoretică. În practica vorbirii, orice clasificare se dovedeşte a fi ideală şi, tot ca orice
clasificare, are în primul rând rolul de a înregistra diferenţele primare – în acest caz, pe acelea
dintre sunetele nonechivalente (aparţinând la foneme diferite). De fapt, aşa cum se va vedea
într-un capitol următor (UI 7. Elemente de fonologie), sunetele sunt pronunţate diferit de la un
vorbitor la altul, de la o zonă la alta (dacă luăm în calcul şi pronunţiile regionale) şi chiar de la
un moment al articulării la altul în cazul aceluiaşi vorbitor.
Aşadar, în vorbire se înregistrează în varii contexte pronunţii diferite ale aceluiaşi sunet
(variante sonore, fără relevanţă fonologică, adică neproducând modificarea sensului când apar
alternativ în aceeaşi poziţie într-un cuvânt).
Exemplu
Astfel, se pot înregistra diferite grade de deschidere / închidere a unei vocale, de
la un [e] mediu deschis, până la un [e] mai deschis decât media (care se notează
fonetic [ę]) şi chiar până la un [e] foarte deschis. La fel, şi pentru fenomenul
închiderii se pot înregistra grade diferite de [e] închis (care se notează fonetic
[ẹ]). Toate aceste variante şi varietăţi sonore sunt înregistrate prin diversele tipuri
de transcriere fonetică (precum este cea dialectală, care notează pronunţiile
regionale).
A se compara pronunţiile: [fete]/[fęt’ẹ]. Prima pronunţie corespunde pronunţiei
standard (a limbii standard, literare), unde [e] se realizează, în ambele ocurenţe1,
ca vocală semideschisă, conform clasificării. Cea de-a doua este o pronunţie
regională (specifică zonei Banatului, dar şi unor graiuri transilvănene), unde
aceeaşi vocală se pronunţă, la prima ocurenţă, ca [ę], iar la a doua ca [ẹ]. Faptul
că [e] se pronunţă diferit faţă de standard în a doua tranşă sonoră nu atrage însă
modificarea sensului cuvântului (este vorba, în ambele tranşe, despre pluralul
substantivului „fată”). În pronunţiile regionale, astfel de efecte ale acţiunii
vecinătăţii sunetelor fac diferenţa specifică faţă de pronunţia standard, care este
mai „stabilă” datorită existenţei şi respectării unui set de norme la nivelul
ortoepic (de pronunţie) al limbii literare.
*În graiul bănăţean, [é] urmat de o silabă conţinând un alt [e] se rosteşte ca un [ę] şi atrage, uneori, închiderea celui
de-al doilea [e]: fięĉe, culięže, muięre, l’ęmńe etc. În cuvântul dat în exemplu se mai observă palatalizarea
(înmuierea în prezenţa unui [e] sau [i] a unor consoane) lui [t], notată [t’].
1 ocurenţă = „apariţie”
20
Comparaţi tranşele sonore [bankə]1/[baŋkə]2 (cf. „bancă”) şi încercaţi să
realizaţi diferenţa, la nivelul aperturii, existentă între vocala [a]1 şi vocala [a]2,
studiind pronunţia modificată a lui [a]2 în vecinătatea lui [ŋ] (consoană care
corespunde unui [n] pronunţat foarte velar, cu muşchiul lingual foarte retras şi
aproape lipit de palatul dur – pronunţie specifică graiului muntean).
Clasificarea articulatorie a vocalelor după criteriul locului de articulare prezintă, şi ea, tot o
distincţie teoretică. Am văzut deja că, în funcţie de vecinătăţi, sunetele se modifică mai mult sau
mai puţin.
Exemplu
Astfel, după unele semivocale şi după consoanele palatale (în română, [k’, g’]),
de exemplu, vocalele îşi modifică trăsăturile articulatorii.
􀂙 A se compara [a] din [kar] („car”) cu [a]din [k’ar] („chiar”) şi cu [a] din
[kŏase] („coase”). Se va observa că, sub influenţa consoanei palatale [k’], [a]
din [k’ar] este uşor avansat (anteriorizat) ca loc de articulare faţă de [a] din
[kar]. Apoi, [a] din [kŏase] este, faţă de acelaşi [a] din [kar], pronunţat uşor
posterior şi rotunjit din cauza vecinătăţii cu semivocala [ŏ].
Comparaţi tranşele sonore [kor]1/[k’or]2/[ĭod]3 (cf. „cor”, „chior”, „iod”) şi
încercaţi să realizaţi diferenţa, la nivelul locului de articulare, existentă între
ocurenţele vocalei [o], studiind pronunţia modificată a lui [o]2 şi [o]3 în
vecinătatea consoanei [k’] şi respectiv a semivocalei [ĭ] faţă de pronunţia lui [o]1.
Să ne reamintim…
􀂾 vocalele se împart, după apertură, în: deschise, semideschise şi închise;
􀂾 vocalele se împart, după locul de articulare, în: centrale, anterioare şi
posterioare;
􀂾 în practica articulatorie, vocalele se actualizează în pronunţii diferite,
înregistrându-se diverse „derapaje” de la cadrul ideal al clasificărilor
(deschidere/închidere în diverse grade, anteriorizare, rotunjire etc. a sunetelor
vocalice în vecinătatea altor sunete).
În practica vorbirii se mai întâlnesc şi alte fenomene: de exemplu, opoziţia oral/nazal şi
devocalizarea.
Opoziţia oral/nazal, dată de timbru, nu este relevantă din punct de vedere fonologic pentru
vocalele limbii române, spre deosebire de franceză, spre exemplu, unde prezenţa în aceeaşi
tranşă sonoră a aceleiaşi vocale pronunţate oral sau nazal atrage modificarea de sens.
21
Exemplu
A se compara situaţia din:
1. (fr.) [bo] („beau”) / [bõ] („bon”)
cu
2. (rom.) [bankə] („bancă”) / [bãnkə] („bancă”).
Devocalizarea (pronunţia asurzită) este facultativă în limba română. Fenomenul
devocalizării este favorizat de poziţia finală (slabă) a vocalei, poziţie care determină scăderea
intensităţii vocii spre finala cuvântului. Toate vocalele se rostesc cu vibraţie glotală, excepţie fac
însă vocalele rostite în şoaptă, fără voce (asurzite), cum este vocala [i] la finală absolută, aflată
după o consoană (sau grup de consoane) de un anumit tip şi lipsită de accent: [peşti, stupi, lobi,
pomi, auzi, ari] etc. (vezi detalii despre această valoare fonetică în UI 5., subcap. 5.3.).
Să ne reamintim…
􀂾 în practica vorbirii nu există numai 7 vocale ale limbii române, ci o infinitate
de realizări vocalice determinate de diferiţi factori;
􀂾 diferenţele sonore existente în pronunţarea aceloraşi vocale nu sunt notate în
scrierea alfabetică a limbii române tocmai pentru că ele nu sunt relevante din
punct de vedere fonologic (funcţional);
􀂾 în pronunţarea vocalelor pot apărea fenomene ca: modificarea gradului
standard al aperturii (deschidere/închidere), modificarea locului de articulare,
nazalizarea, devocalizarea etc.
2.5. Semivocalele. Grupurile vocalice: diftongi, triftongi, hiat
DEFINIŢIE
Semivocalele (numite, mai rar, şi semiconsoane) sunt sunete care prezintă asemănări
parţiale atât cu vocalele, cât şi cu consoanele.
Semivocalele seamănă cu vocalele din punct de vedere articulatoriu, dar sunt dependente de
acestea, pentru că au intensitate şi durată extrem de reduse, deci sunt dependente în pronunţie de
o vocală cu care realizează diftong sau triftong.
Semivocalele se deosebesc de vocale din perspectivă funcţională, deoarece, neavând durată
propriu-zisă, nu pot fi nuclee silabice (nu pot constitui singure silabă) şi nu pot purta accent. Din
acest punct de vedere, ele se aseamănă cu consoanele care, din aceleaşi motive, nu pot face
singure silabă şi nu pot fi accentuate (aceste aspecte vor fi reluate în UI 7. Elemente de
22
fonologie).
Din punct de vedere acustic, sunetele semivocalice au un statut aparte: ele se caracterizează
prin trăsăturile [– Vocalic], pentru că nu au definită clar structura formanţilor de sunet1, şi [–
Consonantic], pentru că, neexistând vreun obstacol în calea curentului de aer fonator, se
realizează o altfel de concentrare a energiei acustice decât cea specifică pentru consoane.
Semivocalele limbii române sunt: [ĕ, ĭ, ŏ, ŭ]. Explicaţia notării în acest fel a semivocalelor am
oferit-o deja în paragr. 2.3. Mai rămâne de precizat că în sistemul de transcriere fonetică
internaţională se mai folosesc pentru semivocalele notate de noi [ĭ, ŭ] şi grafemele [j, w]. Nu am
recurs însă la aceste notaţii, deoarece tot nu s-ar fi rezolvat problema notaţiei pentru celelalte
două semivocale şi, în plus, dacă se recurge la notaţia prin iot (adică [j]), trebuie automat
înlocuit sunetul corespunzător literei „j” din română prin alt grafem de transcriere fonetică.
Să ne reamintim…
􀂾 ca şi consoanele, semivocalele nu pot fi pronunţate decât cu ajutorul unei
vocale, ele neapărând decât în diftongi sau triftongi;
􀂾 ca şi consoanele, semivocalele nu pot constitui singure silabă;
􀂾 ca şi consoanele, semivocalele nu pot purta accent;
􀂾 semivocalele seamănă parţial cu vocalele din punct de vedere articulatoriu;
􀂾 semivocalele seamănă parţial cu consoanele din punct de vedere funcţional.
Grupurile vocalice ale limbii române sunt de tip: diftong, triftong şi hiat. Sunt calificate
drept grupuri din perspectivă funcţională, adică după caracteristicile fonologice şi după
comportamentul raportat la silabaţie. Anticipăm în acest fel probleme care ţin de domeniul
fonologiei, lucru necesar pentru a avansa spre prezentarea, în subcapitolul următor, a
convenţiilor de transcriere fonetică pentru limba română după prezentarea consoanelor.
DEFINIŢIE
Diftongul este o secvenţă alcătuită dintr-o vocală şi o semivocală. Componentele nu se
despart (aparţin aceleiaşi silabe) şi se pronunţă cu o singură tensiune musculară (şi,
implicit, cu un singur efort expirator).
Diftongii se clasifică după poziţia semivocalei faţă de vocală în:
• diftongi ascendenţi (SV): iepure [ĭé-pu-re], vioară [vi-ŏá-rə] etc.
• diftongi descendenţi (VS): argou [ar-goŭ], ghiocei [g’i-o-čeĭ] etc.
1 Formanţii de sunet se caracterizează printr-o anumită frecvenţă, amplitudine şi lăţime de bandă. Relaţia
existentă între aceste caracteristici fac posibilă identificarea sunetelor cu ajutorul unor aparate (spectrografe,
sonagrafe), determinându-li-se astfel locul în spectrul sonor.
23
! În limba română, diftongul „ii” [iĭ] este totdeauna descendent (cf.: vizitii, consilii,
represalii, fotolii etc.), al doilea „i” fiind semivocalic (vezi, mai jos, proba duratei). De
aceea, cuvinte precum copiii (pluralul articulat al substantivului copil) se desparte copii-
i [ko-piĭ-i].
! O posibilitate de identificare a semivocalei1 este proba accentului: cum numai vocala
este purtătoare de accent, este clar că semivocala va fi sunetul neaccentuat din diftongul
respectiv. Această probă nu poate fi aplicată în toate cazurile pentru simplul motiv că
accentul poate cădea pe altă silabă, nu pe cea care conţine diftongul: cf. femeie [fe-méĭe].
Mai sigură este proba duratei: sunetul care se poate prelungi este evident cel
vocalic. Aceasta prezintă avantajul că evidenţiază semivocala în grupurile care nu conţin
o vocală plenisonă de tip silabic (de ex., argou).
! În limba română, doar diftongii [ĕa] şi [ŏa] sunt moşteniţi din latină: (lat.) stella >
(rom.) stea; (lat.) solem > (rom.) soare. Ceilalţi diftongi s-au dezvoltat pe teren
românesc.
DIFTONGII LIMBII ROMÂNE
ea [ĕa] şoseá [šo-sĕa] ii [iĭ] víi [viĭ]
eo [ĕo] vreó [vrĕо] ăi [əĭ] tắi [təĭ]
oa [ŏa] noápte [nŏаp-te] âi [îĭ] pấine [pîĭ-ne]
ia [ĭa] băiát [bə-ĭаt] ua [ŭa] zíua [zi-ŭa]
ie [ĭe] ieşí [ĭe-ši] uă [ŭə] óuă [o-ŭə]
io [ĭo] iód [ĭоd] ău [əŭ] sắu [səŭ]
iu [ĭu] ştiúcă [štĭu-kə] au [aŭ] sáu [saŭ]
ai [aĭ] máĭ [maĭ] eu [eŭ] léu [leŭ]
ei [eĭ] tréĭ [treĭ] iu [iŭ] fíu [fiŭ]
oi [oĭ] nói [noĭ] ou [oŭ] nóu [noŭ]
ui [uĭ] cúib [kuĭb] âu [îŭ] rấu [rîŭ]
1 Când nu este evident, ca în cel de-al doilea exemplu, unde [a] este totdeauna vocală.
24
DEFINIŢIE
Triftongul este o secvenţă alcătuită dintr-o vocală şi două semivocale. Componentele
nu se despart (aparţin aceleiaşi silabe) şi se pronunţă cu o singură tensiune musculară
(şi, implicit, cu un singur efort expirator).
! Limba română este singura limbă romanică în care s-au dezvoltat triftongi (vezi tabelul
de mai jos).
Triftongii se clasifică după poziţia vocalei faţă de semivocale în:
• triftongi cu vocala în poziţie mediană (SVS): leoaică [le-ŏaĭ-kə], miei [mĭeĭ] etc.
• triftongi cu vocala în poziţie finală (SSV): aripioară [a-ri-pĭŏa-rə], lăcrămioară [lə-krəmĭŏа-
rə]
TRIFTONGII LIMBII ROMÂNE
eai [ĕaĭ] vedeái [ve-dĕaĭ] iei [ĭeĭ] piéi [pĭеĭ]
eau [ĕaŭ] citeáu [či-tĕаŭ] oai [ŏaĭ] leoáică [le-ŏаĭ-kə]
iai [ĭaĭ] tăiái [tə-ĭаĭ] ioa [ĭŏa] inimioáră [i-ni-mĭŏа-rə]
DEFINIŢIE
Hiatul este un grup de două vocale plenisone alăturate care aparţin la două silabe
diferite.
Am sistematizat într-un tabel, ca şi în cazul diftongilor şi triftongilor, situaţiile de hiat care
se întâlnesc în limba română. De asemenea, vom prezenta situaţiile în care nu există hiat, dar
care produc confuzii în privinţa identificării hiatului. Situaţiile respective sunt urmate de
explicaţiile privitoare la identificarea corectă a hiatului şi la diferenţele dintre situaţiile
prezentate (de fals hiat) şi cele în care se realizează hiatul.
25
SITUAŢIILE DE HIAT DIN LIMBA ROMÂNĂ
a-a [a-a]
cóntra-amirál
[kon-tra-a-mi-ral]
â-i [î-i] sâcâí [sî-kî-i] o-a [o-a]
coabitáre [ko-a-bi-tare]
e-e [e-e] alée [a-le-e] â-u [î-u] rấul [rî-ul] o-e [o-e] poét [po-et]
i-i [i-i] fiínţă [fi-in-ţə] e-a [e-a] ideál [i-de-al] o-i [o-i] croí [kro-i]
o-o [o-o] alcoól [al-ko-ol] e-ă [e-ə] creắm [kre-əm] o-u [o-u] bóur [bo-ur]
u-u [u-u]
contínuu
[kon-ti-nu-u]
e-i [e-i] leít [le-it] u-a [u-a] poluát [po-lu-at]
a-e [a-e] áer [a-er] e-o [e-o] eolián [e-o-li-an] u-ă [u-ə]
continuắm
[kon-ti-nu-əm]
a-i [a-i] láic [la-ik] e-u [e-u] léul [le-ul] u-e [u-e] duét [du-et]
a-o [a-o] caolín [ka-o-lin] i-a [i-a]
cianúră
[či-a-nu-rə]
u-i [u-i] bănuí [bə-nu-i]
a-u [a-u] áur [a-ur] i-e [i-e]
pompiér [pom-pier]
u-o [u-o]
respectuós
[res-pek-tu-os]
ă-i [ə-i] (a se) cắi [kə-i] i-o [i-o] ión [i-on] y-a [i-a] kenyán [k’e-ni-an]
ă-u [ə-u] păún [pə-un] i-u [i-u] fíul [fi-ul] y-u [i-u] hóbby-uri [ho-bi-uri]
! NU există hiat în situaţiile:
1. 2. 3. 4.
V-SV SV-SV V-SVS SV-V
vioară [vi-ŏa-rə] neaua [nĕa- ŭa] leoaică [le-ŏaĭ-kə] mieuna [mĭe-u-na]
Aşadar, schema hiatului este V-V. Altfel spus, nu există hiat dacă la stânga sau/şi la dreapta
tăieturii silabice se află grup vocalic de tip diftong/triftong.
Situaţia 4 este cea care induce cel mai des în eroare, dat fiind că la stânga tăieturii silabice există
vocala din diftong, iar la dreapta vocală plenisonă. Totuşi, nici în această situaţie nu se poate
vorbi de hiat, deoarece, vocala componentă a unui diftong/triftong nu este echivalentă cu vocala
plenisonă nici din punct de vedere fonetic, nici fonologic (funcţional). Fonetic, vocala din
diftong/triftong este inevitabil alterată articulatoriu de prezenţa semivocalei / semivocalelor (se
26
produce, de regulă, o anteriorizare). Fonologic, diftongii/triftongii funcţionează la silabaţie ca
un singur sunet.
„Umpleţi” casetele ultimului rând al tabelului în care se înfăţişează falsele
situaţii de hiat cu exemple similare, conform schemelor de silabaţie
corespondente.
Să ne reamintim…
􀂾 diftongii şi triftongii sunt grupuri vocalice care nu se despart, fac parte din
aceeaşi silabă;
􀂾 clasificarea diftongilor/triftongilor se realizează după poziţia vocalei în grup;
􀂾 proba duratei este cea mai sigură probă pentru depistarea corectă a
semivocalei/semivocalelor dintr-un diftong/triftong;
􀂾 hiatul presupune două vocale plenisone consecutive, aflate în silabe diferite.
2.6. Rezumat
Unitatea de învăţare 2 prezintă perspectiva articulatorie asupra vocalelor şi
descrie fenomenele întâlnite în procesul vorbirii şi care „deviază” de la caracterul
ideal al oricărei clasificări. Reluarea noţiunilor legate de grupurile vocalice, prin
definiţii, exemple şi explicaţii pentru situaţii care se caracterizează printr-o
anumită dificultate în recunoaşterea acestor grupuri, se face la un nivel superior,
integrându-se aceste grupuri în inventarul sonor al limbii române.
2.7. Test de autoevaluare (vezi rezolvarea în Anexa 1)
1. Despărţiţi în silabe cuvintele de mai jos încercuind cu o linie diftongii şi
subliniind vocalele în hiat: argou, eolian, cotidian, femeie, vioară, alcool,
butoiaş, păpădii, tăinuire, copiii, zumzăit, azalee, funcţie, bibliotecă, subiect,
pionier, coafa, piuneză, deocamdată, paupertate, mariaj, aluat, mausoleu,
bojdeucă, maseuză, meandru, fief, fiică, seif, toast, şifonier, trotuar.
2. Marcaţi diftongii şi triftongii arătând care sunt semivocalele din: paralei,
hămăiau, proteine, mureau, păun, lăcrămioară, protozoar, neaua, plăteau,
inimioară, miei, lasou, vineţiu, trăiai, iureş.
27
Unitatea de învăţare 3. FONETICA ARTICULATORIE (II)
Cuprins
3.1. Introducere……………………………………………………………………………………………………27
3.2. Obiectivele unităţii de învăţare………………………………………………………………………..27
3.3. Clasificarea articulatorie a consoanelor………………………………………………………….. 28
3.4. Fenomene întâlnite în practica articulatorie a consoanelor……………………………….. 31
3.5. Grupuri consonantice……………………………………………………………………………………. 32
3.6. Rezumat………………………………………………………………………………………………………..32
3.7. Test de autoevaluare……………………………………………………………………………………… 32
3.1. Introducere
Unitatea de învăţare 3 prezintă sunetele consonantice din perspectivă
articulatorie şi descrie fenomenele care survin în procesul vorbirii şi care
„deviază” de la caracterul ideal al oricărei clasificări. De asemenea, sunt descrise
grupurile consonantice după criteriul extensiei.
3.2. Obiectivele unităţii de învăţare 3
După parcurgerea unităţii de învăţare, studenţii vor fi capabili:
- să recunoască particularităţile articulatorii ale consoanelor limbii române;
- să înţeleagă şi să recunoască diversele situaţii de realizare a sunetelor
consonantice în practica vorbirii.
Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 1½ h.
28
3.3. Clasificarea articulatorie a consoanelor
Articularea consoanelor se caracterizează prin faptul că, spre deosebire de vocale, curentul
de aer fonator nu iese liber, ci întâlneşte un obstacol care îl blochează în anumite grade şi
moduri. Aceste obstacole constau în închiderea bruscă a canalului fonator sau în îngustarea
canalului (strictură). În funcţie de dimensiunea spaţiului prin care trece fluxul de aer fonator
distingem sonante şi nesonante. Sonantele (vezi şi mai jos) au o poziţie intermediară între
vocale şi consoanele propriu-zise (nesonante). Un alt aspect care deosebeşte consoanele de
vocale, dar le apropie de semivocale, este comportamentul diferit în silabă: consoanele (atât
nesonantele, cât şi sonantele) nu pot constitui silabă şi nu sunt purtătoare de accent.
În limba română sunt 22 de consoane, din care:
• 4 sonante – [l, m, n, r];
• 18 nesonante – [b, k, k’, č, d, f, g, g’, ğ, h, j, p, s, ş, t, ţ, v, z].
Clasificarea articulatorie a consoanelor se face după trei criterii: modul de articulare –
felul în care organele articulatorii creează un obstacol în calea fluxului de aer fonator; locul de
articulare – punctul din cavitatea rezonatoare bucală în care se creează obstacolul,
sonoritatea – trăsătura care face distincţia între consoanele rostite cu vibraţie glotală
(sonorele) şi cele lipsite de vibraţie (surdele). După acest ultim criteriu, consoanele se
grupează în cupluri numite perechi omorganice, alcătuite din consoane cu acelaşi mod de
articulare şi cu aceeaşi localizare. Acest lucru poate fi probat prin rostirea în şoaptă a
consoanelor sonore: va rezulta de fiecare dată perechea surdă, semn că se deosebesc numai în
ceea ce priveşte sonoritatea (vezi şi Tabel – clasificarea articulatorie a consoanelor din
Anexa 2).
Nesonantele se clasifică după toate aceste trei criterii; pentru sonante, în schimb, nu sunt
relevante decât primele două criterii, deoarece sonantele sunt întotdeauna sonore.
DEFINIŢIE
Sonantele sunt consoane obligatoriu sonore, a căror rostire se caracterizează printr-un
zgomot expirator mai slab decât cel specific consoanelor nesonante şi prin prezenţa unor
tonuri muzicale, specifice articulării vocalelor.
29
Prezenţa unor tonuri muzicale în articularea sonantelor înseamnă că acestea au o anumită
durată, ceea ce le deosebeşte de celelalte consoane. Totuşi, durata menţionată este foarte mică
(aproape insesizabilă de urechea umană), sonantele, ca şi nesonantele, neputând fi pronunţate
decât cu ajutorul unei vocale.
• După modul de articulare, consoanele limbii române se clasifică în:
1. oclusive (sau explozive) – [p, b, t, d, k, g, k', g', m]; aceste consoane se produc prin
închiderea completă a canalului urmată de o deschidere bruscă; blocarea provoacă o
acumulare a curentului de aer înaintea obstacolului, o presiune care se eliberează la
deschiderea bruscă a canalului cu un zgomotul caracteristic unei explozii;
2. fricative (sau constrictive) – [f, v, s, z, ş, j, h]; în cazul fricativelor, canalul fonator nu
se închide total ca la oclusive, ci se îngustează doar producându-se un zgomot de
frecare a curentului de aer fonator de pereţii canalului;
3. africate (sau semioclusive) – [ţ, č, ğ]; aceste consoane rezultă din coarticularea (sau
coalescenţă, articularea împreună) a două sunete – unul oclusiv, celălalt fricativ;
astfel, prima etapă este ocluzia (blocarea canalului) urmată de o deschidere, dar nu
totală ca la consoanele oclusive propriu-zise, ci parţială, ca la consoanele fricative: [ţ]
= [t + s], [č] = [t + ş], [ğ] = [d + j];
• După locul de articulare, consoanele limbii române se clasifică în:
1. bilabiale – [p, b, m]; aceste consoane se articulează prin închiderea, urmată de
deschiderea bruscă, a labiilor (buzelor);
2. labio-dentale – [f, v]; aceste consoane se articulează prin apropierea buzei inferioare
de incisivii superiori;
3. dentale (sau alveolare) – [t, d, s, z, ţ, n, l, r]; dentalele se articulează prin
atingerea/apropierea apexului (vârfului limbii) de incisivii superiori sau de alveolele
dentale ale acestor incisivi;
4. anteropalatale (sau prepalatale) – [ş, j, č, ğ]; aceste sunete consonantice se articulează
prin apropierea/lipirea muşchiului lingual de zona anterioară a bolţii palatului,
creându-se astfel un spaţiu îngust de trecere a curentului de aer fonator (acest tip de
îngustare apare şi la poziţiile 5, 6);
5. palatale (sau mediopalatale) – [k’, g’]; sunt consoanele rostite prin arcuirea părţii
dorsale a muşchiului lingual spre zona mediană a palatului dur, obstacolul fiind creat
de lipirea, urmată de desprinderea bruscă, a muşchiului lingual;
30
6. postpalatale (sau velare) – [k, g]; aceste consoane se articulează în zona posterioară a
cavităţii bucale prin ridicarea rădăcinii muşchiului lingual, mişcare concomitentă cu
una de coborâre a vălului palatin (palatul moale);
7. laringale – [h]; aceste consoane se modulează în laringe, după care ies cu frecare prin
spaţiul îngustat al glotei şi apoi prin cavitatea rezonatoare bucală fără a mai antrena în
fonaţiune alte organe ale rezonatorului bucal; în limba română, [h] este singura
consoană care se articulează astfel.
• După sonoritate, consoanele nesonante (nu şi sonantele) ale limbii române se clasifică în:
1. surde – [p, f, t, s, ţ, ş, č, k’, k, h]; aceste consoane sunt lipsite de vibraţie glotală;
2. sonore – [b, v, d, z, j, ğ, g’, g]; aceste consoane se articulează cu vibraţie glotală.
După cum s-a menţionat deja, consoanele nesonante se grupează în perechi omorganice
(vezi supra) – dacă două consoane sunt la fel după primele două criterii (modul de
articulare şi locul de articulare), atunci se diferenţiază după criteriul sonorităţii. În limba
română, două consoane surde, [ţ, h], nu au pereche sonoră la nivelul limbii literare
(standard), ci doar la nivel dialectal (regional).
Pentru laringala [h], o pereche sonoră ar putea fi considerată cea care se înregistrează, de
exemplu, în graiul moldovean şi rezultă din palatalizarea (înmuierea) consoanei [v]: [v] +
[e, i] > [v’] (se mai notează fonetic [y]), cf. [v’in] („vin”).
Pentru africata [ţ], rezultată din coarticularea [t + s], perechea sonoră rezultă din
coarticularea perechilor sonore ale lui [t] şi [s], adică [d + z] (se mai notează chiar [dz]).
Şi această consoană este prezentă numai dialectal: cf. (gr. mold.) [dzîŭə] („ziuă”).
Sonantele sunt, cum s-a explicat deja (vezi supra), sunete obligatoriu sonore, deci nu au
pereche surdă, fiind rostite cu vibraţie glotală. Sonantele se mai împart însă după timbru,
criteriu nerelevant pentru consoanele nesonante.
Aşadar, după timbru, sonantele sunt:
1. orale – [l, r]; în cazul acestor sonante, întreaga cantitate de aer fonator este dirijată
prin cavitatea bucală; sonantele orale se deosebesc între ele prin locul de articulare –
[l] este sonantă laterală (aerul se scurge de o parte şi de alta a muşchiului lingual rulat
spre palatul dur), iar [r] este sonantă vibrantă apicală (în timpul articulării oclusive
apexul vibrează atingând scurt şi repetat alveolele superioare); atât [l], cât şi [r] sunt
lichide, pentru că aerul fonator se scurge continuu la articularea lor;
2. nazale – [m, n]; aceste sunete se articulează la nivelul cavităţii bucale, dar o parte din
31
aerul fonator este dirijat către cavitatea nazală; cele două sonante nazale se deosebesc
tot prin locul de articulare – [m] este rostită bilabial, iar [n] cu ocluzie în zona
dentală.
Articulaţi consoanele limbii române, pe grupele delimitate după criteriile
înfăţişate mai sus şi încercaţi să vizualizaţi modul şi locul de articulare pentru
fiecare sunet în parte. Pentru criteriul sonorităţii, faceţi proba pronunţiei asurzite
(şoptite, vezi mai sus) având şi tabelul Clasificarea articulatorie a consoanelor
(din Anexa 2) în faţă.
3.4. Fenomene întâlnite în practica articulatorie a consoanelor
Ca şi în cazul vocalelor, şi clasificarea articulatorie a consoanelor cunoaşte modificări în
practica vorbirii.
Pronunţia aspirată a anumitor consoane este unul dintre fenomenele întâlnite în procesul
vorbirii. Un sunet aspirat se caracterizează prin prezenţa unui suflu expirator. Acest suflu
apare frecvent în articularea oclusivelor aflate în diverse poziţii în cuvânt sau silabă. În
română, oclusivele aflate la finală de cuvânt se pronunţă cu o uşoară aspiraţie.
Exemple
[rodh]
[caph]
[scoth]
[plugh]
[rogh]
[pĭepth]
Ocluziunea incompletă este un alt fenomen care apare în practica vorbirii. Aceasta constă
în articularea oclusivă incompletă a consoanelor, în special la finală de cuvânt şi mai ales dacă
sunt precedate de altă consoană. Astfel, explozia oclusivelor, rezultată în alte condiţii din
închiderea momentană a canalului fonator, nu mai are loc, deoarece presiunea creată în spaţiul
rezonator este mai mult sau mai puţin diminuată. Ocluziunea incompletă se marchează cu
semnul [+] plasat sub consoana care suferă fenomenul sau cu semnul [‡]1, dacă ocluziunea
incompletă este atât de severă încât consoana respectivă se desonorizează puternic.
Exemple: [gard, lemn, bumb, ţărm, istm] etc.
1 Din motivele arătate la notarea semivocalelor, nici în acest caz nu se poate folosi notarea conformă cu
standardele transcrierii fonetice.
32
1. Pronunţaţi următoarele cuvintele, conştientizând fenomenul aspiraţiei
consoanelor finale: pled, şort, scut, blog, crăp.
2. Pronunţaţi cuvintele date ca exemple pentru ocluziunea incompletă şi
împărţiţi-le pe două coloane după gradul de severitate a fenomenului.
3.5. Grupuri consonantice
Grupurile consonantice desemnează mai multe consoane alăturate şi pot fi bimembre,
trimembre etc. În limba română, grupurile bimembre sunt cele mai numeroase, iar cele
trimembre, mai puţin frecvente şi conţin în structura lor o consoană lichidă [l, r]. Extensia
maximală consonantică în limba română este de 5 consoane în cuvânt, dar de 3 în silabă:
optsprezece [opt-spre-ze-če], angstrom [ang-strom] etc.
Să ne reamintim…
􀂾 în limba română sunt 22 de consoane, din care 18 nesonante şi 4 sonante;
􀂾 sonantele sunt consoane obligatoriu sonore;
􀂾 criteriile de clasificare articulatorie a consoanelor sunt: modul de articulare,
locul de articulare şi sonoritatea, ultimul criteriu este irelevant la sonante;
􀂾 în practica vorbirii, în articularea consoanelor intervin diverse fenomene;
􀂾 diferenţele sonore existente în pronunţarea aceloraşi consoane nu sunt notate
în scrierea alfabetică a limbii române tocmai pentru că ele nu sunt relevante
din punct de vedere fonologic (funcţional);
􀂾 extensia maximală consonantică în limba română este de 5 consoane, dar
care se despart după schema: VCC-CCCV.
3.6. Rezumat
Unitatea de învăţare 3 conţine prezentarea sunetelor consonantice din
perspectivă articulatorie şi a fenomenelor survenite în procesul vorbirii. De
asemenea, sunt descrise grupurile consonantice ale limbii române.
3.7. Test de autoevaluare (vezi rezolvarea în Anexa 1)
1. Revăzând clasificarea consoanelor după sonoritate (subcap. 3.3.) şi
consultând tabelul Clasificarea articulatorie a consoanelor (din Anexa 2)
identificaţi perechile omorganice ale limbii române.
2. Identificaţi tranşele sonore în care se manifestă ocluziunea incompletă: [bord,
tumbă, trombon, pumn, restaurant, romb, şarm, plan, rest, ritm, prun, scrum].
33
Unitatea de învăţare 4. FONETICA ACUSTICĂ
Cuprins
4.1. Introducere……………………………………………………………………………………………………33
4.2. Obiectivele unităţii de învăţare………………………………………………………………………..33
4.3. Clasificarea acustică a vocalelor……………………………………………………………………. 34
4.4. Clasificarea acustică a consoanelor…………………………………………………………………35
4.5. Rezumat………………………………………………………………………………………………………..36
4.6. Test de autoevaluare……………………………………………………………………………………… 36
4.1. Introducere
Unitatea de învăţare 4 prezintă sunetele vocalice şi consonantice ale limbii
române din perspectivă acustică şi corespondenţa articulatoriu-acustic pentru
ambele tipuri de sunete.
4.2. Obiectivele unităţii de învăţare 4
După parcurgerea unităţii de învăţare, studenţii vor fi capabili:
- să recunoască particularităţile acustice ale vocalelor limbii române;
- să recunoască particularităţile acustice ale consoanelor limbii române;
- să înţeleagă şi să identifice corespondenţa articulatoriu-acustic atât pentru
compartimentul vocalic al limbii române, cât şi pentru cel consonantic.
Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 1½ h.
34
4.3. Clasificarea acustică a vocalelor
Vocalele diferă calitativ după spaţiul de rezonanţă care influenţează proprietăţile
sunetului. După criteriul acustic, se disting următoarele opoziţii vocalice: compact/difuz,
acut/grav, bemolat/nonbemolat. Acestea sunt perechile relevante din punct de vedere acustic
pentru vocalele limbii române. Reamintim că toate vocalele sunt sonore. Devocalizarea fiind
facultativă pentru limba română (cu excepţia lui [i] la finală de cuvânt), opoziţia surd/sonor nu
este pertinentă decât din punct de vedere fonetic, ca şi opoziţia oral/nazal.
1. Compact / difuz
Acest cuplu opozitiv de trăsături acustice se referă la gradul de concentrare şi, respectiv,
de difuziune a formanţilor sunetului, însuşiri determinate de dimensiunile cavităţilor
faringiene şi bucale. Aşadar, în limba română compactă este vocala [a], iar difuze sunt
vocalele [i, î, u]. În plan articulatoriu, acestei perechi îi corespunde perechea deschis/închis.
deci [e, ə,o] nu sunt nici compacte, nici difuze (pentru că sunt semideschise).
2. Acut / grav
Sunetele sunt grave sau acute în funcţie de înălţime (dată de numărul de cicli pe secundă,
adică de frecvenţa oscilaţiilor pe unitatea de timp). În limba română, acute sunt vocalele [e, i],
iar grave sunt vocalele [ə, î, o, u]. În plan articulatoriu, acestei perechi îi corespunde
perechea anterior/posterior.
3. Bemolat / nonbemolat
Bemolarea constă în amplificarea frecvenţelor joase. Nonbemolarea va reprezenta, aşadar,
absenţa amplificării acestor frecvenţe. Acestei perechi îi corespunde în plan articulatoriu
perechea rotunjit/nonrotunjit. Prin urmare, în limba română, bemolate vor fi vocalele [o, u],
iar nonbemolate toate celelalte, [a, ə, e, i, î].
Corespondenţa acustic-articulatoriu la nivelul vocalelor este următoarea:
compact / difuz –––––––––––––––––––––– deschis / închis
acut / grav –––––––––––––––––––––– anterior / posterior
bemolat / nonbemolat –––––––––––––––––––––– rotunjit / nonrotunjit
35
Articulaţi vocalele limbii române şi comparaţi calităţile acustice ale acestora.
4.4. Clasificarea acustică a consoanelor
Primele două perechi de trăsături acustice menţionate la vocale, compact/difuz şi
acut/grav, sunt relevante şi pentru consoane. Perechea bemolat/nonbemolat este înlocuită de
perechea diezat/nondiezat. La acestea se adaugă perechile: întrerupt/continuu, strident/mat,
oral/nazal, surd/sonor, încordat/relaxat. Perechea blocat/nonblocat nu este relevantă pentru
sistemul consonantic al limbii române.
1. Compact / difuz
Compacte sunt sunetele articulate din regiunea velară până în cea palatală, inclusiv: [h, k,
g, k’, g’, ş, j, č, ğ]; difuze sunt sunetele labiale şi dentale, adică articulate în partea anterioară
a rezonatorului bucal: [m, n, p, b, t, d, f, v, s, z, ţ].
2. Acut / grav
Acute sunt consoanele articulate în zona de mijloc a cavităţii bucale: [k’, g’, č, ğ, ş, j, n, t,
d, s, z]; grave sunt consoanele labiale şi velarele, deoarece articularea se plasează la
extremitatea cavităţii bucale, sunetele dispunând astfel de un rezonator amplu, nedivizat: [h,
k, g, m, p b, f, v].
3. Diezat / nondiezat
Diezarea este fenomenul invers bemolării şi constă în amplificarea armonicelor înalte ale
semnalului. Din punct de vedere articulatoriu, diezatele se produc print-o dilatare a orificiului
faringian. astfel, diezate sunt [k’, g’] şi nondiezate [k, g].
4. Întrerupt / continuu
Articulatoriu, întreruperea înseamnă ocluziune (un anume obstacol în calea curentului de
aer fonator), iar continuitatea înseamnă fricatizare. Aşadar, întrerupte sunt oclusivele: [p, b,
m, t, d, k’, g’, k, g]; continue sunt fricativele: [f, v, s, z, ş, j, h].
5. Strident / mat
Un semnal strident se obţine printr-o combinaţie a articulării oclusive cu cea fricativă.
Astfel se articulează africatele, [ţ, č, ğ], deci ele sunt stridente, iar toate celelalte sunt mate.
36
6. Oral / nazal
Dacă la vocale această pereche este relevantă doar în plan fonetic, la consoane are rol
distinctiv la nivel fonologic. În cazul consoanelor, nazalitatea este caracteristică sunetelor în
spectrul cărora apar formanţi suplimentari. În plan articulatoriu, nazalizarea se produce prin
modificarea poziţiei vălului palatin (palatului moale) şi împingerea aerului fonator în cavitatea
rezonatoare nazală înainte de ieşirea prin cavitatea rezonatoare bucală. Nazale sunt [m, n],
toate celelalte sunt orale.
7. Surd / sonor
Sonoritatea este marcată acustic prin apariţia unei vibraţii periodice joase. Articulatoriu,
sonoritatea rezultă din vibraţia glotală (vezi UI 3., subcap. 3.3.). Aşadar, consoane sonore
sunt în română toate sonantele, [l, m, n, r], şi nesonantele [b, v, d, z, j, ğ, g’, g]. Toate
celelalte sunt surde: [p, f, t, s, ţ, ş, č, k’, k, h].
8. Încordat / relaxat
Această pereche este relevantă doar la nivel fonetic, nu şi fonologic în limba română.
Încordarea presupune întrebuinţarea unei cantităţi mai mari de energie. Articulatoriu, toate
consoanele sonore (vezi mai sus) sunt relaxate. Surdele sunt încordate.
Articulaţi câteva dintre consoanele limbii române şi comparaţi calităţile acustice
ale acestora.
Să ne reamintim…
􀂾 trăsăturile acustice ale vocalelor au corespondente în plan articulatoriu;
􀂾 nu toate trăsăturile acustice sunt relevante şi din punct de vedere fonologic.
4. 5. Rezumat
Unitatea de învăţare 4 descrie sunetele vocalice şi consonantice ale limbii
române din perspectivă acustică şi corespondenţa articulatoriu-acustic pentru
ambele tipuri de sunete, evidenţiind relevanţa/nonrelevanţa fonologică a
trăsăturilor acustice atât pentru vocale, cât şi pentru consoane.
4.6. Test de autoevaluare (vezi rezolvarea în Anexa 1)
1. Având în vedere raportul acustic-articulatoriu la nivelul vocalelor, completaţi
casetele tabelul de mai jos folosind următoarele notaţii: +, pentru relevanţa
trăsăturii; –, pentru absenţa trăsăturii; Ø, pentru irelevanţa trăsăturii.
37
Vocale
Trăsături
a ă î e i o u
compact (deschis)
difuz (închis)
acut (anterior)
grav (posterior)
bemolat (rotunjit)
nonbemolat (nonrotunjit)
2. Să se caracterizeze acustic următoarele consoane folosind notaţiile: +, pentru
relevanţa trăsăturii; –, pentru absenţa trăsăturii; Ø, pentru irelevanţa
trăsăturii.
Consoane
Trăsături
t s k ş g’
compact
difuz
acut
grav
diezat
nondiezat
întrerupt
continuu
strident
mat
oral
nazal
sonor
surd
încordat
relaxat
38
Unitatea de învăţare 5. TRANSCRIEREA FONETICĂ
Cuprins
5.1. Introducere……………………………………………………………………………………………………38
5.2. Obiectivele unităţii de învăţare………………………………………………………………………..38
5.3. Raportul literă / sunet. Valorile fonetice ale literelor „e”, „i”…………………………….39
5.4. Convenţii grafematice de transcriere fonetică pentru limba română…………………… 40
5.5. Transcrierea fonetică – mijloc de recunoaştere corectă a grupurilor vocalice /
consonantice…………………………………………………………………………………………………
42
5.6. Rezumat………………………………………………………………………………………………………..43
5.7. Test de autoevaluare……………………………………………………………………………………… 43
5.1. Introducere
Unitatea de învăţare 5 prezintă problemele pe care le comportă raportul
literă/sunet la nivelul scrierii alfabetice şi la acela al transcrierii fonetice. Se
descriu şi se exemplifică de asemenea valorile fonetice ale literelor „e, i” şi
notaţiile fonetice asociate. După prezentarea convenţiilor de transcriere fonetică
pentru toate sunetele limbii române, pentru care raportul literă/sunet nu este de
1/1, se demonstrează eficacitatea aplicării transcrierii fonetice pentru
recunoaşterea diverselor grupuri vocalice/consonantice ale limbii române.
5.2. Obiectivele unităţii de învăţare 5
După parcurgerea unităţii de învăţare, studenţii vor fi capabili:
- să recunoască situaţiile în care raportul literă/sunet nu este de 1/1 în cazul
limbii române;
- să transcrie fonetic cuvinte aparţinând limbii române;
- să identifice cu ajutorul transcrierii fonetice grupurile vocalice/consonantice.
Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2½ h.
39
5.3. Raportul sunet / literă. Valorile fonetice ale literelor „e”, „i”
Limbile se împart, după criteriul raportului literă/sunet, în fonetice (raportul este
preponderent de 1/1, se scrie cum se pronunţă – româna, rusa, italiana etc.) şi etimologice
(raportul nu este de 1/1, se scrie altfel decât se pronunţă – franceza, engleza, spaniola etc.).
Exemplu
A se compara situaţia din:
1. (rom.) penar (scr. alfab.) = [penar] (transcr. fon.) → 5 litere / 5 sunete
cu
2. (fr.) oiseaux (scr. alfab.) = [ŏazo] (transcr. fon.) → 7 litere / 4 sunete
sau cu
3. (engl.) daughter (scr. alfab.) = [do:tə:] (transcr. fon.) → 8 litere / 4 sunete
Limba română este preponderent fonetică, are 31 de litere şi 33 de sunete1 (7 vocale, 4
semivocale şi 22 de consoane, din care 4 sonante, [l, m, n, r]).
Pentru situaţiile în care raportul literă/sunet nu este de 1/1 se utilizează combinaţii de
litere (ce, ci, che, chi, ge, gi, ghe, ghi etc.). Transcrierea fonetică evidenţiază aceste situaţii. În
plus, transcrierea fonetică ajută la depistarea corectă a diftongilor, triftongilor, hiaturilor,
grupurilor consonantice sau la precizarea valorii unor litere.
În cele ce urmează, vom prezenta valorile fonetice ale literelor „e, i”:
„e”
1) vocală plenisonă sau componentă vocalică a unui diftong/triftong: penar [pe-nar], piele
[pĭe-le];
2) semivocală: deal [dĕal];
3) semivocală i: ea [ĭa];
4) diftong ie: el [ĭel], eşti [ĭeşti];
5) componentă ie în triftong: ei [ĭeĭ].
! Pentru valorile 3, 4,5 ale literei „e”, a se vedea şi Principiul etimologic din subcap.
6.4. Principiile sistemului ortografic actual al limbii române (UI. 6).
40
„i”
1) vocală plenisonă sau componentă vocalică a unui diftong/triftong: chitară [k’i-ta-rə],
vişiniu [vi-şi-niŭ];
2) semivocală: miel [mĭel];
3) vocală scurtă (asurzită, desonorizată, afonizată, şoptită etc.) silabică: miniştri [mi-niş-trị];
4) vocală scurtă (asurzită, desonorizată, afonizată, şoptită etc.) nesilabică2: se realizează, de
regulă, la finală de cuvânt după anumite consoane (cf.: hoţi [hoţi], peşti [peşti], stupi [stupi],
lupi [lupi] etc.), dar şi în interior, la cuvintele compuse lexicale, având un component care
se termină într-un astfel de sunet (de ex., oricare [ori-ka-re]).
! După consoanele africate [č, ğ] şi după consoanele palatale [k’, g’], literele „e, i” nu
se realizează niciodată ca semivocale: fie sunt vocale plenisone (dacă nu există altă
vocală plenisonă în silaba care conţine una dintre consoanele menţionate), fie nu au
valoare fonetică (invers, dacă există o vocală plenisonă în silaba respectivă), în acest
ultim caz numindu-se litere auxiliare. Vezi mai jos exemple.
Exemple:
􀂙 cerere [če-re-re] /vs/ ceară [ča-rə]; cină [či-nə] /vs/ ciorbă [čor-bə]
􀂙 gem [ğem] /vs/ geană [ğa-nə]; gintă [ğin-tə] /vs/ giulgiu [ğul-ğu]
􀂙 chem [k’em] /vs/ cheamă [k’a-mə]; chin [k’in] /vs/ chior [k’or]
􀂙 ghem [g’em] /vs/ gheară [g’arə]; ghindă [g’in-də] /vs/ ghiozdan [g’oz-dan]
Identificaţi valoarea fonetică a literelor „e, i” din cuvintele: cerc, ceaslov, circ,
ciorap, ger, geam, giruetă, giuvaier, chenar, cheală, chist, chiar, ghepard,
gheată, ghimbir, ghiol.
5.4. Convenţii grafematice de transcriere fonetică pentru limba română
Pe parcursul materiei înfăţişate până acum, am folosit deja notaţiile fonetice. Pentru
vocalele limbii române nu se folosesc alte grafeme decât cele din scrierea alfabetică pentru
transcrierea fonetică. Excepţie face litera „ă” care se transcrie fonetic [ə]. Valoarea de vocală
scurtă (asurzită) a literei „i” se noteză prin [i], adică la umărul consoanei precedente, ca în
[peşti], de exemplu (se mai foloseşte şi notaţia [ĭ], dar, în acest material, din motivele arătate,
41
o folosim cu valoarea de semivocală).
Mai jos, sunt sistematizate toate grafemele necesare transcrierii fonetice a diverselor
valori ale literelor corespunzând unei/unor consoane.
CONVENŢII DE TRANSCRIERE FONETICĂ PENTRU CONSOANELE CARE
„ÎNCALCĂ” RAPORTUL LITERĂ/SUNET DE 1/1
[k] = c: cană [ka-nə]
k (– e, i): kaliu [ka-lĭu]
qu (– e, i): quasar [kŭa-sar]
[č] = c + e, i: cer [čer], ceară [ča-rə], cină [či-nə], ciorbă [čor-bə]
[ğ] = g + e, i: gem [ğem], geană [ğa-nə], gintă [ğin-tə], giulgiu [ğul-ğu]
[k’] = ch + e, i: chem [k’em], cheamă [k’a-mə], chin [k’in], chior [k’or]
k + e, i: kenian [k’e-ni-an], kilogram [k’i-lo-gram], kaki [ka-k’i]
qu + e, i: Quebec [k’e-bek], Quito [k’i-to]
[g’] = gh + e, i: ghem [g’em], gheară [g’arə], ghindă [g’in-də], ghiol [g’ol]
[ks] = cs: cocs [koks], micsandră [mik-san-drə]
x: axă [a-ksə], textual [teks-tu-al]
[gz] = gz: zigzag [zig-zag]
x*: examen [e-gza-men], auxiliar [a-u-gzi-li-ar]
[v] = v: vatră [va-trə]
w**: watt [vat]
* A se vedea şi materialul Valorile fonetice ale literei x. Scrierea cu x, cs (ks, cks), gz (cz) din Anexa 2
** Litera „w” se realizează şi prin diftongul [uĭ] (ca în weekend, [uĭ-k’end]. La fel, litera „y” se
realizează fie ca semivocală (yoga, [ĭoga]), fie ca vocală (dandy, [dendi]).
42
5.5. Transcrierea fonetică – mijloc de recunoaştere corectă a grupurilor
vocalice/consonantice
S-a văzut deja că transcrierea fonetică evidenţiază şi ajută la depistarea corectă a
diftongilor, triftongilor, hiaturilor sau la precizarea valorii unor consoane. Vom ilustra în
exemplele de mai jos astfel de situaţii.
! Transcrierea fonetică a cuvintelor evidenţiază mai clar şi mai rapid diversele situaţii
mai dificile, referitoare la raportul literă/sunet, dacă se face concomitent şi
despărţirea în silabe a cuvântului respectiv.
Exemple
􀂙 În cuvântul ciocan, transcrierea fonetică şi despărţirea în silabe arată clar că
nu există diftong: [čo-kan].
􀂙 În cuvântul chioară, transcrierea fonetică şi despărţirea în silabe arată clar că
nu există triftong, ci doar diftong: [k’ŏa-rə].
􀂙 În cuvântul mahalagioaică, transcrierea fonetică şi despărţirea în silabe arată
clar că nu există doi diftongi, ci doar un triftong: [ma-ha-la-ğŏaĭ-kə];
􀂙 Transcrierea fonetică pentru următoarele perechi evidenţiază mai multe
aspecte legate de relaţia dintre scrierea alfabetică şi materialul sonor
corespondent:
􀀹 cai (pl., neart.) → [kaĭ] şi caii (pl., art.) → [ka-i] (şi nu [ka-iĭ], deoarece
apar doi „i” în scrierea alfabetică din raţiuni morfologice: i1 – desinenţă de
plural, i2 – articol hotărât, propriu-zis şi enclitic; din punct de vedere sonor
însă nu există diftong [iĭ] în caii, ci se articulează şi se aude un singur [i]
plin);
􀀹 o situaţie asemănătoare cu cea de mai sus este următoarea:
o sfinx (sg., neart.) → [sfinks];
o sfincşi (pl., neart.) → [sfinkşi] (i-ul final, desinenţă de plural în plan
morfologic, se realizează fonetic ca vocală scurtă nesilabică);
o sfincşii (pl., art.) → [sfink-şi] (şi nu [sfink-şiĭ], căci i1 – desinenţă de
plural din punct de vedere morfologic şi vocală scurtă nesilabică din
punct de vedere fonetic, iar i2 – articol hotărât, propriu-zis şi enclitic,
morfologic, şi vocală plenisonă, din punct de vedere fonetic; deci nu
există diftong [iĭ] în sfincşii, ci se articulează şi se aude un singur [i]
plin);
43
􀀹 cuvinte precum geamgiu, geamgii, geamgiii se transcriu fonetic astfel:
o geamgiu (sg., neart.) → [ğam-ğiŭ] (pentru că litera i, care face parte din
radicalul cuvântului, se realizează ca vocală în silaba [-ğiŭ], iar u ca
semivocală în diftong cu [i] – vezi proba duratei);
o geamgii (pl., neart.) → [ğam-ğiĭ] (pentru că litera i1, care face parte din
radicalul cuvântului, se realizează ca vocală în silaba [-ğiĭ], iar i2 ca
semivocală în diftong cu primul [i] – vezi proba duratei);
o geamgiii (pl., art.) → [ğam-ğiĭ-i] (pentru că litera i1, care face parte din
radicalul cuvântului, se realizează ca vocală în silaba [-ğiĭ], i2 ca
semivocală în diftong cu primul [i] – vezi proba duratei, iar i3, art. hot.
pr.-zis şi encl. la nivel morfologic, se realizează ca vocală plenisonă care
constituie o silabă nouă).
Să ne reamintim…
􀂾 limba română este preponderent fonetică;
􀂾 există câteva situaţii în care, pentru redarea anumitor sunete, se recurge în
scrierea alfabetică la combinaţii de litere;
􀂾 există câteva situaţii în care unei aceleiaşi litere îi corespund mai multe valori
fonetice (i → [i, ĭ, ị, i]; x → [ks, gz]; w → [v, uĭ] etc.).
5.6. Rezumat
Unitatea de învăţare 5 prezintă sistemele vocalic şi consonantic ale limbii
române din perspectiva raportului literă/sunet. Se descriu şi se exemplifică:
valorile fonetice ale literelor „e, i” şi notaţiile fonetice asociate, convenţiile de
transcriere fonetică pentru toate sunetele limbii române, pentru care raportul
literă/sunet nu este de 1/1. De asemenea, se demonstrează eficacitatea aplicării
transcrierii fonetice pentru recunoaşterea diverselor grupuri monofematice
vocalice şi grupuri consonantice ale limbii române.
5.7. Test de autoevaluare (vezi rezolvarea în Anexa 1)
Transcrieţi fonetic următoarele cuvinte despărţindu-le în silabe, încercuind
diftongii şi triftongii şi subliniind hiaturile: chiuit, gheaţă, ghiocel, ghiocei,
ghioceii, tinichigiu, tinichigii, tinichigiii, asociaţie, ghioagă, geologie, cochilii,
vergeaua, accepţie, gioarsă, chiulangioaică, aghiotant, leorpăi, jgheaburi,
papuci, unghiuri, unchiaş, unchiaşi, unchiaşii, ţârâieli, accesoriu, giuvaiergiu,
cafegioaică, chercheliţi, ghionoaie, ciur, maci, macii, unchi, unchii, unghie,
unghii, unghiuţă, chioşcuri, mărgea, auxiliari, extracţie, străchioară.
44
Unitatea de învăţare 6. ORTOEPIA, ORTOGRAFIA ŞI
SILABAŢIA
Cuprins
6.1. Introducere……………………………………………………………………………………………………44
6.2. Obiectivele unităţii de învăţare………………………………………………………………………..44
6.3. Accentul, specificul accentuării în limba română……………………………………………… 45
6.4. Principiile sistemului ortografic actual al limbii române…………………………………… 48
6.5. Principiile silabaţiei în limba română……………………………………………………………… 50
6.6. Rezumat………………………………………………………………………………………………………..53
6.7. Test de autoevaluare……………………………………………………………………………………… 53
6.1. Introducere
Unitatea de învăţare 6 prezintă, într-un prim subcapitol, problemele
fundamentale legate de accent şi sintetizează toate aspectele specificităţii
accentuării în limba română. În următorul subcapitol se înfăţişează, se
explicitează şi exemplifică toate principiile sistemului ortografic în vigoare al
limbii române, lămurindu-se şi unele probleme legate de ortoepie. În final, se
prezintă şi exemplifică principiile silabaţiei în limba română.
6.2. Obiectivele unităţii de învăţare 6
După parcurgerea unităţii de învăţare, studenţii vor fi capabili:
- să identifice tipul de accent, conform diverselor criterii de clasificare, cu
aplicaţie la limba română;
- să aplice corect principiile sistemului ortografic actual al limbii române;
- să despartă corect cuvintele limbii române, în conformitate cu normele în
vigoare privitoare la silabaţie.
Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2½ h.
45
6.3. Accentul, specificul accentuării în limba română
DEFINIŢIE GENERALĂ
Accentul reprezintă pronunţarea mai intensă sau pe un ton mai înalt a unei silabe
dintr-un cuvânt sau a unui cuvânt dintr-un grup sintactic (sintagmă, propoziţie,
frază); în fonologie este unitate suprasegmentală intensivă.
Pentru tipologia accentului se au în vedere mai multe criterii: unitatea în care
funcţionează, natura trăsăturii fonetico-fonologice implicate, poziţia ocupată în cuvânt sau în
grupul sintactic, poziţia în cuvânt raportată la silabaţie.
1. După unitatea în cadrul căreia funcţionează, accentul poate fi:
i) accent al cuvântului (strádă, mérgem);
ii) accent sintactic (de grup, al frazei) – acest accent poate fi, la rândul lui:
a) logic (intelectual), când reliefează o unitate considerată esenţială pentru
înţelegerea conţinutului (Am văzut-o pe María [= nu pe Ioana]);
b) afectiv (emoţional, emfatic), când reliefează o stare emoţională sau o atitudine
subiectivă (Nú m-ai aşteptat [nemulţumire, reproş]).
2. După natură distingem:
i) accent de intensitate (dinamic, expirator) – dependent de amplitutidinea sunetelor,
condiţionată de energia articulării acestora (română, maghiară, franceză, italiană,
germană, engleză, rusă etc.); există mai multe grade de intensitate – cuvintele
polisilabice, derivate sau compuse au, de regulă, pe lângă un accent principal (forte) şi
unul sau chiar două accente secundare (slabe): bùnătáte, sùpermagazín, trànsoceánic,
ràdiotèleviziúne etc.;
ii) accent muzical (tonic) – dependent de frecvenţa sunetelor (greacă veche, latină
clasică, japoneză, coreeană etc.); poate fi ascuţit, grav, circumflex (după
ridicarea/coborârea/ridicarea şi coborârea tonului în interiorul silabei accentuate)
sau/şi cantitativ (temporal), după unii specialişti; accentul de intensitate şi cel muzical
nu se exclud reciproc, dar nici nu sunt interdependente.
46
3. După poziţie există:
i) accent fix – locul fiind condiţionat fonetic sau morfosintactic (franceză, maghiară,
cehă, polonă, turcă etc.);
ii) accent liber – locul este variabil (română, italiană, rusă, engleză etc.), dar, în funcţie
de comportamentul în cursul flexiunii, acest tip de accent poate fi:
a) stabil – dacă îşi menţine locul din forma de bază în întreaga paradigmă – cum se
întâmplă, de regulă, în română în flexiunea nominală, existând doar câteva excepţii
la unele cuvinte din fondul latin moştenit [sóră – suróri, nóră – nuróri ş.a.] şi la
substantivele neologice terminate în -o [rádio – radióuri, zéro – zeróuri ş.a.];
b) mobil – dacă îşi schimbă locul în raport cu forma de bază, cum se întâmplă, de
regulă, în română în flexiunea verbală: cf. cấntă – indicativ prezent, cântắ –
perfect simplu, cântám – imperfect.
4. După poziţia în cuvânt a silabei accentuate:
i) oxiton – pe ultima silabă (ca-feá, pi-tíc, ci-tít);
ii) paroxiton – pe penultima silabă (ma-şí-nă, vă-zú-se);
iii) proparoxiton – pe antepenultima silabă (má-ză-re, con-trí-bu-ie); la cuvintele
polisilabice este posibilă accentuarea şi pe a patra sau a cincea silabă de la sfârşitul
cuvântului (pré-pe-li-ţă, nó-uă-spre-ze-ce).
Adăugaţi câte un exemplu pentru fiecare tip de accent din clasificările de mai
sus.
! Variante accentuale: în limbile cu accent liber, există posibilitatea accentuării diferite
a aceluiaşi cuvânt. În exemplele de mai jos ilustrăm tipurile de variante accentuale.
Exemple
􀂙 variante literare (libere): profésor / profesór, íntim / intím etc.;
􀂙 variante neliterare: neacceptate de normele în vigoare, de ex., únic / uníc,
prevedére / prevédere etc. – a doua formă fiind cea greşită;
􀂙 variante neliterare, dar cu caracter regional: bolnáv / bólnav, duşmán /
dúşman, jiláv / jílav etc. – a doua formă fiind cea regională.
47
! A nu se confunda variantele accentuale cu omografele (cuvinte care se scriu la
fel, dar se diferenţiază ca sens după accent): copíi [pl. pentru „băiat sau fată în
primii ani ai vieţii (până la adolescenţă)”] – cópii [„reproduceri, transcrieri”], áfin
[„arbust”] – afín [„rudă prin alianţă”], vestibúl [„hol”] – vestíbul [„canal auditiv”]
etc.
Găsiţi – eventual, consultând DOOM-ul în vigoare – şi alte exemple de
omografe.
Diversele tipuri de accent îndeplinesc anumite funcţii:
a) culminativă – de punere în evidenţă a unei anumite silabe (accentul cuvântului);
b) expresivă – de reliefare a unei unităţi semnificative (accentul sintactic);
c) demarcativă – de delimitare a cuvintelor dintr-un enunţ (accentul fix);
d) distinctivă – de diferenţiere morfologică (cấntă – cântắ) sau semantică (copíi – cópii) a
cuvintelor formate din aceleaşi sunete.
Să ne reamintim…
În limba română, accentul de cuvânt este:
􀂾 de intensitate, liber (stabil sau mobil);
􀂾 oxiton, paroxiton, proparoxiton – în funcţie de extensia radicalului; de
regulă, oxiton – la cuvintele scurte (uneori, şi la cuvinte mai lungi: cf.
proparoxitón), paroxiton sau proparoxiton (la polisilabice);
􀂾 uneori, realizat în variante literare / nonliterare (fiind liber);
􀂾 uneori, diferenţiator la nivel morfologic sau semantic.
Cuvintele împrumutate din alte limbi decât latina îşi păstrează, de regulă,
accentul din limba bază [cf. áfin (< mgh.), sarmá (< tc.), vatmán (< engl.) etc.],
însă, în funcţie de filiera, vechimea, frecvenţa utilizării cuvântului şi repartiţia lui
la cât mai multe şi diverse categorii de vorbitori, accentul se poate muta [cf.
avaríe (< fr.) > avárie (după DOOM 2)] sau poate dezvolta variante accentuale
[cf. tráfic (var. nouă, acceptată de DOOM 2) şi trafíc (varianta etimologică < fr.
trafique)].
48
6.4. Principiile sistemului ortografic actual al limbii române
Orice limbă literară (standard) are la bază un sistem ortografic. Acesta se întemeiază pe
câteva principii, cărora li se subordonează un set de norme ortografice (de scriere corectă)
aflate într-o relaţie de interdependenţă cu normele ortoepice (de pronunţie corectă).
1. Principiul fonetic (criteriul fundamental) – 1 literă/1 sunet: pom [pom].
2. Principiul silabic – se referă la situaţia în care anumite litere (c, g) au valori fonetice
diferite în contexte grafice diferite: velara [k] în carte [kar-te], dar africata [č] în cină [činə]
sau palatala [k’] în chema [k’e-ma] ş.a.m.d.
3. Principiul etimologic (istorico-tradiţional) – impune norma de scriere parţială sau
integrală a unor cuvinte ca în limba bază. Astfel, cuvinte vechi (din fondul latin moştenit),
precum toate pronumele personale şi toate formele verbului a fi păstrează în scriere la
iniţială litera „e” etimologică, dar se pronunţă [ĭe]: eu [ĭeŭ], el [ĭel] etc; eşti [ĭeşti], este
[ĭeste], erau [ĭeraŭ] etc. Aceluiaşi principiu i se subordonează unele neologisme (care nu
sunt folosite frecvent, nu au intrat în limbajul unor categorii diverse de vorbitori sau sunt
chiar specializate): quasar [kŭasar], watt [vat] etc. Unele suportă adaptări parţiale:
stewardesă [stĭuardesə] < engl. stewardess ş.a.
4. Principiul morfologic – se aplică la cuvintele în scrierea cărora se ţine seama de structura
lor internă şi de caracteristicile lor flexionare. Acest principiu reglementează scrierea cu
„e” sau cu „i” după „ch”, „gh”. Vorbitorii nonnativi de română (dar şi copiii de vârstă
şcolară mică) au adesea dificultăţi în ortografierea cuvintelor care conţin grupurile
menţionate. Transcrierea fonetică îi ajută să pronunţe corect [g’arə], [g’aţə], [g’aur],
[k’amə], [k’ar], dar, când trebuie să scrie, oscilează între scrierea cu „e” şi, respectiv, cea
cu „i” după „ch”, „gh”. Aplicarea regulii decide ortografierea în asemenea cazuri.
REGULĂ
Se scrie „e” după „ch”/„gh” dacă se înregistrează alternanţa vocalică [a/e] în flexiunea
cuvântului sau în vreuna din formele familiei lexicale din care face parte; în situaţia
inversă, se scrie „i” după aceste grupuri de litere.
49
Aşadar,
gheară [g’arə] / gherui [g’erui] ghiaur* [g’aur] / ghiauri [g’auri]
gheaţă [g’aţə] / gheţuri [g’eţuri] / îngheţa [îng’eţa] dar chiar** [k’ar]
cheamă [k’amə] / chemare [k’emare]
* cuvânt fără putere derivativă mare (familie lexicală săracă)
** adverb, parte neflexibilă de vorbire
5. Sintactic – se referă la delimitarea în scris a cuvintelor în conformitate cu statutul lor
lexico-gramatical şi cu sensul exprimat; cf. (1) niciodată / (2) nici odată / (3) nicio dată /
(4) nici o dată:
(1) Niciodată nu va mai fi la fel. (adv. de timp)
(2) Nici odată [„cândva”] nu a înţeles ce nu înţelege nici acum. (adv. de negaţie + adv. de
timp)
(3) Nicio* dată din cele propuse pentru plecare nu le-a convenit. (adj. pron. negativ +
subst.)
(4) Poţi să îi explici cât vrei: nu va face asta nici o dată, nici de două ori… (adv. de negaţie
+ numeral adverbial)
* Conform DOOM-ului în vigoare, pronumele şi adjectivele pronominale niciun, nicio
etc. se scriu legat.
6. Simbolic – se referă la grafia dublă, cu majusculă/minusculă la iniţială, a unor cuvinte, în
funcţie de statutul lor de nume proprii sau comune şi/sau de valoarea specială, diferită de
cea curentă, pe care o primesc într-un anume context. De exemplu,
(1) Podgoria Murfatlar este renumită. / A cumpărat un murfatlar.
subst. propriu subst. comun (obţinut prin elipsă şi articulare)
(2) Iar a lăsat poarta deschisă. / Domnitorii au plătit bir la Poartă sute de ani.
subst. comun subst. propriu („reşedinţa, curtea sultanului
sau a unui paşă; Imperiul Otoman”)
50
! În 1965 s-a stabilit utilizarea literei â pentru cuvintele din familia numelui etnic
român (marcându-se astfel grafic originea, vezi lat. romanus), iar în 1993 s-a decis
revenirea la grafia tradiţională cu â în interiorul cuvintelor şi cu u în formele sunt,
suntem, sunteţi.
Găsiţi şi alte exemple la care se aplică principiile enunţate în acest subcapitol.
Să ne reamintim…
􀂾 orice limbă literară se întemeiază pe un sistem ortografic, statuat în baza unor
principii;
􀂾 principiilor de la baza unui sistem ortografic li se subordonează norme
ortografice şi/sau ortoepice;
􀂾 normele limbii literare se modifică în timp înregistrând aspectele dinamicii
limbii respective şi reglementând aspectul cult al acesteia pentru o anumită
perioadă.
6.5. Principiile silabaţiei în limba română
DEFINIŢIE
Silabaţia (sau despărţirea în silabe) reprezintă descompunerea cuvintelor conform
structurii lor silabice. Silabaţia se face după principiul fonetic şi se face în scopul
despărţirii cuvintelor la capăt de rând sau pentru pronunţarea sacadată. În unele
situaţii (vezi mai jos), cuvintele se despart la capăt de rând în conformitate cu
principiul morfolexical (care respectă structura formativă a cuvintelor).
Se impune, aşadar, definirea silabei:
DEFINIŢIE
Silaba este cea mai mică tranşă sonoră, articulată cu un singur efort expirator,
susceptibilă de a purta un accent şi numai unul, al cărei element constitutiv
obligatoriu este vocala, consoana (consoanele)/semivocala (semivocalele) reprezentând
elementul facultativ.
51
În cele ce urmează vor fi prezentate regulile subordonate celor două principii de silabaţie
ale limbii române. Facem menţiunea (detaliată mai jos), că, după noul DOOM, principiul
fonetic a fost extins şi la cuvintele care se despărţeau anterior în conformitate cu principiul
morfolexical, acest din urmă principiu fiind aplicat cu unele restricţii faţă de vechiul DOOM.
1. REGULILE SILABAŢIEI FONETICE
Principiului fonetic de silabaţie i se subordonează un set de reguli care se pot formaliza
astfel (unde V – vocală, S – semivocală, C – consoană):
• V-V: a-er, po-et, stră-in
• V-SV/SSV/SVS: do-uă, ba-ie; tă-ioa-să; ră-zu-iai
• SV-SV: nea-ua
• V/VS-C(inclusiv x, qu)V/SV: mă-gar, oi-nă, voi-nic, ta-xi, se-quo-ia, a-sea-ră
• V/VSC-C(CC)V: păs-tra, trais-tă, mais-tru
• VS/SVS-CV: pâi-ne, le-oai-că
• VC-C(C)V/SV/VS/SVS: cer-ne, prin-tre, cer-nea-lă, târ-ziu, sâr-boai-că
Excepţii:
• V-C1C2V, unde C1 = b, c, d, f, g, h, p, t, v, k, w, iar C2 = l sau r: ca-blu, co-dru, chi-hlimbar,
do-vleac etc. (dar: mij-loc, om-le-tă, bur-lac etc.)
• grupurile lpt, mpt, mpţ, ncş, nct, ncţ, rct, rtf se despart după a doua consoană: sculp-tor,
somp-tu-os, re-demp-ţi-u-ne, sfinc-şii, punc-tu-al, func-ţi-e, arc-tic, jert-fă etc.
• grupurile de trei consoane, în care primele două reprezintă o consoană dublă sau un
sunet unic, se despart după a doua consoană: watt-me-tru, tech-ne-ţiu
• cuvintele care sunt formate cu sufixul -nic, detaşează în silabaţie acest sufix, indiferent
de numărul de consoane care îl preced: vârst-nic (această situaţie comportă şi un aspect
morfolexical, vezi mai jos, la regulile subordonate acestui principiu)
• grupurile de cinci consoane se despart după primele două: opt-spre-ze-ce, ang-strom
! NU se recomandă despărţirea la capăt de rând în aşa fel încât să rezulte silabe
corespunzând unor cuvinte/vocabule cu conotaţii vulgare (capsulă, curcubeu etc.).
52
! NU se despart la capăt de rând cuvintele care se scriu cu cratimă în aşa fel încât
cratima cu valoare morfolexicală să coincidă cu cea care marchează silabaţia. Aceste
cuvinte se despart după criteriul morfolexical (vezi mai jos): într-u-//na (nu într-
//una).
! NU se recomandă despărţirea la capăt de rând a numelor proprii (abreviate
parţial/integral după iniţială sau nu) nici cu cratimă, nici fără: B. P. Hasdeu (deci nu:
B. P. Has-//deu, B.//P. Hasdeu etc.). De asemenea, nu se despart la capăt de rând
abreviatele după iniţială (compusele prin abreviere parţială sau integrală: ONU,
SANEPID, ROMTELECOM etc.).
2. REGULILE SILABAŢIEI MORFOLEXICALE
Principiul morfolexical se aplică la (1) cuvintele derivate cu prefixe, la (2) derivatele cu
tema terminată în grup consonantic şi cu un sufix cu iniţială consonantică (vezi şi mai sus,
cuvintele cu suf. -nic) şi la (3) compuse, inclusiv cu prefixoide şi/sau sufixoide.
Exemple
􀂙 (1) de-struc-tu-ra, in-a-li-e-na-bil
􀂙 (2) sa-vant-lâc (familiar – „erudiţie, lucru cu aspect erudit”, peiorativ –
„preţiozitate, lucru pseudoştiinţific”)
􀂙 (3) de-spre, strat-o-sfe-ră, mon-o-clu
În esenţă, în conformitate cu acest principiu, nu trebuie afectată baza cuvântului
derivat/compus la iniţială sau la finală. De aceea, infixele (afixele de legătură) se plasează în
silabă cu afixul (nu cu baza) sau poate face silabă singur dacă este/conţine o vocală: an-is-toric,
colţ-ur-os.
! Despărţirea în silabe în conformitate cu acest principiu are caracter cult, deci nu era
obligatorie nici înainte de apariţia DOOM-ului din 2005. DOOM-ul în vigoare
aproape absolutizează însă principiul fonetic şi recomandă ca primă silabaţie pe cea
fonetică la toate cuvintele, aşadar şi la cele pentru care norma anterioară o
recomanda pe cea morfolexicală, conformă cu structura formativă a cuvintelor: pan53
o-ra-mă (DOOM 1) /vs/ pa-no-ra-mă/pan-o-ra-mă (DOOM 2), in-e-gal (DOOM 1)
/vs/ i-ne-gal/in-e-gal (DOOM 2) etc. Mai mult decât atât, DOOM 2 elimină
despărţirea morfolexicală, acceptând-o doar pe cea fonetică, pentru cuvintele la care,
în urma silabaţiei morfolexicale, s-ar înregistra silabe greu de pronunţat: centr-a-frican
(DOOM 1) /vs/ doar cen-tra-fri-can (DOOM 2).
Să ne reamintim…
􀂾 principiile silabaţiei în limba română sunt: principiul fonetic şi principiul
morfolexical – fiecărui principiu i se subordonează câte un set de reguli;
􀂾 DOOM-ul în vigoare (Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii
române din 2005, op. cit.) reglementează ca principiu unitar (valabil deci
pentru toate cuvintele) de silabaţie principiul fonetic, recunoscând însă (cu
unele restricţii) şi principiul morfolexical pentru cuvintele a căror structură
morfolexicală impune acest tip de silabaţie.
6.6. Rezumat
Unitatea de învăţare 6 prezintă: problemele fundamentale legate de accent, cu
sintetizarea tuturor aspectelor legate de specificitatea accentuării în limba
română; principiile sistemului ortografic în vigoare al limbii române, explicate şi
exemplificate; principiile silabaţiei în limba română, cu toate regulile asociate,
explicate şi exemplificate.
6.7. Test de autoevaluare (vezi rezolvarea în Anexa 1)
Răspundeţi cerinţelor:
1. Accentul este oxiton în toate cuvintele din seria:
a) hain, foileton, şugubeaţă, zilier;
b) agresor, văzduh, murdar, rotocol;
c) pandantiv, macara, bălmăjeală, inox.
2. Accentul este paroxiton în toate cuvintele din seria:
a) posibilitate, transmisibil, muieratic;
b) placardă, profitabil, muschetar;
c) năframă, nuga, neaoş.
3. Accentul este proparoxiton în toate cuvintele din seria:
a) magnitudine, butelie, opoziţie;
b) papiotă, prepeliţă, balcanică;
c) huliganic, acvilă, ianuarie.
4. Accentul diferenţiază semantic toate cuvintele din seria:
54
a) ţárină/ţarínă, háină/haínă, sátiră/satíră;
b) fíle/filé, mozáic/mozaíc, ántic/antíc;
c) típic/tipíc, áfin/afín, apéndice/apendíce.
5. Sunt accentuate corect toate cuvintele din seria:
a) anáfură, ferígă, compánie;
b) companíe, félceriţă, fírav;
c) avárie, tráfic, radár.
6. Sunt corecte ambele forme din seria:
a) véveriţă/veveríţă, fúrie/furíe, ínox/inóx;
b) ónix/oníx, tráfic/trafíc, edítor/editór;
c) acatíst/acátist, antíc/ántic, penúrie/penuríe.
7. Sunt scrise corect toate cuvintele din seria:
a) cheamă, chiabur, aghiasmă, chiag;
b) cheală, schiaună, gheată, gheară;
c) îngheaţă, îngenunchea, chiasm, aghioase.
8. Seria cu toate formele grafice greşite este:
a) marfar, motto, maieu, magazioner, zilier;
b) măcieş, machieuză, herculean, mediteranean;
c) marşalier, ierbicid, îngurgita, inoportuna.
9. Indicaţi seria cu toate formele grafice corecte, aparţinând limbii române,
corespunzătoare pronunţiilor [meniğment, biznis, copiraĭt, densing, pazl,
stĭuardesə]:
a) menegement, bussiness, puzzel, copywrite, dencing, stewardesse;
b) management, business, copyright, dancing, puzzle, stewardesă;
c) manegement, bussines, copy-right, dansing, pazzle, stewardese.
10. Prima formă este corectă în ambele cupluri din seria:
a) jurisconsult/juristconsult, filigran/filigram;
b) comfort/confort, bomfaier/bonfaier;
c) repercursiune/repercusiune, excortă/escortă.
11. Prima formă este greşită în ambele cupluri din seria:
a) petrifica/pietrifica, delincvent/delicvent;
b) preşedenţie/preşedinţie, oprobiu/oprobriu;
c) prerie/preerie, anticameră/antecameră.
12. Sunt corecte toate formele grafice din seria:
a) egzemă, mixandră, fucsină, expresso, stix, comics, sconx, linx, asterix;
b) exemă, migzandră, fuxină, esspreso, stiks, comix, sconcs, lincs, asterisc;
c) eczemă, micsandră, fucsină, espresso, sticks, comics, sconcs, linx, asterisc.
13. Se află numai cuvinte care se pot despărţi şi după principiul morfolexical în
55
seria:
a) panamerican, hipoglicemic, hiperventilat, supraproducţie;
b) hipofag, relaxa, stereoscopie, ionosferă;
c) anticomunist, geopolitic, anost, contrapagină.
14. Sunt despărţite corect toate cuvintele din seria:
a) pa-li-a-tiv, o-le-a-gi-nos, bal-ne-o-cli-ma-te-ric, plu-to-ni-er;
b) pa-lia-tiv, o-lea-gi-nos, bal-neo-cli-ma-te-ric, plu-to-nier;
c) pa-li-a-tiv, o-lea-gi-nos, bal-ne-o-cli-ma-te-ric, plu-to-nier.
15. Sunt despărţite corect toate cuvintele din seria:
a) ba-ca-lau-reat, des-cu-a-ma, în-dea-juns, al-tun-de-va;
b) ba-ca-la-u-reat, de-scu-a-ma, în-de-a-juns, alt-un-de-va;
c) ba-ca-la-u-re-at, des-cua-ma, în-dea-juns, alt-un-de-va.
56
Unitatea de învăţare 7. ELEMENTE DE FONOLOGIE
Cuprins
7.1. Introducere……………………………………………………………………………………………………56
7.2. Obiectivele unităţii de învăţare………………………………………………………………………..56
7.3. Obiectul de studiu, obiectivele şi domeniul de cercetare proprii fonologiei. Semnul
lingvistic………………………………………………………………………………………………………
57
7.4. Relaţii şi corelaţii. Proba comutării şi tipurile de distribuţie……………………………….63
7.5. Segmentarea. Trăsăturile distinctive fonologice……………………………………………….. 67
7.6. Unităţi segmentale şi suprasegmentale……………………………………………………………..70
7.7. Rezumat………………………………………………………………………………………………………..71
7.8. Test de autoevaluare……………………………………………………………………………………… 71
7.9. Tema de control nr. 1……………………………………………………………………………………..72
7.1. Introducere
Unitatea de învăţare 7 prezintă, într-o primă secţiune, noţiunile fundamentale în
studiul fonologiei, subliniindu-se totodată obiectivele acestei discipline
lingvistice şi reluându-se aspecte definitorii pentru înţelegerea semnului lingvistic
din perspectiva domeniului înfăţişat. În continuare, se descriu relaţiile existente
între unităţile fonologice, proba comutării şi tipurile de distribuţie, necesare
inventarierii fonemelor unei limbi şi studierii raporturilor dintre acestea. De
asemenea, se prezintă metoda segmentării, aplicată în analiza fonologică, şi
unităţile segmentale şi suprasegmentale ale sistemului lingvistic.
Această unitate de învăţare conţine Tema de control nr. 1, condiţiile de rezolvare
şi predare fiind menţionate în caseta de titlu a acestei secţiuni.
7.2. Obiectivele unităţii de învăţare 7
După parcurgerea unităţii de învăţare, studenţii vor fi capabili:
- să distingă perspectiva studiului de tip fonologic de cea a studiului specific
foneticii;
- să identifice corect relaţiile existente între diversele unităţii fonologice;
- să aplice analiza fonologică prin utilizarea diverselor metode specifice
acesteia (proba comutării, a distribuţiei, a segmentării etc.);
- să înţeleagă distincţia segmental/suprasegmental.
Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 3 h.
57
7.3. Obiectul de studiu, obiectivele şi domeniul de cercetare proprii
fonologiei. Semnul lingvistic
• Obiectul de studiu, obiectivele şi domeniul de cercetare proprii fonologiei
DEFINIŢIE GENERALĂ
Fonologia este disciplină a macrolingvisticii (domeniul ştiinţelor limbii), al cărei obiect
de studiu este constituit de sunetele vorbirii din perspectivă funcţională.
Dacă preocupări fonetice au existat încă de la începuturile lingvisticii diacronice,
fonologia s-a constituit ca disciplină lingvistică distinctă în anii 30’ ai secolului XX.
Fundamentele teoretice (principii, metodologie, obiect, obiective, tipuri de analiză) au fost
prezentate prima oară în cadrul Congresului lingviştilor de la Haga (1928) de către lingvişti
reuniţi în gruparea cunoscută drept Cercul de la Praga (Roman Jakobson, Serghei Karcevsky,
Nikolai Sergheevici Trubeţkoi etc.). Un precursor al fonologiei a fost lingvistul rus Baudoin
de Courtenay, care şi-a susţinut convingerea că pe lingvist trebuie să-l preocupe sunetele
vorbirii nu numai prin realitatea, ci mai ales prin amprenta lor psihică.
În primele capitole ale cursului (UI 1. – 4.) am prezentat sunetele limbii române din punct
de vedere articulatoriu şi acustic, adică din perspectiva calităţii lor fizice. În acest capitol, vom
prezenta sunetele limbii române din perspectiva locului pe care îl ocupă în structura generală
a limbii, din perspectiva funcţiei lor lingvistice. S-a văzut încă din capitolele menţionate că
numărul de variante şi varietăţi sonore este teoretic nelimitat, datorită diferenţelor de
pronunţare între vorbitori şi chiar, în cazul aceluiaşi vorbitor, între momentele enunţării.
Aşadar, există totdeauna, în cadrul aceluiaşi sistem lingvistic, probabilitatea ca pentru un
acelaşi sunet să se înregistreze cazuri de variante şi varietăţi de pronunţare, după cum o
dovedesc exemplele de mai jos.
58
Exemple
􀂙 [e] din, de exemplu, tranşa sonoră [fel] poate fi pronunţat diferit de la un
vorbitor la altul, în funcţie de anatomia cavităţilor rezonatoare şi de timbrul
specific fiecărui vorbitor în parte;
􀂙 [e] din aceeaşi tranşă sonoră, [fel], poate fi pronunţată diferit de acelaşi
vorbitor în momente diferite, în funcţie de modificarea temporară a
caracteristicilor aparatului fonator al vorbitorului respectiv;
􀂙 [e] din [fel] este diferit de [e] din [fĭerbe], de exemplu; se va observa că [e]
din [fel] este mai deschis decât [e] care apare după iot (notat în acest material
[ĭ]) din [fĭerbe]; există deci şi o diferenţiere a sunetelor în funcţie de mediul
fonetic în care apare acesta.
Având în vedere exemplele de mai sus, reflectaţi asupra situaţiilor fonetice
următoare: [a] din [tak] – de la un vorbitor la altul şi de la un moment al vorbirii
la altul – şi, respectiv, [a] din [tak] /vs/ [a] din [tŏakə].
Urechea unui vorbitor obişnuit (şi, uneori, nici cea a unui specialist) nu sesizează cu
fidelitate toate aceste variante şi varietăţi, teoretic posibile, dar pot fi măsurate cu aparate
specializate. Este momentul aici să lămurim termenii variantă şi, respectiv, varietate sonoră.
Atât variantele, cât şi varietăţile sonore reprezintă elemente ale unui aceluiaşi fonem
(vezi mai jos definiţia), numite şi alofone (vezi mai jos definiţia). Toate intră în clasa de
unităţi echivalente (sau structural identice, vezi şi infra) ale unui fonem.
Diferenţa dintre variante şi varietăţi este următoarea:
i) variantele, numite şi variante combinatorii (sau poziţionale), sunt cele care reprezintă
pronunţii diferite datorate mediului fonetic în care apar (cf. ultimul exemplu din cele
de mai sus: [e] din [fel]/[e] din [fĭerbe], dar şi multe alte asemenea situaţii, cum se va
vedea în cele ce urmează, la descrierea distribuţiei complementare);
ii) varietăţile, numite şi variante libere (sau individuale), sunt cele care depind de actele
concrete de vorbire, adică diferenţe de pronunţare de la un vorbitor la altul sau, în
cazul aceluiaşi vorbitor, de la un moment al vorbirii la altul (cf. primele două exemple
din cele de mai sus).
59
Descrierea tuturor acestor sunete din punct de vedere fizic reprezintă unul dintre
obiectivele foneticii. Deoarece există un foarte mare număr de nuanţe fonetice, teoretic,
diferenţa dintre două sunete înlănţuite într-o tranşă sonoră nu este niciodată tranşantă. Între
două sunete distincte există o serie de nuanţe intermediare posibile care fac trecerea de la un
sunet la altul. Această zonă de trecere este gradată. Domeniul foneticii, substanţa fonetică a
limbii, este unul/una continuu/continuă. Investigarea din perspectiva domeniului fonologiei
necesită un decupaj, altfel spus, identificarea unui set de elemente invariante (inventarul
fonemeleor unei limbi, vezi şi infra, obiectivele fonologiei).
Pentru diferenţierea sunet/fonem şi, implicit, pentru a ajunge inductiv la definiţia
fonemului, recurgem la exemplele de mai jos.
Exemple:
􀂙 I. Se dau tranşele sonore [bankə]1 / [baŋkə]2 / [bãnkə]3 (T1, T2, T3,…, Tn).
Vom urmări sunetul [a] în fiecare din tranşele date.
Observaţia 1:
􀀹 [a]1 corespunde pronunţiei standard;
􀀹 [a]2 este mai deschis decât [a]1 (deci o diferenţă la nivelul aperturii),
deoarece se află în vecinătatea lui [ŋ] (consoană care corespunde unui [n]
pronunţat foarte velar, cu muşchiul lingual foarte retras şi aproape lipit de
palatul dur – pronunţie specifică graiului muntean);
􀀹 [a]3 corespunde unei pronunţii nazalizate (marcată la nivelul transcrierii
fonetice prin tilda [~]de deasupra sunetului nazalizat şi fiind provocată,
de exemplu, de o afecţiune temporară a căilor nazale).
Concluzia 1: [a]1, [a]2 şi [a]3 (şi, teoretic, până la [a]n) sunt pronunţii diferite
ale sunetului /a/.
Observaţia 2: deşi [a]1, [a]2 şi [a]3 (şi, teoretic, până la [a]n) sunt pronunţii
diferite ale sunetului /a/, ele nu antrenează modificări în privinţa
semnificaţiei – indiferent de pronunţia lui [a] în T1, T2, T3,…, Tn,
semnificaţia este aceeaşi, {bancă}, având definiţiile lexicografice cunoscute
(care comportă relaţii ominimice şi polisemnatice în acest caz).
60
Concluzia 2: dat fiind că, indiferent de pronunţie, semnificaţia tranşelor date
este aceeaşi, rezultă că sunetele [a]1, [a]2 şi [a]3 (şi, teoretic, până la [a]n)
funcţionează la fel, deci sunt sunete echivalente (sau structural identice,
aparţinând aceleiaţi clase de sunete, expresii sonore ale fonemului /a/).
􀂙 II. Nu la fel stau lucrurile, de exemplu, în cazul sunetelor [k], [b], [m] rostite
alternativ în aceeaşi poziţie, să zicem iniţială, în acelaşi context fonetic: cf.
[kal] / [bal] / [mal].
Observaţie: acestor tranşe sonore, diferenţiate după iniţială, li se asociază
semnificaţii diferite: {cal}, {bal}, {mal} – cu definiţiile lexicografice
corespunzătoare.
Concluzie: dat fiind că pronunţia, diferenţiată după sunetele aflate în poziţie
iniţială, modifică semnificaţia tranşelor date, rezultă că sunetele [k], [b] şi
[m] (dar şi altele care produc acelaşi efect, indiferent de poziţia în care
alternează) nu funcţionează la fel, deci sunt sunete nonechivalente (sau
structural diferite, aparţinând la clase diferite de sunete, expresii sonore ale
fonemelor /k/, /b/, /m/).
Având în vedere exemplele de mai sus, imaginaţi şi alte situaţii de evidenţiere a
sunetelor echivalente şi, respectiv, nonechivalente.
Aşadar, două sau mai multe sunete sunt echivalente (sau structural identice) atunci când
nu servesc niciodată la diferenţierea a două sau mai multe cuvinte (altfel spus, nu servesc la
transmiterea de semnificaţii distincte) şi, invers, sunt nonechivalente (sau structural diferite)
atunci când servesc la transmiterea de semnificaţii diferite.
În baza tuturor exemplelor date până în acest punct, se pot infera următoarele definiţii.
DEFINIŢIE
Fonemul este amprenta mentală a unei clase de variante şi varietăţi sonore (numite şi
alofone sau unităţi echivalente), având aceleaşi trăsături fonologice distinctive.
61
Se impun câteva precizări.
i) Fonemul este definit ca amprentă mentală a unei clase de sunete echivalente, deoarece el
nu poate fi pronunţat niciodată la fel (vezi diferenţa dintre pronunţiile indivizilor şi chiar
dintre cele ale aceluiaşi vorbitor de la un moment al vorbirii la altul).
ii) Fonemul funcţionează ca o invariantă definită de o clasă de variante (realizări ale
fonemului în practica vorbirii).
iii) În ciuda diferenţelor de pronunţie ale aceluiaşi fonem (relevante deci doar la nivel
fonetic), există clase de sunete echivalente, această identitate lingvistică la nivelul
funcţional al sunetelor putând fi stabilită cu ajutorul trăsăturilor distinctive.
iv) Inventarul fonematic (numărul finit de invariante sonore) al oricărei limbi se poate stabili,
aşadar, prin reducerea variantelor sonore în baza identificării unor trăsături fonologice
distinctive. Aceste trăsături fonologice se constituie, în teoria propusă de Roman
Jakobson, Gunnar Fant şi Morris Halle (în 1951), într-un ansamblu de douăsprezece
cupluri opoziţionale, considerate universalii ale limbajului de către autorii teoriei,
deoarece ar fi suficiente pentru a se face inventarul fonemelor oricărei limbi.
v) La începuturile fonologiei, fonemul era considerat unitatea minimală a domeniului. În
lumina noilor descoperiri, anume că fonemul este o matrice de trăsături distinctive,
problema a fost reconsiderată, trăsătura distinctivă fonologică este statuaă drept unitate
minimală a fonologiei.
Iată şi definiţia alofonelor.
DEFINIŢIE
Alofonele reprezintă totalitatea variantelor combinatorii (sau poziţionale, numite
simplu şi variante) şi a variantelor libere (sau individuale, numite simplu şi varietăţi)
care caracterizează un fonem.
În temeiul celor expuse în această secţiune, se pot formula obiectivele principale ale
fonologiei:
i) inventarierea claselor de sunete echivalente specifice unei limbi prin segmentarea
fluxului sonor continuu al vorbirii umane în unităţi indecompozabile în tranşe sonore mai
mici;
ii) definirea claselor şi a claselor de clase nu din punct de vedere fonetic, ci după criteriul
62
relaţiilor specifice pe care aceste clase le contractează (altfel spus, stabilirea identităţii sau
nonidentităţii funcţionale a unităţilor obţinute prin i));
iii) descrierea comportamentului elementelor inventarului de unităţi fonice invariante ale
unei limbi unele în raport cu celelalte în lanţul vorbirii.
Simplificând, se poate spune că fonologia studiază fonemele (şi tot ce implică acestea din
perspectiva funcţională a sunetelor vorbirii), pe când fonetica se ocupă de sunetele vorbirii (şi
de toate aspectele fizice pe care le comportă acestea în procesul comunicării).
• Semnul lingvistic
În încheierea acestui subcapitol, nu ne mai rămâne decât să reamintim un alt concept
central al lingvisticii moderne, semnul lingvistic, pentru a face legăturile necesare cu
domeniile foneticii şi fonologiei.
Semnul lingvistic – entitate biplană, conform definiţiei lui F. de Saussure – exprimă un
raport de interdependenţă între un semnificant (complex sonor) şi un semnificat (semnificaţie,
conţinut).
Ansamblul semnificanţilor (al expresiilor sonore) dintr-o limbă constituie planul
expresiei. Ansamblul semnificaţilor (al semnificaţiilor) dintr-o limbă constituie planul
conţinutului. În terminologia lingvistică, raportul de interdependenţă dintre expresie şi
conţinut poartă numele de funcţie-semn.
Să ne reamintim…
􀂾 obiectul de studiu al fonologiei este constituit de materialul sonor al limbilor
naturale date din perspectivă funcţională;
􀂾 fonemul este o matrice mentală de trăsături distinctive, care se realizează în
practica vorbirii de fiecare dată prin pronunţii mai mult sau mai puţin
diferite, dar echivalente din punct de vedere structural;
􀂾 fonologia are ca obiective principale: stabilirea inventarului fonemelor unei
limbi, identificarea claselor de sunete echivalente (structural identice) şi
studierea relaţiilor pe care le contractează fonemele între ele;
􀂾 studiul semnului lingvistic, ca expresie a reuniunii unui semnificant cu un
semnificat, este indisolubil legat de particularităţile raportului de
interdependenţă dintre planul expresiei şi planul conţinutului.
63
7.4. Relaţii şi corelaţii. Proba comutării şi tipurile de distribuţie
• Relaţii şi corelaţii
Într-un sistem lingvistic, doi termeni se pot afla în cel puţin unul dintre următoarele două
raporturi.
i) Raportul „şi… şi” (conjuncţie logică, raport formalizat a Λ b) – reprezintă coexistenţa în
timp sau în spaţiu a doi termeni a şi b, altfel spus, un raport dinamic de succesiune.
Exemplu
Elementele unui sistem lingvistic contractează în lanţul vorbirii astfel de
raporturi: în silaba [ta], de exemplu, [t] se află în relaţie cu [a] şi invers.
ii) raportul „sau… sau” (disjuncţie logică, raport formalizat a V b) – reprezintă excluderea
mutuală a doi termeni care contractează alternativ aceeaşi relaţie; cu alte cuvinte, acest
raport se instituie numai atunci când a este adevărat, iar b este fals, sau invers, dar
niciodată a şi b nu pot avea aceeaşi valoare concomitent, ci numai alternativ; acest tip de
raport se mai numeşte şi corelaţie.
Exemplu
În corelaţie se află, de exemplu, două consoane care pot preceda, în aceeaşi
silabă, aceeaşi vocală: [t] şi [s] pot preceda în aceeaşi silabă vocala [a], [ta] şi [sa]
fiind monosilabe în care poziţia imediat antevocalică poate fi ocupată de [t] sau
[s], dar numai alternativ.
Relaţiile şi corelaţiile pot fi de naturi diferite:
a) raport de interdependenţă (raport formalizat a ↔ b) – a presupune cu necesitate existenţa
lui b şi invers.
Exemplu
În raport de interdependenţă se află, de exemplu, categoriile genului şi numărului,
a căror prezenţă este implicată reciproc la părţile nominale în limba română.
64
b) raport de dependenţă (raport formalizat a → b) – se stabileşte ca relaţie de dependenţă
unilaterală între o constantă şi o variabilă; altfel spus, a îl presupune cu necesitate pe b,
dar nu şi invers.
Exemplu
În raport de dependenţă se află, de exemplu, o semivocală şi o vocală într-un
diftong/triftong, unde semivocala este elementul dependent, iar vocala cel
independent. La fel stau lucrurile între o consoană şi o vocală în ceea ce priveşte
constituirea unei silabe – consoana este variabila, deci elementul dependent, iar
vocala este constanta şi elementul independent (care nu are nevoie pentru a
constitui silabă de prezenţa unei consoane).
c) raport de constelaţie (raport formalizat a × b) – se stabileşte între două variabile, cu alte
cuvinte, a nu îl presupune cu necesitate pe b şi nici invers (dar nici nu se exclud).
Exemplu
În raport de constelaţie se află două sunete, de exemplu, [s] şi [t], care pot apărea,
consecutiv sau nu, în aceeaşi silabă ([stare, sat]), în silabe diferite ale aceleiaşi
tranşe sonore ([sate]) sau în tranşe sonore diferite ([sare, tare]).
Găsiţi şi alte exemple pentru ilustrarea raporturilor înfăţişate mai sus.
• Proba comutării şi tipurile de distribuţie
Comutarea şi cele trei tipuri de distribuţie, ca şi segmentarea (vezi infra) sunt probe şi
operaţii (în fond, tot raporturi) necesare stabilirii inventarului fonematic al unei limbi
(reducţia variantelor), dar şi studierii relaţiilor dintre elementele acestui inventar.
Comutarea este raportul existent între două unităţi care corelează atât în planul expresiei,
cât şi în cel al conţinutului. Altfel spus, unei diferenţe din planul expresiei îi corespunde una
în planul conţinutului.
Aşadar, unităţile aflate în raport de comutare sunt unităţi nonechivalente (structural
diferite), variante sonore ale unor foneme diferite (vezi şi supra, al doilea exemplu dat pentru
diferenţierea sunet/fonem). În această situaţie, spunem că acele două unităţi contractează
funcţii-semn diferite.
65
Invers, două unităţi care nu se află niciodată în raport de comutare într-o limbă sunt unităţi
echivalente (structural identice), variante sonore ale aceluiaşi fonem (vezi şi supra, primul
exemplu dat spre ilustrarea diferenţei sunet/fonem). În această situaţie, spunem că acele două
unităţi contractează aceeaşi funcţie-semn.
La proba comutării, în vederea atingerii aceloraşi obiective, se alătură distribuţia. Tipurile
de distribuţie vor fi definite în cele ce urmeză.
i) Distribuţia contrastivă se stabileşte între doi termeni sau două serii de termeni care pot
apărea alternativ în aceeaşi poziţie. O corelaţie poate fi descrisă ca distribuţie contrastivă,
indiferent dacă cele două elemente ale corelaţiei comută sau nu. După acest criteriu,
distingem:
a) distribuţie contrastivă fără comutare – doi termeni care se află în distribuţie
contrastivă şi nu comută, se află în variaţie liberă, sunt sunete echivalente (vezi
exemplul de mai jos) de tipul varietăţi, (vezi şi supra, subcap. 7.3.);
b) distribuţie contrastivă cu comutare – dacă cei doi termeni ai corelaţiei comută, atunci
aceştia aparţin la clase diferite, sunt sunete nonechivalente (vezi exemplul de mai jos).
Exemple
􀂙 În limba română, [n] aflat înaintea unei consoane velare,[k, g], poate fi
pronunţat [ŋ] (consoană care corespunde unui [n] pronunţat foarte velar), în
special în unele vaiante regionale: cf. [bankə] / [baŋkə], unde [n] şi [ŋ] se
află în distribuţie contrastivă fără comutare, deoarece sunt sunete
echivalente care alternează în aceeaşi poziţie fără a atrage o modificare în
planul conţinutului.
􀂙 Tranşele sonore [sak] şi [zak] sunt în distribuţie contrastivă cu comutare,
deoarece [s] şi [z] sunt sunete nonechivalente care alternează în aceeaşi
poziţie atrăgând o modificare în planul conţinutului (determină semnificaţii
diferite).
ii) Distribuţia complementară se stabileşte între doi termeni sau două serii de termeni care
nu pot apărea niciodată alternativ în aceeaşi poziţie. Cu alte cuvinte, termenii respectivi nu
apar niciodată în distribuţie contrastivă, se exclud reciproc în toate contextele. Doi termeni
aflaţi în distribuţie complementară nu pot comuta, aşadar sunt sunete echivalente de tip
variante (combinatorii, poziţionale – vezi supra, subcap. 7.3.).
66
Exemplu
În limba română, vocalele anteriorizate (pronunţate palatalizat) [å, o° , ů] apar
numai după sunetele [č, ğ, k’, g’, ĕ, ĭ]. Din această poziţie este exclusă ocurenţa
vocalelor [a, o, u] şi invers. Rezultă de aici că [a] şi [å], [o] şi [o° ], [u] şi [ů] nu
comută (de exemplu, [a] din [kar] cu [å] din [k’år]).
Sunetele aflate în distribuţie complementară sunt varietăţi (vezi supra) ale
aceluiaşi fonem, deci [a, o, u] şi [å, o° , ů] nu pot apărea niciodată unele în locul
celorlalte (căci, după sunetele palatale menţionate, vocalele respective se
anteriorizează implicit), dar sunt alofone de tip varietăţi ale fonemelor /a, o, u/.
iii) Distribuţia defectivă se stabileşte între doi termeni sau două serii de termeni care nu
contrastează în toate poziţiile. Altfel spus, dacă există cel puţin un context în care este
exclusă ocurenţa alternativă a acelor termeni care contrastează în alte contexte, spunem că
aceşti termeni sunt în distribuţie defectivă.
! Distribuţia defectivă reprezintă o modalitate generală de distribuţie a segmentelor
fonice, pentru că nu există în nicio limbă niciun cuplu de sunete care să contrasteze
în absolut toate poziţiile. Aşadar, distribuţia defectivă este indispensabilă stabilirii
echivalenţei/noechivalenţei sunetelor, deci a inventarului fonematic al unei limbi.
Totodată, acest tip de distribuţie evidenţiază grupurile monofonematice ale unei
limbi.
! Grupurile monofonematice sunt grupuri de sunete care au valoarea unui singur
fonem. Aşa sunt consideraţi diftongii şi triftongii, de exemplu, din punct de vedere
funcţional (pentru că nu se despart, ci fac parte din aceeaşi silabă). O situaţie aparte
se înregistrează la africate, acestea fiind grupuri monofonematice speciale,
reprezentând coarticularea a două sunete, rezultanta fiind un sunet nou.
Aşadar, pentru a stabili dacă două segmente fonice aparţin la clase diferite de sunete
echivalente, este suficient ca ele să comute în câteva poziţii sau cel puţin într-o poziţie.
Posibilitatea de a contrasta într-un număr mai mare de poziţii măsoară numai randamentul
funcţional al opoziţiei respective şi nu calitatea ei.
În exemplul de mai jos se va vedea cum ajută distribuţia defectivă la a demonstra că [ţ],
deşi este rezultatul coarticulării sunetelor [t] şi [s], este un sunet distinct.
67
Exemplu
Pentru a stabili că [ţ] este un sunet distinct de sunetele [t] şi [s], va trebui să
găsim un context din care ocurenţa alternativă a sunetelor [ţ, t, s] este exclusă.
Mai întâi trebuie observat că sunetele menţionate contrastează (şi comută) în
diverse contexte, vezi, de exemplu: [ţak] / [tak] / [sak] sau [ţarə] / [tară] /
[sarə]. Deci este exclusă distribuţia complementară.
Există însă un context din care sunetele respective se exclud reciproc, nu
contrastează: este posibilă în limba română tranşa [hoţi], dar ireperabile tranşele
*[hoti], *[hosi]. Cu alte cuvinte, înaintea lui [i] asurzit şi asilabic şi precedat de o
vocală nu poate apărea decât consoana [ţ] şi este exclusă ocurenţa consoanelor [t]
şi [s].
Aşadar, distribuţia defectivă a evidenţiat faptul că [ţ], [t] şi [s] sunt sunete
nonechivalente, aparţinând la foneme diferite.
Imaginaţi alte exemple pentru toate tipurile de distribuţie descrise şi ilustrate mai
sus. Urmăriţi când distribuţia în cauză presupune raport de comutare şi când nu.
7.5. Segmentarea. Trăsăturile distinctive fonologice
Segmentarea fluxului fonic este şi ea o operaţie necesară pentru a se putea ajunge la
stabilirea unui inventar de unităţi.
De exemplu, pentru tranşele sonore [tak, dak, sak], asociate conţinuturilor {tac}, {dac},
{sac}, segmentarea se realizează astfel:
- se izolează un element constant [-ak], aflat în relaţie cu elementele [t], [d], [s];
- între [t], [d], [s] se stabileşte o corelaţie;
- între [t], [d], [s] există un raport de comutare, aşadar cele trei segmente sunt structural
diferite.
La fel, pentru contextele sonore [kat, kot, kît] asociate conţinuturilor {cat}, {cot}, {cât},
putem stabili existenţa unui raport de comutare şi între segmentele [a, o, î], ajungând la
aceeaşi concluzie a nonidentităţii lor structurale.
De asemenea, pentru contextele sonore [pak, pat, par], se poate izola secvenţa comună
[pa-], iar corelaţiei la nivelul expresiei dintre [k, t, r] îi va corespunde o corelaţie la nivelul
conţinutului, astfel încât putem conchide că şi [k, t, r] sunt nonidentice structural.
Generalizând, se poate spune că o tranşă sonoră [ab] (sau mai extinsă) poate fi segmentată
din punct de vedere structural în a şi b dacă cel puţin unul dintre cele două elemente (a sau b)
68
intră în raport de comutare cu un alt element c – cu alte cuvinte, dacă în limba dată, alături de
expresia ab, există cel puţin una din expresiile ac sau cb.
Segmentarea serveşte la inventarierea unităţilor şi la organizarea lor în două categorii:
vocalele (care au capacitatea de a forma singure o silabă)şi consoanele (care nu pot forma
silabă decât dacă sunt însoţite de unităţi din prima categorie). Cele două categorii se află în
relaţie de dependenţă unilaterală (vezi supra).
Din toate cele înfăţişate mai sus, se poate desprinde următoarea definiţie:
DEFINIŢIE
Sistemul fonologic este ansamblul unităţilor rezultate dintr-o operaţie de reducţie a
variantelor. Descrierea sistemului fonologic se face prin definirea elementelor sale în
raport cu relaţiile specifice pe care ele le contractează.
Din aplicaţia de mai jos se va putea vedea cum o segmentare, cu evidenţierea trăsăturilor
distinctive fonologice, reprezintă o analiză fonologică ce are rezultat demonstrarea diferenţei
fonologice dintre două sau mai multe tranşe sonore.
Exemplu
Se dau tranşele sonore [tok], [dok], [fok], [sok]. Se va demonstra prin
segmentarea după poziţia iniţială şi prin operaţia de reducere a trăsăturilor
distinctive fonologice a sunetelor segmentate în ce constă opoziţia fonologică a
tranşelor date.
După operaţia de segmentare se observă că [t, d, f, s] contractează alternativ
aceeaşi relaţie cu segmentul [-ok], altfel spus, contrastează în aceeaşi poziţie.
Pentru a răspunde cerinţei, se va recurge la operaţia de reducere a trăsăturilor
distinctive fonologice pentru toate perechile permise de combinaţiile tranşelor
date.
Astfel, pentru cuplul [tok]/[dok] avem:
[t]: oclusivă + dentală + surdă + [-ok]
[d]: oclusivă + dentală + sonoră + [-ok]
sonoritate;
69
pentru cuplul [tok]/[fok]:
[t]: oclusivă + dentală + surdă + [-ok]
[f]: fricativă + labio-dentală + surdă + [-ok]
ocluziune/fricţiune, localizare dentală/labio-dentală;
pentru cuplul [tok]/[sok]:
[t]: oclusivă + dentală + surdă + [-ok]
[s]: fricativă + dentală + surdă + [-ok]
ocluziune/fricţiune;
pentru cuplul [dok]/[fok]:
[d]: oclusivă + dentală + sonoră + [-ok]
[f]: fricativă + labio-dentală + surdă + [-ok]
ocluziune/fricţiune, localizare dentală/labio-dentală, sonoritate;
pentru cuplul [dok]/[sok]:
[d]: oclusivă + dentală + sonoră + [-ok]
[s]: fricativă + dentală + surdă + [-ok]
ocluziune/fricţiune, sonoritate;
pentru cuplul [fok]/[sok]:
[f]: fricativă + labio-dentală + surdă + [-ok]
[s]: fricativă + dentală + surdă + [-ok]
localizare dentală.
Concluzie: S-a demonstrat astfel că segmentarea şi evidenţierea trăsăturilor
distinctive reprezintă o formulă viabilă de analiză fonologică a tranşelor sonore şi
de identificare a unităţilor nonechivalente.
Să ne reamintim…
􀂾 unităţile nonechivalente ale inventarului fonematic al unei limbi contractează
diverse relaţii între ele;
􀂾 identificarea corectă a raporturilor dintre sunetele unei limbi şi aplicarea
diverselor probe şi operaţii (comutarea, distribuţia, segmentarea) conduc la
stabilirea inventarului fonematic al limbii respective şi studierea dverselor
restricţii contextuale (combinatorii) relativ la sunetele acelei limbi.
70
7.6. Unităţi segmentale şi suprasegmentale
Pentru definirea unităţilor segmentale şi suprasegmentale trebuie definite mai întâi
noţiunile: sintagmă fonologică, silabă şi raporturi heterosintagmatice şi homosintagmatice.
DEFINIŢIE
Sintagma fonologică este o structură constituită printr-un raport de dependenţă între
o silabă şi un element dependent de ea, din categoria accentelor sau a intonaţiilor.
DEFINIŢIE
Silaba este cea mai mică tranşă sonoră susceptibilă de a fi caracterizată printr-un
accent şi numai unul. Silaba întreţine cu accentul şi intonaţia un raport de
dependenţă: silaba poate fi accentuată şi/sau intonată. Silaba este elementul constant,
iar accentul şi intonaţia reprezintă variabilele, elementele dependente.
DEFINIŢIE
Raportul homosintagmatic este raportul care se stabileşte în interiorul aceleiaşi
sintagme între membrii ei constitutivi.
Exemplu
Între accentul [′] şi silaba [da] se stabileşte un raport homosintagmatic.
DEFINIŢIE
Raportul care se stabileşte între elementele unor sintagme diferite se numeşte
heterosintagmatic.
Exemplu
În secvenţa /desfak/, cele două silabe intră în relaţie cu accentele [′, °] astfel:
71
- când [′] afectează silaba /fak/, silaba /des/ va primi accentul [°] sau accentul ['],
fiind posibile sintagmele fonologice /° des ′fak/ sau /′des fak/;
- când silaba /des/ are accentul [°], silaba /fak/ are cu necesitate accentul [′],
realizându-se sintagma fonologică /° des ′fak/.
Dependenţa dintre cele două secvenţe fonologice este heterosintagmatică.
• Unităţile segmentale includ vocalele, semivocalele şi consoanele, unităţi care constituie
segmentul fonic. Acest tip de unităţi se caracterizează prin imposibilitatea de a contracta
raporturi de dependenţă heterosintagmatică.
• Unităţile suprasegmentale sunt accentul (unitate intensivă) şi intonaţia (unitate
extensivă). Acest tip de unităţi se caracterizează prin posibilitatea de a contracta raporturi
de dependenţă heterosintagmatică. Ele nu constituie segmente fonice, ci le caracterizează.
7.7. Rezumat
Unitatea de învăţare 7 prezintă sintetizează noţiunile fundamentale în studiul
fonologiei, subliniindu-se totodată obiectivele acestei discipline lingvistice şi
reluându-se aspecte definitorii pentru înţelegerea semnului lingvistic din
perspectiva domeniului înfăţişat. Se descriu raporturile dintre unităţile fonologice
şi toate probele şi operaţiile necesare inventarierii fonemelor unei limbi şi
studierii raporturilor dintre acestea: comutarea, tipurile de distribuţie,
segmentarea. În secţiunea finală se prezintă alte noţiuni fundamentale în
domeniul fonologiei: sintagma fonologică, silaba, raporturile hetero- şi
homosintagmatice, unităţile segmentale şi suprasegmentale ale sistemului
lingvistic.
7.8. Test de autoevaluare (vezi rezolvarea în Anexa 1)
Răspundeţi cerinţelor:
1. Se dau tranşele sonore [č’arə], [karə]. Acestea se află în distribuţie:
a) contrastivă;
b) complementară;
c) defectivă.
2. Se dau tranşele sonore [k’or], [kor]. Acestea se află în distribuţie:
a) complementară cu comutare;
b) contrastivă cu comutare;
c) complementară.
3. Cuplul de tranşe sonore [dar] / [jar] se diferenţiază prin:
a) articulare oclusivă / africată şi sonoritate;
72
b) localizare dentală / labio-dentală şi sonoritate;
c) ocluziune / fricţiune, localizare dentală / prepalatală.
4. Cuplul de tranşe sonore [pune] / [bune] se diferenţiază prin:
a) articulare oclusivă / africată;
b) sonoritate;
c) localizare labio-dentală / bilabială.
5. Cuplul de tranşe sonore [kot] / [tot] se diferenţiază prin:
a) localizare velară / dentală;
b) articulare oclusivă / fricativă;
c) sonoritate.
7.9. Tema de control nr. 1 (se predă conform graficului stabilit la prima
activitate tutorială)
Răspundeţi cerinţelor de mai jos, bifând pe formularul nominal de la sfârşitul testului
soluţia corectă. Se va preda la data stabilită doar formularul nominal menţionat.
NOTĂ: Subiectele au în mod obligatoriu o singură soluţie corectă.
1. Raportul corect sunet/literă pentru
cuvintele stinghereau, inextingibil,
genunchi se află în seria:
a) 9/11; 12/12; 7/8;
b) 10/11; 13/12; 6/8;
c) 11/10; 12/13; 8/7.
2. În enunţul I-am văzut cu propriii mei ochi
vocala [i] apare:
a) de 6 ori;
b) de 2 ori;
c) de 4 ori.
3. Există triftongi în toate cuvintele din
seria:
a) mi-ai spus, leoaică, iei, veneau;
b) Ioana, duceau, chioară;
c) aripioară, vioi, stăteau.
4. Sunt mai multe sunete decât litere în
toate cuvintele din seria:
a) propriii, eczemă, asterisc;
b) micsandră, excursie, gherghef;
c) pix, sfinx, excavator.
5. Sunt mai multe litere decât sunete în
seria:
a) chemare, gherghef, membrii;
b) kaki, ghiul, gheată;
c) gheţuş, ceartă, examen.
6. În cuvintele şfichiuitoare, geamparagiu,
erau există:
a) 5 C, 5 V, 2 S/5 C., 4 V, 2 S/1 C, 3 V,
1 S;
b) 5 C, 4 V, 2 S/5 C, 4 V/1 C, 2 V, 1 S;
c) 5 C, 5 V, 1 S/5 C, 4 V, 1 S/1 C, 2 V, 2 S.
73
7. Alegeţi varianta care conţine 3 valori
fonetice ale literei „i”:
a) tinichigiu, unduire, cochilii;
b) liotă, pieton, ghinion;
c) pini, aceiaşi, ciur.
8. Litera „e” corespunde la trei sunete
diferite în cuvintele din seria:
a) iepure, deal, ea, cer;
b) ceainic, ei, ceară, gheaţă;
c) gherghef, meargă, ger, ceas.
9. Indicaţi seria în care palatala /k’/
corespunde la patru reprezentări grafice
diferite:
a) kilometru, chin, kenyan, chior;
b) chenar, chin, quetzal, kilovolt;
c) chenar, cină, quetzal, kilovolt.
10. Cuvintele exotic şi exod se pronunţă
corect:
a) [eksotik], [eksod];
b) [egzotik], [eksod];
c) [egzotik], [egzod].
11. Accentul este oxiton în toate cuvintele din
seria:
a) canin, răspopit, albeaţă, magazioner;
b) dresor, năduf, trotuar, protocol;
c) prevedere, musaca, cheltuială, onix.
12. Accentul este paroxiton în toate cuvintele
din seria:
a)raritate, prelucrabil, magazie;
b)brancardier, zănatic, muştar;
c)zăbrele, yoga, rotocol.
13. Accentul este proparoxiton în toate
cuvintele din seria:
a) solicitudine, februarie, propoziţie;
b) marmotă, veveriţă, romanică;
c) organic, racilă, butelie.
14. Accentul diferenţiază semantic toate
cuvintele din seria:
a) tráfic/trafíc, íntim/intím;
b) simpózion/simpozíon,
companíe/compánie;
c) dómino/dominó, vestibúl/vestíbul.
15. Sunt accentuate corect toate cuvintele din
seria:
a) anafóră, verígă, campanúlă;
b) bólnav, doctoríţă, jílav;
c) cắtină, tráfic, rabín.
16. Sunt numai variante accentuale în seria:
a) lápoviţă/lapovíţă, máfie/mafíe;
b) rábin/rabín, vápor/vapór;
c) sátiră/satíră, gíngaş/gingáş.
17. Sunt scrise corect cuvintele din seria:
a) gheaţă, trunchea, scheaună;
b) ghiaţă, trunchia, schiaună;
c) gheaţă, trunchia, scheaună.
18. Seria cu toate formele grafice greşite este:
a) herculeean, marfar, patrat;
b) masor, încrusta, vindecativ;
c) importuna, frustat, fratricid.
19. Seria cu toate formele grafice corecte este:
a) paliativ, knockout, karate;
b) coleziune, cozeur, maseză;
c) grimeur, sufleor, şodron.
74
20. Prima formă este corectă în ambele
cupluri din seria:
a) asterix/asterisc, espropriat/expropriat;
b) hamger/hanger,
jurisprudenţă/juristprudenţă;
c) escaladare/excaladare,
oprobriu/oprobiu.
21. Prima formă este greşită în ambele
cupluri din seria:
a) espadrilă/expadrilă,
jurisdicţie/juristdicţie;
b) jeratic/jăratic, egzemă/eczemă;
c) tixit/ticsit, micsandră/mixandră.
22. Sunt corecte toate formele grafice din
seria:
a) cocs, nylon, knockdown, week-end;
b) cox, nylon, cnocdaun, week-end;
c) cocs, nailon, knockdown, weekend.
23. Se află numai cuvinte care se pot despărţi
şi după principiul morfolexical în seria:
a) panromanic, hipotensiv, arhiplin;
b) decatlon, inacceptabil, monoclu;
c) antiderapant, geometrie, anodin.
24. Indicaţi seria în care se află numărul
corect de silabe pentru cuvintele
juxtapoziţie, oleaginos, Zeus:
a) 5, 4, 1;
b) 6, 5, 1;
c) 6, 4, 2.
25. Sunt despărţite corect cuvintele din seria:
a)bi-bli-o fil, i-o-no-sfe-ră, şi-fo-ni-er;
b)bi-blio-fil, io-no-sfe-ră, şi-fo-nier;
c)bi-bli-o fil, i-on-o-sfe-ră, şi-fo-ni-er.
26. Sunt despărţite corect cuvintele din seria:
a) vi-nie-tă, her-cu-le-ean, deo-cam-dată;
b) vi-ni-e-tă, her-cu-lean, de-o-cam-da-tă;
c) vi-nie-tă, her-cu-le-an, de-o-cam-da-tă.
27. Unitatea fonologică /ə/ este:
a) deschisă, centrală, compactă, silabică;
b) închisă, anterioară, difuză, silabică şi
nesilabică;
c) semideschisă, posterioară, gravă,
silabică.
28. Se dau cuplurile de tranşe sonore:
[g’arə]/[garə], [lunkə]/[luŋkə],
[nərĭ]/[mərĭ]. Acestea sunt în distribuţie:
a) complementară, contrastivă,
contrastivă;
b) complementară, defectivă, contrastivă;
c) contrastivă, defectivă, complementară.
29. Indicaţi seria care conţine numai tranşe
sonore în care se manifestă ocluziunea
incompletă:
a) imn, astm, rampă;
b) istm, tumbă, rând;
c) pumn, bumb, basm.
30. Se dau tranşele sonore [dar], [sar].
Acestea se opun fonologic prin:
a) ocluziune/fricţiune, sonoritate;
b) localizare dentală/velară, sonoritate;
c) sonoritate.
75
REZOLVARE – TEMA DE CONTROL 1
Numele şi prenumele…………………………………………………………………………………………………….
Grupa………………………………………………………………………………………………………………………….
A B C A B C A B C
1 11 21
2 12 22
3 13 23
4 14 24
5 15 25
6 16 26
7 17 27
8 18 28
9 19 29
10 20 30
BAREM: 30 soluţii corecte × 0,30 p. + 1 p. of. = 10 p.
76
Unitatea de învăţare 8. ELEMENTE DE LEXICOLOGIE.
CONCEPTE OPERAŢIONALE ÎN STUDIUL VOCABULARULUI
Cuprins
8.1. Introducere……………………………………………………………………………………………………76
8.2. Obiectivele unităţii de învăţare………………………………………………………………………..76
8.3. Obiectul de studiu, obiectivele şi domeniul de cercetare proprii lexicologiei.
Lexicologia şi lexicografia – relaţia cu semantica……………………………………………..
77
8.4. Disponibilitatea lexicală. Vocabularul limbii române contemporane……………………80
8.5. Rezumat………………………………………………………………………………………………………..85
8.6. Test de autoevaluare……………………………………………………………………………………… 85
8.1. Introducere
Unitatea de învăţare 8 prezintă noţiunile fundamentale în studiul vocabularului,
delimitează domeniul specific de cercetare al lexicologiei şi descrie, în linii
generale, raporturile lexicologiei cu alte discipline ale limbii. De asemenea, se
prezintă coordonatele a ceea se numeşte vocabular contemporan, cu aplicaţie la
limba română.
8.2. Obiectivele unităţii de învăţare 8
După parcurgerea unităţii de învăţare, studenţii vor fi capabili:
- să indice obiectul de studiu al lexicologiei şi obiectivele acestei discipline
lingvistice;
- să utilizeze corect diversele concepte fundamentale în studiul vocabularului;
- să recunoască diversele raporturi existente între lexicologie şi celelalte
discipline lingvistice;
- să înţeleagă relaţia dintre disponibilitatea lexicală a vorbitorului şi vocabularul
contemporan al limbii sale native.
Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 1½ h.
77
8.3. Obiectul de studiu, obiectivele şi domeniul de cercetare proprii
lexicologiei. Lexicologia şi lexicografia – relaţia cu semantica
Dat fiind caracterul introductiv al acestui curs, vom folosi pe parcursul întregii prezentări
termenul lexic în accepţia largă, de cvasisinonimie cu vocabular.
! Accepţia restrânsă a termenului lexic este aceea de „totalitate a lexemelor unei limbi
[...], ansamblul unităţilor lexicale la nivelul limbii, de care dispun toţi vorbitorii; este
o realitate a limbii la care nu se poate ajunge decât prin cunoaşterea vocabularelor
concrete, particulare [...]” (DSL, op. cit.; vezi şi accepţia termenului în gramatica
generativă în acelaşi dicţionar).
Vocabularul desemnează „fie a) totalitatea cuvintelor unei limbi, fie b) ansamblul
cuvintelor utilizate de un locutor dat în împrejurări date, fie c) într-un mod nedeterminat, o
listă de cuvinte” (DSL, op. cit.). În mod evident, accepţia a) face obiectul acestui demers,
însă, în măsura în care ilustrează diverse aspecte legate de a), se vor face referiri şi la celelalte
două (de exemplu, în vederea explicării dinamicii vocabularului, a îmbogăţirii lui, a selecţiei
operate de un vorbitor în anumite împrejurări etc.).
Aşadar, iată definiţia generală a lexicologiei:
DEFINIŢIE GENERALĂ
Lexicologia este o disciplină ştiinţifică relativ recentă (în raport cu lexicografia, dar
mai veche decât semantica) care are drept obiect de studiu lexicul (vocabularul) unei
limbi.
! Autonomizarea lexicologiei ca disciplină lingvistică, deci cu obiect propriu de
cercetare, s-a produs datorită teoriei saussuriene, conform căreia cuvântul face parte
dintr-o structură, iar sensul lui se defineşte negativ (adică în opoziţie cu alt(e)
sens(uri) al(e) aceluiaşi cuvânt), în funcţie de contextul în care apare.
78
! Lexicologia a introdus în studiul lingvistic descrierea câmpurilor semantice (clase de
cuvinte grupate după sens), atât prin abordare semasiologică (semantică lexicală
diacronică), cât şi onomasiologică (semantică lexicală sincronică).
Lexicul se poate studia din diverse perspective (în manieră tradiţională – sub aspectul
evoluţiei semantice, sub aspect etimologic, sub aspectul mecanismelor de formare a tuturor
creaţiilor lexicale noi; în lexicologia modernă şi sincronic – de exemplu, sub raportul
frecvenţei cuvintelor, deci statistic etc.) şi prin diverse metode (de exemplu, tradiţionale,
formale, logico-filozofice etc.). Câmpul de aplicaţie fiind aşa de larg (întreg lexicul unei
limbi) şi preocuparea pentru definirea sensului cuvintelor fiind comună cel puţin cu cea a
semanticii şi cu cea a lexicografiei, lexicologia se relevă ca o ştiinţă eterogenă şi
interdisciplinară prin însuşi obiectul ei. De aceea, în vederea unor clarificări sau a operării
unor taxinomii, lexicologia se foloseşte de rezultatele şi instrumentele puse la dispoziţie
îndeosebi de semantica modernă.
Cum cuvântul este unitatea de bază (minimală) a lexicologiei încă de la originile ei,
definirea lui este esenţială. Aceasta se face, de regulă, considerându-se unitatea lexicală izolat
de context sau enunţ. Contextul sau enunţul sunt doar implicate în procesul definirii
cuvântului.
! Lexicologia s-a arătat interesată şi de mecanismul formării cuvintelor, însă nu
trebuie considerate „unităţi minimale” afixele susceptibile de a fi purtătoare de sens
(deci cu rol lexical) sau chiar „încărcate” cu sens (cazul prefixoidelor şi
sufixoidelor); toate aceste afixe şi elemente de compunere nu au autonomie deplină,
precum se va demonstra că are cuvântul.
Cuvântul comportă diverse definiţii în funcţie de perspectiva aleasă. Din perspectiva
lexicologiei, cuvântul este unitate lexicală, adică este autonom, pentru că satisface condiţiile
de fixare a limitelor pe care le implică orice unitate. Precizarea limitelor unei unităţi se face
prin izolare. Procedeele de izolare sunt: permutarea, substituţia şi distribuţia. Aplicarea
acestor operaţii unui cuvânt dintr-un enunţ simplu este suficientă pentru a demonstra
autonomia acestuia.
79
Propoziţiei Ion desenează frumos, de exemplu, îi corespund cinci formule de permutare
(după toate poziţiile), toate având un înţeles global (o anumită persoană face o anumită
acţiune într-un anumit fel):
Desenează Ion frumos.
Frumos desenează Ion.
Frumos Ion desenează.
Desenează frumos Ion.
Ion frumos desenează.
Deşi se înregistrează diferenţe în fiecare formulare, în funcţie de poziţia cuvintelor, sensul
global menţionat se păstrează, ceea ce demonstrează valabilitatea permutării.
Substituţia unui termen întăreşte această constatare: cf. Ion vorbeşte frumos. Schimbarea
sensului global se datorează deci substituirii termenilor şi nu permutării lor, de unde rezultă că
desenează şi vorbeşte sunt unităţi diferite. Pentru a evidenţia acest lucru, termenul supus
analizei nu trebuie înlocuit cu un sinonim (desenează cu sinonimul parţial pictează, de
exemplu). În acest caz se anulează efectele substituţiei şi este nevoie de o nouă probă,
distribuţia.
Distribuţia stabileşte contextele compatibile şi incompatibile fiecărui termen. De
exemplu, verbul desenează se combină numai cu un nume de fiinţă cu trăsătura [+ uman]
(Gheorghe, Maria, studentul, elevul ş.a.m.d.), nu şi cu nume de tipul: pisica, caloriferul etc.
Pe de altă parte, verbul vorbeşte se poate combina cu: frumos, bine, mult, încet, tare, clar,
elevat etc. Verbul în cauză nu admite însă contexte adverbiale de tipul: perpendicular,
manual, oblic, întunecat etc. (vezi despre contextele reperate şi diagnostice în Limba română
contemporană, op. cit., p. 12; vezi şi subcap. Autonomia cuvântului, ibidem, p. 12-14).
Pentru că am menţionat la începutul acestui subcapitol termenul lexicografie, oferim în
cele ce urmează câteva repere ale domeniului desemnat de termenul în cauză.
Lexicografia se ocupă cu alcătuirea dicţionarelor. S-a dezvoltat ca ştiinţă de-abia în
secolul al XX-lea, deşi dicţionare elaborate după criterii şi cu metode nu foarte sistematice se
înregistrează în număr foarte mare şi până la această dată. Originile disciplinei se leagă de
numele cardinalului Richelieu, la a cărui iniaţiativă s-a înfiinţat, în 1634, Academia Franceză.
Obiectivele principale erau, atunci ca şi azi, conservarea şi cultivarea limbii. Ca o primă
modalitate de atingere a acestor obiective, s-a pornit la elaborarea unei gramatici şi a unui
80
dicţionar ale limbii franceze.
Lexicografia se foloseşte în vederea sistematizării articolelor de dicţionar (tipologia
dicţionarelor fiind extrem de diversă) de rezultatele cercetărilor din domeniile lexicologiei
(aceasta punând la dispoziţie informaţii despre structura vocabularului, despre posibilităţile de
organizare, despre mobilitatea lui etc.), semanticii (lexicografia este interesată, în special, de
semantica lexicală), etimologiei, gramaticii şi foneticii. Dicţionarele se află în relaţie directă
cu semantica modernă prin principiul metodologic comun aplicat: studiul relaţional al
cuvintelor, care pune în evidenţă asemănările şi deosebirile.
Pentru a nu afecta coerenţa materialului de faţă, am preferat să oferim o schemă tipologică
a dicţionarelor − evident, fără pretenţii de exhaustivitate − şi un scurt istoric al lexicografiei
româneşti în Anexa 2 a cursului.
Plecând de la exemplul dat pentru demonstrarea calităţii de unitate minimală a
cuvântului pentru lexicologie, imaginaţi şi alte exemple prin care să demonstraţi
autonomia cuvântului ca unitate lexicală cu ajutorul operaţiilor de permutare,
substituţie şi distribuţie.
8. 4. Disponibilitatea lexicală. Vocabularul limbii române contemporane
DEFINIŢIE GENERALĂ
Vocabularul contemporan al unei limbi reprezintă totalitatea cuvintelor utilizate în
sincronie la toate nivelurile limbii.
Este evident însă că termenul „totalitatea” nu trebuie înţeles în mod absolut, pentru că
mobilitatea vocabularului împiedică un inventar complet şi definitiv. Pe de altă parte,
vocabularul pus la dispoziţie de dicţionare este unul ideal. Aceasta înseamnă că, în afara
vocabularului fundamental al unei limbi, niciun vorbitor nativ al acelei limbi nu cunoaşte în
totalitate masa vocabularului. Un vorbitor cult recunoaşte aproximativ 30.000 de cuvinte.
Aşadar, vorbitorii cunosc numai o mică parte a masei vocabularului şi folosesc o şi mai mică
parte din această secţiune care este nu numai mobilă, ci şi foarte eterogenă.
Cunoaşterea, aspect al competenţei lingvistice, depinde de foarte mulţi factori: gradul de
inteligenţă, mediul formativ, gradul de instrucţie şi de cultură etc.
81
Folosirea, aspect al performanţei lingvistice, depinde de diverse contexte: adaptarea în
relaţie cu interlocutorul, adecvarea la situaţia de enunţare, actualizarea unui limbaj de
specialitate în funcţie de profesia vorbitorului, selectarea anumitor forme în cazul discursului
scris (şi el posibil în nenumărate variante: după destinatar, după subiect…) etc.
Recunoaşterea de către vorbitor a unor cuvinte (aspect al competenţei lingvistice, dar şi al
performanţei lingvistice dintr-o anumită perspectivă) ca aparţinând limbii lui materne este
posibilă dată fiind existenţa în aceste cuvinte a cel puţin unei caracteristici specifice limbii în
cauză (o asemănare fonetică, structura morfematică etc.).
De cele mai multe ori, datorită acestor indici de formă, recunoscuţi spontan, şi datorită
indicilor de conţinut (afixe purtătoare de sens, context, informaţie etimologică), vorbitorul
poate chiar să depisteze sensul acestor cuvinte. Am menţionat fenomenele cunoaşterii,
recunoaşterii şi folosirii cuvintelor, deoarece ele se află în directă legătură nu numai cu
actualizarea unei limbi, ci şi cu protejarea şi cultivarea acesteia.
! Prin microtestul propus mai jos, dorim să ilustrăm cum se poate identifica sensul
corect al unui cuvânt chiar dacă, presupunem, el nu a mai fost reperat de anumiţi
vorbitori în vreun context anterior. Rezolvarea va încerca să evidenţieze elementele
care ţin de ceea se numeşte disponibilitate lexicală. Este evident, că în cazul
vorbitorilor non-nativi, această disponibilitate este mult diminuată.
Exemplu
Indicaţi sensul corect al cuvintelor:
1. inextricabil
a) complicat;
b) care nu se strică.
2. interpolat
a) supus interogatoriului de către
INTERPOL;
b) inserat;
c) somat să răspundă.
3. verbiaj
a) vertij;
b) logoree.
4. ventriloc
a) fiinţă fabuloasă care mănâncă luna şi
soarele;
b) cavitate naturală în anumite organe;
c) care vorbeşte fără a articula.
82
REZOLVARE:
1 a. Se recunoaşte cuvântul ca aparţinând limbii române după sufixul -bil. Se elimină sensul
b) în conformitate cu principiul „prieteni falşi” (< (engl.) false friends; de ex., (engl.) library
seamănă cu librărie din română, dar înseamnă „bibliotecă”). Aşadar, nu se va considera drept
corectă acea variantă care conţine un cuvânt foarte asemănător cu cel dat în cerinţă sau care
propune o definiţie (corespunzătoare unui cuvânt existent în limbă – ca la 2 c, 4 a, b – sau
artificială – ca la 2 a) al cărei cuvânt corespunzător este asemănător fonetic cu cel din cerinţă.
2 b. Se recunoaşte cuvântul ca aparţinând limbii române după sufixul participial -at. Se
elimină sensurile a) (care propune o definiţie artificială) şi c) (definiţie căreia îi corespunde
lexemul interpelat).
3 b. Se elimină sensul a) pe principiul „prieteni falşi”.
4 c. Se elimină sensurile de la a) şi b) conform aceluiaşi principiu (a) – vârcolac, b) ventricul).
actualizarea unei limbi, ci şi cu protejarea şi cultivarea acesteia.
! Sunt situaţii în care informaţia etimologică ajută la depistarea sensului. Ilustrăm
acest aspect printr-un enunţ pentru care sunt imaginate variante.
Sensul cuvântului dipsoman este:
a) capsoman;
b) persoană care simte nevoia patologică de a consuma băuturi alcoolice;
c) specialist în scufundări la mare adâncime.
Dacă varianta a) se elimină ca fiind evident artificială (capsoman este un cuvânt destul de
frecvent în limba vorbită şi înseamnă „greu de cap”, „lipsit de inteligenţă”, dar şi „îndărătnic,
încăpăţânat”), varianta c) poate crea dificultăţi celor care fac legătura între deep (< engl.
„adânc”) şi o eventuală adaptare a lui fonetică în română la [dip]. Lăsând la o parte explicaţii
mai ample care comportă o discuţie din perspectiva istoriei limbii şi a dinamicii
vocabularului, credem că sensul corect b) se poate depista prin recunoaşterea elementului
component -man (regresiv din fr. manie „manie”) şi sensul asociat „nevoie patologică”.
Imaginaţi variante de răspuns la o cerinţă identică pentru cuvintele: foburg,
pinacotecă, specios, apocrif.
83
DEFINIŢIE
Vocabularul limbii române contemporane reprezintă mulţimea cuvintelor în uz
începând cu mijlocul secolului al XIX-lea, de când datează modernizarea
morfosintaxei, sintaxei şi a lexicului.
Modernizarea s-a produs în mai multe direcţii, însă a atins în primul rând aspectul cult,
normat, al limbii, adică limba literară (standard). Prin urmare, studiul vocabularului limbii
române contemporane nu se arată interesat de arhaisme sau de sensuri arhaice, ele reflectând
perioade vechi ale limbii, sau de regionalisme, acestea fiind variante strict teritoriale ale
limbii (ele fac obiectul investigaţiei dialectologice). Arhaismele şi regionalismele fac obiectul
de studiu al lexicologiei doar în măsura în care ele mai întreţin vreun raport cu limba literară
sau cu uzul actual în anumite contexte de enunţare.
De pildă, nu intră în preocupările lexicologilor care studiază vocabularul contemporan al
limbii române arhaisme precum: gubav („lepros”), eftenşug („îndurare”), împieliţa („a (se)
întrupa”), englendisi („a se amuza”), gulgulea („răscoală”) ş.a.m.d., cuvinte ieşite din uz în
secolul al XVII-lea. Se preocupă însă în analizele lor de arhaisme precum: caftan („manta
scumpă, simbol al ridicării în rang”), giubea („haină lungă din postav”), hanger („pumnal
scurt încovoiat”), hatman („rang boieresc”) etc. Primele sunt studiate de istoria limbii. Cele
din urmă apar în literatura beletristică sau în lucrări de factură istorică, deci în produse ale
culturii contemporane.
În ceea ce priveşte regionalismele, lucrurile stau la fel ca în cazul arhaismelor.
Regionalisme, precum următoarele, nu interesează din perspectiva amintită: bic („taur”),
răipelţ („chibrituri”), iorgan („plapumă”) – folosite numai în Banat; povidlă („magiun”),
mancă („doică”), berbeşi („floricele de porumb”) – folosite numai în Moldova; măşini
(„chibrituri”), paradaică („pătlăgea roşie”), lepedeu („cearşaf”) – specifice graiului crişean;
potică („farmacie”), străfin („strănut”), pepini („castravete”) – specifice zonei
Maramureşului; a se surliga („a se cocoţa”), garniţă („căldare”), şteajăr („par mare”) –
întâlnite numai în Oltenia (primul) şi în Muntenia. În schimb, din motivul arătat mai sus, sunt
avute în vedere cuvinte regionale ca: popuşoi („porumb”), cătană („soldat”), ortac („prieten,
tovarăş”), păcurar („cioban”) etc.
Studiul vocabularului este, în esenţă, sincronic (deşi se foloseşte şi de rezultatele
etimologiei – disciplina lingvistică al cărei obiect de studiu este constituit de formele şi
înţelesurile originare ale cuvintelor şi de evoluţia acestora), iar, din perspectiva analizei
84
structurii stilistice a limbii, este şi stilistico-funcţional (pentru că ia în considerare variantele
funcţionale: poetice, ştiinţifice, administrative etc.).
Aşadar, sintagma mulţimea cuvintelor în uz, din definiţia vocabularului contemporan al
limbii române, vizează toate aspectele sub care apare limba română în actuala etapă de
dezvoltare a culturii naţionale.
Să ne reamintim…
􀂾 arhaismele sunt cuvinte, forme fonetice sau gramaticale ieşite din uz;
􀂾 regionalismele sunt cuvinte forme fonetice sau gramaticale sincrone cu
limba literară (standard), dar utilizate numai în anumite zone în care se
vorbeşte limba naţională respectivă;
􀂾 după criteriul nivelului lingvistic la care se manifestă, atât arhaismele, cât şi
regionalismele se clasifică în: fonetice, gramaticale, lexicale şi semantice.
Exemple
Ilustrăm mai jos identitatea tipologică după nivelul lingvistic a arhaismelor şi
regionalismelor.
a) arhaisme fonetice: alhimist, chioftea,
estremă, pretest, prinţip (cf. alchimist,
chiftea, extremă, pretext, principiu) etc.
b) arhaisme gramaticale: mânuri, gaure,
livadei, boalei, (pers. 3, pl.) omorăsc (cf.
mâini, găuri, livezii, bolii, omoară) etc.
c) arhaisme lexicale: caftan, hatman,
giubea, icosari, iminei („manta de gală”,
„rang boieresc”, „haină lungă şi largă”,
„cercei”, „pantofi cu vârful acuţit şi
încovoiat”) etc.
d) arhaisme semantice: (a) tăbărî, „a aşeza
tabără”; recenzie, „recensământ”; pumn,
„unitate de măsură pentru lungimi” (cf. „a
năvăli”, „prezentarea succintă a unei
opere la apariţie”, „palmă închisă”) etc.
a) regionalisme fonetice: (mold.) cochil,
(munt.) deşte, (mold., criş., mar., băn.)
câne (cf. copil, degete, câine) etc.
b) regionalisme gramaticale: (munt.) să
râză, puind; (criş.) o zâs cata min’e (cata
= către); (băn.) vreaş cânta (cf. să râdă,
punând; mi-a zis; aş cânta) etc.
c) regionalisme lexicale: (mold.) curechi,
(criş.) tenchi, (mar.) pepini, (băn.) oghial,
(munt.) ciozvârtă (varză, porumb,
castraveţi, plapumă, bucată) etc.
d) regionalisme semantice: (gr. mold.)
prost (din expr. „a ţese în prost”),
„simplu, fără model”; (gr. criş.) prunc,
„copilandru” (cf. „credul, naiv”; „sugar”)
etc.
85
8.5. Rezumat
Unitatea de învăţare 8 prezintă conceptele operaţionale în studiul vocabularului,
delimitează net domeniul lexicologiei şi descrie raporturile lexicologiei cu alte
discipline ale limbii. În ultima secţiune se defineşte vocabularul contemporan, cu
aplicaţie la limba română.
8.6. Test de autoevaluare (vezi rezolvarea în Anexa 1)
Răspundeţi cerinţelor:
1. Indicaţi seria care conţine, în ordine, arhaisme fonetice, gramaticale şi
lexicale:
a) orighinal, vremi, ţintirim;
b) prinţip, livadei, giubea;
c) cochil, oglindei, cucuruz.
2. Indicaţi seria care conţine, în ordine, regionalisme fonetice, gramaticale şi
lexicale:
a) prinţip, mânuri, popuşoi;
b) orighinal, omorăsc, icosari;
c) deşte, să spuie, oghial.
3. Indicaţi seria care conţine, în ordine, arhaisme fonetice, gramaticale şi
lexicale:
a) mnireasî, livadei, hanger;
b) prinţip, oglindei, caftan;
c) orighinal, mânuri, cucuruz.
4. Indicaţi seria care conţine, în ordine, regionalisme fonetice, gramaticale şi
lexicale:
a) frunce, (ei) face, copârşeu;
b) alhimie, mânuri, giubea;
c) paispridzîăşi, centruri, curechi.
5. Sensul adjectivului sagace este:
a) (persoană) agitată patologic;
b) care pricepe uşor şi repede ceva;
c) trăsătură comună eroilor din vechile saga.
6. Sensul cuvântului apocrif este:
86
a) compusul chimic al apei cu carbonaţi de fier;
b) scriere religioasă necanonică;
c) alfabetul limbilor evrite.
7. Sensul cuvântului foburg este:
a) specialitate de cârnaţi din zona Burgundiei;
b) oraş medieval;
c) cartier periferic al unui oraş mare.
8. Cuvântul pinacotecă înseamnă:
a) muzeu în care se păstrează o colecţie mare de tablouri;
b) muzeu botanic al speciilor de conifere dintr-un areal specific;
c) colecţie de imagini speciale luate din puncte înalte, folosite în topografie
şi cartografie.
9. Sensul cuvântului speţă este:
a) cheltuială suportată de stat;
b) pricină adusă spre rezolvare înaintea unui organ de jurisdicţie;
c) totalitatea persoanelor care descind din acelaşi strămoş.
10. Sensul cuvântului ezoteric este:
a) accesibil tuturor;
b) care poate fi înţeles numai de iniţiaţi;
c) reacţie chimică a azotului cu eterul.
87
Unitatea de învăţare 9. VOCABULARUL CA MULŢIME.
DINAMICA VOCABULARULUI. FACTORII DE ORGANIZARE
A VOCABULARULUI
Cuprins
9.1. Introducere…………………………………………………………………………………………………87
9.2. Obiectivele unităţii de învăţare……………………………………………………………………..87
9.3. Câmpuri / subansambluri lexico-semantice…………………………………………………….88
9.4. Organizarea vocabularului…………………………………………………………………………..89
9.4.1. Factorul frecvenţă……………………………………………………………………………………….89
9.4.2. Factorul psihologic…………………………………………………………………………………….. 90
9.4.3. Factorul stilistico-funcţional…………………………………………………………………………93
9.4.4. Factorul semantic………………………………………………………………………………………. 95
9.4.5. Factorul etimologic……………………………………………………………………………………..97
9.5. Rezumat……………………………………………………………………………………………………..100
9.6. Test de evaluare…………………………………………………………………………………………. 100
9.1. Introducere
Unitatea de învăţare 9 introduce noţiunea de câmp lexico-semnatic în vederea
înţelegerii vocabularului ca mulţime. Structura vocabularului este descrisă prin
prezentarea fiecărui factor cu funcţie de organizare.
9.2. Obiectivele unităţii de învăţare 9
După parcurgerea unităţii de învăţare, studenţii vor fi capabili:
- să înţeleagă structura vocabularului privit ca mulţime;
- să înţeleagă coordonatele dinamicii vocabularului din perspectiva factorilor de
organizare descrişi.
Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 1½ h.
88
9.3. Câmpuri / subansambluri lexico-semantice
Am văzut în capitolul anterior că autonomia este caracteristica esenţială a cuvântului.
Când spunem autonomie, înţelegem aceasta nu în sensul de independenţă, ci în acela de
dependenţă relativă, adică în cuvânt se includ obligatoriu foneme şi morfeme, iar în propoziţii
cuvinte. Din această perspectivă, a totalităţii unităţilor autonome care sunt cuvintele,
vocabularul este o mulţime sau un ansamblu.
Submulţimile sau subansamblurile vocabularului sunt puse în evidenţă în măsura în
care, la autonomie, se adaugă alte caracteristici. Un exemplu foarte la îndemână este acela al
vechii practici a lexicografilor de a aranja cuvintele-titlu (sau „intrările”) în ordine alfabetică.
Vocabularul îşi relevă, în felul acesta, atâtea submulţimi câte litere are alfabetul limbii
respective. Învăţarea limbilor străine oferă un alt exemplu: îmbogăţirea, şi memorarea
totodată, a bagajului lexical se face mult mai rapid dacă vocabularul limbii respective este
organizat după un criteriu semantic. Submulţimi rezultate după acest criteriu pot fi câmpurile
semantice, cuvinte şi grupuri de cuvinte asociate după un sens mai general. De exemplu,
câmpul generat de cuvântul „casă” cu înţelesul {spaţiu cu diverse destinaţii, construcţie mare}
include termeni ca: imobil, cămin, clădire, bloc, hală, edificiu, palat, vilă, hardughie etc.
Acelaşi cuvânt, dar cu înţelesul {spaţiu cu diverse destinaţii, construcţie modestă}, generează
câmpul: argea (pop. construcţie mică în care se aşază vara războiul de ţesut), bordei, colibă,
foişor, gheretă, chioşc, cabană (de vară, de vânătoare etc.) sălaş, magazie etc. Dacă se pleacă
de la înţelesul {construcţie cu destinaţia „de locuit”}, câmpul va selecta numai termeni care
corespund sensului menţionat: imobil, cămin, clădire, bloc, palat, vilă, bordei, colibă etc. La
fel, dacă accepţia de pornire se restrânge şi mai mult – {construcţie, locuinţă temporară}:
cămin (studenţesc, de exemplu), internat, cazarmă, hotel, han, azil, sanatoriu, cabană etc.
Subansamblurile lexico-semantice (se admite şi denumirea „câmp lexico-semantic”) sunt
câmpuri semantice stabilite mai riguros, după un număr mai mare de seme (trăsături
semantice) comune, seme cu gradul cel mai mare de repetabilitate în formula componenţială a
lexemelor (lexem = cuvântul contextualizat) susceptibile de a forma un câmp lexico-semantic.
Câmpul lexico-semantic al numelor de rudenie, de pildă, decupează paradigmatic din
vocabularul unei limbi un fragment ale cărui unităţi lexicale sunt „nume”, adică substantive
(sem de categorizare gramaticală) şi au următoarele seme lexicale şi substanţiale: /relaţie/,
/(de) rudenie/. Dacă ultimul sem se decompozează în semele /naturală/ şi /socială (prin
alianţă)/, câmpul mare al numelor de rudenie se divide în subansamblurile lexico-semantice
89
caracterizate de semele menţionate (vezi despre câmpul numelor de rudenie, împreună cu
altele şi cu detaliile privitoare la structurarea lor, în UI 14).
Exemplificaţi, prin cât mai multe unităţi, câmpurile semantice ale lexemelor:
CASĂ, cu sensul {familie}, şi AMBARCAŢIUNE, cu sensul{construcţie mică}.
9.4. Organizarea vocabularului
Organizarea vocabularului în subansambluri sau mulţimi se realizează, aşadar, după
caracteristicile formale (fonologice sau morfologice; vezi, de exemplu, mulţimea omonimelor
sau a paronimelor) ale cuvintelor sau/şi după semnificaţiile lor (vezi, pe lângă ce s-a
exemplificat deja, mulţimea sinonimelor, a antonimelor, a cuvintelor polisemantice).
Principiile generale fiind expuse, nu ne rămâne decât să descriem principalii factori de
organizare a vocabularului şi modul efectiv în care aceştia conduc la organizarea acestuia:
factorul frecvenţă, factorul psihologic, factorul stilistico-funcţional, factorul semantic şi
factorul etimologic.
9.4.1. Factorul frecvenţă
Factorul frecvenţă organizează statistic vocabularul. O limbă de cultură, cum este şi
româna, are un vocabular format din câteva sute de mii de cuvinte. Sub raportul frecvenţei, al
utilizării efective, s-a precizat deja că un vorbitor cult, ceea ce presupune şi un grad avansat
de instrucţie, cunoaşte şi recunoaşte aproximativ 30.000 de cuvinte, însă de folosit, foloseşte
aproximativ 10.000 de cuvinte. Un dicţionar înregistrează, în funcţie de criteriul de organizare
a intrărilor, de la câteva mii până la zeci de mii de cuvinte (marele Dicţionar al limbii române,
elaborat sub egida Academiei, va cuprinde peste 140.000 de cuvinte).
Pe de altă parte, este de domeniul evidenţei că anumite cuvinte se utilizează mult mai des
decât altele. Mai mult chiar, unele cuvinte sunt absolut necesare construirii unui enunţ
dezvoltat. Din acest punct de vedere, conectorii (cuvintele de legătură: conjuncţiile şi
locuţiunile conjuncţionale, prepoziţiile şi locuţiunile prepoziţionale) şi auxiliarele (verbele a
fi, a avea şi a voi; bineînţeles cu alt statut gramatical, pot fi incluse aici şi unele semiadverbe,
adverbe primare fără funcţie sintactică, dar cu anumite valori) au frecvenţa cea mai mare în
orice limbă. Se adaugă la acestea, din aceeaşi perspectivă a frecvenţei, bazele (cuvinte,
90
majoritatea vechi, cu mare putere de derivare şi compunere sau cu capacitatea de a intra în
locuţiuni şi expresii). Toate aceste elemente constituie fondul principal lexical al unei limbi.
Fondul principal lexical al limbii române (unii cercetători îl mai numesc şi vocabular
reprezentativ) include aproximativ 1.500 de cuvinte de diferite origini: 60% latineşti, 20%
slave vechi, puţin peste 2% maghiare, sub 1% turceşti, peste 1% greceşti, 2% autohtone, 6%
internaţionale, 5% cu etimologie necunoscută, 3% de diverse origini (Al. Graur, 1957).
Majoritatea cuvintelor din fondul principal lexical desemnează noţiuni fundamentale şi sunt
polisemantice. Cuvintele fondului lexical sunt folosite, se înţelege, de toţi vorbitorii unei
limbi, indiferent de apartenenţa socioculturală sau de specialitate. Rezultă că fondul lexical
asigură coeziunea şi stabilitatea unei limbi prin însăşi stabilitatea lui (modificări mai survin,
dar foarte greu, la perioade foarte mari de timp; de exemplu, deşi sunt relativ recente, se admit
ca unităţi ale fondului principal lexical şi cuvinte ca: atom, linie, maşină).
Tot statistica lexicală (care are metode şi instrumente specifice de lucru) a demonstrat că
numărul cuvintelor celor mai frecvente se ridică la circa 4.000 de cuvinte în orice limbă de
cultură. O reprezentare grafică foarte sugestivă a vocabularului pe baze statistice aparţine lui
Abraham A. Moles (reprodusă în Limba română contemporană, op. cit., p. 177-178.).
Statistica este aşadar în măsură să introducă în studiul vocabularului (ibidem):
a) o ordine efectivă de interpretare a utilizării unităţilor prin stabilirea frecvenţei lor;
b) o modalitate de explicare a forţei de dezvoltare lexicală internă prin comparaţia, posibilă
oricând, între numărul de ocurenţe al cuvintelor-bază şi al derivatelor lor;
c) o modalitate de clasificare a diverselor tipuri de cuvinte (după criteriul lexico-semantic):
sinonime, antonime, omonime etc.;
d) o modalitate de apreciere a raportului dintre dezvoltarea lexicală internă şi împrumut.
9.4.2. Factorul psihologic
Factorul psihologic organizează şi asigură dezvoltarea nu numai a lexicului individual, ci
şi pe cea a lexicului general, rezultatele obţinute individual extinzându-se la colectivitate, ceea
ce duce la fructificarea vocabularului în ansamblu (în sensul unei dinamici a vocabularului).
Prima modalitate de manifestare a factorului psihologic corespunde calităţii acestuia
deorganizator, care generează divizarea vocabularului într-o parte activă şi una pasivă.
Vocabularul activ este format din cuvintele întrebuinţate efectiv în toate împrejurările în
care un vorbitor construieşte şi exprimă mesaje.
91
Vocabularul pasiv este format din cuvintele cunoscute sau recunoscute de un vorbitor, dar
neîntrebuinţate decât foarte rar şi numai în contexte determinate.
Întrebuinţarea cuvintelor este din nou legată de factorul frecvenţă, frecvenţa depinzând
atât de factorul sociocultural propriu-zis, cât şi de factorul psihologic. Aceasta pentru că, să nu
uităm, comunicarea este un act în esenţa lui social, ceea ce impune un cod comun, deci şi un
lexic comun activ. Iată cum factorul psihologic sub aspectul lui social, aşadar colectiv,
determină vocabularul activ al unui individ în relevanţa lui comunicativă. Ceva similar se
petrece şi în zona vocabularului pasiv mai apropiată de graniţa cu partea activă. În această
zonă de graniţă se plasează acele cuvinte recunoscute şi înţelese de mai mulţi vorbitori.
Disponibilitatea lexicală (posibilitatea recunoaşterii şi înţelegerii; vezi şi supra) este
responsabilă de trecerea unor cuvinte din partea pasivă în cea activă prin insistenţa cu care
sunt folosite de anumiţi vorbitori, prin actul mediator al lecturii sau prin alte canale de
propagare şi impunere a acestor cuvinte. Există însă şi cuvinte cu frecvenţă ø sau apropiată de
ø, care se află la marginea vocabularului pasiv. Ele sunt „activate” mult mai rar, prin anumite
scrieri.
Prin analogie cu părţile vocabularului, delimitate psihologic şi sub raportul frecvenţei, se
poate vorbi şi de sensuri active, respectiv pasive, ale cuvintelor. Anumite sensuri ale unor
cuvinte sunt actualizate mai rar şi numai cu ajutorul unor expresii în care intră: cf. a face casă
bună cu cineva (sensul „menaj, căsnicie” al lui casă), a (se) trage spre casă (sensul de
„origine, loc natal”, dar şi „familie” al lui casă) etc. Sunt evident sensuri pasive spre
deosebire, de pildă, de sensul activ de „locuinţă” al lui casă. Tot aşa, ca în cazul
vocabularului, se poate vorbi şi de sensuri cu frecvenţă ø sau aproape ø: cf. „Sfânt să fie
rostul tătâne-meu, că bine m-a învăţat” (I. Creangă, Povestea lui Harap-Alb), unde se
actualizează sensul de „povaţă părintească” al cuvântului rost (astfel de cuvinte se numesc
arhaisme semantice, vezi supra, în UI 8), folosit azi cu alte sensuri.
A doua modalitate de acţiune a factorului psihologic, aceea de a acţiona ca element de
dezvoltare a lexicului individual şi colectiv, are două aspecte: imitaţia şi creaţia.
Imitaţia constă în preluarea de către un vorbitor a unor cuvinte auzite în diverse
împrejurări, ca urmare a impresiei pe care i-au făcut-o sau a înţelegerii necesităţii includerii
lor în bagajul lexical personal. Dacă receptarea s-a făcut adecvat, imitaţia inteligentă permite
reproducerea acelor cuvinte în alte combinaţii decât cea auzită (învăţarea terminologiilor
profesionale comportă şi acest aspect al imitaţiei). Există şi reversul – reproducerea
inadecvată, cu efecte cel puţin ilare (mai ales atunci când vorbitorul este pătruns de caracterul
92
„elevat” al exprimării sale): Caragiale este un maestru în manipularea greşelilor de limbă cu
diverse conotaţii – este deja de domeniul antologicului „legea de murături” a Conului
Leonida, care îi explică pedant consoartei Efimiţa că legea în cauză (corect, lege de
moratoriu, „lege care prevede amânarea plăţii datoriilor”) ar însemna că „nimini să nu mai
aibă drept să-şi plătească datoriile”. Sau, plasându-ne în cotidian, iată cum se exprimă o
doamnă, dorind să-i comunice unei prietene că a fost nevoită să-şi scurteze sejurul (exemplul
este un fragment atestat de interacţiune verbală): „Dragă, deci fortuită de boala copilului, am
fost obligată să mă întorc mai repede acasă”. Constatăm în această formulare o dublă
greşeală: cuvântul fortuit (care are sensul „întâmplător”), folosit evident cu sensul „obligată”,
este reluat prin verb. Aceste preluări defectuoase – determinate de neatenţie, de contextul
minimal în care a fost receptat cuvântul, de instrucţia precară sau de sărăcia culturală – sunt,
în acelaşi timp, generatoare de greşeli de limbă (etimologii populare, accidente semantice,
incongruenţe semantice, accidente fonetice etc.).
Creaţia lexicală individuală are la bază un transfer şi el motivat de factorul psihologic.
Transferul se realizează în două feluri: (1) cu expresie materială şi (2) fără expresie
materială.
(1) Transferul cu expresie materială constă în ataşarea unui sufix sau a unui prefix la un
radical sau la o temă cu care nu se mai aflase până atunci în relaţie. Spre exemplificare,
sufixul neologic „-bil” < fr. -ble, folosit iniţial cu precădere în limbajul ştiinţific, a început de
ceva vreme să se extindă la nivelul limbajului administrativ şi în cel literar, însă tot la cuvinte
împrumutate. Respectând structura-bază (infinitiv + sufixul -bil), s-a transferat şi la teme
neîmprumutate şi a generat formaţii lexicale analogice: apărabil, auzibil, locuibil etc. (cf.
Limba română contemporană, op. cit., p. 164). Acelaşi transfer stă şi la baza compunerii unor
cuvinte deja existente, rezultatul fiind un cuvânt nou.
(2) Transferul nu are expresie materială când se produce doar în conţinutul semantic.
Aceasta înseamnă că se dă unui cuvânt un sens pe care nu l-a avut anterior şi, mai mult, care
nu are o legătură directă cu obiectul desemnat de suportul său material: astfel, se spune gâscă
unei femei considerate „proastă, neroadă, netoată, uşuratică”, iar cuvântul bou a ajuns să
desemneze, la români, prostia masculină. Transferurile de acest tip sunt mai mult sau mai
puţin surprinzătoare. În limbajul poetic, creaţiile (care pot fi şi transferuri cu expresie
materială) sunt suverane, îmbracă diverse forme de realizare, au la bază mecanisme de
asocieri uneori foarte greu depistabile – mecanisme demontate prin diverse tipuri de analiză
ce se folosesc cu succes de rezultatele obţinute de analiza semantică.
93
Găsiţi şi alte exemple de transfer cu şi fără expresie materială aparţinând limbii
române.
9.4.3. Factorul stilistico-funcţional
Factorul stilistico-funcţional vizează, în esenţă, alegerea cuvintelor în funcţie de situaţia
de comunicare. Acest aspect se află în directă legătură cu principiul economiei limbajului,
care rezidă în tendinţa vorbitorilor de a întrebuinţa cât mai puţine cuvinte. În perfectă
consonanţă cu acest principiu, se află utilizarea frecventă a unor cuvinte pe care le-am putea
numi asemice (prin analogie cu asemie, figură retorico-stilistică de substituţie totală la nivelul
metasememelor), dată fiind valoarea lor semantică de mare generalitate: lucru, chestiune (cu
varianta familiară chestie), fapt, problemă, treabă, afacere, demonstrativul asta etc.
Polisemia este un nivel lexical ilustrativ pentru economia de mijloace într-o limbă: în
locul împrumutării sau al creării de noi cuvinte pentru noţiuni care nu au semnificant, se
apelează la cuvinte deja existente şi se plasează în contexte în care funcţionează ca un nou
„semnificant” pentru noţiunea respectivă. Se pot considera expresii ale economiei limbajului
şi hiperonimele (cuvintele generice, desemnând o clasă întreagă: floare, canine, ovine etc.).
Cuvinte cu o mulţime de înţelesuri (care, de obicei, sunt puse în valoare de un context) sunt şi:
a face, a munci, maşină etc. Ultimul, de pildă, poate desemna foarte multe obiecte:
„automobil”, „aparat de tuns iarba”, „sobă de gătit”, „aparat de ras”, „locomotivă”, „aparat de
tocat carne” etc. Utilizarea acestor cuvinte fără determinări, produce însă goluri în comunicare
şi, implicit, dorinţa de a le înlătura, dovadă întrebările de genul: „ce treabă?”, „care lucru?”,
„ce fel de maşină?” ş.a.m.d. Ele sunt urmate de răspunsuri în care termenul generic este
înlocuit cu unul mai precis.
Aşadar, „economia limbajului devine în cele din urmă media statistică dintre tendinţa
emiţătorului spre economie de „corpuri” fonetice şi tendinţa inversă a interlocutorului de a
primi precizări” (Limba română contemporană, op. cit., p. 166-167; subl. n.).
Alegerea cuvintelor este motivată – şi deci nu mai necesită precizări pentru receptor – în
funcţie de situaţia de comunicare. Când cineva spune că a „făcut un accident cu maşina”, este
evident că maşina nu poate fi un „fier de călcat”. La fel, când un bărbat care îşi sapă grădina
este întrerupt dintr-un motiv oarecare de copilul său şi îi spune „Nu vezi că am treabă?”, este
clar în ce anume constă treaba respectivă.
O altă dovadă a dorinţei de rigurozitate a vorbitorilor, şi ca o consecinţă a dezvoltării
societăţii umane şi a progreselor ei în toate domeniile cunoaşterii, este reprezentată de faptul
94
că, alături de cuvintele de uz general, se grupează submulţimi lexicale specifice diverselor
profesiuni – acestea sunt terminologiile. Terminologiile culte (se mai numesc şi nomenclaturi)
includ toate cuvintele dintr-un domeniu, termenii tinzând către o precizie extremă, în sensul
raportării fiecărui corp fonetic la un singur sens. Dar polisemia nu este singurul nivel evitat în
terminologii, se evită la fel de asiduu sinonimia şi omonimia. Este de prisos să mai
argumentăm lipsa conotaţiei în terminologii. Împrumuturile ori crearea de cuvinte noi se face
controlat, după norme şi mecanisme particulare.
Stratificarea vocabularului (şi totodată dinamica), în funcţie de terminologii văzute ca
părţi integrante, este reprezentată de K. Baldinger (apud Limba română contemporană, op.
cit., p. 168) în figura de mai jos, unde: G = limba generală, GS = partea din limba specială
care trece în limba generală şi S = limba specială.
etc.
G
GS1 GS3
S1 GS2 S3
S2
Din aceeaşi perspectivă a integrării terminologiilor în vocabular, acesta se mai poate
clasifica în următoarele submulţimi:
A – vocabularul cu termeni obligatorii pentru orice variantă a limbii; cuvintele din această
secţiune au frecvenţa cea mai mare şi constituie sfera general-activă (sau lexicul fundamental,
cu extensie la 4000 de cuvinte);
B – vocabularul corespunzător nivelului mediu de cultură sau ceea ce se numeşte limbă
95
literară curentă (exceptând limbajul poetic, deoarece acesta se foloseşte de toate nivelurile
limbii);
C – vocabularul specific ştiinţelor şi tehnicii (nomenclaturile), distinct de A şi B; sub o formă
rudimentară, există terminologii şi în limbajul popular, rezultate din specializarea termenilor
din A (de pildă, cuvântul broască, desemnează pentru un tâmplar sau pentru un dulgher, la
locul lui de lucru, ceea ce în alte regiuni se numeşte rindea sau rândea).
În categoriile A şi B, nefiind supuse unei rigurozităţi funcţionale ca în cazul categoriei C,
polisemia este un nivel foarte bine reprezentat. Dat fiind că relaţia sens propriu/sens figurat
stă la originea polisemiei, aceasta este principalul factor „responsabil” de expresivitatea unei
limbi. Însă expresivitatea, ca element în esenţă afectiv, împreună cu tot ce implică ea, face
obiectul unei alte discipline lingvistice, anume stilistica. În acest curs ne vom ocupa de
expresivitate numai sub aspectul unei analize stilistice de o natură cu totul specială (de
orientare strict lingvistică) – înţeleasă doar ca o etapă a analizei sermantice – şi raportată în
permanenţă la denotaţie.
9.4.4. Factorul semantic
Factorul semantic organizează vocabularul după înţelesul cuvintelor în calitatea lor de
unităţi constitutive ale oricărui enunţ lingvistic. Organizarea după acest factor nu este deloc
lipsită de dificultăţi, acestea ţinând chiar de obiectul de studiu al semanticii, anume sensul,
care este studiat prin metode diferite, aparţinând lingvisticii, dar şi altor ştiinţe (filozofia,
psihologia, logica, sociologia, antropologia). De aceea, în studiul vocabularului, semantica
este cvasisinonimă cu semasiologia, definită prin opoziţie cu onomasiologia, aceasta din
urmă având un pronunţat caracter enciclopedic.
Metoda semasiologică asociază fiecărui semnificant (complex sonor) un ansamblu de
semnificaţi (sensuri) susceptibili de a fi vehiculaţi de semnificantul supus analizei. Altfel
spus, are în vedere polisemia (sau omonimia) cuvântului. Se opune metodei onomasiologice,
al cărei demers este invers: are în vedere toţi semnificanţii (sinonimele) care desemnează un
anume semnificat.
Redăm aici, spre exemplificarea acestor două metode, analiza cuvântului cap făcută de U.
Ricken (preluată din DSL, op. cit., p. 462):
96
direcţia semasiologică
individ, ins, om cap
vârf al unui obiect şef
parte extremă cu care începe ceva căpetenie
parte superioară (sau anterioară) a corpului conducător
persoană care conduce o instituţie, organizaţie superior
direcţia onomasiologică
Datorită diverselor accepţii care se dau sensului, foarte uşor se pot produce deplasări ale
cercetării: dinspre sensul cuvântului se poate aluneca spre calităţile obiectelor denumite,
tocmai pentru că ele sunt reflectate în cuvânt. Semanticii lingvistice însă îi revine doar sarcina
de a studia cum sunt denumite şi înţelese lucrurile, nu şi de a le explica esenţa (filozofică,
epistemologică).
Un alt criteriu de clasificare semantică este acela al câmpurilor semantice (vezi şi supra)
sau lingvistice, cum le-a numit Jost Trier, în 1931, cel care a formulat teoria privitoare la
câmpuri. Dezavantajul acestei organizări este acela că nu evidenţiază decât un număr relativ
mic de noţiuni, pe care nu le redă întotdeauna sistematic, şi nu rezolvă problema abstractelor.
Prin anii ’60 ai secolului XX, s-a propus o altă modalitate de organizare semantică a
vocabularului pe două direcţii: inductivă şi deductivă.
Direcţia inductivă are la bază ceea ce se numeşte analiză componenţială (sau în
constituenţi). Pentru ilustrare, redăm exemplul şi argumentarea oferite de lingvistul englez
John Lyons (în Linguistique générale, apud Limba română contemporană, op. cit., p. 82). Se
porneşte de la o grupă de cuvinte stabilită intuitiv:
bărbat femeie copil
taur vacă viţel
cocoş găină pui
… … …
armăsar iapă mânz
… … …
97
Aceste cuvinte pot fi redate în formule ca: bărbat / femeie / copil ≠ taur / vacă / viţel,
deoarece fiecare serie orizontală conţine o trăsătură comună diferită de aceea a seriei
verticale. Astfel, analiza poate fi reprezentată sub forma unei matrice simple:
mascul femelă adult non-adult uman bovin
bărbat + − + − + −
femeie − + + − + −
copil Ø Ø − + + −
taur + − + − − +
vacă − + + − − +
viţel + (Ø) − (Ø) − + − +
Notă: Nu s-au luat în consideraţie diversele posibilităţi de metaforizare (vacă – „femeie
planturoasă sau proastă” etc.), iar, pentru copil, s-a considerat că sexul nu este relevant.
Avantajul incontestabil al acestui tip de analiză şi, implicit, al organizării efectuate pe
baza ei constă în descoperirea unor constante semantice minime ca factori de legătură între
termenii unei serii. La dezavantaje pot fi bifate: limitarea investigaţiei la serii stabilite intuitiv;
limitarea numărului de termeni care constituie seria în cauză (de exemplu, în opoziţiile taur /
vacă / viţel nu pot fi introduse viţică sau viţea ş.a.m.d.; eliminarea din discuţie a sensului
figurat; introducerea în aprecierea faptelor a unor criterii extralingvistice (de exemplu, din
clasificarea zoologică, calitatea de bovin).
Direcţia deductivă (sau conceptualistă) pleacă de la premisa că orice limbă conţine un
număr de concepte universale semantice. Astfel, pot fi caracterizate conceptual ca desemnând
„obiecte fizice” cuvinte precum: piatră, dulap, lopată, copac etc. Prin opoziţie cu „obiectele
fizice”, se vor subordona „obiectelor non-fizice” cuvinte ca: adevăr, minciună, curaj, zbor,
disperare, înţelepciune etc.
9.4.5. Factorul etimologic
Factorul etimologic trebuie luat în considerare pentru descrierea stadiului actual al limbii,
deoarece, prin etimologie, nu se înţelege numai ştiinţa care urmăreşte şi explică dezvoltarea
cuvintelor de la formele şi înţelesurile cele mai vechi până la formele şi înţelesurile actuale.
98
În aria ei de cercetare intră şi studiul genezei derivatelor şi compuselor fără referire
obligatorie la evoluţia lor istorică.
În ceea ce priveşte formele cuvintelor, se au în vedere: 1) toate aspectele pe care le iau
cuvintele în flexiune (declinare, conjugare) şi 2) toate aspectele noi, vechi, literare sau
regionale, sub care apar cuvintele unei limbi sau în conştiinţa vorbitorului.
Astfel, studiul etimologic sub aspectul formelor al cuvântului casă vizează nu numai
formele literare evidenţiate de declinare (6 forme: casă, case, casa, casei, casele, caselor), ci
şi formele regionale (casî, căşi, căşile…). La acestea se adaugă toate formele (vechi şi noi)
obţinute prin derivare de la baza casă: căsuţă, căscioară, căsean, căsaş, căsică, căsoi
(căsoaie), casnic, căsnicie, căsători, căsătorie etc.
Pentru a putea explica formele actuale, lexicologia se arată interesată de modul cum se
modifică în timp etimonul unui cuvânt (< gr. v. „sens adevărat, originar”). Etimoanele
cuvintelor sunt afectate pe parcursul evoluţiei unei limbi atât sub raportul formei, cât şi sub
acela al înţelesului. Forma unui etimon se modifică prin acţiunea: (1) a transformărilor
fonetice regulate (sau condiţionate; acestora li se mai spune şi legi fonetice, însă termenul
lege trebuie folosit având conştiinţa faptului că legile din lingvistică nu au acelaşi statut ca în
ştiinţele exacte – s-a demonstrat deja că legile fonetice nu sunt imuabile); (2) a
transformărilor fonetice neregulate (sau necondiţionate, spontane – a căror cauză este
obscură); (3) a accidentelor fonetice.
Cauzele principale ale tuturor schimbărilor condiţionate, ca şi ale accidentelor fonetice,
acestea fiind la bază tot condiţionate (ele însă nu au caracter sistematic; diferenţierea se va
accentua pe parcursul prezentării), sunt: a) influenţa sunetelor vecine şi b) contextul fonetic
actualizat în lanţul vorbirii.
Legile fonetice au următoarele trăsături: sunt inconştiente, progresive, constante (această
caracteristică nu trebuie absolutizată, vezi mai sus statutul legilor în lingvistică), temporare.
Ultimele două caracteristici sunt definitorii. Sunt constante în sensul că afectează aproape
toate cuvintele care prezintă context fonetic identic sau asemănător cu acela al cuvântului care
a suferit primul transformarea. Sunt temporare pentru că acţionează într-o limbă numai până
la formarea macrostructurii ei (moment după care sistemul fonologic al limbii respective nu
mai poate fi modificat). Există însă şi legi cu acţiune parţială: cele locale (sau regionale) şi
cele cu acţiune mai elastică. O lege parţială locală este rotacismul (n intervocalic trece la r:
inimă > irimă), fenomen întâlnit numai în Maramureş (şi doar sporadic în zonele limitrofe). O
lege elastică este diftongarea lui e la ea, dovadă fiind fluctuaţiile de tipul leage/lege, sau lipsa
99
acţiunii acestei legi în cazul unor forme, probabil din dorinţa de evitare a unor omonimii
(merg/meargă). În opoziţie cu acestea se află legile care au acţionat fără excepţie:
palatalizarea până la stadiul final a grupurilor consonantice cl, gl (> k’, g’; clavem > cheie,
ung(u)lam > unghie), conservarea lui a urmat de -nn (annus > an) etc.
Spre deosebire de legile fonetice, accidentele fonetice nu au un caracter sistematic, în
sensul că ele nu afectează decât accidental formele cuvintelor, netransmiţându-se obligatoriu
la altele cu context identic din punct de vedere fonetic. O altă deosebire fundamentală este
aceea că nu produc modificări fonologice. Este evident că între trecerea accidentală (şi
nefonologică) a lui e la o din čolofan (asimilare, prin pronunţia neîngrijită a lui celofan) şi
trecerea lui a neaccentuat la ă (lege fonetică din care rezultă un nou fonem vocalic, inexistent
în latină: lat. casa > rom. casă) este o deosebire de substanţă. Prin urmare, în cazul
accidentelor fonetice, condiţiile transformării nu se pot formula decât prin înşirarea unor
cuvinte în care s-a produs schimbarea enunţată. Pe de altă parte, accidentele fonetice sunt
universale (nu sunt specifice pentru o limbă anume) şi atemporale (căci acţionează
concomitent cu legile fonetice, dar şi după formarea unei limbi). Încă din antichitate s-au
identificat 4 tipuri majore de modificare a formei cuvintelor: adjectio (adăugare), detractio
(suprimare, înlăturare), transmutatio (inversiune), immutatio (înlocuire). Fiecărui tip i se
subordonează o serie de transformări după poziţia în cuvânt a sunetului sau a grupului de
sunete afectat. La tipul immutatio se aglomerează mai multe transformări care nu se explică
numai prin poziţia în cuvânt a sunetului afectat. Dată fiind importanţa accidentelor fonetice
pentru studiul vocabularului (dar şi pentru alte discipline), acestea sunt descrise în amănunt în
Anexa 2 a cursului(definiţiile şi exemplele, în majoritatea lor, sunt preluate din DSL).
În legătură cu înţelesurile cuvintelor, se studiază evoluţia tuturor posibilităţile pe care le
are un cuvânt de a numi obiecte, acţiuni, idei, fenomene şi de a trezi reprezentări ale acestora
în mintea vorbitorilor. Aşadar, pentru casă, se cercetează toate înţelesurile: nu numai acela
foarte frecvent de „locuinţă”, ci şi sensurile „clădire”, „membri ai unei familii”, „neam”,
„mod de a trăi împreună” etc., actualizate de anumite contexte. Grupări şi subgrupări, aşa cum
s-a văzut la forme, se pot face şi după înţelesuri (vezi supra despre câmpuri semantice).
Etimologia este preocupată şi de evoluţia grupărilor de cuvinte. Cum asocierile reprezintă un
proces dinamic, este evident că lexicologia se arată interesată de acest tip de cercetare.
100
9.5. Rezumat
Unitatea de învăţare 9 prezintă vocabularul ca mulţime. Factorii de organizare a
vocabularului descrişi în acest capitol sunt cei în măsură să explice dinamica
acestuia. Prezentarea lor succintă este urmată de descrierea diverselor aspecte pe
care le comportă modificarea vocabularului şi a mecanismelor care le generează.
9.6. Test de evaluare
1. Având ca model analiza făcută de U. Ricken cuvântului cap (redată în acest capitol) şi
folosind DEX-ul (pentru depistarea sensurilor), ilustraţi direcţiile semasiologică şi
onomasiologică în cazul următoarelor cuvinte: ambala, arie, baie, banc, barem, bob, bun.
2. Fie următoarea serie de termeni: masă, birou, tejghea, banc, noptieră, gheridon, catedră.
a) Completaţi în tabelul de mai jos matricea seriei, rezultată prin analiză componenţială
(vezi exemplul lui Lyons, redat în subcap. Factorul semantic), folosind următoarele
notaţii: +, pentru relevanţa trăsăturii; –, pentru absenţa trăsăturii; ±, pentru relevanţa
contextuală a trăsăturii.
b) Precizaţi cum se realizează direcţiile semasiologică şi onomasiologică (pe verticală /
orizontală).
MASĂ
de ţinut
obiecte
uzuale
de expus
obiecte
ornamentale
de lucru
intelectual
de lucru
manual
de lucru
comercial
birou
tejghea
banc
noptieră
gheridon
catedră
birou
101
Unitatea de învăţare 10. EVOLUŢII SEMANTICE. GREŞELI
DE NATURĂ LEXICO-SEMANTICĂ
Cuprins
10.1. Introducere…………………………………………………………………………………………………101
10.2. Obiectivele unităţii de învăţare……………………………………………………………………..101
10.3. Evoluţia semantică: direcţii de modificare a sensului, cauze, tropii implicaţi……..102
10.4. Greşeli lexico-semantice – „stilul relaxat”……………………………………………………. 103
10.4.1. Pleonasmul…………………………………………………………………………………………………103
10.4.2 Atracţia paronimică……………………………………………………………………………………. 105
10.4.3. Etimologia populară…………………………………………………………………………………… 105
10.4.4. Accidentul semantic……………………………………………………………………………………. 107
10.4.5. Alte greşeli lexico-semantice……………………………………………………………………….. 107
10.5. Rezumat……………………………………………………………………………………………………..108
10.6. Test de autoevaluare…………………………………………………………………………………… 109
10.1. Introducere
Unitatea de învăţare 10 prezintă modul în care pot fi afectate înţelesurile
cuvintelor, descrie principalele cauze care generează evoluţia semantică a
cuvintelor şi direcţiile de evoluţie din această perspectivă. De asemenea, sunt
descrise cele mai frecvente greşeli lexico-semantice care afectează
diacronic/sincronic lexicul limbii române.
10.2. Obiectivele unităţii de învăţare 10
După parcurgerea unităţii de învăţare, studenţii vor fi capabili:
- să înţeleagă mecanismele care afectează înţelesurile cuvintelor;
- să identifice cauzele diverselor evoluţii semantice;
- să identifice greşelile lexico-semantice şi să le demonteze mecanismele.
Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2 h.
102
10.3. Evoluţia semantică: direcţii de modificare a sensului, cauze, tropii
implicaţi
Modificarea înţelesurilor cuvintelor se interpretează, în linii generale, prin tropi (figuri ce
presupun modificări de sens). Cel mai des aduşi în discuţie sunt tropii: metafora, hiperbola
(tropi bazaţi pe asemănare), metonimia şi sinecdoca (tropi bazaţi pe contiguitate). Schimbările
pot fi cantitative (metonimia şi hiperbola) şi calitative (metafora şi sinecdoca).
Principalele direcţii de evoluţie semantică sunt lărgirea (extensia) de sens sau
restrângerea de sens. Acestea pot fi însoţite de înnobilarea de sens sau de degradarea
(deprecierea) de sens. Exemplele care urmează ilustrează direcţiile de evoluţie semantică
menţionate.
Exemple
􀂙 Cuvântul marfă a intrat în circulaţie în limba română în secolul al XVI-lea cu sensul
restrâns „vite” şi cu unul mai general, „avuţie”. S-au propus două etimologii: < (mgh.)
marha (vite) sau < (sb.-cr.) marva (vite). Provenienţa etimonului interesează mai puţin,
semnificaţia cuvântului fiind în discuţie. Extensiei iniţiale, de la „vite” la „avuţie”, i-a
urmat o alta care corespunde sensului actual de „orice produs care întruneşte condiţiile
pentru a intra în circuitul comercial” (nu discutăm aici diversele conotaţii relativ recente
ale cuvântului în limbaj argotic).
􀂙 Verbul a peţi avea în latină, de unde provine (< peto, -ĕre), două sensuri denotative şi
unul figurat (cu diverse nuanţe actualizate de anumite contexte): 1) „a se repezi”, „a
ataca”; 2) „a cere, a solicita”; 3) (fig.) „a dori, a tinde către ceva/cineva”. În latină, cu
sensul „a cere în căsătorie”, cuvântul se folosea fără determinantul in matrimonio. În
limba română actuală cuvântul a ajuns să însemne, prin restrângere de sens, numai acest
lucru (fără a consemna aici toate etapele de evoluţie semantică a cuvântului, menţionăm
numai sensul „a cerşi”, înregistrat în secolul al XVI-lea, relevant pentru direcţia de
selecţie a sensului într-o primă fază).
􀂙 Cuvântul război are etimon slav: < (sl.) boĭ, „tâlhărie, jaf, omucidere”. A fost prefixat pe
teren românesc cu răz-, în secolul al XVII-lea încetând să mai însemne „tâlhărie”. Prin
înlăturarea conotaţiei depreciative, a început să desemneze „luptă, succesiune de lupte”
sau „a se lupta”, pentru verbul omograf. Derivarea pe teritoriul limbii române cu -nic
(sufix tot de origine slavă ca şi rădăcina) a dus la apariţia unui nou cuvânt, războinic.
103
Acesta nu numai că a beneficiat de evoluţia anterioară de sens, ci – prin înnobilarea
semnificaţiei – desemnează un „luptător, ostaş care ia parte la un conflict armat”, sens
adesea asociat cu „brav, curajos, viteaz” (dar şi cu „bătăios”, sens nedeterminat sub
aspectul conotaţiei pozitive).
􀂙 Cuvântul mişel are azi, prin degradare de sens, o încărcătură peiorativă evidenţiată de
sinonimele: (om) de nimic, netrebnic, ticălos, nemernic, josnic, laş, fricos. Evoluţia în
sensul deprecierii este clară, căci sensul originar al cuvântului (< lat. misellus) este „slab,
sărac, nenorocit” şi chiar „infirm”.
Identificaţi, pentru exemplele de mai sus, eventualii tropi implicaţi în evoluţiile
semantice descrise.
10.4. Greşeli lexico-semantice – „stilul relaxat”
Greşelile lexico-semantice vizează cel mai adesea formele neologice şi apar în exprimarea
scrisă/orală a unor vorbitori relativ/foarte puţin instruiţi. Cele mai frecvente sunt: pleonasmul,
atracţia paronimică, etimologia populară şi accidentul semantic. Truismul, tautologia,
incompatibilitatea semantică, nonsensul nu sunt nici ele tocmai rare, din păcate, în limbajul
multor vorbitori ai limbii române contemporane. La acestea se adaugă greşeli la nivelul
sintaxei: anacolutul (dezacordul extins), dezacordul gramatical (între subiect şi predicat, între
subiect sau articol şi substantivul determinat etc.; forme particulare de dezacord sunt silepsa –
acordul după înţeles – şi zeugma – acordul prin atracţie).
Mai mult, se înregistrează în ultima vreme (după 1989) şi o nedorită interferenţă a
stilurilor, în special în limbajul mass-mediei. Îngrijorătoare este amploarea fenomenului din
ultimele decenii, ceea ce a determinat-o pe Valeria Guţu Romalo să vorbească (în
Corectitudine şi greşeală…, op. cit.) despre existenţa unui stil relaxat, termen deloc onorant,
în majoritatea situaţiilor, pentru cei în al căror discurs se manifestă.
10.4.1. Pleonasmul
DEFINIŢIE GENERALĂ
Pleonasmul este un tip de redundanţă constând în repetarea aceluiaşi semnificat prin
semnificanţi diferiţi; se realizează ca o repetiţie de sens în anumite condiţii sintactice.
104
După gradul de inadecvare, pleonasmele sunt de diverse tipuri (definiţia şi exemplele
sunt preluate, parţial prelucrate, după DSL, op. cit.; la acestea se adaugă exemple personale).
• Pleonasme mai greu recognoscibile – unele pleonasme s-au impus în limbă la un anumit
moment dat şi pot fi combătute numai prin apelul la explicaţii etimologice: mujdei de
usturoi (mujdei < must + de + ai [< (lat.) alium „usturoi”]; usturoi < ustura [< (lat.)
ustulare]) + suf. -oi). Multe dintre aceste pleonasme (numite „latente” de Th. Hristea)
circulă în diverse limbi, repetiţia de sens fiind facilitată de nerecunoaşterea sensului
etimonului unuia dintre termeni: a cronometra timpul (gr. kronos „timp”), a avansa
înainte (fr. s’avancer „a se apropia de un punct”), caligrafie frumoasă (gr. kalos
„frumos”), muncă laborioasă (lat. labor „muncă”) etc.
• Pleonasme parţial justificate – este cazul structurilor în care unul dintre termeni are mai
multe sensuri, diferenţierea realizându-se contextual, cf.:
Culesul recoltei nu se face mecanizat la noi. /vs/ Primul cules al recoltei de roşii a început.
„cantitate de roade dintr-o anumită perioadă” /vs/ „culegere, strângere a recoltei” → pleonasm
O sintagmă mai degrabă tolerată decât justificată este ploaie în averse, dar nu şi
aversă/averse de ploaie (fr. averse „ploaie torenţială de scurtă durată”).
• Pleonasmele intolerabile – (majoritatea) sunt pleonasmele care se realizează ca
redundanţe evidente:
a) repetiţia unor forme apropiate: fapt ce a făcut ca…, prevăzut în vederea, legi ce
urmează a fi abolite în urma iniţiativei, a fost dezvelită o placă comemorativă în
memoria eroilor, a se adăuga aditivi etc.
b) sinonime aflate în strictă vecinătate: aproximativ peste o sută, în jur de vreo
douăzeci, starea continuă să fie menţinută, posibilitatea nemijlocită de a fi în (a lua)
contact direct cu…, adunare festivă consacrată sărbătoririi lui…, mijloace massmedia,
în procent de trei la sută etc.
c) repetiţia sensului unui element formativ printr-un determinant cu acelaşi sens: a
reveni din nou, s-a sinucis singur, a mai repeta încă o dată, autobiografia mea, a
scădea hipoglicemia sângelui, a se bifurca în două, a convieţui împreună, a încerca
105
o tentativă, cobori în jos, ieşi afară, a prezice viitorul, a îngheţa de frig, dună de
nisip, a depăşit peste 50 km pe oră etc.
Adăugaţi exemple la listele tuturor categoriilor pleonastice de mai sus.
10.4.2. Atracţia paronimică
DEFINIŢIE
Atracţia paronimică este o greşeală lexico-semantică generată de paronimia cuvintelor:
vorbitorul selectează o formă utilizând-o cu sensul formei paronime.
De regulă, selecţia se face în detrimentul formei mai puţin cunoscute/utilizate în limbă,
cf.: forma saşiu (< tc.), utilizată cu sensul termenului şasiu (< fr. chassis), temporar în loc de
temporal, a gresia în loc de a gresa etc.
! Paronimele sunt cuvinte foarte asemănătoare ca formă (gr. para „lângă, aproape de”
+ onoma „nume”), dar care sunt deosebite ca sens. Foarte rar se înregistrează forme
cu un sem (sau mai multe) în comun, cf.: temporar (fr. temporaire, lat. temporarius)
„care este de scurtă durată, nu durează decât un anumit timp, vremelnic, trecător,
provizoriu” [locuinţă temporară] / temporal (fr. temporel) „care indică timpul,
depinde de timp” [propoziţie temporală] – ambele cu referire la timp, dar din
perspective diferite.
Găsiţi şi alte paronime care să genereze atracţie paronimică din cauza existenţei
unor seme comune.
10.4.3. Etimologia populară
DEFINIŢIE GENERALĂ
Etimologia populară este un fenomen care înglobează toate asocierile etimologice false ca
reacţie a vorbitorilor faţă de caracterul nemotivat al semnului lingvistic.
106
Etimologia populară presupune un element inductor (forma corectă a cuvântului), care
generează asocieri de sens mai mult sau mai puţin obscure, şi un element indus, care
reprezintă forma alterată a cuvântului. Asocierile produse în mintea vorbitorului sunt
spontane, ele apar, de regulă, în procesul pătrunderii împrumuturilor în limbă şi se datorează
unui anumit grad de ignoranţă (motivat, la rândul lui, de lipsa instrucţiei sistematice). În unele
situaţii, lanţul asociativ este dificil de refăcut şi, din această cauză, nu se poate vorbi de o
tipologie a asocierilor.
Uneori predomină o simplă apropiere fonetică dintre două forme: vindecativ, în loc de
vindicativ („răzbunător”, elementul inductor), pus în legătură nemotivată semantic cu (a)
vindeca, vindecător. Alteori se poate depista un suport semantic sau/şi unul morfologic:
funegru, pentru funebru (negru, asociat cu noţiunea de „doliu”, generează modificarea
elementului inductor). Aşadar, sensul cuvântului este folosit adecvat, însă forma lui este
afectată.
! Exemplul vindecativ, presupunând în cele mai multe cazuri şi o utilizare eronată a
sensului, este pus în legătură cu un alt fenomen întâlnit în practica limbii − atracţia
paronimică. Atracţia paronimică (vezi mai sus) reprezintă totuşi un fenomen distinct
de etimologia populară. Totuşi, a se reţine că, spre deosebire de etimologia populară,
atracţia paronimică presupune cuvinte paronime şi nu un element inductor şi altul
indus. Asemănarea fonetică generează o substituţie de forme, ambele existente în
limbă. În cazul etimologiei populare: a) elementul inductor nu este paronim cu cel
indus; b) iau parte, de regulă, mai mulţi termeni şi există o relaţie logică; c)
rezultatul nu este o confuzie de tip paronimic, ci o deformare a elementului inductor.
Se dau elementele induse prin etimologie populară: antiger, cumpărativă,
aerogant, arcoladă, boliclinică, incuibaţie, răspunzabil, vermult, lipsus,
somnieră (toate formele sunt atestate).
Depistaţi posibilele asocieri produse în mintea vorbitorului, pornind de la
elementele inductoare (antigel, cooperativă, arogant, acoladă, policlinică,
incubaţie, responsabil, vermut, lapsus, somieră).
107
10.4.4. Accidentul semantic
DEFINIŢIE
Accidentul semantic (sau improprietatea semantică) consistă în utilizarea unui cuvânt cu
forma lui corectă, dar cu un sens eronat.
La sensul inadecvat se ajunge printr-o contaminare a formei cuvântului cu forma
asemănătoare a altui cuvânt, preluându-se sensul acestuia din urmă. Spre deosebire de atracţia
paronimică, formele care intră în contaminare sunt mult mai diferite decât în cazul
paronimelor (paronimele diferă printr-un sunet sau prin cel mult două aflate, de regulă, în
poziţie consecutivă).
Neologismele sunt cuvintele care suportă acest tratament. Ignoranţa, lipsa de instrucţie,
constituie din nou cauza acestor greşeli de limbă. Astfel: fortuit („întâmplător, inopinat”) este
folosit cu sensul „forţat”, specios („amăgitor, înşelător, iluzoriu”) − cu sensul „special”,
salutar („salvator”) − este folosit şi înţeles ca „(individ) care merită să fie salutat”,
inextricabil („complicat de înţeles”) − ca „(lucru) care nu poate fi stricat”, summum (fig.,
„punctul cel mai înalt la care se poate ajunge”) − ca „sumă” etc.
10.4.5. Alte greşeli lexico-semantice
Pe scurt, iată definiţiile (fără referinţă la nuanţe) şi câteva exemple pentru alte greşeli de
tip lexico-semantic:
• Truismul – exprimarea unui adevăr evident: iarna nu-i ca vara.
• Tautologia – tot un fenomen de redundanţă, care poate avea şi rol de subliniere a unei
calităţi sau a unei acţiuni: Ce-i frumos e frumos, Vorbeşte ca să vorbească, La munte,
când plouă, plouă, Datoria e datorie etc. Ca greşeală lexico-semantică, este o varietate de
pleonasm (vezi mai sus, categoriile b) şi c) de la pleonasmele intolerabile).
• Incompatibilitatea semantică – nepotrivire de sens între doi sau mai mulţi termeni
actualizată contextual: Echipa oaspeţilor avea şanse efective să piardă. Substantivul
108
şansă are sensul „circumstanţă favorabilă, posibilitate de reuşită, de succes; noroc” (DEX,
op. cit.) şi deci nu se poate combina cu verbe de tipul a pierde („a fi învins”, ibidem), cele
două cuvinte excluzându-se reciproc din punct de vedere semantic când sunt coocurente
într-un context. Iată un exemplu care comportă şi alte aspecte de discuţie: Datorită
şoferului aflat sub influenţa alcoolului, un tânăr aflat pe trecerea de pietoni şi-a pierdut
viaţa. Dincolo de incompatibilitatea semantică evidentă, se impune o remarcă de ordin
morfosintactic: nu se poate exprima compl. circ. de cauză în dativ cu una dintre
prepoziţiile datorită/mulţumită/graţie când regentul exprimă ceva de ordin negativ. De
altfel, când avem o situaţie de genul: Datorită efortului depus la antrenamente, sportivul
român a câştigat medalia de aur, tot nu se poate vorbi de un compl. circ. de cauză,
datorită efortului fiind compl. circ. instrumental. Alte exemple: X nu înţelege nici dacă îi
bagi cu forcepsul în cap; a călca cu pas uşor/greu (din punct de vedere stilistic, sintagma
este un paradox) etc.
• Nonsensul – este greşeala de limbă care, mai mult decât incompatibilitatea semantică,
reprezintă o aberaţie din punct de vedere logic: 20 de procente la mie; Mi-a adus ambele
trei casete; Este salutar să acorzi locul celor vârstnici în autobuz (aici se poate discuta
despre o combinaţie cu un accident semantic); „12 trecute fix”; „Să se revizuiască,
primesc, dar să nu se schimbe nimica…” etc.
Să ne reamintim…
􀂾 greşelile lexico-semantice vizează cel mai adesea formele neologice;
􀂾 cauzele greşelilor lexico-semantice sunt: ignoranţa, lipsa de instrucţie,
preluarea defectuoasă a cuvântului respectiv;
􀂾 aceste greşeli nu ţin doar de „estetica” limbii, ci pot chiar vicia comunicarea.
10.5. Rezumat
Unitatea de învăţare 10 se ocupă de modificarea înţelesurilor cuvintelor – atât de
evoluţiile lor semantice, cât şi de greşelile de limbă generate la nivelul sensului
cuvintelor sau de asocierile de sens care afectează forma cuvintelor. Tot aici, am
încercat să disociem mai atent mecanismele care generează etimologia populară
şi atracţia paronimică, dat fiind că, uneori, ele sunt tratate nediferenţiat.
109
10.6. Test de autoevaluare (vezi rezolvarea în Anexa 1)
Răspundeţi cerinţelor:
1. Cuvântul salutar este folosit corect în
varianta:
a) Pentru politeţea lui, este considerat
un individ salutar;
b) A făcut un gest salutar în aceste grele
împrejurări;
c) Este salutar să acorzi locul celor
vârstnici în autobuz.
2. Formularea fără pleonasm se află în
seria:
a) Au venit cam vreo douăzeci din cei
invitaţi;
b) Mijloacele mass-media au acordat
mare atenţie cazului;
c) Meteorologii au anunţat averse
frecvente pentru toată săptămâna.
Apreciaţi corectitudinea enunţurilor:
3. 1) Au fost depistate elemente speculative
în piaţă; 2) A vrut să creeze un mediu cât
mai ambiant; 3) Nu merită acest efort
considerabil:
a) numai 3 corect;
b) toate incorecte;
c) 2, 3 – corecte.
4. 1) Adam şi Eva au fost izgoniţi din edem;
2) I-am tot explicat; or, însă el tot n-a
înţeles; 3) Canibalii sunt omnivori:
a) toate corecte;
b) 1, 3 – corecte;
c) toate incorecte.
5. 1) Suferea de hipertensiune mare; 2) Şi-a
încheiat alocuţiunea în aplauze; 3) Mi-a
promis că vor apare la timp:
a) toate incorecte;
b) numai 2 corect;
c) 2, 3 – corecte.
6. 1) Habitaclul ciupercilor este umed şi
rece; 2) A terminat şcoala cu rezultate
excepţional de eminente; 3) Instanţa a
hotărât să-l absolvească de pedeapsă:
a) toate incorecte;
b) numai 3 corect;
c) 1, 2 – corecte.
7. Arătaţi ce relaţie există între cuvintele
vindiac, vindicativ, vindictă:
a) paronimie;
b) toate sunt calcuri cu aceeaşi bază;
c) nu există nicio relaţie.
8. Se dau expresiile: 1) palmares de succes,
2) obelisc comemorativ, 3) parapetul
balustradei, 4) nobleţe aristocratică.
Sunt pleonasme:
a) numai 1 şi 4;
b) numai 2 şi 4;
c) toate.
9. Expresiile contrabandă ilegală, scadenţă
de plată, oprobriu public, hit de mare
succes constituie:
a) truisme;
b) pleonasme;
c) nonsensuri.
110
Unitatea de învăţare 11. ÎMBOGĂŢIREA VOCABULARULUI
Cuprins
11.1. Introducere…………………………………………………………………………………………………110
11.2. Obiectivele unităţii de învăţare……………………………………………………………………..110
11.3. Îmbogăţirea vocabularului – mijloace interne. Afixele lexicale…………………………111
11.3.1. Derivarea cu prefixe. Prefixele internaţionale. Prefixoidele……………………………..111
11.3.2. Derivarea cu sufixe. Sufixoidele. Derivatele etnice………………………………………….115
11.3.3. Derivarea parasintetică, regresivă şi frazeologică…………………………………………. 120
11.3.4. Compunerea. Schimbarea valorii gramaticale………………………………………………..121
11.4. Decompozarea după afixele lexicale…………………………………………………………….. 123
11.5. Îmbogăţirea vocabularului – mijloace externe………………………………………………..125
11.5.1. Împrumutul lexical……………………………………………………………………………………… 125
11.5.2. Calcul lingvistic…………………………………………………………………………………………. 127
11.6. Argoul şi jargonul în dinamica vocabularului…………………………………………………128
11.7. Rezumat……………………………………………………………………………………………………..131
11.8. Test de evaluare…………………………………………………………………………………………. 131
11.9. Tema decontrol 2……………………………………………………………………………………….. 131
11.1. Introducere
Unitatea de învăţare 11 prezintă mijloacele de îmbogăţire a vocabularului. Se
descriu tipurile de derivare şi compunere, ca şi conversiunea. Se descriu şi
mijloacele externe, împrumutul şi calcul lingvistic, cu clasificările aferente.
Această unitate de învăţare conţine Tema de control nr. 2, condiţiile de rezolvare
şi predare fiind menţionate în caseta de titlu a acestei secţiuni.
11.2. Obiectivele unităţii de învăţare 11
După parcurgerea unităţii de învăţare, studenţii vor fi capabili:
- să înţeleagă dinamica vocabularului din perspectiva îmbogăţirii acestuia;
- să recunoască structurile lexicale şi să le decompozeze după afixele lexicale;
- să distingă formaţiile lexicale ale limbii române de formele împrumutate.
Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 3 h.
Deşi unitatea este destul de întinsă ca număr de pagini, timpul alocat studiului
este suficient, deoarece materialul înfăţişat reprezintă, preponderent, recapitularea
unor noţiuni predate anterior, dar reluate la un nivel superior.
111
11.3. Îmbogăţirea vocabularului – mijloace interne. Afixele lexicale
Un frecvent mijloc intern de îmbogăţire a vocabularului limbii române este derivarea.
Acest procedeu presupune formarea unor noi cuvinte prin adăugarea (sau suprimarea, în cazul
derivării regresive) unor afixe (formative, formanţi, lexiforme) la un cuvânt-bază.
! Folosim aici termenul afixe numai în accepţia de afixe lexicale, adică formanţi care
produc noi cuvinte; afixele gramaticale (desinenţele, sufixele gramaticale,
morfemele auxiliare) nu intră în discuţia privitoare la formarea cuvintelor, aceste
afixe fiind relevante din perspectivă morfologică (ajută la exprimarea unor forme
compuse − perfectul compus, viitorul I şi II etc. − sau apar în declinare şi conjugare).
Afixele lexicale sunt prefixele (afixe care se adaugă în faţa bazei) şi sufixele (afixe care se
adaugă după bază). Unii lingvişti consideră că şi interfixele (sau infixe, afixele de legătură)
sunt afixe lexicale, însă nu există argumente solide pentru a le califica drept un tip aparte de
sufixe. Interfixul reprezintă o „porţiune dintr-un derivat care nu intră nici în temă, nici în
sufix, cum ar fi elementul -ur- din colţ-ur-os sau -ul- din om-ul-eţ […] nu se identifică
suficient de bine cu un sufix independent şi precede sufixul imediat următor” (DSL, op. cit.,
subl. n.). Aşadar, termenul este operativ (în sensul că poate fi folosit în descrierea structurilor
morfematice), dar trebuie să se ţină seama de statutul lui de afix (cvasilexical)
nonindependent (aceasta însemnând că poate fi integrat în sufixul imediat următor, iar în
practica decompozării se va pune între paranteze: colţ + -(ur)os).
11.3.1. Derivarea cu prefixe. Prefixele internaţionale. Prefixoidele
Derivarea cu prefixe este mai puţin productivă, în limba română, decât cea cu sufixe
(date fiind complexitatea şi varietatea sufixelor). De aceea nu este necesară o clasificare
morfologică (statutul morfologic al cuvintelor rezultate prin derivare cu prefixe fiind evident).
Mai profitabilă pentru descriere este clasificarea semantică a prefixelor.
1. Prefixele privative au sensul general de „fără”, „lipsit de”, „a lipsi de”: des-, cu varianta
strict fonetică de-, şi a(n)-, de origine greacă veche. De regulă, prefixul des- (de-) se
ataşează la un verb şi intră în opoziţie cu în- (îm-): dezbina/îmbina, descreţi/încreţi,
112
dejuga/înjuga etc. După cum se vede din prima pereche, nu întotdeauna se poate detaşa un
substantiv-bază, considerarea unui cuvânt ca derivat cu prefix într-o asemenea situaţie
făcându-se prin raportare la cuvântul cu prefix opus din punct de vedere semantic (în
unele lucrări, o astfel de situaţie este încadrată drept derivare mixtă). Prefixul privativ a-
(înainte de consoane)/an- (înainte de vocale) se ataşează aproape exclusiv la neologisme
sau la termeni din limbajele ştiinţifice: acefal, alogic, amoral, analfabet, anorganic,
anizotrop, avitaminoză etc.
! În limba română, prefixul des- (ca şi răs-, vezi mai jos, poziţia 4) devine dez- când
se ataşează la cuvinte care încep cu: vocală, sonantă [l, m, n, r] sau consoană sonoră
(evident, cu excepţia consoanei sonore [z]).
! În limba română, prefixul în- devine îm- când se ataşează la cuvinte care încep cu
consoanele bilabiale [p], [b].
2. Foarte productiv pentru toate variantele limbii române este prefixul negativ ne-. El
formează substantive, adjective, adverbe: necuviinţă, neadevăr, neacoperit, neascultător,
nedrept, nemaiauzit, nemaipomenit, necontenit, negreşit etc. Uneori, poate avea şi sens
privativ: nesomn (cf. o noapte de nesomn). Prefixul neologic in- (im- înainte de bilabiale
şi i- înainte de sonante [l, m, n, r]) îl dublează pe ne- pentru cuvintele corespunzătoare
variantei savante a limbii române: intraductibil, inacceptabil, inegalitate, imoral, ilogic,
impoliteţe, impenetrabil etc. Uneori, ne- şi in- se află în variaţie liberă: inegalitate şi
neegalitate, inadaptabil şi neadaptabil etc. Prefixul in- apare şi la verbe (indispune), ceea
ce se întâmplă foarte rar cu ne-.
3. Prefixele delocutive (formează cuvinte de la locuţiuni/expresii: cf. a se face colac – a se
încolăci) în- şi de- sunt şi ele foarte productive în limba română. Din punct de vedere
semantic, sunt foarte apropiate de prepoziţii sau chiar sunt prepoziţii pe cale de a se
specializa în formarea cuvintelor: (a) înfăptui, (a se) încrede, (a) înlătura, (a) deochea, (a)
deosebi, (a) desăvârşi ş.a.m.d. Primul prefix este dublat de prefixul savant in- (de origine
latină cultă): incrimina, insufla, incorpora etc.
113
4. Prefixele iterative răs- şi re- formează verbe (mai rar adjective sau substantive −
răzbucuros, răsputeri): răzgândi, răscumpăra, răzjudeca, reacoperi, recăsători, retipări,
reînflori etc. Se diferenţiază între ele prin faptul că răs- are multe valori (a răspopi, de
exemplu, exprimă rezultatul contrariu al unei acţiuni, neimplicând ideea de a se face popă
din nou), iar re- are valoare strict iterativă şi, deşi este neologic (< fr.), este unul dintre
puţinele prefixe împrumutate care se poate ataşa direct la bază din limba română
contemporană (adică fără calchiere). Acest aspect a condus la calificarea lui ca prefix cult,
dar nu mai figurează printre prefixele savante.
5. Prefixele internaţionale sunt de origine cultă (nemoştenite), din latină sau greacă veche,
şi sunt prezente în limba română în special prin împrumuturi (analizabile sau calcuri)
latino-romanice. În ultimele decenii, se înregistrează o creştere semnificativă a formaţiilor
lexicale cu astfel de prefixe în limba literară (standard) şi în limbajele de specialitate. Iată
câteva exemple: ante- („înainte, dinainte”, antebraţ), circum- („în jur, împrejurul”,
circumscripţie), co-/con-/com- („împreună, împreună cu”, colocatar, concetăţean,
compatriot), pre- („înainte de”, preoperatoriu), i-/in-/im- (afix cu sens negativ şi privativ,
ireal, inalienabil, impracticabil). Unele asemenea afixe au un statut incert, între acela de
prefixe şi cel de prefixoide (elemente de compunere, vezi mai jos): contra- („împotrivă, în
faţă, în corelaţie cu”, contrapagină), ex- („scos din, în afara”, ex-campioană), extra-
(„exterior, în afară; în afară de orice comparaţie, excepţional”, extraplat), inter- („între,
dintre, în corelaţie cu”, interconectat), intra- („înăuntru”, intravilan), intro- („înăuntru, în
interior”, introspecţie), post- („după”, postbelic), etc. – toate de provenienţă latină. De
provenienţă greacă sunt, de exemplu: anti- („contra, împotriva”, antişoc), arhi- („gradul
cel mai înalt în care se manifestă ceva”, arhicunoscut), hiper- („peste măsură de, în grad
foarte mare, supra”, hipersensibil), hipo- („sub măsură, foarte mic, foarte puţin”,
hipotensiv).
Daţi şi alte exemple pentru fiecare dintre prefixele menţionate în clasificarea de
mai sus.
Prefixoidele (false prefixe sau pseudoprefixe) au în comun cu prefixele numai poziţia de
afixare, dar sunt cuvinte cu sens de sine stătător în limba de origine (cele mai multe sunt din
greaca veche).
114
Cele mai frecvente prefixoide în limba română sunt: aero- („privitor la aer”, aeropurtat),
auto- („de la sine, propriu”, autobiografie), bio- („referitor la viaţă”, bioenergetic), geo-
(„care priveşte pământul”, geopolitic), hemo- („referitor la sânge”, hemostatic), hipo-
(„referitor la cal”, hipofag), iso-/izo- („egal, de acelaşi fel”, izomorfism), orto- („corect”,
ortografic), filo- („iubitor de”, filogerman), micro- („mic, a milioana parte”,
microradiografie), mono- („unic, singur, o dată”, monocelular), poli- („mai mulţi”,
polivitamină), proto- („primul, anterior, preistoric, primitiv, simplu, iniţial”, protocronism),
pseudo- („fals, aparent asemănător, pretins”, pseudoştiinţific), radio- („referitor la radiaţia
electromagnetică”, radiolocaţie), semi- („pe jumătate”, semipreparat), tele- („departe, la
distanţă, de departe”, telecomandă), tri- („trei, triplu”, tri), zoo- („referitor la animale,
animalier”, zootehnician) etc.
Unele prefixoide sunt specifice sau apar cu predilecţie în limbajele specializate
(terminologii) şi, adesea, se creează relaţii de sinonimie: ana- („din nou, înapoi, în afară”,
anacronic), epi- („deasupra, pe”, epicranian), foto- („referitor la lumină”, fotofobie,
fotocelular), semi- = hemi- = demi- (hemipareză, demisec), micro- = mini- (minicalculator),
poli- = multi- = pluri- (multidimensional, plurimolecular), intra- = endo- („înăuntru”,
endocentric, intraglandular) etc.
În opoziţie cu sufixoidele (falsele sufixe, vezi mai jos), prefixoidele se deosebesc mai
puţin de prefixe decât sufixoidele de sufixe, deoarece − în primul caz − nu există consecinţe
funcţionale, pe când − în al doilea − se impune o anumită formă, de obicei, cuvântului-bază
(de exemplu, cele care primesc -fil, se termină în -o: munteanofil, cele care primesc -fug, se
termină în -i: febrifug).
! Pentru compuşii savanţi* se utilizează prefixele internaţionale, prefixoidele,
sufixoidele şi bazele clasice. Formăm, de exemplu, termenul hidrocarbură (Chim.),
corespunzător definiţiei „compus organic din carbon şi hidrogen”, cu elementul de
compunere savantă hidro- (< gr. hydro), şi nu *apocarbură, adică printr-o
„naturalizare” a elementului hidro- dată de contaminarea cu semnificaţia „(de) apă,
hidric, apos”; sau formăm termenul binoclu selectând baza oclu din latinescul
oc(u)lus şi nu cuvântul ochi, moştenit din baza menţionată (rezultatul *binochi ar fi,
în mod evident, ilar).
* Un material extrem de preţios şi de minuţios analizat privitor la compunerea savantă se află
în lucrarea Dinamica lexicului românesc (op. cit.) de Florica Dimitrescu.
115
Aşadar, prefixoidele şi sufixoidele sunt elemente formative, prezente în împrumuturi sau
în formaţii după model străin, care dau impresia de prefixe, respectiv sufixe, cuvintele
rezultate în acest fel nefiind derivate propriu-zise, ci, mai degrabă compuse (valoarea lexicală
a prefixoidelor şi sufixoidelor este mai concretă decât cea a prefixelor şi sufixelor). Însă,
pentru că formaţiile lexicale obţinute după model străin prin ataşarea prefixoidelor şi
sufixoidelor sunt, în general, analizabile în limba română, Ion Coteanu (apud DSL, op. cit., p.
401) consideră că ele pot fi integrate în procedeele de îmbogăţire internă a vocabularului.
Daţi şi alte exemple pentru fiecare dintre prefixoidele menţionate mai sus.
11.3.2. Derivarea cu sufixe. Sufixoidele. Derivatele etnice
Derivarea cu sufixe este un mijloc intern de îmbogăţire a vocabularului limbii române
extrem de productiv. Numărul mare al sufixelor şi varietatea lor impun două clasificări:
morfologică şi semantică.
Clasificarea morfologică distinge sufixele după partea de vorbire în care se încadrează
cuvântul nou format (pentru a nu aglomera materialul de faţă, ilustrăm situaţiile prin cel mult
două exemple, lista sufixelor nefiind exhaustivă).
Aşadar, după acest criteriu, sufixele sunt:
1. substantivale: -ar (bucătar), -easă (mireasă), -ime (agerime, muncitorime), -iţă
(casieriţă, fetiţă), -uş (urcuş, viţeluş), -iş/-îş (brădiş, coborâş), -et (brădet, tineret);
2. adjectivale: -esc (ceresc, românesc), -iu (albăstriu), -os (dureros);
3. verbale: -a (înnegura, brăzda), -i (cuibări), -ui (înlocui, biciui), -iza (marginaliza);
4. adverbiale: -eşte (prieteneşte), -iş/-îş (pieziş, târâş);
5. pronominale: -uţă (mătăluţă), -ică (mătălică), -ica (atâtica);
6. care formează numerale: -ime (optime);
7. care formează interjecţii: -ică (aolică).
Clasa a 6-a ar putea fi inclusă la substantivale (clasa 1), dat fiind că numeralele în cauză
sunt substantive din punct de vedere morfologic.
116
Clasificarea semantică este mult mai complexă, ca urmare a caracteristicilor semantice
ale sufixelor foarte asemănătoare cu cele ale cuvintelor:
i) sufixele pot fi omonime (augmentativul -an cu sufixul de origine -ean, în pronunţie tot -an:
bogătan, crişean; sufixul diminutival -aş cu sufixul locativ/de agent -aş: băieţaş, mărginaş,
ciocănaş − „muncitor în saline”);
ii) sufixele pot fi sinonime (-tor, -ar, -aş, -giu, -uş, -ist sunt sufixe de agent: muncitor,
cizmar, poştaş, geamgiu, cărăuş, fochist);
iii) sufixele pot intra în relaţii de antonimie (este drept, una specială − sufixul diminutival -aş
poate apărea cu sens afectiv, dar şi marcat peiorativ: băieţaş, poetaş);
iv) sufixele pot genera polisemie (sufixul -tor poate forma: ca adjectival, cuvinte care
desemnează o însuşire dedusă din verbul de bază − apăsător; ca substantival, nume de agent −
croitor, nume de instrumente − stingător, nume de plante − sunătoare, nume de animale −
ciocănitoare sau abstracte − măsurătoare, sărbătoare).
Prin urmare, din punct de vedere semantic se disting următoarele tipuri de sufixe:
1. augmentative (sens de supradimensionare, formează substantive şi, mai rar, adjective; cu
şi fără valoare depreciativă): -andru (copilandru), -an/-ean (băietan, beţivan, grăsan,
tăurean, crăpcean, chiţcan), -oi/-oaie/-oaică (butoi, fătoi, băboi, măgăoaie, vioaie,
tigroaică, băieţoaică, englezoaică; formează şi nume proprii: Alboiu < Albu,
Gheorghiţoaia/Gheorghiţoiu < Gheorghiţă), -ovan, -oman, -oran (în combinaţii rare şi
învechite ale lui -an: prostovan, hoţoman, chiţoran − „şoarece mare de câmp”);
2. diminutivale (sens de subdimensionare şi/sau afectiv şi/sau peiorativ, în funcţie de
context; formează substantive, adjective şi, rar, adverbe şi pronume): -aş (copilaş,
actoraş, trandafiraş, golaş), -el/-ea/-icel/-icea/-ică/-icică/-uică (nepoţel, puţintel,
cumnăţea, curăţea, floricea, uşurică, puţintică, aolică, mătălică, fetică, mărgică,
prosticică, măricică, păsăruică, ferestruică), -or/-ior/-ioară/-cior/-cioară (repejor, roşior,
prostioară, oscior, căscioară, crăticioară), -iţă (bluzuliţă), -uc/-ug/-ucă/-ugă/-igă
(grăsuc, năsuc, lănţug, mămucă, ţârucă, păstrugă, săpăligă), -işor/-işoară/-şor (mărişor,
feţişoară, încetişor, binişor, locşor), -uleţ (gărduleţ, şănţuleţ), -uş/-uşă (gălbenuş, niţeluş,
viţeluşă), -uţ/-uţă (grăsuţ, bunuţă, mătăluţă);
117
! Când un cuvânt ca trandafiraş înseamnă „specie de trandafir” şi nu „trandafir mai
mic” (ca şi în alte situaţii asemănătoare: morunaş, „specie de peşte diferită de morun”,
sau la numele proprii − Andreiaş/Andreieş ş.a. – şi în cazul altor sufixe) intervine
fenomenul numit neutralizare, pentru că diminutivul îşi pierde, mai mult sau mai
puţin, valorile conotative suplimentare.
3. de agent (au semnificaţia generală de „cel care îndeplineşte într-un mod oarecare o
acţiune”; formează substantive şi adjective): -ar/-er (brutar, dulgher; -ar poate avea şi
valori depreciative − opincar, mămăligar), -aş /-eş (făptaş, arcaş, plutaş, buclucaş, codaş,
băieş, cimpoieş), -easă (cusătoreasă, coloneleasă), -eţ/-eaţă/-ăreţ/-ăreaţă (iubeţ, iubeaţă,
înfigăreţ, plimbăreaţă, băltăreţ − „vântul”, nu „cel care locuieşte la baltă” care este
derivat cu sufixul de origine -ăreţ), -giu/-agiu (reclamagiu, scandalagiu, camionagiu), -ist
(ceferist, zeflemist), -tor (băutor, judecător, ghicitor);
4. pentru denumirea însuşirii din obiecte (se ataşează la o bază care nu exprimă ea însăşi o
calitate, nu este un adjectiv − deci nu intră în discuţie: negricios < negru, albăstriu <
albastru etc.; formează adjective de la substantive, de la verbe sau de la alte părţi de
vorbire): -al (vamal, săptămânal), -ar (inelar, mărfar), -aş (nărăvaş, fruntaş), -at (guşat,
înmănuşat), -bil (atacabil, lăudabil, locuibil), -esc (boieresc, orăşenesc), -eţ/-ăreţ (glumeţ,
băgăreţ), -ist (microbist, căminist, junimist), -iu/-ie (cireşiu, auriu, purpurie, vişinie,
fistichie), -os/-ios/-cios (zemos, tămâios, lucios < luciu), -tor (chinuitor, fermecător), -nic
(făţarnic, îndoielnic), -et/-it (urlet, grădinărit);
5. pentru denumirea plantelor şi animalelor (multe din acestea sunt şi diminutivale); nume
de plante: -aş (toporaş), -el/-ea (ghiocel, albăstrea), -ică (răchiţică), -ior/-cior/-şor
(lăcrămioară, cimbrişor, ovăscior), -uţă (feriguţă), -iţă (crăiţă, cununiţă), -uş/-uşcă
(păiuş, căldăruşă, creţuşcă), -uleţ (pufuleţ), -ariţă (măselariţă, pelinariţă), -ar (frăgar,
acăţar), -tor (plesnitoare, sunătoare), -os (nebunoasă), -iş (aluniş), -oi (usturoi), -easă
(cârciumăreasă); nume de animale, păsări şi peşti: -ar (cufundar, lopătar, ţipar), -aş
(ferestraş − „soi de raţă”, morunaş), -ean(că) (boulean − „peşte”, dumbrăveancă −
„cioară pucioasă”), -at (dinţat − „peşte”), -el (fântânel − „păstrăv”, vânturel − „soi de
şoim”), -ică (stufărică − „pasăre”, burtică − „peşte”), -ior/-işor (roşioară − „peşte”,
118
domnişor − „soi de cinteză”, gălbioară − „presură”), -iţă/-ăriţă (gârliţă − „soi de raţă”,
inăriţă − „soi de cinteză”, nisipariţă − „peşte”), -iu (arămiu − „soi de lipan”), -oi/-oaică
(piţigoi, cojoaică, codoi − „peşte”), -os (bălos − „peşte”), -tor (ciocănitoare), -uş/-uşcă
(pietruş − „soi de pescăruş”, plevuşcă − „peşte”), -uţ (lătuţ − „peşte”), -ete (orbete), -uică
(nevăstuică), -elniţă (urechelniţă);
6. pentru denumirea instrumentelor („instrumente” într-o accepţie largă; primele două
sufixe se ataşează la substantive, al treilea, la verbe): -ar (alfabetar − „repertoar”,
cenuşar), -niţă (botniţă, zaharniţă), -tor/-toare (încălţător, ascuţitoare, strecurătoare);
7. pentru denumiri abstracte: -are (adunare, crezare), -ere (părere, abatere), -ire/-îre
(ocrotire, coborâre), -ătate (puţinătate, bunătate), -eală (acreală, buimăceală), -ie/-ărie
(boierie, cumetrie, măgărie), -anţă/-enţă/-inţă (alianţă, prezenţă, biruinţă), -ime
(agerime, cruzime), -ism (ardelenism, paşoptism), -ură/-ătură (adunătură, cotitură,
căzătură), -eaţă (albeaţă, dulceaţă).
8. colective: -ărie/-ăraie (apărie, prăfăraie), -et (bănet, brădet), -ime (dăscălime,
studenţime), -iş (ariniş, păienjeniş, tufiş), -işte (cânepişte, porumbişte).
9. locative: -ie/-ărie/-erie (blănărie, cazangerie), -ean (arădean, râmnicean).
10. pentru indicarea modalităţii (formează adverbe din substantive şi adjective; -eşte trebuie
să respecte condiţia să existe de la aceeaşi bază şi un adjectiv în -esc): -eşte (nebuneşte,
copilăreşte), -iş/-îş (pieptiş, chiorâş), -mente (actualmente, singularmente − apare foarte
rar la teme româneşti).
11. pentru nume proprii de familie (în româna contemporană există puţine sufixe specializate
în acest sens şi presupun – ca augmentativele, diminutivele sau numele de agent – o
poreclă sau un supranume): -escu (Popescu, Andreiescu), -eanu (Iacobeanu, Ungureanu).
Găsiţi relaţii de sinonimie, antonimie, omonimie între sufixele exemplificate în
cele două clasificări de mai sus.
119
Sufixoidele (false sufixe sau pseudosufixe), ca şi prefixoidele, au în comun cu sufixele
numai poziţia de afixare (se ataşează după o bază), dar sunt cuvinte cu sens de sine stătător în
limba de origine (cele mai multe sunt din greaca veche).
Sufixoidele curente în limba română sunt: -fug („care alungă, care fuge”, febrifug,
vermifug, centrifug, ignifug), -fob („care are aversiune, teamă patologică (de ceva)”,
claustrofob, agorafob, acrofob, xenofob), -fil („iubitor de”, anglofil, calofil, heliofil), -for
(„care poartă, purtător”, necrofor, hidrofor), -log („specialist”, psiholog, dermatolog, filolog),
-gramă („schemă, grafic”, antibiogramă, organigramă), -cid („care ucide, ucigător”,
bactericid, fratricid), -fag („care se hrăneşte cu”, antropofag, cronofag, energofag).
Aşa cum s-a arătat deja (vezi supra, la prefixoide) sufixoidele impun o anumită formă, în
cele mai multe cazuri, cuvântului-bază: de exemplu, bazele care primesc -fil se termină în -o,
iar cele care primesc -fug, se termină în -i).
Daţi şi alte exemple pentru fiecare dintre sufixoidele menţionate mai sus.
Derivatele etnice sunt denumirile de locuitori autohtone sau autohtonizate (ale
locuitorilor altor ţări/localităţilor străine). Acestea se formează, de regulă, cu anumite sufixe,
mai rar, prin derivare regresivă (Andalucia/Andaluzia – andaluz, Birmania – birman, Cehia –
ceh, Croaţia – croat, Grecia – grec, Iugoslavia – iugoslav, Turcia – turc etc.) şi, uneori, prin
denumire complet diferită de cea a localităţii/ţării respective (Coasta de Fildeş – ivorian,
Madagascar – malgaş, Monaco – monegasc etc.).
Ilustrăm mai jos sufixele utilizate în derivarea etnică pentru limba română.
Exemple:
-ac: Austria – austriac, Bosnia – bosniac, Prusia – prusac;
-an: Afg(h)anistan – afg(h)an, Africa Centrală – centrafrican/african, Alsacia –
alsacian, America de Sud – sud-american, Alba Iulia – albaiulian, Andorra –
andorran, Boston – bostonian, Budapesta – budapestan, Chile – chilian, El
Salvador – salvadorian, Honduras – hondurian, Laos – laoţian, Milet – milezian,
Napoli/Neapole – napolitan, Paris – parizian, Peru – peruan/peruvian, Roman –
romaşcan, Tazlău – tazlăuan, Târgu-Jiu – târgujian;
-ar: Kosovo – kosovar;
120
-aş: Papua-Noua Guinee – papuaş;
-(uv)ean: Bistriţa – bistriţean, Bistriţa-Năsăud – năsăudean, Caransebeş – caransebeşean,
Covasna – covăsnean, Giurgiu – giurgiuvean, Gura Humorului – humorean,
Hârşova – hârşovean, Huşi – huşean, Oaş – oşean, Mediaş – medieşean,
Miercurea-Ciuc – miercurean, Predeal – predelean, Râmnicul Sărat – râmnicean,
Râmnicu-Vâlcea – vâlcean, Târgu-Mureş – târgumureşean, Turda – turdean;
-en: Madrid – madrilen; Slovenia – sloven;
-ez: Bordeaux – bordelez, Bruxelles – bruxellez, Burundi – burundez, Ceylon –
ceylonez, Java – javanez, Japonia – japonez/nipon, Marsilia – marsiliez, Milano –
milanez, New York – newyorkez, Noua Zeelandă – neozeelandez, Piatra-Neamţ –
pietrean, Portugalia – portughez/lusitan, Praga – praghez, Saigon – saigonez;
-in: Anzi – andin, Levant – levantin, Mallorca – mallorquin;
-it: Moscova – moscovit, Yemen – yemenit;
-ot: Cairo – cairot, Cipru – cipriot, Mangalia – mangaliot, Sofia – sofiot, Tokio –
tokiot.
11.3.3. Derivarea parasintetică, regresivă şi frazeologică
Derivarea parasintetică reprezintă formarea de cuvinte noi prin ataşarea simultană sau
succesivă (succesiunea nemaiputându-se reconstitui diacronic) a unui prefix şi a unui sufix la
acelaşi cuvânt-bază: închipui, îndulci, îmbărbăta, îmbărbătare, încuietoare, îmbucurător etc.
! O probă simplă pentru identificarea derivatelor parasintetice este suprimarea, pe rând,
a prefixului, respectiv a sufixului. Dacă ambele suprimări au ca rezultat o formă
nereperabilă în limba română, atunci derivatul în cauză este sigur parasintetic. De
exemplu, S1 – îmbărbăta – pref. îm- > *bărbăta, S2 – îmbărbăta – suf. verb. -a > *
îmbărbăt.
Toate tipurile de derivare înfăţişate până în acest punct sunt derivări progresive, adică se
obţin formaţii lexicale noi prin adăugare de afixe. Derivarea regresivă, mult mai slab
reprezentată în limba română decât cea progresivă, se realizează prin suprimare de afixe
(sufixe lexicale sau desinenţe) şi se bazează, de regulă, pe principiul analogiei: astfel, s-a
derivat regresiv din etimologie cuvântul etimolog pentru a-l înlocui pe mai vechiul etimologist
în baza existenţei perechilor filologie-filolog, mineralogie-mineralog, geologie-geolog,
psihologie-psiholog, stomatologie-stomatolog ş.a.m.d.
121
Cuvântul nou, rezultat al derivării regeresive, are înfăţişarea unui cuvânt-bază. De aceea,
în cele mai multe cazuri, trebuie să se recurgă la istoria limbii. De exemplu, pentru că prefixul
-ne nu se ataşează de obicei la verbe, verbele nelinişti, nemulţumi sunt derivate, prin
îndepărtare de afix, de la neliniştit şi nemulţumit, nu invers. Alte exemple: zbor < zbura, cânt
< cânta, îngheţ < îngheţa etc.
O clasificare a derivatelor regresive se poate face după criteriul morfologic, adică în
funcţie de partea de vorbire rezultată prin suprimarea de afixe (preluăm clasificarea şi
exemplele aferente din DSL, op. cit., p. 163):
1. verbale provenite din substantive (postsubstantivale): aloca < alocaţie, aniversa <
aniversare etc.;
2. verbe provenite din adjective (postadjectivale): deosebi < deosebit; nesocoti, nedumeri,
nemulţumi din adjectivele (interpretate greşit ca participii) nesocotit, nedumerit,
nemulţumit etc.;
3. substantive provenite din substantive: mandarin < mandarină, lămâi < lamâie, portocal
< portocală etc.
4. substantive provenite din verbe (postverbale): avânt < avânta, înot < înota, vaiet < văita,
auz < auzi, dezgheţ < dezgheţa etc.
Derivarea frazeologică este un tip de derivare mai complex, deoarece constă în formarea
unei unităţi frazeologice pe baza altei unităţi frazeologice din aceeaşi limbă (Th. Hristea) şi
deci nu este o simplă ataşare de afixe.
Prin derivare frazeologică se pot obţine:
1. locuţiuni substantivale: băgare de seamă < a băga de seamă + -re, aducere aminte < a
aduce aminte + -re, părere de rău < a-(i) părea rău + -re etc.);
2. locuţiuni adjectivale: scos din fire < a scoate din fire, pescuitor în apă tulbure < a pescui
în apă tulbure.
Frazeologia este o disciplină lingvistică în curs de constituire, al cărei obiect de studiu este
reprezentat de unităţile frazeologice. Clasificarea acestor unităţi în subunităţi, identificarea
surselor lor sunt două dintre obiectivele acestei noi discipline.
122
Căutaţi şi alte exemple pentru fiecare dintre tipurile de derivare înfăţişate mai
sus.
11.3.4. Compunerea. Schimbarea valorii gramaticale
Compunerea este un alt mijloc intern de îmbogăţire a vocabularului, mai puţin productiv
decât derivarea, şi constă în reunirea a două sau mai multe cuvinte într-o unitate lexicală cu un
sens nou.
Ilustrăm mai jos tipurile de compunere.
1. Compunerea prin contopire – aceasta poate avea la bază relaţii sintactice de tip:
a) parataxă (coordonarea prin juxtapunere) – oricare, cineva, bunăoară, celălalt,
fiecare, numaidecât, deocamdată etc.;
b) hipotaxă (subordonare) – botgros, untdelemn, bunăvoie, bunăstare etc.
2. Compunerea prin alăturare – şi acest tip se poate realiza prin:
a) parataxă (coordonarea prin juxtapunere) cu cratimă – puşcă-mitralieră, cuvânt-bază,
mobilă-tip, navă-satelit, anglo-francez etc;
b) hipotaxă (subordonare) cu cratimă sau fără – Almaşul-Mare, Baia Mare, Târgu-Jiu*,
Calea Laptelui, Vatra Dornei, Târgu-Ocna*, vorbă-lungă, coate-goale, încurcă-lume,
viţă-de-vie, bună-cuviinţă, ducă-se-pe-pustii etc.).
* Există şi cazuri de falsă parataxă: de exemplu, Târgu-Jiu şi Târgu-Ocna trimit, de fapt,
la Târgul Jiului şi respectiv Târgul Ocnei (la bază se află o relaţie de subordonare).
3. Compunere prin abreviere:
a) după iniţială: CFR (Căile Ferate Române), ONU (Organizaţia Naţiunilor Unite) etc.;
b) din trunchierea primelor silabe ale unor baze: ROMPRES (Presa Română),
SANEPID (la bază, formaţie calchiată după (rus.) sanitarnaia epidemiolighiceskaia >
(rom.) [aviz/control]) Sanitar Epidemiologic), APROZAR (Aprovizionare [cu]
Zarzavat), loc. cit.* (locul citat), aprox.* (aproximativ) etc.;
* A se vedea ortografierea cu punct sau fără a abreviatelor de diverse tipuri în materialul
Ce e nou în DOOM 2 în Anexa 2 a cursului.
123
c) mixtă (abreviere după iniţială şi silabe trunchiate/baz(e)): aragaz (< Astra Română +
gaz), cca (circa) etc.
Schimbarea valorii gramaticale: conversiunea, metalimbajul – sunt alte procedee
interne de îmbogăţire a vocabularului, însă acestea nu fac obiectul expres al expunerii de faţă,
deoarece mijloacele implicate sunt de altă natură decât lexicală. Precizăm aici doar că
articularea este cel mai frecvent procedeu de conversiune, iar prin metalimbaj (marca grafică
mai frecventă fiind ghilimelele [„ ”]) orice parte de vorbire devine substantiv (de exemplu,
„Frumos” este un adjectiv propriu-zis). Chiar propoziţiile şi frazele pot funcţiona în
metalimbaj ca substantive (de exemplu: Vine o vreme 1/ când „mi se pare” devine o
certitudine 2/. sau „Vorba ceea: «Zi-i lume 1/ şi te mântuie 2/».” − Creangă).
Metalimbajul nu poate fi totuşi considerat un mijloc propriu-zis de îmbogăţire lexicală, dat
fiind că nu rezultă formaţii lexicale noi, ci doar actualizări temporare (contextuale) a unor
sensuri.
Şi despre conversiune s-ar putea afirma aparent acelaşi lucru, dacă ne referim la cazurile
de schimbare a valorii gramaticale fără antrenarea schimbării formei. De exemplu, în enunţul
Binele se răsplăteşte cu bine avem adverbul bine convertit în substantiv în ambele ocurenţe.
La prima ocurenţă, marca schimbării gramaticale (art. hot. pr.-zis şi encl. -le) afectează forma
cuvântului (are ca rezultat o formă nouă). La a doua ocurenţă, cuvântul apare într-o poziţie
sintactică nouă (vezi regimul cazual impus de prepoziţia de acuzativ cu şi posibilitatea ca
forma convertită să primească atribut, comportându-se astfel ca un substantiv: cf. [...] cu
[mult] bine), rezultatul fiind schimbarea valorii gramaticale, dar nu şi a formei cuvântului.
Totuşi, chiar şi în această situaţie se poate vorbi de îmbogăţire lexicală, dar fără mărci formale
de tip afixe gramaticale ataşate la cuvânt.
11.5. Decompozarea după afixele lexicale
În practica predării, decompozarea după afixele lexicale se face, de obicei, în felul
următor:
înceţoşare < pref. în- + ceaţă + suf. adj. -os + suf. vb. -a + suf. subst. -re.
NU recomandăm această modalitate de decompozare, deoarece ea prezintă principalul
dezavantaj al nepunerii în evidenţă a etapelor de formare (nu se înţelege care formă din care a
124
rezultat), dar şi pe acela al neprecizării rădăcinii lexicale atunci când aceasta nu se suprapune
cu cea a bazei.
! Rădăcina (radicalul) este afixul lexical indecompozabil dintr-un anume cuvânt, iar
baza (cuvântul-bază) desemnează punctul de plecare al fiecărei operaţii de derivare,
deci cuvântul al cărui radical este folosit pentru ataşarea afixului derivativ.
De exemplu, în cuvântul deluros (< răd. del- + infix -ur- + suf. adj. -os), rădăcina este
del-, iar baza este deal. Sunt şi situaţii când rădăcina coincide ca formă cu baza (sau,
altfel spus, baza nu a suferit nicio modificare fonetică în procesul afixării): în cazul
cuvântului colţuros (< răd. colţ + infix -ur- + suf. adj. -os) prezintă identitate a
rădăcinii cu baza.
Aşadar, decompozarea corectă se realizează ca în exemplul următor. Pentru fiecare etapă a
decompozării se va lua întotdeauna în considerare clasa morfologică din care face parte
cuvântul pentru a stabili ordinea detaşării afixelor; de exemplu, mai jos avem un substantiv
deverbal – este normal să se detaşeze mai întâi sufixul cu ajutorul căruia s-a format acest
deverbal şi nu prefixul.
Exemplu
(I) înceţoşare < (a se) înceţoşa + suf. subst. -re;
(II) (a se) înceţoşa < pref. deloc. în- + -ceţoş- (< ceţos, prin alternanţă
consonantică [s/ş]) + suf. vb. -a (derivare parasintetică – ataşarea simultană a
prefixului şi a sufixului);
(III) ceţos < răd. ceţ- (< baza ceaţă, prin apocopa vocalei [ə] şi alternaţa vocalică
[a/e]) + suf. adj. -os.
Să ne reamintim…
􀂾 mijloacele de îmbogăţire a vocabularului limbii române sunt: derivarea,
compunerea şi conversiunea (schimbarea valorii gramaticale);
􀂾 derivarea este cel mai productiv mijloc de îmbogăţire a vocabularului limbii
române;
􀂾 decompozarea după afixe lexicale se face în etape, pentru a se evidenţia
astfel evoluţia fiecărei forme în parte.
125
11.5. Îmbogăţirea vocabularului – mijloace externe
Îmbogăţirea vocabularului unei limbi se poate realiza şi prin mijloace externe. Acestea
sunt împrumutul şi calcul lingvistic.
Împrumutul reprezintă un „proces de încorporare a unui element lingvistic dintr-un
idiom în altul” (DSL, op. cit., p. 279). Împrumutul afectează toate subsistemele limbii
(împrumuturi de sunete – vezi sunetele [ö] şi [ü], nefonologizate în română –, mărci
flexionare, tipare sintactice), dar se manifestă cu precădere în lexic.
11.5.1. Împrumutul lexical
Împrumutul lexical − ca, de altfel, toate celelalte tipuri de împrumut − este rezultatul
contactelor diverse stabilite între idiomuri, este deci o manifestare a interferenţei lingvistice.
Dintre factorii extralingvistici care favorizează împrumuturile menţionăm: vecinătatea
geografică, convieţuirea populaţiilor, raporturile (economice, politice, culturale) între
comunităţi.
Împrumutul poate fi: a) direct sau indirect (printr-o filieră lingvistică); b) popular sau
savant; c) pe cale orală sau scrisă; d) vechi (din fazele anterioare modernizării limbii şi în
opoziţie cu cuvintele moştenite*) sau nou.
* Cuvintele moştenite sunt acelea din fazele de formare a limbii, altfel spus, etimoanele
care au trecut prin transformări fonetice cu caracter regulat, căci se ştie că aceste
transformări acţionează într-o limbă numai până la definitivarea macrostructurii ei şi,
uneori, şi prin accidente fonetice: cf. (lat. cl.) directus < (lat. pop.) directu < (rom. v.)
direptu < dereptu < dreptu < drept − cuvânt moştenit, în opoziţie cu: (lat. cl.) directus <
(rom. mod.) direct − împrumut târziu, neologic, din latină, prin îndepărtarea conştientă a
unei terminaţii nespecifice structurii limbii române.
Împrumutul nou trimite la un alt termen − neologism. Prin acest termen „se indică o
unitate lexicală (semnificat, semnificant sau reuniunea celor două) care a pătruns recent întro
limbă dată” (DSL, op. cit., p. 343). Termenul are o eficienţă relativ redusă datorită
ambiguităţii caracteristicii recent, care depinde de raportarea cronologică operată. Cercetările
privitoare la periodizarea limbii române au lămurit această problemă − neologismele sunt
împrumuturile intrate în limba română începând cu procesul (prima fază) de modernizare a ei,
proces a cărui limită inferioară este secolul al XVIII-lea (spre sfârşit). În funcţie de momentul
126
intrării lor în limbă, de frecvenţa utilizării lor şi de diversitatea categoriilor de vorbitori care
le folosesc, neologismele se adaptează fonetic şi morfologic la structura limbii române, mai
mult sau mai puţin sistematic. Cuvintele neologice încă neadaptate se numesc barbarisme.
Aşadar, după provenienţa lor, barbarismele pot fi: franţuzisme, anglicisme, germanisme,
americanisme etc.
Clasificarea împrumuturilor se face după origine (vezi Th. Hristea, op. cit.) şi sincronic,
după criterii lingvistice, obiectivul celei din urmă fiind delimitarea neologismelor de calcuri.
Un alt criteriu de clasificare a împrumuturilor este gradul de asimilare („românizare”),
despre care vorbeşte A. Stoichiţoiu-Ichim (în Aspecte ale influenţei limbii engleze…, op. cit.).
Aşadar, după gradul de asimilare, împrumuturile se încadrează într-una dintre
următoarele categorii:
a) termeni integral adaptaţi (fonetic, grafic, morfologic) – lider, miting, bos, a agrea;
b) termeni în curs de adaptare (anglicisme şi americanisme) – board, briefing,
congressman/congresmen, lobby, speaker/spicher, speech/spici, staff, summit, yankeu;
c) xenisme („străinisme”) – Big Brother, establishment, leadership, mcdonaldizare, shadow
government, road map.
Autoarea precizează că graniţa dintre primele două categorii nu poate fi precis trasată,
deoarece procesul de asimilare este în curs de desfăşurare şi invocă drept argument
fenomenului dublei grafii (tip boss/bos, speech/spici). Se observă o tendinţă de
„reanglicizare”; revenirea la ortografia etimologică (cf. formele leader, meeting, congressman
etc.) este considerată o manifestare a snobismului lingvistic. Unele forme dezvoltă chiar
plurale hibride, le-am numi noi, de tip leader > leader-ii, obţinut din adăugarea desinenţei
româneşti de plural „-i” la forma neadaptată la limba română.
În fine, autoarea citată mai observă că, în unele cazuri, procesul de asimilare este
înregistrat cu întârziere de dicţionarele româneşti, care continuă să reflecte situaţia din
engleză, ignorându-se astfel diversele modificări de formă sau/şi de sens survenite în limba
română (de exemplu, anglicismul lobby este folosit în presă cu sensul engl. lobbysm,
„activitate de influenţare, persuasiune”, dar dicţionarele de neologisme, precum MDN, nu
înregistrează această modificare formală şi semantică).
Trebuie precizat că în clasificarea înfăţişată mai sus nu se face o delimitare netă între
neologisme şi calcuri. Unele forme, incluse la xenisme (Big Brother, shadow government,
road map) au generat deja calcuri frazeologice (vezi mai jos).
127
11.5.2. Calcul lingvistic
Calcul lingvistic (sinonim: decalc) este un fenomen lexical complex care, într-o accepţie
largă, denumeşte „procedeul de transpunere literală, exactă, a unui cuvânt semantic
analizabil, a unei construcţii sau numai a unui sens, dintr-o limbă A într-o limbă B, cu
materialul limbii B” (DSL, op. cit., p. 90, subl. n.). În funcţie de ce anume desemnează
elementele subliniate în definiţie, calcul presupune o tipologie diversă şi încă insuficient de
riguroasă (tocmai datorită multitudinii de criterii avute în vedere). Redăm mai jos câteva
clasificări (exemplele sunt preluate din DSL şi A. Stoichiţoiu-Ichim, Aspecte ale influenţei
engleze…, op. cit.).
• După criteriul structural, al copierii parţiale sau integrale a „formei interne” (adică a
sensului etimologic proxim) a modelului din limba „donatoare”:
a) calcuri integrale (totale) – (rom.) suprafaţă < (fr.) surface, (rom.) susţine < (fr.)
soutenir;
b) calcuri parţiale (semicalcuri) – (rom.) procentaj < (fr.) pourcentage.
• După nivelul lingvistic vizat:
a) calcul semantic (lexical) – cuvântul românesc de origine latină limbă avea în româna
veche şi sensul „popor”, sub influenţa cuvântului slav corespunzător (язык − în
transliterare iazîk); la sensurile deja existente ale cuvântului românesc nebun s-a
adăugat sub influenţa limbii franceze sensul „piesă de şah” (< fr. fou); tot din franceză
(< fr. feuille) a fost preluat pentru cuvântul românesc foaie şi sensul „ziar, revistă,
publicaţie”, acum învechit; iată şi câteva calcuri semantice noi, toate având ca sursă
limba enleză: (a) agrea (< engl. agree) – „a fi de acord”, cârtiţă (< engl. mole), „spion
infiltrat”, determinat (< engl. determined), „hotărât”, domestic (< engl. domestic),
„intern, propriu unui stat”, imagine (< engl. image), „percepţie publică”, provocare (<
engl. challenge), „dificultate de învins”, uliu (< engl. hawk), „personalitate oficială cu
spirit belicos”;
b) calcul gramatical – (rom.) a schimba direcţia, după (fr.) changer de direction.
• După extensia unităţilor lexicale calchiate:
a) calc lexical (traducerea unui singur cuvânt) − (rom.) dreptunghiular < (fr.)
rectangulaire;
128
b) calc frazeologic (transpunerea unei sintagme stabile în limba „donatoare”) − (rom.) a
pune în aplicaţie, după (fr.) mettre en application; limba engleză a furnizat în ultimele
decenii multe asemenea formaţii frazeologice: axa răului (< engl. axis of evil), Carte
Albă (< engl. White Paper), câine de pază (< engl. watchdog), corectitudine politică
(< engl. political correctness), clasă de mijloc (< engl. middle class), cortină de fier (<
engl. iron curtain), discriminare pozitivă (< engl. positive discrimination); foaie de
parcurs (< engl. road map), foc prietenesc (< engl. friendly fire), Fratele cel Mare (<
engl. Big Brother), gulere albe (< engl. white collars), guvern din umbră (< engl.
shadow government/cabinet), lider de opinie (< engl. opinion leader), ONG –
„organizaţie nonguvernamentală” (< engl. NGO – National Government
Organization), pierderi colaterale (< engl. colateral damages), primă doamnă (< engl.
first lady), principiul dominoului (< engl. domino effect), război rece (< engl. cold
war), Unchiul Sam (engl. Uncle Sam).
Combinarea acestor criterii conduce la subdivizări mai rafinate şi, implicit, mai riguroase
(de exemplu, ape radioactive, după fr. eaux radioactives, este calc frazeologico-gramatical −
cf. Th. Hristea).
11.6. Argoul şi jargonul în dinamica vocabularului
În cele ce urmează vom prezenta două dintre sociolectele limbii române: argoul şi
jargonul. Sociolectul reprezintă o variantă idiomatică delimitată după criterii sociale, spre
deosebire de dialect, care reprezintă varianta cea mai întinsă ca subdiviziune lingvistică
teritorială a unei limbi (următoarele subdiviziuni fiind: subdialectul, graiul, subgraiul).
Argoul apare cu această denumire numai în unele limbi (română, rusă, franceză) şi cu alte
denumiri, dar acoperind relativ aceeaşi noţiune, în alte limbi (it. furbesco – „limbajul
şmecherilor”; sp. cale (< ţig.) – „limbajul hoţilor”; engl. – cant – „limbajul răufăcătorilor”).
DEFINIŢIE GENERALĂ
Argoul este un limbaj codificat, înţeles numai de iniţiaţi, ceea ce înseamnă că este
utilizat de grupuri sociale relativ închise şi care se opun convenienţelor (elevi, studenţi,
soldaţi, puşcăriaşi), grupări care vor să se diferenţieze de alţi vorbitori.
129
Pentru discuţia privitoare la argou ca lexic special, vezi Ana Ene, Introducere în
lexicografie… (op. cit., pp. 47-49).
Iată câteva caracteristici de bază ale argoului:
− vocabularul specific al argoului este foarte schimbător, de aici decurgând una dintre
cauzele dificultăţii decodării lui din afară;
− cuvintele de bază, fonetica şi morfosintaxa aparţin limbii pe care o dublează;
− argoul are preponderent întrebuinţare orală.
Pentru a satisface condiţia permanentei reînnoiri, argoul are mai multe surse. Le ilustrăm
mai jos.
i) Folosirea cu sensuri schimbate a unor cuvinte din limba comună: cocor („hoţ care
voiajează operând în diverse locuri, pungaş care înşală femeile prin promisiuni de
căsătorie”); cobzar („informator, trădător”; vezi şi expresia „X te-a cântat”); premiat
(„condamnat”); termometru („bastonul de cauciuc al poliţiştilor”); universitate
(„închisoare, puşcărie”). Uneori, prin aşa-numita derivare sinonimică, se utilizează mai
multe cuvinte din limba comună cu acelaşi sens sau cu sensuri apropiate: curcan, scatiu,
sticlete („poliţist”); caramangiu, junior, diurnist, angrosist („hoţ”); academie, mititica,
incubator, preventoriu („închisoare”) etc.
ii) Cuvinte dialectale sau arhaice mai puţin cunoscute (sau deloc) de toţi vorbitorii:
pârnaie (reg. – „oală de pământ”, argou – „închisoare”); calemgiu (arh. „funcţionar în
administraţie publică”, argou – idem); calpuzan (arh. – „falsificator de bani”, argou –
idem) etc.
iii) Termeni tehnico-ştiinţifici cu circulaţie relativ restrânsă: lunetist („informator”);
streptomicină („coniac”); acciz (în expr. „te bagă la acciz”, adică „intri la plată”); afazit
(„beat”), capelmaistru („hoţ foarte iscusit”), draibăr („spărgător de mare clasă”) etc.
iv) Împrumuturi din limbi străine:
a) diverse neologisme/barbarisme: bonjur (în expr. „l-a servit la bonjur”, adică „l-a furat
din buzunarul hainei”); junior („hoţ tânăr”); şvaiţer („gestionar, vânzător”); tapeur
(„profitor”); angrosist („infractor”); audient („tăinuitor, complice”) etc.;
b) din limba ţigănească: rodimos („percheziţie”); chişer („hoţ de buzunare”); (a) mangli
(„a fura”); phiraimos („spargere”), solovast („furt de buzunare”); ţiflar („poliţist”) etc.
130
v) Derivarea: ascultătoare („urechi”); bălceşti („vechea bancnotă de 100 de lei”); diurnist
(„delapidator”) etc.
Unii cercetători susţin că se preferă termenii expresivi, însă utilizatorii s-ar părea că resimt
doar secundar această expresivitate. De altfel, termenii în cauză devin expresivi de abia când
intră în limba comună (mişto, a ciordi, a şparli, a ciripi). Expresivitatea acestora este cu atât
mai mare, cu cât includ mai mulţi tropi: metaforă – boboc („student în anul I, hoţ începător
etc.”); metonimie – foaie („bancnotă”); antonomază – gherlă („închisoare – termen
generalizat de la renumita închisoare Gherla); eufemism − mititica („închisoare”).
Deşi lexicul argotic este foarte eterogen şi mobil, deci greu de sistematizat, s-a încercat
totuşi o clasificare după domenii. Iată ilustrate, pe scurt, câteva dintre ele: 1) limbajul sportiv
– (a) bubui („a şuta puternic”); boabe („goluri, puncte”); dansează-l! („dublează-l!”);
cartonar („arbitru”); dresor („antrenor”) etc.; 2) limbajul studenţilor – boabă („restanţă”); a
bubui, a buşi („a pica un examen”); cui („examen greu”); felicitare („mustrare”); a se camufla
(„a face fiţuici”) etc.; 3) limbajul infractorilor/puşcăriaşilor:
În fine, mai trebuie precizat că, uneori, este dificil de trasat graniţa dintre elementele
argotice şi cele familiare. Totuşi, criteriul delimitării decurge din trăsătura esenţială a
argoului, anume aceea de lexic special codificat, înţeles numai de către iniţiaţi. Aşadar, multe
dintre exemplele date mai sus fie au intrat deja în limbajul comun (deci au devenit familiare,
colocviale), fie urmează să intre, ceea ce determină o dinamică permanentă a limbajului
argotic în ideea păstrării caracterului de cod lingvistic.
DEFINIŢIE GENERALĂ
Jargonul reprezintă o variantă a limbii naţionale, delimitată mai ales după criterii
sociale, culturale sau profesionale.
Ca limbaj special, jargonul pune probleme similare cu cele ale argoului, lexicul şi
pronunţarea fiind nivelurile afectate (după Iorgu Iordan, limbajul sportivilor se constituie în
limita dintre argou şi jargon).
Termenul jargon a căpătat şi un sens general, acela care desemnează orice limbaj tehnic
cu o terminologie de specialitate (profesionalismele).
131
Prin extindere, jargonul desemnează şi folosirea deformată a elementelor unei limbi în
aceeaşi intenţie de diferenţiere a unui grup de altele (unele elemente sunt inutile): malşansă
(„neşansă”), demoazelă („domnişoară”), jour fix („zi de primire”), bonton (în expresia a fi de
bonton, „a fi în acord cu codul bunelor maniere/al înaltei societăţi; a fi distins, elegant”),
şarmant („captivant, fermecător, seducător”) etc.
11.7. Rezumat
Unitatea de învăţare 11 prezintă mijloacele de îmbogăţire a vocabularului – atât
pe cele interne, cât şi pe cele externe. În cadrul primei modalităţi de îmbogăţire,
sunt descrise tipurile de derivare, tipurile de compunere, dar şi conversiunea, deşi
aceasta se produce preponderent cu mijloace gramaticale. Mijloacele externe de
îmbogăţire a vocabularului, împrumutul şi calcul lingvistic, sunt descrise, definite
şi exemplificate.
11.8. Test de evaluare
1. Decompozaţi următoarele structuri morfematice, precizând tipul afixelor: înceţoşat,
reînfiinţare, pâlpâială, înfăţişare, mormăit, deluros, neîntemeiat, răstălmăcit, neîmblânzit,
îngândurat, gogoşerie, rămuriş, cuconet, viespăraie, obrăznicătură, treierătoare,
lumânărică, închipuire, îmbărbătare, descreierat, nemaipomenit.
2. Se dau cuvintele: (a) şofa, (a) întreţine, panoramă, ucigă-l-crucea, aragaz, acefal,
agorafobie, binefacere, nictalfob, mobilă-tip, interşanjabil, centrifugare, auzibil,
binecredincios, orăşenism, papagaliceşte, izomorfism. Să se precizeze, pentru fiecare,
dacă este format pe teren românesc şi cum. Dacă nu sunt formaţii lexicale româneşti, să se
arate felul intrării lor în limbă (împrumut, calc).
11.9. Tema de control nr. 2 (se predă conform graficului stabilit la prima
activitate tutorială)
Răspundeţi cerinţelor:
I. Rescrieţi enunţurile de mai jos corectând toate greşelile de limbă (indiferent de natura lor).
Extrageţi-le apoi separat pe cele de natură lexico-semantică, indicând tipul de greşeală.
1. Întradevăr cartea care am terminat-o ieri este întru-câtva interesantă, dar însă deja nu
132
mai mi-aduc aminte câteva amănunte aşadar trebuie ca să revin din nou asupra acelor
capitole.
2. În cei privesc pe prietenii mei se poate să se spună că au un program libertin.
3. Nu-ş amintii cei spusese iei, şi nu se sfiii săi întrebe iar din nou, cine este principalul
protagonist al filmului anglofrancez.
4. În magazinele centrale au fost aduse decât mărfuri calitative.
5. Casa iubitei mele mătuşe este tot odată habitaclul al nenumărate pisici.
BAREM: 5 p. (rescrierea corectă a enunţurilor) + 5 p. (identificarea corectă a greşelilor
lexico-semantice) = 10 p.
II. Se dau următoarele cazuri de modificări semantice:
1. cuvântul mahalagiu (mahala + suf. -giu; mahala < tc. mahalle) desemnează
„locuitorul unei mahalale, periferii”, dar, relativ recent, a început să mai însemne şi
„persoană vulgară”, intrând astfel în sinonimie cu „ţopârlan, bădăran etc.”;
2. verbul a înţărca (în + ţarc; ţarc < alb. čark, gr. tsárkos) însemna la origine „a închide
mieii în ţarc pentru a-i dezobişnui de supt”; azi, mai înseamnă „a înceta alăptarea
sugarilor”, „a dezobişnui, a dezvăţa, a lipsi pe cineva de ceva” şi intră în expresia l-a
înţărcat dracul (despre cineva foarte şiret);substantivul suflet (< lat. *suflitus <
sufflare) păstrează în nenumărate expresii sensul originar de „suflare, respiraţie”, însă,
aproape în toate, există o conotaţie secundară. Sensul general este acela de „esenţă a
personalităţii umane”. Cuvântul mai este reperat şi într-un context ca sat de o mie de
suflete.
Cerinţă: Să se precizeze, pentru fiecare caz, pe ce direcţie şi prin ce trop s-a produs
evoluţia semantică descrisă.
BAREM: 5 p. (rezolvare corectă) × 2 modificări semantice = 10 p.
III. Alegeţi o pagină (sau fragmente însumând o pagină) dintr-un roman/nuvelă/orice alt fel de
text, care să conţină elemente de argou şi/sau jargon. Demonstraţi în maximum o pagină,
redactată computerizat la un rând, încadrarea acestor elemente ca argotice/de jargon.
Fragmentul citat va fi transcris/scanat şi se vor da toate trimiterile bibliografice
corespunzătoare. Nerespectarea limitei de 1 pag. atrage neluarea în considerare a lucrării.
BAREM: 5 p. (identificarea elementelor solicitate) + 5 p. (argumentarea încadrării
elementelor solicitate) = 10 p.
133
IV. Bifaţi soluţia corectă printr-un X pe formularul nominal de la sfârşitul testului grilă.
Subiectele au în mod obligatoriu o singură soluţie corectă.
1. Precizaţi în câte afixe lexicale (prefixe,
sufixe, rădăcini) poate fi descompus
adjectivul neîndestulător:
a) cinci;
b) trei;
c) patru.
2. Baza cuvântului îmbărbătare este:
a) -bărbăt-;
b) îmbărbăta-;
c) bărbat.
3. Indicaţi câte greşeli (de orice tip) există în
enunţul Graţie consecvenţei şi a
seriozităţii studenţilor cei mai buni le-a
fost acordată câte o distincţie:
a) patru;
b) două;
c) trei.
4. La utilizarea formei evidenţiate în enunţul
Toţi au ansamblat greşit piesele s-a ajuns
prin:
a) atracţie paronimică;
b) accident fonetic;
c) accident semantic.
5. Rădăcina cuvântului înfăţişare este:
a) -făţ-;
b) înfăţişa-;
c) faţă.
6. Indicaţi seria care include numai cuvinte
formate prin derivare parasintetică:
a) îmbina, impenetrabil, deochea;
b) încuietoare, îmbărbăta, descreierat;
c) descreţi, dejuga, nesomn.
7. Se dau cuvintele: nebun, necaz, negoţ,
negocia, nemernic, neon, neruşinat,
nesaţ, netot, nevoinţă. Precizaţi în
structura a câte dintre acestea intră
prefixul ne-:
a) trei;
b) patru;
c) cinci.
8. Indicaţi seria care conţine numai cuvinte
formate cu prefixoide sau/şi sufixoide:
a) circumcis, apatrid, hiperventilat;
b) hipofag, hemostatic, panromanic;
c) heterodox, vermifug, prestabilit.
9. La utilizarea formei subliniate în enunţul
A dat în marşalier până s-a ciocnit s-a
ajuns prin:
a) atracţie paronimică;
b) accident fonetic;
c) accident semantic.
10. Indicaţi seria care conţine numai formaţii
obţinute prin calchiere:
a) susţine, (a) sublinia, (a) coabita, (a)
colabora;
b) (a) întreţine, suprafaţă, procentaj, (a)
menţine;
c) dreptunghiular, intranzitiv,
impardonabil, (a) aparţine.
134
REZOLVARE SUBIECT IV – TEMA DE CONTROL 2
Numele şi prenumele…………………………………………………………………………………………………….
Grupa………………………………………………………………………………………………………………………….
A B C A B C A B C A B C A B C
1 3 5 7 9
2 4 6 8 10
BAREM: 10 soluţii corecte × 1 p. = 10 p.
135
Unitatea de învăţare 12. NOŢIUNI GENERALE DE SEMANTICĂ
Cuprins
12.1. Introducere……………………………………………………………………………………………………135
12.2. Obiectivele unităţii de învăţare………………………………………………………………………..135
12.3. Schiţă a semanticii diacronice şi a problemelor sensului…………………………………….136
12.4. Direcţiile semanticii moderne………………………………………………………………………….137
12.5. Semantica structurală: metodologie, analiza semantică structurală……………………. 138
12.6. Unităţile analizei semantice structurale. Tipologia semelor……………………………….. 140
12.7. Analiza lexicală-paradigmatică……………………………………………………………………….147
12.8. Rezumat………………………………………………………………………………………………………..151
12.9. Test de autoevaluare……………………………………………………………………………………… 151
12.1. Introducere
Unitatea de învăţare 12 prezintă principalele probleme ale sensului şi, implicit,
ale semanticii. Capitolul descrie premisele constituirii semanticii ca disciplină,
principalele direcţii ale semanticii moderne, într-o primă parte, pentru ca într-o a
doua parte să se insiste pe metodologia, principiile şi unităţile de analiză specifice
semanticii structurale, ca fiind orientarea cea mai importantă în şcoala lingvistică
europeană în contemporaneitate. De asemenea, se prezintă trei dintre cele mai
uzitate clasificări ale semului, concept central în semantica structurală. Ca o
ilustrare a acestor noţiuni teoretice se descrie în linii generale un tip de analiză
semantică practicat în lingvistica românească – analiza lexicală-paradigmatică.
12.2. Obiectivele unităţii de învăţare 12
După parcurgerea unităţii de învăţare, studenţii vor fi capabili:
- să delimiteze câmpul de cercetare, obiectul de studiu şi obiectivele semanticii;
- să identifice principalele orientări semantice moderne;
- să opereze cu diversele unităţi de analiză ale semanticii structurale;
- să aplice analiza semică în studiul diverselor probleme ale vocabularului.
Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2 h.
136
12.3. Schiţă a semanticii diacronice şi a problemelor sensului
DEFINIŢIE
Semantica este o ramură a lingvisticii al cărei obiect de studiu este reprezentat de
sensuri (proprietăţi ale cuvintelor, construcţiilor, propoziţiilor, frazelor).
Între sensuri se stabilesc relaţii de polisemie, sinonimie, antonimie, omonimie etc., relaţii
care fac obiectul de studiu atât al semanticii, cât şi al lexicologiei.
În funcţie de diversele accepţii ale sensului, se au în vedere două discipline majore:
semantica lingvistică şi semantica aparţinând altor ştiinţe. Între aceste domenii există
interferenţe.
Semantica lingvistică este cu precădere descriptivă, pentru că se dezvoltă numai în
interiorul unei limbi, privind o perioadă limitată de timp din evoluţia limbii respective. Acest
tip de semantică a debutat cu o metodologie diacronică, a fost deci, până pe la jumătatea
secolului trecut, subordonată curentului istorist. Începuturile ei se leagă de nume precum:
Wilhelm von Humboldt (care a marcat ruperea de organicism – curentul dominant în
cercetarea lingvistică a secolului al XIX-lea; Humboldt este considerat părintele
psihologismului lingvistic), Afanasii Afanasievici Potebnea (a impus, în descendenţa lui
Humboldt, direcţia psihologică în ştiinţa filologică rusă şi a deschis noi perspective în
cercetarea literaturii şi a artei în general), Michel Bréal (unul dintre primii lingvişti care au
încercat să dea o explicaţie schimbărilor de sens, cauza principală fiind acţiunea tropilor),
Lazăr Şăineanu (preocupat şi el de cauzele schimbărilor de sens; el introduce un nou factor –
uitarea sensului originar), Antoine Meillet (aduce ca noutate în studiul modificărilor
semantice factorul sociologic), Hans Sperber (a cercetat modificările de sens cu
instrumentele psihanalizei freudiene).
Continuatorii acestei direcţii sunt iarăşi nume de referinţă în cercetarea lingvistică:
Stephen Ullmann, Karl Baldinger, Pierre Guirod ş.a.
Teoriile conţinute în studiile lingviştilor Jost Trier (autorul teoriei câmpurilor lexicale, în
cadrul căreia se studiază pentru prima dată sensul cuvintelor într-un „context” şi nu izolat),
Ferdinand de Saussure (tezele sale despre limbă şi conceptul de valoare lingvistică au pus
bazele ştiinţifice ale lingvisticii moderne) şi Louis Hjelmslev (care arată într-un articol din
1958 că sensurile unităţilor lexicale sunt susceptibile de analiză sistematică) marchează
137
mutarea problemelor sensului de pe axa diacronică pe axa sincronică. Ferdinand de Saussure
este considerat părintele structuralismului lingvistic.
Imperativele generale ale semanticii moderne (sincronice) sunt:
- organizarea sensurilor într-un sistem lingvistic;
- elaborarea unor legi generale de organizare a sensurilor;
- studierea relaţiei sens propriu/sens figurat.
12.4. Direcţiile semanticii moderne
Direcţiile principale ale semanticii moderne sunt: semantica structurală, semantica
transformaţională şi semantica logică (aceasta din urmă neaparţinând propriu-zis cercetării
lingvistice, ci, mai degrabă, studiului limbii din perspectivă logică şi filozofică).
Numitorul comun al acestor direcţii este metalimbajul semantic. Conceptul metalimabaj
semantic presupune o distincţie mai generală, aceea dintre limbaj-obiect şi metalimbaj.
Limbajul-obiect este reprezentat de orice limbă naturală sau artificială susceptibilă de a fi
supusă unei descrieri globale sau parţiale.
Metalimbajul este limbajul în care se realizează descrierea unui alt limbaj. Toate ştiinţele
uzează de un metalimbaj. Un metalimabaj este semantic dacă se ocupă cu studiul
fenomenelor de sens şi/sau de denotaţie dintr-un limbaj-obiect.
• Semantica structurală este produsul doctrinei şi metodei structuraliste (vezi mai sus
reprezentanţii şi problemele legate de cercetarea structuralistă). Structuralismul a delimitat ca
unitate minimală a semanticii semul (trăsătură semantică distinctivă, pertinentă, prin analogie
cu fonologia a cărei unitate minimală nu mai este considerată a fi fonemul, ci trăsătura
distinctivă, dat fiind că fonemul este „decompozabil”, adică îi corespunde o matrice de
trăsături distinctive). În virtutea acestei delimitări, oricărei unităţi lexicale dotate cu sens îi va
corespunde un semem (totalitatea semelor care caracterizează acea unitate).
Semantica structurală expune aşadar un principiu unic de descriere a sensului. Acest
principiu este de natură analitică şi constă în a considera sensul lexical drept o unitate
decompozabilă, de unde rezultă că sensul lexical este un concept (prin aceeaşi analogie cu
fonemul), dovadă a izomorfismului dintre expresie şi conţinut. Semantica structurală este un
mănunchi de tendinţe unite, ce este drept, printr-o metodologie generală comună, dar există şi
un dezavantaj. Acesta constă în terminologia neunitară (termeni, precum clasem, izotopie etc.,
138
apar cu accepţii diferite la autori diferiţi). Asupra acestei direcţii, fiind extrem de utilă analizei
diverselor niveluri lexico-semantice, vom reveni.
• Semantica transformaţională (generativă) se constituie în parte a teoriilor generative, al
căror autor este Noam Chomsky. Acesta a publicat, în 1965, versiunea a doua a teoriei
generative (numită şi teoria standard) în Aspects of the Theory of Syntax. Teoria are două
componente: componenta transformaţională – care este sintaxa, componenta interpretativă –
alcătuită din semantică şi fonologie. De componenta semantică a teoriei transformaţionale se
arătaseră preocupaţi, în anii ’60, şi Jerrold Katz şi Jerry Fodor (colaborând mai apoi şi cu
Paul Postal). Aceştia stabilesc în cadrul componentei semantice un lexicon (un vocabular
special) şi un tip de reguli. Cuvintele aparţin limbajului-obiect şi se numesc formative. Prin
reguli se arată cum se compune sensul unei propoziţii din sensul formativelor. Lexiconul
uzează de trei categorii de simboluri (sau mărci): semantice, distinctive şi selective.
• Semantica logică îşi are originile în analiza logică a ştiinţelor exacte şi a limbajului
filozofiei. Principalii reprezentanţi sunt Ludwig Wittgenstein şi Rudolf Carnap. Conjugând
teoriile wittgensteiniene asupra limbajului, în general, şi asupra semnificaţiei, în particular,
Rudolf Carnap elaborează o metodă de analiză semantică numită metoda intensiunii şi a
extensiunii. Anii ’60 sunt marcaţi în semantica logică de elaborarea metodei modelelor
semantice (sau metoda lumilor posibile). Prin această metodă se apreciază condiţiile de adevăr
ale enunţurilor. Metoda foloseşte formalizarea logică (de unde şi denumirea paralelă de
semantică formală). Studiul sensului se face cu ajutorul logicii matematice, din care, de altfel,
se preiau concepte, notaţii simbolice etc. Semantica logică nu se ocupă propriu-zis de
semnificaţi, dar a obţinut informaţii preţioase privind semantica frazei şi a textului. Prin
asemenea preocupări, semantica logică aspiră să devină o teorie a limbajului.
12.5. Semantica structurală: metodologie, analiza semantică structurală
Semantica structurală presupune, metodologic vorbind, studiul structural al conţinutului
(conţinutul este înţeles ca structură, deci decompozabil).
Principalele trăsături ale acestei direcţii semantice derivă din faptul că, în studiul
structural, toate definiţiile sunt: imanente (indiferent de domeniu; adică fac apel în
exclusivitate la factorii interni lingvistici), formale (fie în sensul utilizării relaţiilor dintre
139
componente, fie în acela al utilizării factorilor de expresie lingvistică) şi integral explicitate
(fiind însoţite de justificarea fiecărei etape şi soluţii, a fiecărui detaliu de analiză). Imanenţa,
formalismul şi explicitarea asigură caracterul obiectiv şi ştiinţific al metodologiei
structuraliste.
Alte trăsături ale operaţiilor structuraliste:
- au caracter analitic (urmăresc segmentarea succesivă a corpusului în elemente
componente până la nivelul unităţilor minimale);
- au caracter sincronic (se aplică în sincronie; diacronia structurală nu este altceva decât
compararea datelor obţinute în sincronie);
- au caracter descriptiv (urmăresc descrierea stării surprinse de corpus, fără consideraţii
normative).
Tehnici formale de analiză în structuralism:
a) distribuţiă – se referă la totalitatea contextelor (sau a vecinătăţilor) în care o unitate
lingvistică poate apărea într-o limbă (rezultatul este un inventar de invariante, vezi în
fonologie reducţia variantelor);
b) substituţiă – operează în plan paradigmatic şi constă în înlocuirea într-un context păstrat
constant a câte unui element;
c) contextul diagnostic – contextul lingvistic în care apariţia unui element este unic
determinată, contextul neadmiţând decât ocurenţa unui singur element sau a unei anumite
clase de elemente (Z. Harris – şcoala americană).
Toate aceste tehnici stau la baza unor metode cu largi posibilităţi de aplicare şi
cuprindere:
- analiza în constituenţi imediaţi (segmentarea succesivă);
- analiza distributivă (prin context diagnostic);
- analiza semică (componenţială).
Şcolile structuraliste se subordonează curentului european, al cărui fondator este
Ferdinand de Saussure, şi curentului american (şcoala structuralistă americană se mai
numeşte şi distribuţionalism sau descriptivism), al cărui părinte este considerat Leonard
Bloomfield. Cele două şcoli au elemente principiale şi metodologice în comun, dar sunt
absolut ireconciliabile sub aspectul modului de a privi semnificaţia, de aici decurgând toate
140
diferenţierile majore. Pentru descriptivismul american, semnificaţia este exterioară lingvisticii
(orientarea iniţială fiind behavioristă, adică bazată pe psihologia comportamentală); semnul
lingvistic este o entitate monoplană, morfologia şi sintaxa fiind înţelese ca prelungiri ale
fonologiei. Pentru structuralismul european, semnul lingvistic este o entitate biplană
(constituită din unitatea dintre semnificant şi semnificat), de unde rezultă că semnificaţia nu
trebuie căutată în afara limbii.
Avantajele incontestabile ale metodei structuraliste, indiferent de şcoală, sunt
posibilitatea analizei sistematice a unităţilor vizate şi mutarea problemelor sensului, în ceea ce
priveşte semantica, în sincronie.
Dezavantajele principale rezidă în terminologia neunitară şi în caracterul minimal nu
totdeauna evident al semului. Acesta este, nu de puţine ori, interpretabil, ceea ce face ca
formularea semelor să fie discutabilă din mai multe puncte de vedere (vezi mai jos definirea
semului şi a caracterului său minimal).
12.6. Unităţile analizei semantice structurale. Tipologia semelor
DEFINIŢIE
Semul este componentă a sensului unui cuvânt sau a unui lexem, considerată trăsătură
semantic distinctivă sau pertinentă (prin analogie cu analiza fonologică). Semul se
constituie în unitate minimală de semnificaţie, non-susceptibilă de realizare
independentă, care se manifestă numai într-o configuraţie semantică (sau într-un
semem), al cărui element constitutiv este. Valoarea sa distinctivă se stabileşte relativ
la un ansamblu dat de lexeme.
Sem este termenul preferat de semantica europeană; lingvistica americană preferă termenii
componentă, constituent. Aşadar, condiţia de a fi minimal (vezi supra despre caracterul
discutabil al formulării semelor) apare numai în relaţia dintre sensurile termenilor constitutivi
ai unei clase lexico-semantice (paradigmatice) date, în interiorul căreia pot apărea diferenţe
între seme. De exemplu, clasa {a privi, a scruta, a contempla etc.} este caracterizată de semul
(semele) comun(e) /activitate senzorială vizuală/. Este discutabil caracterul minimal al acestei
formulări, căci fiecare unitate este susceptibilă de decompozare: /activitate/ + /volitivă/
ş.a.m.d. Formularea unitară, deşi complexă, este însă convenabilă pentru că reuneşte clar
141
termenii într-o singură clasă şi evidenţiază, prin opoziţie semică, şi alte clase (vs /activitate
senzorială auditivă/ pentru a auzi, a asculta…). Aşadar, procedura delimitării şi formulării
semelor se bazează pe comparaţia sensurilor din clasa semantică dată (câmp lexical,
paradigmă lexico-semantică de tip antonimie, sinonimie…) şi este o construcţie
metalingvistică realizabilă prin comutare (substituţie de seme care pune în relief corelaţia în
planul expresiei).
Spre ilustrarea acestui aspect, al delimitării semelor prin comparaţie, vezi mai jos
înteracţiunile posibile între formulele semice ale unor adjective aflate în relaţii paradigmatice.
Exemplu
Aşadar, formula semică (generală) a lui CALD apare la poziţia A. Substituind
ultimul sem cu semul /grad foarte mare/, apare o modificare în planul expresiei
reprezentată de adjectivul FIERBINTE – vezi poziţia B. Dacă se substituie semul
/apreciere în plus/ cu /apreciere în minus/, se ajunge la adjectivul RECE – vezi
poziţia C – şi se stabilesc totodată şi lexemele care pot apărea alternativ într-un
context comun: de pildă, supă caldă /vs/ supă rece, nu şi supă fierbinte /vs/ supă
rece (vezi şi principiul simetriei în stabilirea antonimelor, în UI 14, subcap. 14.4.).
A
/caracteristică/
/(referitoare la) temperatură/
/apreciere în plus/
/grad nedeterminat/
B
/caracteristică/
/(referitoare la) temperatură/
/apreciere în plus/
/grad foarte mare/
C
/caracteristică/
/(referitoare la) temperatură/
/apreciere în minus/
/grad nedeterminat/
Tipologia semelor se diversifică în funcţie de perspectiva urmărită şi de elementele atrase
în clasificarea respectivă. Redăm mai jos trei dintre cele mai importante clasificări ale semelor
operate în lingvistica europeană.
Clasificarea I (după John Lyons):
i) seme lexicale sau de categorizare gramaticală (preluate ca atare din definiţia
lexicografică, adică formulări tip dicţionar): /caracteristică/, /activitate/, /care…/, /privitor
la…/, /asemănător cu…/;
Exemple:
􀂙 în cazul lui agil: /care se mişcă uşor, repede/;
142
􀂙 în cazul lui afectiv: /privitor la afect (sau la sentimente)/;
􀂙 în cazul lui cald: /privitor la temperatură/ etc.
ii) seme semantice sau de substanţă:
a) descriptive – /(activitate) vizuală/, /(obiect) de un anumit tip/…);
b) scalare sau graduale (privind gradul de manifestare a unei însuşiri) – /grad
nedeterminat/, /grad maxim/, /apreciere în plus/ etc.;
Exemplu:
􀂙 adjectivul gălbui, aparţinând câmpului lexico-semantic al culorilor, este
caracterizat – faţă de galben – printr-un sem scalar de tipul /grad inferior/ sau
/aproximare în minus/).
Clasificarea a II-a (după François Rastier & Benjamin Pottièr):
i) seme inerente – de natură strict semantică, care definesc tipul sau sunt atribute cu valoare
tipică;
Exemplu:
􀂙 atributul /culoare/ al lui corb are ca valoare tipică semul inerent /negru/;
􀂙 pentru cal, se delimitează următoarele seme inerente: /animat/, /nonuman/,
/patruped/.
ii) seme aferente (sau contextuale) – care rezultă din propagarea semelor în context;
Exemplu:
􀂙 taxemului* //bărbat, femeie// i se asociază taxemul //forţă, slăbiciune//,
constituit din seme aferente; sau: semul /peiorativ/ aferent al lui corb va fi
actualizat în contextul „un corb de rău augur”;
* termen din semantica modernă, care desemnează un cuplu de unităţi lexicale
iii) seme generice – elemente ale clasemului (vezi mai jos definiţia clasemului);
iv) seme specifice – elemente ale semantemului (vezi mai jos definiţia semantemului).
Aplicaţi tipologia semelor înfăţişată prin clasificările d emai sus şi altor cuvinte
relaţionându-le pe principiul apartenenţei la anumite paradigme.
143
Clasificarea a III-a (după Algirdas Julien Greimas):
i) seme nucleare – elemente de semnificaţie care se păstrează indiferent de context (cum ar
fi semele lexicale sau cele inerente);
ii) seme contextuale – definite prin intermediul gramaticii generative (unde se mai numesc şi
seme selective) ca seme cu dublă natură, semantică şi sintactică;
Exemplu:
􀂙 a admira cere un subiect animat uman sau – a azvârli operează o selecţie atât
în privinţa subiectului, cât şi în cea a obiectului (subiect animat, dar obiect
nonanimat, concret sau abstract).
Alte unităţi ale analizei semantice de tip structural sunt: sememul, arhisememul, lexemul,
arhilexemul, clasemul, semantemul, virtuemul.
DEFINIŢIE
Sememul reprezintă reuniunea tuturor semelor care caracterizează o unitate
lexicală.
În afara semelor lexicale şi semantice, în formula semică a unui cuvânt sau a unui lexem
mai apar şi aşa-numitele (de către unii cercetători) seme reziduale. Acestea diferenţiază o
unitate de alta, marchează sensul aparte pe care îl ia o unitate într-un anume context. Ca
exemple de sememe, se pot revedea formulele semice ale adjectivelor cald, fierbinte, rece, la
care se adaugă semele aşa-zis reziduale (contextuale).
DEFINIŢIE
Arhisememul (calc după arhifonem) este unitatea care defineşte semnificatul comun
unor paradigme sau unor ansambluri de cuvinte.
Altfel spus, arhisememul este reuniunea sau intersecţia tuturor sememelor dintr-un
ansamblu lexical.
Exemplu:
􀂙 Arhisememul /obiect/ + /pentru a se aşeza/ + /pentru o singură persoană/
144
defineşte clasa {scaun, fotoliu, taburet etc.}. Pentru a se individualiza,
fiecare termen al clasei respective adaugă la arhisemem semul specific
(diferenţiator): arhisememul de mai sus + semul /cu braţe/ desemnează
termenul fotoliu; acelaşi arhisemem + semele /fără spătar/, /fără braţe/
desemnează termenul taburet ş.a.m.d. Aşadar, arhisememul este un ansamblu
de trăsături pertinente care subzistă în caz de neutralizare.
DEFINIŢIE
Lexemul este cuvântul contextualizat (deci se defineşte ca termen nonambiguu, prin
opoziţie cu cuvânt). Lexemul este o sumă de seme (semem) asociată cu un complex
sonor. Spre deosebire de cuvânt, care aparţine numai limbii naturale date, lexemul
aparţine atât limbajului-obiect (limbii naturale date), cât şi metalimbii.
Lexemul apare, de pildă, în analiza contextuală pentru dezambiguizarea polisemiei unui
cuvânt. Numai cuvântul poate fi polisemantic (cf. calorifer cald/primire caldă), lexemul este
monosemantic.
DEFINIŢIE
Arhilexemul este ansamblul de seme comune diverselor unităţi din aceeaşi
paradigmă lexicală, ansamblu care se asociază cu un semnificant constant dintr-o
limbă dată. Cu alte cuvinte, este arhisememul care are o formă sintetică şi
nonperifrastică (se exprimă printr-un singur cuvânt).
De aici, decurg diferenţele de lexicalizare între limbi, uneori, neputându-se reda într-o
anumită limbă forma conţinutului printr-un singur cuvânt (cum se va vedea că se întâmplă în
română, din exemplul care urmează).
Exemple:
􀂙 Cuvintele (fr.) siège şi (sp.) asiento (care nu se pot lexicaliza în română, cf.
*aşezătoare, ele neputând fi redate decât perifrastic: /obiect, loc pentru a se
aşeza/) sunt arhilexeme pentru (fr.) chaise, sp. silla, rom. scaun sau pentru
(fr.) tabouret, sp. tabureto, rom. taburet, dar şi pentru (fr.) fauteuil, sp. sillon,
(rom.) fotoliu.
145
Uneori, arhilexemul este echivalent cu hiperonimul (termen supraordonat unor sensuri ale
cuvintelor hiponime: animal este hiperonim pentru hiponimele cal, pisică etc.).
DEFINIŢIE
Clasemul reprezintă ansamblul semelor generice şi este componenta sememului prin
care se indică apartenenţa la o clasă semantică mai largă.
Exemple:
􀂙 După B. Pottièr, care a introdus termenul, cuvântul dulap are clasemul
/mobilă/, iar clasemul /culoare/ corespunde cuvintelor: (fr.) rouge, (fr.)
pourpre, (rom.) roşu, (rom.) purpuriu etc.
􀂙 După A. J. Greimas, clasemul reuneşte seme contextuale combinate cu
semele de bază: sintagma leul rage are clasemul /animal/, pe când o sintagmă
de tipul *băiatul rage de durere este exclusă de clasemul /uman/.
DEFINIŢIE
Semantemul, pentru B. Pottièr, este unul din elementele componente ale sememului,
care constituie ansamblul semelor specifice ale unităţii considerate.
Exemple:
􀂙 Pentru scaun, semantemul va cuprinde trăsăturile specifice care îl
diferenţiază de celelalte unităţi ale paradigmei „scaunelor”: /cu spătar/, /fără
braţe/.
DEFINIŢIE
Virtuemul, termen introdus tot de B. Pottièr şi utilizat numai de unii autori,
desemnează semele descriptive (vezi clasificarea I), considerate ca simple posibilităţi.
Virtuemul mai poate fi definit ca ansamblul semelor conotative şi este condiţionat de
factori variabili ai comunicării, în raport cu experienţa socio-culturală a interlocutorilor.
146
Exemplu:
􀂙 Lexemul roşu are virtuemul /pericol/, care nu se actualizează însă decât în
anumite contexte (ca fiind una din culorile semaforului, de pildă).
Conotaţiile exprimate prin virtueme pot fi:
a) spontane − atunci când, de exemplu, un număr evocă un concept: numărul 13 poate
actualiza conotaţia ocazională (virtuemul) /ghinion/;
b) contextuale − în enunţul marcat ironic „Un hoţ a vizitat muzeul X”, cuvântul evidenţiat
are semul virtuemic /cu intenţia de furt/, ceea ce duce la sinonimia contextuală a
cuvântului cu a fura;
c) analogice − conotaţii virtuemice stabilite sociocultural prin comparaţie: mai alb ca
zăpada, lung ca un stâlp de telegraf etc.
Virtuemul nu trebuie confundat cu conotaţia însăşi, care caracterizează semnul în
ansamblul lui, pentru că virtuemul redă particularităţile ocazionale ale referentului. Aşa, de
pildă, într-o anumită epocă (cea modernă), „scaunele” pot avea noi forme – pot avea trei
picioare, un singur picior, un suport circular etc., ceea ce face ca semul /cu patru picioare/ al
referentului scaun să nu mai fie pertinent în anumite contexte.
Găsiţi şi alte exemple corespunzătoare unităţilor analizei semantice de tip
structural.
Să ne reamintim…
􀂾 direcţiile semanticii moderne sunt: semantica structurală, semantica
transformaţională şi semantica logică;
􀂾 numitorul comun al acestor direcţii este metalimbajul semantic;
􀂾 un metalimabaj este semantic dacă se ocupă cu studiul fenomenelor de sens
şi/sau de denotaţie dintr-un limbaj-obiect;
􀂾 semantica structurală oferă metodologia, principiile şi unităţile de analiză
cercetării semantice europene;
􀂾 semul este considerat unitatea minimală a semanticii.
147
12.7. Analiza lexicală-paradigmatică
Lingvistica românească a reuşit încă de la începuturile modernizării ei să se sincronizeze
cu cercetările europene. În domeniul semanticii moderne se detaşează la noi, printre altele,
lucrarea Modele de structurare semantică (op. cit.), semnată de Angela Bidu-Vrănceanu şi
Narcisa Forăscu., contribuţie adusă la descrierea sistematică a sensurilor cuvintelor. Lucrarea
se remarcă prin originalitatea cercetării şi, nu în ultimul rând, prin claritatea deosebită a
expunerii. Prezentăm pe scurt aici această lucrare pentru ilustrarea modului în care sunt
utilizate efectiv unităţile de analiză semantică descrise în subcapitolul anterior.
Analiza lexicală-paradigmatică, promovată la noi de autoarele menţionate, se încadrează
în modalităţile de cercetare şi analiză specifice semanticii lexicale-paradigmatice. În
conformitate cu această încadrare generală teoretică, „obiectul principal de cercetare va fi
sensul cuvintelor, spre deosebire de semantica sintactică (care cercetează sensul enunţurilor
cu ajutorul unor auxiliare metodologice aparţinând transformaţionalismului, logicii sau altor
ştiinţe”, precizează autoarele (idem, pp. 8-9).
Maniera de cercetare nu se suprapune însă vreuneia din cele practicate de principalii
reprezentanţi ai acestui tip de semantică (Eugen Coşeriu, Benjamin Pottièr, Algirdas Julien
Greimas, George Mounin, Horst Geckeler). Metodologic vorbind, maniera adoptată este una
structuralistă în sens larg, iar scopul acestei analize este acela de a evidenţia relaţiile de sens
dintre cuvinte. Analiza de acest tip este benefică pentru descrierea sistematică (şi, implicit,
mai nuanţată) a anumitor niveluri semantice: polisemia, sinonimia, antonimia şi câmpurile
lexico-semantice. Analiza nu se aplică la omonimie şi paronimie, acestea fiind niveluri
semantice care nu comportă probleme majore în descriere (omonimia este, oricum, abordată
indirect la analiza polisemiei, nivel care − într-o primă etapă − necesită dezambiguizarea
eventualei omonimii în care intră cuvântul supus analizei).
Gruparea unităţilor lexicale în clase, pentru care autoarele preferă termenul paradigme,
este o operaţie fundamentală, căci studiul relaţiilor care se stabilesc între sensurile cuvintelor
implică organizarea unităţilor.
Rezultatele obţinute vor fi: „organizarea vocabularului, sistematizarea faptelor de
vocabular, pentru o mai bună cunoaştere, descriere şi utilizare a lui” (idem, p. 13).
Principiile metodologice fiind descrise (în linii generale), nu ne rămâne decât să precizăm
unităţile şi etapele analizei lexicale-paradigmatice. În ceea ce priveşte unităţile, subcapitolul
anterior oferă tot materialul explicativ, căci analiza lexicală-paradigmatică utilizează, cu exact
148
aceleaşi accepţii, următoarele unităţi deja descrise (sem, semem, lexem etc.).
Principala (şi prima, de regulă, în ordinea operaţiilor) etapă este analiza componenţială
sau semică. Procedeul de bază în această analiză este comutarea (realizată prin substituţie;
vezi mai sus, la descrierea semului, înlocuirea semelor care duce la un nou complex sonor).
Rezultatul analizei este acela de stabilire a identităţilor şi, în special, a opoziţiilor de conţinut
(a diferenţelor semantice) între unităţile lexicale. În prealabil trebuie satisfăcută o condiţie:
principiul proprietăţilor comune, adică stabilirea semelor comune (1) pentru unităţile reunite
într-o aceeaşi paradigmă lexico-semantică. Pasul următor este constituit de stabilirea
diferenţelor semantice (2), acestea manifestându-se prin seme variabile sau distinctive (care
se prezintă diferit de la un nivel semantic la altul). A treia condiţie decurge din primele două:
termenii reuniţi într-o clasă în felul descris se vor afla într-o relaţie paradigmatică, de tipul
„sau… sau”, prin urmare excluzându-se din acelaşi context (3). Vor apărea astfel „diferenţe
sub aspectul complexităţii, diversificării (4) şi subordonării (5) claselor paradigmatice, ceea
ce constituie criterii suplimentare de interpretare a lor.” (idem, p. 23).
A doua etapă este aceea a analizei contextuale (sintagmatică). Prin studiul contextelor se
poate verifica identitatea sau nonidentitatea de sens a două unităţi (sau proba funcţională;
vezi mai sus, la descrierea semului, exemplul prin care se pune în evidenţă nonidentitatea
funcţională a lui FIERBINTE în raport cu RECE, acesta din urmă fiind opus lui CALD).
Astfel se determină compatibilităţile şi incompatibilităţile combinatorii ale unităţilor lexicale;
altfel spus, contextele comune şi restricţiile contextuale (foarte importante la nivelul vorbirii).
Analiza contextuală este realizată de cele două autoare prin decelarea a două perspective:
a. una preliminară, „dar aplicată consecvent şi unitar”(idem, p. 31) tuturor nivelurilor
semantice analizate şi care constă în dezambiguizarea contextuală (nu numai semantică) a
lexemelor (deosebit de importantă în cazul cuvintelor polisemantice);
b. alta ulterioară analizei semice, concepută ca o rafinare a acesteia.
Pentru a), spre exemplificare (preluăm, evident, un exemplu dat de autoare), analiza
adjectivelor, condiţionate gramatical de prezenţa unui alt termen, presupune încadrarea
cuvântului într-o anumită clasă paradigmatică pentru actualizarea unui anumit sens. ÎNALT se
grupează în aceeaşi clasă cu SCUND, MIC, PITIC şi alţi termeni, pe baza trăsăturii
/extensiune verticală/ rezultată din contexte ca om ÎNALT, munte ÎNALT etc. Contexte de tipul
sunet ÎNALT, voce ÎNALTĂ dictează însă încadrarea adjectivului în discuţie în aceeaşi clasă
semantică cu ASCUŢIT, GRAV, JOS.
Pentru b), care vizează rafinarea (detalierea), se face precizarea că „are o pondere mai
149
mare în ce priveşte polisemia şi sinonimia şi limitată sau mai mică în cazul antonimiei şi
câmpurilor lexico-semantice” (idem, p. 33). Studiul distanţei contextuale dintre sinonime este
unul dintre aspectele interesante ale acestei analize (vezi acelaşi exemplu referitor la cald,
fierbinte).
Analiza stilistică este cea de a treia etapă şi, ca şi cea contextuală, reprezintă o posibilitate
de actualizare semantică şi este subordonată celei semice. Prin analiză stilistică se va înţelege
o analiză stilistică restrânsă, cu implicaţii strict lingvistice, şi nu analiza specifică disciplinei
numite Stilistică. Această etapă de analiză figurează, pentru unitatea lucrării celor două
autoare, la toate nivelurile semantice, dar „ea este cu adevărat interesantă şi utilă numai la
polisemie şi sinonimie (dar, şi aici, din perspective diferite)” (idem, p. 35). În cazul
polisemiei, „organizarea sensurilor în conţinutul unui cuvânt este urmarea marcării lui
stilistice şi a unui anumit raport între sensurile denotative şi cele conotative” (ibidem). În
cazul sinonimelor, rezultatele analizei stilistice sunt remarcabile, căci se pune astfel în valoare
identitatea sau non-identitatea lor funcţioanlă, pe de o parte, şi modul în care sunt capabile să
funcţioneze ca variante în anumite condiţii, pe de altă parte. Dat fiind că demonstrarea
oricăror valenţe stilistice se face prin intermediul unui context, analiza stilistică apare ca
dependentă de cea contextuală (prin utilizarea contextului ca variantă funcţional-stilistică).
Avantajele analizei lexicale-paradigmatice sunt, aşadar, incontestabile în ceea ce priveşte
descrierea nivelurilor semantice. Pe de altă parte, lucrarea prezintă în finalul ei şi un capitol,
intitulat Modelarea matematică, în care se exploatează metodele şi instrumentele specifice
matematicii în vederea studiului relaţiilor dintre sensurile cuvintelor grupate în clase
paradigmatice.
În încheiere, selectăm câteva exemple din capitolul de aplicaţii al lucrării. Exemplele se
referă la importanţa contextului ca auxiliar în interpretarea semantică.
Exemplul 1
„În anumite combinaţii contextuale, unele lexeme realizează sensuri speciale,
exprimând valori marcate de trăsături semantice nedetectabile la nivelul analizei
paradigmatice.
􀂙Astfel, NEMULŢUMIRE, termenul cel mai neutru din paradigma lexemelor
care denumesc sentimente are, în contextul care urmează, datorită
determinantului, şi ideea de „protestatar, manifestat”:
150
„(De Gaulle… După câtva timp se retrage, totuşi, de la putere). Contractul lui cu
Franţa se încheiase pe acest fond de NEMULŢUMIRE furioasă a nepoţilor care
vor altceva.” (E. Simion, Timpul trăirii, timpul mărturisirii, Jurnal parizian, Ed.
Cartea Românească, Bucureşti, 1979, p. 102).
Exemplul 2
Termenul SEVERITATE, combinat cu adjectivul afectuoasă realizează un sens
diferit de cel indicat de DEX „care judecă şi pedepseşte fără indulgenţă”.
Adjectivul, caracterizat prin trăsătura /afectiv-simpatetic/, modifică oarecum
sensul substantivului prin adăugarea acestui sem în exemplul:
􀂙„Bucuria doamnei Giroud este de a se judeca pe sine şi, prin sine, pe alţii, cu o
SEVERITATE afectuoasă” (idem, 136).
Exemplul 3
Adjectivul APRINS din contextul care urmează realizează, datorită combinaţiei,
un sens abstract, marcat prin trăsătura /(surescitare) psiho-intelectuală/,
păstrându-şi din sensul propriu marca graduală /grad maxim/:
􀂙„Creierii APRINŞI de alcool ai directorului lucrau încet” (Ion Marin Almăjan,
Tornada, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1980, p. 38).
Exemplul 4
Termenul BUCURIE, nemarcat la nivelul sistemului sub aspectul trăsăturii
/exteriorizare/, primeşte în contextul citat mai jos acest sem, rezultat din
combinaţia cu transfigurate şi cu extaz:
􀂙„… prin faţa ochilor i se perindau sute de chipuri necunoscute, transfigurate de
BUCURIE şi extaz” (idem, p. 12).
Aceeaşi observaţie este valabilă pentru lexemele din exemplele:
􀂙„… radiind de FERICIRE” (Sorin Titel, Pasărea şi umbra, Ed. Eminescu,
Bucureşti, 1977, p. 186).
􀂙„Ea însă ieşi din baie, luptându-se parcă din răsputeri cu un surâs de
FERICIRE care parcă îi strâmba chipul acum demachiat” (Marin Preda,
Marele singuratic, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1972, p. 100).
􀂙„… o auzea cum îşi freacă degetul mare de speteaza scaunului şi şi-o închipuia
radiind de BUCURIE”, (S. Titel, op. cit., p. 12).
151
􀂙„Ca să scap de ADMIRAŢIA mulţimii a trebuit să fug”, (S. Titel, idem, p.
188).
􀂙„… pe chip îi apăru o expresie de CHIN care parcă n-avea nici o legătură cu
lacrimile care îi curgeau şiroaie” (M. Preda, op. cit., p. 100).
􀂙„… de câte ori întreba, această expresie de MÂHNIRE fără leac dispăre.” (M.
Preda, op. cit., p. 98).
Exemplul 5
În contextele de mai jos, lexemele marcate paradigmatic printr-o anumită
trăsătură graduală /grad nedeterminat/, pentru SLAB, şi /grad maxim/, pentru
NEFERICIT, realizează, datorită contextului, alte seme graduale:
􀂙„… încovrigat de SLAB ce era” (S. Titel, p. 166).
􀂙„Şi în sfârşit a înţeles şi ea că nu e chiar atât de NEFERICITĂ, că o iubesc şi
eu ca la început” (M. Preda, p. 77).
Să ne reamintim…
􀂾 analiza lexicală-paradigmatică este benefică pentru studierea nivelurilor
lexico-semantice;
􀂾 principiile metodologice şi unităţile de analiză sunt de sorginte structuralistă;
􀂾 etapele de analiză sunt: analiza semică, analiza contextuală, analiza stilistică.
12.8. Rezumat
Unitatea de învăţare 12 prezintă principalele direcţii ale semanticii moderne,
într-o primă parte, şi metodologia, principiile şi unităţile de analiză specifice
semanticii structurale, într-o a doua parte. De asemenea, se prezintă trei dintre
cele mai uzitate clasificări ale semului şi analiza lexicală-paradigmatică.
12.9. Test de autoevaluare (vezi rezolvarea în Anexa 1)
Răspundeţi cerinţelor:
1. Formula semică a lui îngheţat este:
/caracteristică/, /(privitoare la)
temperatură/, /apreciere în minus/, /grad
maxim/. Schimbând în această formulă
ultimele două seme cu semele /apreciere
în plus/ şi /grad nedeterminat/,
modificarea survenită în planul expresiei
va fi reprezentată de:
a) fierbinte;
b) cald;
c) căldură.
152
2. Semul inerent pentru pom, delimitat prin
opoziţie cu copac, este:
a) /fructifer/;
b) /decorativ/;
c) /nefructifer/.
3. Clasemul cuvântului om include semele:
a) /mamifer/, /biped/, /uman/;
b) /mamifer/, /biped/, /reproducere
sexuată/;
c) /mamifer/, /reproducere sexuată/,
/raţional/.
4. Semantemul cuvântului om include
semele:
a) /mamifer/, /biped/;
b) /mamifer/, /reproducere sexuată/;
c) /uman/, /raţional/.
5. Lexicalizarea arhisememului /obiect/ +
/cu destinaţie practică precisă/ + /pentru
amenajarea unui spaţiu construit/ este:
a) mobilă;
b) decoraţiuni;
c) furnir.
6. Arhisememul este:
a) suma semelor contextuale;
b) reuniunea tuturor lexemelor unui
ansamblu lexical;
c) parte a sememului unui lexem care
subzistă în caz de neutralizare.
7. Se dau enunţurile: 1. „Ne-am răcit
împreună” (I. L. Caragiale); 2. O pisică
neagră mi-a tăiat calea; 3. E prost ca
noaptea; 4. Lupta s-a încheiat o dată cu
ridicarea steagului alb. În aceste enunţuri
se actualizează, în ordine, conotaţiile
virtuemice:
a) 1. contextuală, 2. spontană,
3. spontană, 4. analogică;
b) 1. spontană, 2. analogică,
3. analogică, 4. contextuală;
c) 1. contextuală, 2. spontană,
3. analogică, 4. spontană.
8. În enunţul „La acest punct academia
franceză se apropie de biserica ortodoxă.
Femeile nu pot intra în altar.” (E.
Simion, Jurnal), cuvântul evidenţiat este
folosit în sens:
a) conotativ virtuemic;
b) conotativ general;
c) denotativ.
153
Unitatea de învăţare 13. NIVELURI LEXICO-SEMANTICE (I).
OMONIMIA, PARONIMIA, POLISEMIA
Cuprins
13.1. Introducere…………………………………………………………………………………………………153
13.2. Obiectivele unităţii de învăţare……………………………………………………………………..153
13.3. Omonimia…………………………………………………………………………………………………..154
13.4. Paronimia…………………………………………………………………………………………………..155
13.5. Polisemia: definire………………………………………………………………………………………155
13.5.1. Polisemia: diferenţierea de omonimie…………………………………………………………… 155
13.5.2. Polisemia: cauze, clasificare……………………………………………………………………….. 157
13.6. Rezumat……………………………………………………………………………………………………..158
13.7. Test de autoevaluare…………………………………………………………………………………… 158
13.1. Introducere
Unitatea de învăţare 13 începe seria descrierilor nivelurilor lexico-semantice cu
prezentarea omonimiei, paronimiei şi polisemiei. Se prezintă clasificarea
omonimelor după criteriul toleranţei limbii/vorbitorilor, fără a se mai aduce în
discuţie toate celelalte clasificări care presupun, de fapt, nişte subcriterii.
Paronimia – neconstituind un nivel care să conducă la o anume organizare a
vocabularului – este prezentată foarte sumar. Aceasta, mai ales pentru că atracţia
paronimică, fenomenul care suscită interes în legătură cu acest nivel, a fost
prezentat deja într-un capitol anterior. Prin analiza contextuală, etapă a studiului
de tip lexical-paradigmatic înfăţişat în capitolul anterior, se identifică trăsăturile
definitorii pentru cuvintele polisemantice şi pentru omonime, aceste două niveluri
confundându-se adesea.
13.2. Obiectivele unităţii de învăţare 13
După parcurgerea unităţii de învăţare, studenţii vor fi capabili:
- să înţeleagă în ce mod conduc omonimia şi polisemia la organizarea
vocabularului;
- să diferenţieze tipologic elementele nivelurilor lexico-semantice descrise.
Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2 h.
154
13.3. Omonomia
DEFINIŢIE GENERALĂ
Omonimia este manifestarea următorului proces (contrariu sinonimiei): acelaşi corp
fonetic trimite la doi referenţi diferiţi.
De exemplu, se află în omonimie pistol1 –„armă de foc de dimensiuni mici” şi pistol2 –
„veche monedă de aur” sau mur1 – „zid” şi mur2 – „arbust” etc. În mod evident, omonimia
este creatoare de ambiguitate în orice limbă, consecinţa sesizării acestui fenomen ducând de
multe ori la eliminarea unui omonim (cum e cazul cu mur, învechit, căruia i s-a preferat zid)
sau la modificarea lui (adjectivul nou ar fi trebuit să aibă la feminin plural forma nouă, cf.
rom. veche: haine nouă, case nouă etc.; pentru evitarea confuziei cu forma de singular a
femininului, s-a preferat omonimia cu forma de masc. sg. sau cu forma pronominală omonimă
noi, care nu este aşa de supărătoare, contextele fiind mai clare în privinţa diferenţierii).
Sub acelaşi aspect al gradului de ambiguitate, omonimele se clasifică în: intolerabile (sau
totale) şi tolerabile (sau parţiale). Primele au drept caracteristică faptul că sunt identice în
toate formele pe care le iau în limbă: cf. tapiţerie1 – „meseria” şi tapiţerie2 – „locul unde se
exercită profesiunea sau magazinul de desfacere a produselor respective”, albinărie1 –
„meseria de apicultor” şi albinărie2 – „prisacă” etc. O a doua caracteristică a omonimelor
intolerabile este aceea a funcţionării lor în acelaşi grai şi în acelaşi stil funcţional de limbă (să
apară în contexte de acelaşi tip). Din această perspectivă, nu se poate vorbi de omonimie
intolerabilă în cazul: spătar1 – „rezemătoare de scaun”, spătar2 – „cureaua de ham care vine
pe spatele calului” şi spătar3 – „boier care ţinea spada domnului”(Limba română
contemporană, op. cit., p. 119).
Când cele două condiţii nu sunt îndeplinite, omonimia este tolerabilă, cuvintele care intră
în această relaţie diferenţiindu-se printr-un element fonetic (omografele: bárem – adv. şi
barém – subst.), gramatical (bun1 – „bunic”, cu pl. buni şi bun2 – „produs”, cu pl. bunuri) sau
printr-unul stilistico-funcţional (de exemplu, bob1 – „sămânţă”, cu pl. boabe şi bob2 – „sanie”,
cu pl. boburi, formă folosită numai în legătură cu sportul respectiv).
Găsiţi şi alte exemple de omonime care să se încadreze în tipologia expusă.
155
13. 4. Paronimia
DEFINIŢIE GENERALĂ
Paronimele sunt cuvintele care se deosebesc printr-unul sau două foneme şi neavând
nicio legătură de sens.
De exemplu, termenii perechilor următoare sunt în relaţie de paronimie: originar/original,
temporal/temporar, eluda/elida, consort/consorţiu etc..
Paronimia nu formează un nivel organizat al vocabularului. În ciuda asemănării lor cu
omonimele (vezi definiţiile), acest fenomen se încadrează în categoria asemănărilor
accidentale, provocând nu de puţine ori, în vorbirea oamenilor inculţi, insuficient instruiţi
greşeli de limbă (vezi supra, UI 10, subcap. 10.4.2. despre atracţia paronimică).
13. 5. Polisemia: definire
Capacitatea majorităţii cuvintelor din limbile naturale de a avea mai multe sensuri (în
opoziţie cu unităţile limbajelor artificiale) se numeşte polisemie. Statistica a arătat că
aproximativ 80% din cuvintele lexicului activ al oricărei limbi sunt polisemantice.
DEFINIŢIE GENERALĂ
Este cuvânt polisemantic orice grup de corpuri fonetice identice reunit de un sem
prezent în fiecare din ele.
Acest sem comun şi justificat printr-un procedeu semantic este elementul care diferenţiază
net cuvintele polisemantice de omonime.
13.5.1. Polisemia: diferenţierea de omonimie
Iată, de exemplu, cum se diferenţiază omonimia de polisemie plecând de la un acelaşi
cuvânt, bandă. Procedeul aplicat va fi acela al analizei semantice contextuale (descrisă în UI
12, subcap. Analiza lexicală-paradigmatică).
Corpul fonetic bandă1, cu pl. bande, dezvoltă următoarele lexeme prin contextele:
1. „BANDĂ de răufăcători”;
156
2. „BANDĂ de prieteni”;
3. „BANDĂ de muzicanţi”.
Lexemele actualizate în aceste contexte au semul comun sau, folosind un termen din
logică, genul proxim /grup/.
Corpul fonetic bandă2, cu pl. benzi, dezvoltă următoarele lexeme:
1. „BANDĂ de autostradă”;
2. „BANDĂ de material”;
3. „BANDĂ magnetică (de casetofon, magnetofon etc.)”;
4. „BANDĂ desenată”;
5. „BANDĂ rulantă” ş.a.m.d.
Este evident că lexemele evidenţiate de aceste contexte au semul comun sau genul proxim
/fâşie/.
Concluzie: din analiza contextuală (folosită aici ca etapă dezambiguizatoare) reiese clar că
bandă1 intră în omonimie cu bandă2, căci semul /grup/ nu are nicio legătură cu semul /fâşie/.
Polisemia este redată în dicţionare (vezi DEX-ul, de exemplu) prin înregistrarea diverselor
sensuri sub cifre sau semne grafice diferite, dar în limitele aceluiaşi articol (pentru acelaşi
cuvânt-intrare), spre deosebire de omonime, care sunt înregistrate tot sub cifre, dar în articole
diferite.
Deosebirea de omonime se mai poate face şi pe bază etimologică: cuvintele polisemantice
pleacă de la acelaşi etimon (cf. subst. polisemantic ochi < lat. pop. oclus), pe când omonimele
au, de regulă, etimoane diferite (cf. mur1 < lat. murus – „zid” şi mur2 < lat. morus – „arbustul
care face mure” sau a semăna1 < lat. seminare – „a cultiva” şi a semăna2 < lat. similare – „a
arăta precum cineva, a fi asemănător cu cineva sau ceva” ş.a.).
Există şi excepţii: baie1 − „scaldă, scăldat, cadă…” are la bază lat. balnea, în timp ce baie2
− „mină” provine din slav. banĭ; baie < balnea are şi sensuri dezvoltate ulterior în diverse
circumstanţe, cum ar fi băi − „localităţi, staţiuni balneare”, cf. expresia „a merge la băi”.
Polisemia se dezvoltă pe baza raportului denotaţie/conotaţie (raport ce asigură echilibrul
dintre sensurile cuvintelor polisemantice), dar numai contextul este elementul care evidenţiază
acest raport. De aceea, dicţionarele nu se pot dispensa, pentru ilustrarea polisemiei cuvintelor,
de explicarea sensurilor prin contexte, sinonimia nefiind întotdeauna suficientă, deoarece nu
157
se pot reliefa prin sinonimie restricţiile contextuale. De exemplu, seria sinonimică a lui acut
include cuvintele ascuţit, violent, pătrunzător etc. Se poate spune, de pildă: „sunet ACUT”,
„durere ACUTĂ”, „boală ACUTĂ”, dar nu şi *„cuţit ACUT” în baza sinonimiei cu ascuţit.
13.5.2. Polisemia: cauze, clasificare
Cauzele polisemiei sunt diferite: tendinţa de economie lingvistică (manifestată prin
utilizarea unui număr cât mai mic de corpuri sonore pentru redarea sensurilor; prin această
caracteristică, polisemia se opune sinonimiei), evoluţia semantică a unor cuvinte după legi şi
tipuri (vezi subcap. 9.4.5. Factorul etimologic şi 10.3. Evoluţia semantică… din UI 9 şi
respectiv UI 10), necesitatea de a delimita denotaţia de conotaţie. Unii lingvişti (M. Bréal, de
pildă) au stabilit că unul dintre aspectele dezvoltării unei culturi este şi îmbogăţirea
polisemică a cuvintelor. Sub raportul frecvenţei, s-a demonstrat că un cuvânt dezvoltă cu atât
mai multe sensuri diferite, cu cât el este mai frecvent (şi mai vechi) în limbă.
În încheierea acestui subcapitol, preluăm clasificarea oferită de DSL (op. cit., pp. 391-
392, cu subl. n.):
„După felul în care se asigură legătura dintre sensuri prin componenta/semul comun(ă), există
următoarele tipuri de polisemie:
a) polisemie în lanţ, când legătura se face de la un sens la altul, ca în cazul adjectivului slab:
(1) „lipsit de un strat de grăsime”, (2) „lipsit de forţă” – caracter slab, (3) „lipsit de valoare” –
carte slabă, (4) „lipsit de elemente caracteristice” – vin/acid/cafea slab(ă);
b) polisemia radială, când relaţia dintre sensuri se face prin cel puţin un element al sensului
de bază, ca în strigăt: (1) „sunete intense produse de om”, (2) „sunete intense produse de alte
fiinţe (animale/păsări)” – strigătul păsării/leului…, (3) „sunete intense produse de
colectivităţi” – strigătul mulţimii. Legătura dintre sensurile unui cuvânt polisemantic este
mascată uneori de tropii pe care îi reprezintă sensurile secundare (vezi, în ex. slab, sensurile 2,
3, 4, ca metafore).”
Încadraţi cuvintele polisemantice (a) merge şi (a) ţine în clasificarea prezentată.
158
Să ne reamintim…
􀂾 omonimia şi polisemia sunt niveluri care organizează vocabularul;
􀂾 paronimia nu organizează vocabularul, dar este un nivel care se studiază în
relaţie cu greşeala lexico-semantică pe care o generează, atracţia paronimică;
􀂾 omonimele se diferenţiază de polisemantice analiza semică, al cărei rezultat
este stabilirea diferenţelor specifice şi a unui gen proxim, şi respectiv
compararea etimoanelor;
􀂾 studierea niveluluilexico-semantic al polisemiei din perspectiva raportului
denotaţie/conotaţie prezintă interes şi pentru analiza stilistică.
13.6. Rezumat
Unitatea de învăţare 13 descrie nivelurile lexico-semantice ale omonimiei,
paronimiei şi polisemiei. Omonimia este prezentată după criteriul toleranţei
limbii/vorbitorilor. Paronimia este prezentată foarte sumar, cu trimitere la atracţia
paronimică, acesta fiind fenomenul care suscită interes în legătură cu acest nivel.
Prin analiza contextuală, etapă a studiului de tip lexical-paradigmatic înfăţişat în
capitolul anterior, se identifică trăsăturile definitorii pentru cuvintele
polisemantice în opoziţie cu omonimele.
13.7. Test de autoevaluare (vezi rezolvarea în Anexa 1)
Răspundeţi cerinţelor:
1. Subliniaţi paronimul corect din contextele: falsificator învederat / inveterat; fapt care ţine
de uzanţă / uzare; societăţi din consorţiu / consort, a elucida / eluda răspunsul la o
întrebare incomodă, a gera / gira averea unei persoane plecate.
2. Ilustraţi polisemia cuvintelor buză şi carne prin câteva expresii/locuţiuni.
3. Evidenţiaţi sensul perechilor paronime prin propoziţii sau sintagme: capsator / captator,
compliment / complement, dental / dentar, glaciar / glacial, minut / minută.
4. Evidenţiaţi sensul cuvintelor omonime prin propoziţii sau sintagme: breton, calcul,
capital, carieră, monitor.
159
Unitatea de învăţare 14. NIVELURI LEXICO-SEMANTICE (II).
SINONIMIA, ANTONIMIA, CÂMPURILE LEXICO-SEMANTICE
Cuprins
14.1. Introducere……………………………………………………………………………………………………159
14.2. Obiectivele unităţii de învăţare………………………………………………………………………..159
14.3. Sinonimia: definire, criterii de diferenţiere a seriilor sinonimice…………………………160
14.4. Antonimia: definire, condiţiile stabilirii antonimiei, clasificare………………………….. 163
14.5. Câmpurile lexico-semantice…………………………………………………………………………….167
14.6. Rezumat………………………………………………………………………………………………………..169
14.7. Test de autoevaluare……………………………………………………………………………………… 170
14.8. Tema de control 3…………………………………………………………………………………………. 171
14.1. Introducere
Unitatea de învăţare 14 prezintă nivelurile lexico-semantice rămase: sinonimia,
antonimia şi câmpurile lexico-semantice. Analiza lexicală-paradigmatică oferă
din nou instrumentele necesare identificării tipurilor de serii sinonimice.
Prezentarea nivelului antonimiei se realizează prin: explicitarea criteriilor
implicate de antonimie, stabilirea condiţiilor antonimiei şi clasificarea după
diverse criterii. În finalul subcapitolului, se ilustrează antonimia contextuală,
ocazională. Nivelul câmpurile lexico-semantice este înfăţişat din unghiul
constituirii acestora şi din acela al avantajelor studierii structurii vocabularului
unei limbi după acest criteriu.
14.2. Obiectivele unităţii de învăţare 14
După parcurgerea unităţii de învăţare, studenţii vor fi capabili:
- să diferenţieze termenii constitutivi ai seriilor sinonimice;
- să înfăţişeze şi să exemplifice diversele tipuri de antonimie;
- să recunoască utilitatea câmpurilor lexico-semantice prin diversele aplicaţii
ale acestora.
Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2 h.
160
14.3. Sinonimia: definire, criterii de diferenţiere a seriilor sinonimice
DEFINIŢIE GENERALĂ
Sinonimia este un tip de relaţie semantică ce se stabileşte între corpuri fonetice
diferite, dar cu semnificaţii identice sau asemănătoare.
Sinonimia, ca modalitate de organizare a vocabularului, implică o divizare a vocabularului
după echivalenţele semantice în cel puţin trei submulţimi: 1) alcătuită din cuvinte care au
sinonime (unităţi lexicale); 2) formată din cuvinte care nu au sinonime (concretele, de
exemplu, masă, măr… sau termenii tehnici etc.); 3) submulţimea cuvintelor care au sinonime
perifrastice (adică unităţi frazeologice: cf. a muri – a-şi da obştescul sfârşit, a-şi da ultima
suflare, a da ortul popii…).
Identitatea de semnificaţie, mult mai rară în orice limbă decât situaţia sensurilor apropiate,
generează aşa-zisele serii sinonimice perfecte: de exemplu, seria {mort, răposat, plecat din
lumea asta, decedat, expiat…}; o diferenţă există totuşi, aceea dată de registrul stilistic.
Semnificaţiile asemănătoare generează seriile sinonimice imperfecte: cf. seria {mare, vast,
uriaş, amplu…}, unde diferenţierea este evidentă şi mult mai complexă decât cea dată de
simpla selecţie funcţională.
Aaceastă clasificare este una generală însă, căci nu evidenţiază cu claritate tipul de
diferenţiere existentă între sinonimele unei serii. Analiza lexicală-paradigmatică, ale cărei
principii şi etape au fost deja descrise, este în măsură să ofere o modalitate sistematică de
clasificare a seriilor (sau ariilor, claselor) sinonimice după tipul de diferenţiere. În urma
aplicării celor trei etape de analiză – semică, contextuală şi stilistică – se ajunge la
următoarele categorii:
1. serii ai căror termeni nu se diferenţiază semantic (sinonimele „perfecte”):
Exemple
􀂙 seria {a muri, a răposa, a se duce, a se prăpădi, a pieri, a dispărea, a se
stinge, a deceda, a expia, a-şi da obştescul sfârşit, a da ortul popii etc.} este
structurată de semul gramatical /acţiune/, care arată că seria este o clasă de
unităţi verbale, şi de semele de substanţă /a înceta/, /din viaţă/, care descriu
161
conţinutul semantic al clasei; eventualele diferenţieri se datoresc contextelor,
puse în valoare de analiza contextuală şi de cea stilistică;
􀂙 seria {puternic, tare (participă cu sensul secundar), voinic, zdravăn, vânjos,
viguros} este structurată de semul gramatical /(caracteristică) adjectivală/,
care încadrează unităţile în clasa adjectivelor, de semele de substanţă /forţă/,
/fizică/, /apreciere în plus/ (ultimul sem de substanţă evidenţiind modul în
care se face aprecierea caracteristicii respective) şi de semul gradual /grad
nedeterminat/; diferenţierile sunt de aceeaşi natură cu cea înregistrată în
cazul seriei de la primul exemplu.
2. serii la nivelul cărora se realizează diferenţe graduale:
Exemple
􀂙 seria {deştept, inteligent, isteţ, ager, genial} are ca seme comune: semul de
categorizare gramaticală /(caracteristică) adjectivală/, semele de substanţă
/inteligenţă/ şi /apreciere în plus/ (acesta din urmă fiind sem de substanţă
modal), însă semele scalare (graduale) reliefează diferenţele dintre termenii
seriei. Astfel, termenii deştept şi inteligent au semul /grad nedeterminat/,
termenii isteţ şi ager – semul /grad mic/, iar termenul genial este caracterizat
de semul scalar /grad maxim/.
􀂙 seria {mare, amplu, larg, vast, enorm, imens, uriaş, colosal, gigantic} are ca
seme comune: semul gramatical /(caracteristică) adjectivală/, semele de
substanţă (de precizare a conţinutului) /referitor la suprafaţă/ şi /apreciere în
plus/. Semele scalare grupează din nou termenii descrişi semic în subseriile:
{mare, amplu, larg, vast} – cu /grad nedeterminat/, {enorm, imens}– cu sem
scalar /grad mare/ şi {uriaş, colosal, gigantic}– cu /grad maxim/.
3. serii ai căror termeni se diferenţiază semantic:
Exemple
􀂙 seria termenilor {bogat, avut, înstărit, îmbogăţit, înavuţit} este structurată de
semele comune: /(caracteristică) adjectivală/, /(privitoare la) stare materială/
şi semul modal /apreciere în plus/. Pentru ultimii doi termeni însă, se observă
că sensul este pe deplin precizat de abia prin adăugarea semului de substanţă
/acţiune realizată/.
162
􀂙 la fel, seria {agresiv, impulsiv, bătăios} are în comun pentru termenii săi
următoarele seme: /(caracteristică) adjectivală/, /(privitor la) reactivitate/,
/psihică/ şi semul modal /apreciere în plus/, dar primii doi termeni sunt
caracterizaţi de semul de substanţă /nemotivat/ (căci este vorba despre o
însuşire a temperamentului), iar ultimul termen este definit de semul de
substanţă opus, /motivat/ („a fi bătăios” implică voinţa).
4. serii la nivelul cărora se constată şi diferenţe graduale, şi diferenţe semantice:
Exemplu
􀂙 termenii seriei {cald, călduros, călduţ, căldicel, căldişor, fierbinte, încins,
clocotit, clocotitor, aprins, înfocat, arzător, înflăcărat, dogoritor, canicular,
torid} se diferenţiază în mod evident din punct de vedere gradual, iar
diferenţierea semantică este pusă în valoare de multiplele restricţii
contextuale date de incompatibilităţile de combinare în care intră termenii.
Astfel, la nivelul limbii standard (simplificând, la nivelul denotaţiei) se poate
spune discurs aprins / înflăcărat…, dar nu şi *discurs clocotit / canicular…;
sau: este reperat în limbă contextul sobă încinsă / dogoritoare…, dar nu şi
combinaţia următoare: *sobă toridă / înflăcărată… ş.a.m.d.
Identificaţi şi alte serii sinonimice ai căror termeni se diferenţiază conform
categoriilor înfăţişate mai sus.
În lumina celor discutate, devin evidente condiţiile de sinonimie pe care cuvintele trebuie
să le satisfacă în practica limbii.
1) Orice sinonimie presupune identitatea obiectului denumit (a referentului), aceasta fiind
condiţia esenţială, chiar dacă în satisfacerea ei se neglijează unele aspecte particulare (care
nu au mare importanţă). De exemplu, un vorbitor va putea selecta unul din termenii seriei
{bogat, avut, înstărit, îmbogăţit, înavuţit}, dacă se referă în general la starea materială
bună a cuiva. Dacă vrea să accentueze însă modul de realizare a acelei stări, va selecta
unul din ultimii doi termeni (căci în cazul celorlalţi nu este implicat semul /acţiune
realizată/).
2) Orice sinonimie presupune o situaţie concretă de comunicare în care trebuie să se ţină
seama de repartiţia dialectală a termenilor şi de cea stilistico-funcţională a lor. De
163
exemplu, un vorbitor va putea selecta, fără a comite o eroare, într-o anume situaţie de
comunicare, ori termenul s-a prăpădit (X), ori termenul s-a dus (X) – ambii termeni
făcând parte din acelaşi registru, sau chiar neutrul a murit (X), dar nu va putea selecta
unitatea frazeologică a dat ortul popii (X) într-o prezentare a biografiei unui romancier.
Sau, în situaţia în care un dialectolog întreprinde o anchetă lexicală, îşi va întreba
subiecţii, dacă sunt moldoveni: „Cum spui la X?” şi va indica obiectul (o pătlăgea roşie, să
presupunem). În niciun caz nu va întreba: „Cum spui la paradaică?”, căci sigur nu va
primi niciun răspuns (paradaică se spune în Crişana).
Ne rămâne de semnalat un ultim fenomen legat de sinonimie. În vorbire se creează destul
de des sinonimii noi, unele chiar surprinzătoare, ceea ce înseamnă că, la nivelul discursului,
estomparea unor diferenţe prin intermediul contextului conduce la stabilirea unor echivalenţe
semantice inexistente în sistem. Se anulează astfel, în condiţii determinate, opoziţia semantică
dintre două unităţi. Acest fenomen se numeşte în mod curent neutralizare. Într-un enunţ ca:
Pomii / copacii din faţa casei dau o umbră plăcută, opoziţia semantică dată de semele de
substanţă (descriptive) /fructifer/ şi /nefructifer/ este anulată. În alte cazuri, neutralizarea
priveşte opoziţia graduală dintre unităţi. În enunţul E deştept / isteţ, a ştiut să se descurce,
opoziţia graduală dată de semele scalare /grad nedeterminat/, pentru primul termen, şi /grad
mic/, pentru cel de al doilea, nu mai interesează, deoarece contextul evocă o situaţie
extralingvistică, în care este important doar să se precizeze că X este inteligent într-o oarecare
măsură, ceea ce îi permite să se descurce în anumite circumstanţe.
Aşadar, sinonimia este un fapt de sistem, dar mai ales un fapt de actualizare a sistemului,
în măsura în care poate fi interpretată ca efect al neutralizării.
14. 4. Antonimia: definire, condiţiile stabilirii antonimiei, clasificare
DEFINIŢIE GENERALĂ
Antonimia este relaţia semantică reprezentată de opoziţia de sens (lingvistică sau
extralingvistică) dintre două cuvinte cu referenţi nu numai diferiţi, ci şi contrari sau
contradictorii.
164
De exemplu, cuvinte ca bun, sus, aproape, a muri, gras etc. se asociază în mintea
vorbitorilor cu rău, jos, departe, a trăi, slab, ceea ce dovedeşte că şi antonimia este o
modalitate de organizare a vocabularului, alături de celelalte niveluri lexico-semantice
descrise până acum şi de câmpurile lexico-semantice, însă, evident, diferită de acestea. Modul
de structurare a vocabularului după acest criteriu este cuprins în definiţie.
Paranteza din definiţie evidenţiază faptul că interpretarea antonimiei se poate face şi după
factori extralingvistici (logici şi ontologici), căci în cuplurile dimineaţă – seară, noapte – zi, a
trăi – a muri, iarnă – vară, îngheţ – dezgheţ ş.a.m.d. este evidentă relaţia de opoziţie care o
reflectă pe cea din realitatea obiectivă. Pe de altă parte, este la fel de evident că între zi şi
noapte există zori şi amurg, iar între a trăi şi a muri există a trage să moară. Dar vorbitorul
nu are niciodată în vedere aceşti termeni intermediari, fapt care demonstrează că antonimia
presupune un raport binar.
Cum expunerea de faţă priveşte antonimia ca fenomen semantic, criteriile extralingvistice
(de orice fel ar fi ele) nu interesează decât sub aspectul implicaţiilor lor lingvistice. Aceasta şi
pentru că multe tipuri de antonime nu se pot explica referenţial. În sensul antonimelor nu se
reflectă întotdeauna însuşirile absolute ale obiectelor, ci aprecierea subiectivă a vorbitorilor
asupra acestor însuşiri. A se urmări în acest sens enunţurile: Rochia neagră costă un 100 de
euro, cea albastră costă 70 de euro şi Rochia neagră este scumpă, cea albastră este ieftină.
Raportul de opoziţie apare clar de abia în urma unei comparaţii mentale. Că aprecierea este
relativă, o dovedeşte faptul că rochia de 70 de euro devine scumpă dacă este comparată cu o
alta care costă 40 de euro (ca să nu mai vorbim de efectul de neutralizare ce survine în cazul
în care resursele financiare ale celui care apreciază nu permit achiziţionarea niciuneia din
rochii, toate părându-i-se la fel de scumpe). Credem că, în urma acestor explicaţii, este clar că
antonimia lingvistică se diferenţiază net de opoziţia din sfera extralingvisticului. Antonimia ca
fenomen lingvistic poate cuprinde opoziţia extralingvistică, dar nu se reduce la ea.
Condiţiile stabilirii antonimiei sunt:
i) existenţa obligatorie a unui număr oarecare de seme comune (numărul acestora
variind în funcţie de complexitatea sensului cuvântului şi de relaţiile pe care le întreţine cu
cuvintele din aceeaşi paradigmă);
ii) opoziţia pe baza unor seme incompatibile contrarii (acestea dau caracteristica
fundamentală a opoziţiei antonimice, pentru că, altfel, există opoziţie şi între nelinişte şi
groază, dar este una graduală, de intensitate).
Detectarea semelor comune se realizează prin compararea unor lexeme (deci prin analiză
165
semică şi contextuală) pornind de la o anumită proprietate comună, arată autoarele lucrării
Modele de structurare… (op. cit., p. 111). Degajarea semelor incompatibile contrarii se face
tot prin comparaţie, dar acestea sunt selectate cu necesitate din gama celor importante în
formula semică a lexemelor vizate (nu se selectează prin urmare semele variabile, adică
accidentale). Altfel spus, se are în vedere semul (semele) care este (sunt) diametral opus(e)
faţă de semul (sau semele) comun(e) semnificativ(e) pentru lexemele în cauză.
După tipul semelor incompatibile contrarii, antonimele se împart în (idem, p. 112 şi
urm.):
1. antonime graduale – CALD se caracterizează prin semul modal (dar care se află în relaţie
şi cu gradul de manifestare) /apreciere în plus/, iar RECE prin /apreciere în minus/;
ambele lexeme se referă la semul comun /(privitor la) temperatură/, considerat din
perspectiva unui etalon normal;
2. antonime complementare – /(privitor la) umiditate/ este semul comun al lexemelor
UMED şi USCAT; semele incompatibil contrarii sunt /manifestare pozitivă/, pentru
primul lexem, şi /manifestare negativă/, pentru cel de al doilea. Valoarea semelor
incompatibile contrarii se stabileşte în acest caz prin /prezenţa/ semului comun, la UMED,
şi prin /absenţa/ lui, la USCAT;
3. antonimele exprimând spaţiul şi timpul (şi mişcarea faţă de acestea; de asemenea, mai
pot exprima în interesul sau în favoarea cui se face acţiunea orientată tot direcţional) 
aceste antonime au la bază seme incompatibile contrarii cu un statut mai puţin clar, dat
fiind că ele nu pot fi redate în metalimbaj, se definesc numai ostensiv*. Antonimele din
această categorie sunt:
a) conversive – exprimă acelaşi denotat de pe poziţii cu totul diferite; în acest caz redarea
grafică a relaţiei de antonimie este profitabilă:
X
Y
◄––––––––––
––––––––––►
A
A
Y
VINDE
◄––––––––––
––––––––––►
CUMPĂRA
X
b) vectoriale – exprimă acţiunea orientată în direcţii opuse, motiv pentru care se
manifestă mai ales la cuvintele care exprimă sensuri spaţiale şi temporale (deşi se pot
166
da şi alte exemple, cum ar fi: A APRINDE / A STINGE, A LEGA / A DEZLEGA, A
UMPLE / A GOLI ş.a.); şi în acest caz reprezentarea grafică este benefică:
A INTRA
–––––––––►
◄–––––––––
A IEŞI
* Adică redarea sensului unui cuvânt indicând fie cu mâna, fie în alt fel (în maniera grafică…)
referentul cuvântului respectiv (de exemplu: Acesta este un creion şi se arată obiectul).
În afara acestor tipuri de antonime, există şi altele cu un statut mai puţin clar, precum cele
diferenţiate de Lyons în contrarii ortogonale (opuse perpendicular, de exemplu NORD /
EST) şi contrarii antipodale (opuse diametral, de exemplu NORD / SUD).
Autoarele lucrării menţionate mai precizează că se poate vorbi de o antonimie în sens
larg, când pentru CINSTIT se selectează, în afara formelor NECINSTIT şi ONEST, şi alte
forme din paradigmă: LOIAL, LEAL, INTEGRU…), şi o antonimie în sens restrâns, când
termenii opuşi sunt dispuşi egal şi simetric pe axa reprezentată de un anumit sem comun.
Antonimia în sens restrâns se stabileşte deci numai între unităţi situate echidistant pe o axă
semică. Aceasta înseamnă că antonimele în discuţie se caracterizează nu numai prin binarism,
ci şi prin simetrie:
CINSTIT │––––––––––––––––––––☼––––––––––––––––––––│NECINSTIT
ONEST
Dacă se respectă condiţiile semantice propuse, caracterul binar şi simetric nu este afectat
de eventuala sinonimie perfectă.
În cazul în care pe axa sinonimică se repartizează mai multe sinonime, ele se organizează
în perechi antonimice pe acelaşi criteriu al binarismului şi al simetriei riguroase:
A1 A2 A3 NORMAL A’1 A’2 A’3
│ │ │ │ │ │ │
LENEŞ COMOD INDOLENT SILITOR VREDNIC HARNIC
! La nivelul discursului, în limitele unei anumite libertăţi de mişcare permise de sistem,
se înregistrează antonimii mai neobişnuite, cf. contextele următoare: 1) Era bine
făcută, nici prăjină, nici bondoacă; 2) „[...] în faţa vechii sonerii a casei cenuşii,
condamnate, alături de vila cea nouă, neterminată” (Nicolae Breban – Francisca);
167
adjectivul condamnată îşi dezvoltă, prin opoziţie cu nouă, un sens conotativ realizabil
numai contextual, acela de „foarte veche, părăginită, în pragul ruinei”; 3) „La chip
frumos, la inimă găunos” (proverb) etc. (Limba română contemporană, op. cit., pp.
116-117).
Identificaţi şi alte perechi/serii antonimice care să se încadreze în categoriile
înfăţişate mai sus.
14. 5. Câmpurile lexico-semantice
DEFINIŢIE GENERALĂ
Câmpurile sau subansamblurile lexico-semantice grupează numai denumiri înrudite
(noţional sau denotativ), înrudirea fiind condiţionată de existenţa mai multor seme
comune tuturor termenilor dintr-un câmp dat. Aceste seme trebuie să fie cele mai
semnificative în formula componenţială a termenilor reuniţi în câmp.
Câmpurile lexico-semantice sunt fragmente din lexic relativ izolate şi considerate
autonom pentru a li se determina structura (Limba română contemporană, op. cit., p. 130).
Câmpul numelor de rudenie este structurat de semele de substanţă /relaţie/ şi /rudenie/,
cel al denumirilor locuinţei şi ale instituţiilor de semele substanţiale /loc construit/, /pentru a
fi locuit/ sau /pentru a servi unor destinaţii publice/, câmpul numelor de culori exprimă prin
acelaşi tip de seme o /apreciere cromatică/, /de un anumit tip/ ş.a.m.d. Un loc la fel de
important în structurarea câmpurilor îl ocupă semele de categorizare gramaticală. Numele de
rudenie şi denumirile locuinţei sunt substantive, iar numele de culori sunt adjective. Aşadar,
câmpurile lexico-semantice sunt clase paradigmatice în sens larg (idem, p. 133).
Spre ilustrare, vom prezenta câmpul numelor de rudenie sub forma unor tabele (idem, p.
137) pentru o mai bună sistematizare şi pentru a se realiza că reducerea variantelor în sens
strict înseamnă degajarea diferenţelor stabilite prin seme variabile în interiorul unei clase
paradigmatice care nu se mai divide în alte clase (ibidem).
168
Tabel 1
linie
directă colaterală
L1 L2 L3
Seme comune de
paradigmă:
/relaţie/ + /de
rudenie naturală/
Sm Sf Sm Sf Sm Sf
gr. 2 bunic bunică
ascendentă
gr. 1 tată mamă unchi mătuşă
(tanti)
zero gr. 0 (eu) frate soră văr
(verişor)
vară
(verişoară)
gr. 1 fiu fiică nepot 2 nepoată 2
g
e
n
e
r
a
ţ
i
e
descendentă
gr. 2 nepot 1 nepoată 2
În rudenia socială (alianţa) vor apărea şi alte seme distinctive (care nu sunt în rudenia
naturală), cum este /periodizarea alianţei/.
Acest subansamblu generează, după cum se vede din Tabelul 2, diverse valori: /relaţia
dinaintea căsătoriei/ (logodnic/logodnică), /relaţia din momentul (oficierii) căsătoriei/
(mire/mireasă), /relaţia din perioada căsătoriei/ (soţ/soţie (nevastă)) şi, eventual, /relaţia după
desfacerea căsătoriei/ (văduv/văduvă; divorţat/ divorţată).
Aceste tabele sunt eficiente mai ales în relaţia cu alte limbi, modalitatea iconică (grafică,
prin imagine) evidenţiind elementele distinctive ale termenilor incluşi în câmpuri, iar absenţa
acestor trăsături distinctive reţinându-se mult mai uşor datorită „casetelor goale”. În orice caz,
că sunt sistematizate în tablouri sinoptice sau nu, câmpurile lexico-semantice sunt utile ca
modele de învăţare lexicală. O altă utilitate a câmpurilor lexico-semantice se vădeşte în
anchetele dialectale (în stabilirea chestionarelor, modului de organizare a întrebărilor pentru
subiecţii anchetaţi) şi în interpretarea rezultatelor obţinute prin aceste anchete (stabilirea
glosarelor din monografiile dialectale, de exemplu).
Pentru descrierea şi a altor câmpuri lexico-semantice, se pot consulta lucrările: Structura
169
vocabularului limbii române contemporane şi Modele de structurare semantică cu aplicaţii la
limba română (op. cit.).
Tabel 2
linie
directă colaterală
L1 L2 L3 L4
Seme comune de
paradigmă: /relaţie/
+ /de rudenie/ Sm Sf Sm Sf Sm Sf Sm Sf
ascendentă
socru soacră cuscru cuscră
înaintea
căsătoriei
logodnic logodnică
în
momentul
căsătoriei
mire mireasă
în timpul
căsătoriei
soţ soţie ginere noră cumnat cumnată
văduv văduvă
g
e
n
e
r
a
ţ
i
e
zer
o
p
e
r
i
o
d
i
z
a
r
e
după
desfacerea
căsătoriei
divorţat divorţată
Să ne reamintim…
􀂾 sinonimia, antonimia şi subansamblurile lexico-semantice sunt niveluri
lexico-semantice organizatoare ale vocabularului;
􀂾 analiza lexicală-paradigmatică evidenţiază categoriile/seriile de sinonime şi
antonime;
􀂾 subansamblurile lexico-semantice sunt utile în diverse domenii: studiul
vocabularului, învăţarea limbilor străine, studiul dialectal etc.
14.6. Rezumat
Unitatea de învăţare 14 prezintă nivelurile sinonimiei, antonimiei şi câmpurile
lexico-semantice. Prin analiza lexicală-paradigmatică se identifică diferenţierile
existente între termenii seriilor sinonimice, dar şi categoriile antonimice.
Câmpurile lexico-semantice sunt înfăţişate din unghiul constituirii acestora şi al
avantajelor studierii structurii vocabularului unei limbi după acest criteriu.
170
14.7. Test de autoevaluare (vezi rezolvarea în Anexa 1)
Răspundeţi cerinţelor:
1. Sinonimul neologic al cuvântului cerbicie
este:
a) încrâncenare;
b) acuitate;
c) tenacitate.
2. Sinonimul neologic al cuvântului bătăios
este:
a) belicos;
b) beligerant;
c) punitiv.
3. Indicaţi seria care conţine numai
sinonime:
a) fortuit − întâmplător, facultativ −
obligatoriu, obscur − caduc;
b) obişnuit − prozaic, iluzoriu − specios,
artificial − factice;
c) clar − lizibil, complicat − inextricabil,
culant − tranşant.
4. Termenii seriei sinonimice {sărac,
sărăcit, nevoiaş, sărman, mizer, pauper}
se diferenţiază:
a) gradual şi stilistic;
b) semantic şi stilistic;
c) numai stilistic.
5. Antonimul cuvîntului ilizibil este:
a) citeţ;
b) caligrafic;
c) ortografic.
6. Identificaţi seria care conţine antonime:
a) evident − obscur.
b) pertinent − impertinent;
c) bărbat − femeie.
7. Adjectivul gălbui, inclus în câmpul
termenilor cromatici, este marcat de
semul:
a) /fără aproximare/;
b) /cu aproximare în plus/;
c) /cu aproximare în minus/.
8. Elementele bunic şi bunică, incluse în
câmpul numelor de rudenie naturală, se
caracterizează prin semele:
a) /generaţie ascendentă/ + /de gradul
1/ + /linie directă/;
b) /generaţie ascendentă/ + /de gradul
2/ + /linie directă/;
c) /generaţie zero/ + /de gradul 1/ +
/linie colaterală/.
9. Elementele socru şi soacră, incluse în
câmpul numelor de rudenie socială, se
caracterizează prin semele:
a) /generaţie/ + /ascendentă/ +
/(periodizare) în timpul căsătoriei/ +
/linie directă/;
b) /generaţie/ + /zero/ + /(periodizare)
după căsătorie/ + /linie colaterală/;
c) /generaţie/ + /zero/ + /(periodizare) în
timpul căsătoriei/ + /linie colaterală/.
171
14.8. Tema de control nr. 3 (se predă conform graficului stabilit la prima
activitate tutorială)
Răspundeţi cerinţelor de mai jos, bifând pe formularul nominal de la sfârşitul testului
soluţia corectă. Se va preda la data stabilită doar formularul nominal menţionat.
NOTĂ: Subiectele au în mod obligatoriu o singură soluţie corectă.
1. Semul, ca unitate minimală de
semnificaţie, este:
a) trăsătură semantic distinctivă
autonomă;
b) trăsătură semantic distinctivă care se
manifestă obligatoriu într-un semem,
dar fără raportare la o paradigmă;
c) trăsătură semantic pertinentă
nonsusceptibilă de realizare
independentă, valoarea sa distinctivă
stabilindu-se numai relativ la un
ansamblu dat de lexeme.
2. Semele descriptive şi cele scalare intră în
categoria semelor:
a) lexicale sau nucleare;
b) semantice sau de substanţă;
c) contextuale sau selective.
3. Semele inerente pentru lebădă sunt:
a) /animat/, /nonuman/, /pasăre
(acvatică)/;
b) /animat/, /nonuman/, /pasăre albă/;
c) /animat/, /nonuman/, /pasăre
graţioasă/.
4. Arhilexemul este:
a) ansamblul lexemelor care au un
număr de seme comune;
b) cuvântul contextualizat (aparţinând
deci atât limbajului-obiect, cât şi
metalimbajului);
c) ansamblu de seme comune diverselor
unităţi dintr-o paradigmă asociat cu
un semnificant constant dintr-o limbă
dată.
5. În enunţul: Copii, nu treceţi pe roşu!,
cuvântul evidenţiat este caracterizat de o
conotaţie virtuemică contextuală dată de:
a) verbul la forma negativă şi de unitatea
suprasegmentală [!];
b) substantivul în vocativ;
c) întregul enunţ.
6. Etapele analizei lexicale-paradigmatice
sunt:
a) analiza semică, analiza contextuală,
analiza stilistică;
b) contextul diagnostic, analiza
componenţială, studiul
compatibilităţilor de combinare
sintactică;
c) distribuţia, permutarea, studiul
restricţiilor stilistice.
7. Nivelul lexico-semantic care nu formează
un nivel organizat al vocabularului,
încadrându-se în categoria asemănărilor
accidentale, este:
a) paronimia;
b) polisemia;
c) omonimia.
8. Locul gol din enunţul Eroarea este […]
se completează corect cu:
a) exclusă;
b) exclusivă;
c) exclusivistă.
172
9. Locul gol din enunţul Interesele
guvernului şi ale sindicatelor nu se pot
[…] se completează corect cu:
a) concilia;
b) consilia;
c) concedia.
10. Indicaţi seria care conţine paronime:
a) flagrant / fragrant;
b) fracţie / fracţiune;
c) apoziţie / depoziţie.
11. Marcaţi seria care conţine numai
omonime intolerabile:
a) dragă, boi, bulă;
b) bucătărie, căprar, pupilă;
c) banc, fierărie, bun.
12. Indicaţi seria care conţine numai
omografe:
a) veselă, domino, ţol, protector, barem;
b) domino, veselă, afin, haină, boi;
c) haină, boi, afin, cot, director.
13. Deosebirea cuvintelor polisemantice de
cuvintele omonime se realizează prin:
a) depistarea unui sem comun constant
pe baza analizei contextuale şi,
eventual, prin studiu etimologic;
b) studiu etimologic exclusiv;
c) flexiunea formei considerate izolat.
14. Arătaţi câte dintre adjectivele cătrănit,
încins, înfierbântat, negru, piperat,
plouat, subţire şi umflat pot fi folosite şi
în sens figurat:
a) trei;
b) cinci;
c) toate.
15. Cuvintele şcoală, cărbune, arsenal sunt:
a) monosemantice;
b) omonime;
c) polisemantice.
16. Sinonimul cuvântului imund este:
a) maculat;
b) mundan;
c) lumesc.
17. Indicaţi seria care nu conţine sinonime:
a) efractor / infractor;
b) profitabil / lucrativ;
c) infestat / infectat.
18. Indicaţi seria sinonimică ai cărei termeni
se diferenţiază semantic:
a) {agresiv, impulsiv, bătăios};
b) {amplu, enorm, colosal};
c) {puternic, viguros, vînjos}.
19. Indicaţi seria sinonimică ai cărei termeni
se diferenţiază semantic:
a) {bogat, avut, înstărit};
b) {amplu, imens, uriaş};
c) {plăcut, agreabil, distractiv}.
20. Termenii seriei sinonimice {făţarnic,
ipocrit, fals, şiret, perfid, factice,
disimulat, duplicitar} se diferenţiază:
a) stilistic şi gradual;
b) stilistic şi semantic;
c) numai stilistic.
21. Condiţiile obligatorii pentru stabilirea
antonimiei sunt:
a) existenţa unor seme comune şi
opoziţia pe baza unor seme
incompatibile contrarii;
b) existenţa semelor incompatibile
contrarii;
c) aparteneţa unităţilor respective la
aceeaşi clasă morfologică.
22. Cuvântul peremptoriu este antonim cu
formele:
a) îndoielnic, discutabil;
b) nedrept, necuvenit;
c) definitiv, nereturnabil.
173
23. Indicaţi seria care conţine numai
antonime:
a) culant/zgârcit, factice/artificial,
venial/impardonabil;
b) focaliza/prolifera, specific/atipic,
anual/mensual;
c) iluzoriu/contingent, punitiv/conciliant,
amorf/integru.
24. Sunt numai antonime în seria:
a) fix/instabil, efemer/vremelnic,
îngădui/interzice, sigur/incert,
obligatoriu/facultativ;
b) notoriu/necunoscut, benefic/malefic,
omogen/eterogen, constant/variabil,
fix/mobil;
c) cald/rece, independenţă/libertate,
solar/nocturn, tineresc/juvenil,
anost/anormal.
25. Perechile de cuvinte (1) gresia – gresa,
(2) temerar – temător; (3) ingenuu –
inocent, sunt:
a) toate paronime;
b) 1, 2 – paronime, 3 – sinonime;
c) 1 – paronime, 2 – antonime, 3 –
sinonime.
26. Antonimul cuvântului modic este:
a) rezonabil;
b) demodat;
c) valoros.
27. Cuvintele rece şi căldură:
a) sunt antonime complementare;
b) sunt antonime conversive;
c) nu sunt antonime.
28. Perechile a aprinde / a stinge, vest / est,
silitor / indolent sunt antonime:
a) vectoriale, antipodale,
complementare;
b) conversive, antipodale,
complementare;
c) complementare, ortogonale,
complementare.
29. Verbele a atenua şi a micşora sunt
sinonime. Analiza pe baza antonimiei
dintre a atenua şi a agrava anulează
sinonimia menţionată pentru anumite
contexte. Indicaţi seria care conţine
exclusiv asemenea restricţii contextuale:
a) ~ situaţia, ~ tensiunea, ~ problema;
b) ~ conflictul, ~ vina, ~ intensitatea;
c) ~ situaţia, ~ conflictul, ~ boala.
30. Elementele cumnat şi cumnată, incluse în
câmpul numelor de rudenie socială, se
caracterizează prin semele:
a) /generaţie/ + /ascendentă/ +
/(periodizare) în timpul căsătoriei/ +
/linie directă/;
b) /generaţie/ + /zero/ + /(periodizare)
după căsătorie/ + /linie colaterală/;
c) /generaţie/ + /zero/ + /(periodizare) în
timpul căsătoriei/ + /linie colaterală/.
174
REZOLVARE – TEMA DE CONTROL 3
Numele şi prenumele…………………………………………………………………………………………………….
Grupa………………………………………………………………………………………………………………………….
A B C A B C A B C
1 11 21
2 12 22
3 13 23
4 14 24
5 15 25
6 16 26
7 17 27
8 18 28
9 19 29
10 20 30
BAREM: 30 soluţii corecte × 0,30 p. + 1 p. of. = 10 p.
175
ANEXA 1. REZOLVAREA TESTELOR DE AUTOEVALUARE
UI. 2. Rezolvare test de autoevaluare (2.7.)
1. Despărţiţi în silabe cuvintele de mai jos încercuind cu o linie diftongii şi subliniind
vocalele în hiat:
ar-gou
e-o-li-an
co-ti-di-an
fe-me-ie
vi-oa-ră
al-co-ol
bu-to-iaş
pă-pă-dii
tăi-nu-i-re
co-pii-i
zum-ză-it
a-za-le-e
func-ţi-e
bi-bli-o-te-că
su-biect
pi-o-ni-er
coa-fa
piu-ne-ză
de-o-cam-da-tă
(în tempo lent)*
deo-cam-da-tă
(în tempo rapid)*
pau-per-ta-te
ma-ri-aj
a-lu-at
mau-so-leu
boj-deu-că
ma-seu-ză
me-an-dru
fi-ef
fii-că*
seif
toast
şi-fo-ni-er
tro-tuar
* cf. DOOM-ului în vigoare, op. cit.
2. Marcaţi diftongii şi triftongii arătând care sunt semivocalele din:
[pa-ra-leĭ]
[hə-mə-ĭaŭ]
[pro-te-i-ne]
[mu-rĕaŭ]
[pə-un]
[lə-krə-mĭŏa-rə]
[pro-to-zo-ar]
[nĕa-ŭa]
[plə-tĕaŭ]
[i-ni-mĭŏa-rə]
[mĭeĭ]
[la-soŭ]
[vi-ne-ţiŭ]
[trə-ĭaĭ]
[ĭu-reş]
UI. 3. Rezolvare test de autoevaluare (3.7.)
1. Perechile omorganice (în ordinea consoană surdă/sonoră) ale limbii române sunt: [p, b],
[f,v], [t, d], [s, z], [ş, j], [č, ğ], [k’, g’], [k, g].
2. Ocluziunea incompletă se manifestă în tranşele: [bord, pumn, romb, şarm, ritm].
176
UI. 4. Rezolvare test de autoevaluare (4.6.)
1. Corespondenţa acustic-articulatoriu la vocale:
Vocale
Trăsături
a ă î e i o u
compact (deschis) + Ø – Ø – Ø –
difuz (închis) – Ø + Ø + Ø +
acut (anterior) Ø – – + + – –
grav (posterior) Ø + + – – + +
bemolat (rotunjit) – – – – – + +
nonbemolat (nonrotunjit) + + + + + – –
2. Trăsăturile acustice ale consoanelor:
Consoane
Trăsături
t s k ş g’
compact – – + + +
difuz + + – – –
acut + + – + +
grav – – + – –
diezat Ø Ø – Ø +
nondiezat Ø Ø + Ø –
întrerupt + – + – +
continuu – + – + –
strident – – – – –
mat + + + + +
oral + + + + +
nazal – – – – –
sonor – – – – +
surd + + + + –
încordat + + + + –
relaxat – – – – +
UI. 5. Rezolvare test de autoevaluare (5.7.)
Transcrierea fonetică, despărţirea în silabe, marcarea diftongilor şi triftongilor şi sublinierea
hiaturilor pentru cuvintele: chiuit, gheaţă, ghiocel, ghiocei, ghioceii, tinichigiu, tinichigii,
tinichigiii, asociaţie, ghioagă, geologie, cochilii, vergeaua, accepţie, gioarsă, chiulangioaică,
aghiotant, leorpăi, jgheaburi, papuci, unghiuri, unchiaş, unchiaşi, unchiaşii, ţârâieli,
177
accesoriu, giuvaiergiu, cafegioaică, chercheliţi, ghionoaie, ciur, maci, macii, unchi, unchii,
unghie, unghii, unghiuţă, chioşcuri, mărgea, auxiliari, extracţie, străchioară.
[k’i-u-it]
[g’a-ţə]
[g’i-o-čel]
[g’i-o-čeĭ]
[g’i-o-če-i]
[ti-ni-k’i-ğiŭ]
[ti-ni-k’i-ğiĭ]
[ti-ni-k’i-ğiĭ-i]
[a-so-či-a-ţi-e]
[g’ŏa-gə]
[ğe-o-lo-ği-e]
[ko-k’i-liĭ]
[ver-ğa-ŭa]
[ak-čep-ţi-e]
[ğŏar-sə]
[k’u-lan-ğŏaĭ-kə]
[a-g’o-tant]
[lĕor-pə-i]
[jg’a-buri]
[pa-puč]
[un-g’uri]
[un-k’aş]
[un-k’aşi]
[un-k’a-şi]
[ţî-rî-ĭeli]
[ak-če-so-rĭu]
[ğu-va-ĭer-ğiŭ]
[ka-fe-ğŏaĭ-kə]
[k’er-k’e-liţi]
[g’i-o-nŏa-ĭe]
[čur]
[mač]
[ma-či]
[unk’]
[un-k’i]
[un-g’i-e]
[un-g’iĭ]
[un-g’i-u-ţă]
[k’oş-kuri]
[mər-ğa]
[a-u-gzi-li-ari]
[eks-trak-ţi-e]
[strə-k’i-ŏa-rə]
UI. 6. Rezolvare test de autoevaluare (6.7.)
1. b
2. a
3. a
4. c
5. a
6. c
7. c
8. c
9. b
10. a
11. b
12. c
13. a
14. a
15. c
UI. 7. Rezolvare test de autoevaluare (7.8.)
1. b; 2. c; 3. c; 4. b; 5. a.
UI. 8. Rezolvare test de autoevaluare (8.6.)
1. b
2. c
3. b
4. a
5. b
6. b
7. c
8. a
9. b
10. b
UI. 10. Rezolvare test de autoevaluare (10.6.)
1. b; 2. c; 3. a; 4. c; 5. b; 6. a; 7. c; 8. c; 9. b.
178
UI. 12. Rezolvare test de autoevaluare (12.9.)
1. b; 2. a; 3.b; 4. c; 5. a; 6. c; 7. c; 8. a.
UI. 13. Rezolvare test de autoevaluare (13.7.)
1. Subliniaţi paronimul corect din contextele: falsificator învederat / inveterat; fapt care ţine
de uzanţă / uzare; societăţi din consorţiu / consort, a elucida / eluda răspunsul la o
întrebare incomodă, a gera / gira averea unei persoane plecate.
2. Ilustraţi polisemia cuvintelor buză şi carne prin câteva expresii/locuţiuni.
a) buză: a-i arde buza să…, buza paharului, a-i sta pe buze, a rămâne cu buza umflată etc.;
b) carne: a(-i) arde carnea pe el/ea de supărare, carne macră, a (mai) pune ceva carne pe
el/ea, a tremura carnea pe el/ea, carne de tun etc.
3. Evidenţiaţi sensul perechilor paronime prin propoziţii sau sintagme: capsator / captator,
compliment / complement, dental / dentar, glaciar / glacial, minut / minută.
foi prinse cu un capsator / captator de troleu;
a face un compliment / complement circumstanţial;
sunet dental / pansament dentar;
lac glaciar / zâmbet glacial.
4. Evidenţiaţi sensul cuvintelor omonime prin propoziţii sau sintagme: breton, calcul,
capital, carieră, monitor.
S-a tuns cu breton / A cunoscut un breton;
Şi-a făcut un calcul sumar / Are un calcul renal;
Firma are un capital confortabil / Cinstea este un lucru capital între colegi;
Lucrează într-o carieră de piatră / Este un om de carieră;
Profesorul l-a pus pe el monitor pentru o oră / Urmărea programul pe monitor.
UI. 14. Rezolvare test de autoevaluare (14.7.)
1. c; 2. a; 3.b; 4. b; 5. a; 6. a; 7. c; 8. b; 9. a.
179
ANEXA 2
Cuprins
Tabel – clasificarea articulatorie a consoanelor…………………………………….. 180
Valorile fonetice ale literei x. Scrierea cu x, cs (ks, cks), gz (cz)………………. 181
Schiţă tipologică a dicţionarelor…………………………………………………………… 192
Scurt istoric al lexicografiei româneşti………………………………………………….. 193
Accidentele fonetice…………………………………………………………………………….. 197
Ce e nou în DOOM 2…………………………………………………………………………… 202
180
181
Valorile fonetice ale literei x. Scrierea cu x, cs (ks, cks), gz (cz)
(Mioara Avram, Ortografia pentru toţi, op. cit., pp. 153-164)
182
183
184
185
186
187
188
189
190
191
192
SCHIŢĂ TIPOLOGICĂ A DICŢIONARELOR*
I. bilingve şi poliglote
ai limbajului (X)
II. monolingve: juridici
tehnici
a) de termeni din medicină
1) speciale poetici
economici
etc.
de antonime
de sinonime
de omonime
b) lingvistice de paronime
ortografice
ortoepice
morfologice
inverse**
c) etimologice
a) enciclopedice
2) general-explicative
b) non-enciclopedice
* Schiţa este propusă de A. Bidu-Vrănceanu în Lectura dicţionarelor, op. cit.
** Dicţionarele inverse au drept „intrări”, în loc de cuvinte-titlu, diverse forme flexionare,
sufixe etc.; aşadar, dicţionare inverse sunt dicţionarele de rime, cele care grupează cuvintele
după sufixe etc.
193
SCURT ISTORIC AL LEXICOGRAFIEI ROMÂNEŞTI
(extras din Ana Ene, Introducere în lexicografie…, op. cit., pp. 12-16)
• Primele „dicţionare” au fost glosarele (liste de cuvinte, anexe ale cărţilor traduse).
• Dicţionarul anonim de la Caransebeş (Anonymus Caransebiensis): unul dintre cele mai
vechi dicţionare româneşti, nepublicat − nedatat exact (sfârşitul secolului al XVII-lea
sau începutul secolului al XVIII-lea).
• Glosarul latino-român al lui József Benkő (cărturar secui, istoric, economist şi
botanist) – în lucrarea sa Transsilvania sive Magnus Transsilvaniae Principatus olim
Dacia Mediterranea dictus (Vindobonae, 1777-1778; cu excepţia a cinci fascicole
apărute în 1790, partea a treia a rămas inedită), J. Benkő a inclus, pentru a demonstra
latinitatea limbii române, un glosar conţinând 64 de cuvinte româneşti, împreună cu
corespondentele lor în limba latină; un număr redus de unităţi lexicale reprezintă
împrumuturi din limbile maghiară şi slavonă, fiind tratate ca atare de către autor.
• Vocabolario Poliglote (1787), Lorenzo Hervas – „unul dintre cele mai vechi lexicoane,
respectiv glosare italiano-române, şi primul dintre acestea care apare tipărit” (Eugen
Coşeriu, apud Carmen Vlad, în art. Mărturia documentului şi altitudinea cercetării
filologice, „Contrafort”, nr. 10-11 oct.-nov.). Secţiunea românească din Vocabolario
cuprinde 61 de cuvinte-titlu traduse în română (pentru corespondenţele lor italiene) şi
poate fi considerată „primul lexicon comparat al românei” (ibidem), limbă inclusă de
către Hervas cu consecvenţă în seria limbilor şi a dialectelor romanice.
• Lexiconul de la Buda – primul dicţionar tipărit (publicat la Buda, în 1825, titlul original
fiind Lesicon românescu-latinescu-ungurescu-nemţescu), marchează începutul
lexicografiei româneşti moderne; dicţionarul a fost elaborat în curs de 30 de ani de
cărturari transilvăneni, reprezentanţi ai Şcolii Ardelene (Samuil Micu, Petru Maior, V.
Coloşi, I. Corneli, I. Teodorovici şi Al. Teodori). Este un dicţionar bazat pe texte (listă
de 10.000 de cuvinte, organizate istoric), prezintă şi etimologii forţate, exagerări
latiniste, datorate însă în mare parte dificultăţii reconstrucţiei etimoanelor − aflată la
începuturi − şi nu purismului, curent extremist apărut mai târziu. Acest dicţionar (alături
de prima gramatică tipărită a limbii române, în 1780, a cărei importanţă istorică şi nu
numai este incontestabilă, Elementa linguae daco-romanae sive valachicae, autori –
Samuil Micu şi Gheorghe Şincai) i-a permis reputatului lingvist Friedrich Diez (1836)
să menţioneze în studiile sale limba română alături de alte limbi romanice. Importanţa
194
acestei lucrări pentru limba română literară poate fi sistematizată astfel: 1) înregistrează
un număr mare de neologisme latineşti şi romanice (pentru multe dintre acetea, forma
dată de autori este valabila şi astăzi); 2) prezenţa elementelor normative prin indicarea
genului substantivelor, a formele de plural cu alternanţe vocalice şi consonantice (unde
este cazul), a formelor flexionare la adjective, a principalelor forme flexionare ale
verbului (infinitiv, indicativ prezent, participiu), menţionarea diverselor funcţii
gramaticale ale cuvintelor-titlu, trimiterea la forme rare sau regionale, la cele
considerate literare sau uzuale, prezenţa indicaţiilor ortoepice. Multe din soluţiile
propuse de reprezentanţii Şcolii Ardelene au fost respinse de evoluţia ulterioară a limbii
române literare. Cu toate acestea, este incontestabil faptul că ei sunt cei care au deschis
drumul spre descrierea ştiinţifică modernă (vezi şi Elementa linguae daco-romanae sive
valachicae) şi cultivarea limbii române.
• Până la apariţia Lexiconului de la Buda, au mai fost elaborate, parţial sau integral,
diverse lucrări lexicografice de către cărturarii transilvăneni, dar acestea nu au văzut
lumina tiparului. În 1801, Samuil Micu terminase un Dictionarium valachico-latinum,
pe care, încearcă să-l transforme, din 1803, într-un dicţionar în patru limbi. În 1805,
lucrarea era încheiată. Aceasta a fost prima formă a Lexiconului. Tot la capitolul
încercări trebuie menţionate dicţionarele Lexicon român-latin-maghiar (1802, Şt.
Crişan-Körösi) şi Vocabularium pertinens ad tria regna nature (1808-1810, Gh.
Şincai). Cel mai valoros dicţionar din seria celor netipărite rămâne însă Lexiconul
românesc-nemţesc, redactat de Ion Budai-Deleanu de-a lungul a 35 de ani, egal ca
număr de cuvinte cu Lexiconul de la Buda (cuprinde aproximativ 10.000 de termeni).
În 1818, era gata pentru tipar, însă, din motive necunoscute, nu a putut fi editat. Acesta
este primul dicţionar în care se înregistrează pe lângă sensurile de bază şi sensurile
secundare ale cuvintelor româneşti, ordonarea sensurilor cuvintele polisemantice
realizându-se, în general, după criteriul etimologic. Lexiconul lui I. B.-Deleanu este
prima lucrare lexicografică cu o structură asemănătoare cu cea a dicţionarelor moderne:
cuvântul-titlu beneficiază sistematic de indicaţii privitoare la accentuare, se califică din
perspectiva categoriei gramaticale a genului (substantivul) şi a diatezei (verbul), se dau
indicaţii asupra răspândirii geografice a cuvintelor şi chiar asupra valorii lor stilistice.
• Dictionariu rumanesc, lateinesc si unguresc, Ioan Bobb – cap. I-II, apărut la Cluj
(1822-1823).
• Condica limbii rumâneşti (aproximativ 1830), Iordache Golescu – dicţionar unilingv
rămas în manuscris (acestui dicţionar Coman Lupu îi acordă un spaţiu generos de
195
analiză în Lexicografia românească în procesul de occidentalizare latino-romanică a
limbii române moderne, op. cit., volum din care am extras şi noi informaţiile referitoare
la această lucrare lexicografică.), dedicat lui Alexandru-Vodă Ghica; M. Seche (ibidem)
îl consideră „cel dintâi dicţionar explicativ complet al limbii române”, care cuprinde
„cuvinte ale limbii comune, cuvinte arhaice, regionale şi neologice”; dicţionarul a fost
scris în româneşte, autorul intenţionând să îl traducă şi în neogreacă (nu a reuşit decât
parţial) pentru a-i asigura o circulaţie mai bună; are 7 volume in-folio şi 5000 de pagini
şi a fost amintit de I. Heliade Rădulescu în prefaţa la gramatica sa din 1828; în cap. V
sunt prezentate diverse aspecte ale limbii române literare.
• Epoca marilor dicţionare explicative ale limbii române începe în 1960 (apărute sub
egida Academiei, dar şi în afara acestui for), însă şi până la această dată au fost elaborate
dicţionare, care sunt importante în contemporaneitate nu numai din perspectivă istorică
(vezi şi supra).
• Câteva dicţionare publicate până în 1960: B. P. Haşdeu − Etymologicum Magnum
Romaniae. Dicţionarul limbei istorice şi poporane a românilor (1885 − 1893), în 3
vol., neterminat − s-a oprit la cuvântul bărbat (dicţionar ştiinţific şi exhaustiv în intenţii,
de unde caracterul enciclopedic; limite − lipsesc principiile lexicografice, cuprinde fapte
extralingvistice); Al. Philippide elaborează sub egida Academiei un dicţionar explicativ
(1897), plecând de la materialul cules de Haşdeu, material pe care îl îmbogăţeşte cu
citate noi, dar şi acest dicţionar este neterminat (cuprinde articole sub literele A, B, C şi
o parte din D); menţionăm şi Dicţionarul etimologic al limbii române. Elemente latine,
cu autori I. A. Candrea şi O. Densusianu, elaborat până la verbul a putea (1907 − 1914):
unul dintre cele mai bune dicţionare etimologice, material bogat, cuvintele sunt grupate
pe familii; Sextil Puşcariu împreună cu două echipe de cercetători − Dicţionarul limbii
române (seria veche, 1906 − 1948): din 1948, DLR va fi revizuit şi continuat de mai
multe echipe de cercetători (la Bucureşti, Cluj, Iaşi), apărând în fascicole de la M
încolo; I. A. Candrea şi Gh. Adamescu − Dicţionarul enciclopedic ilustrat (1926 −
1931), în două părţi, cea redactată de Candrea fiind remarcabilă pentru fina nuanţare a
sensurilor; alte dicţionare: Dicţionar(ul) universal al limbii române (autor: Lazăr
Şăineanu, publicat din 1896 până în 1943 în 9 ediţii, Craiova), Dicţionarul limbii
române literare contemporane (DLRM, sub coordonarea lui D. Macrea, sub egida
Academiei, 1955 − 1957), Dicţionar invers (Ed. Academiei, 1957).
196
• Câteva dicţionare de după 1960: Dicţionarul Academiei, cel început de Puşcariu (vezi
mai sus); Dicţionar de neologisme (de diverşi autori − Marcu, Maneca etc. − şi în
diverse ediţii); Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX − sub egida Academiei, ~
60.000 de cuvinte, ediţii în 1975, 1984, cu un supliment în 1988 şi reeditat în 1996,
respectiv 1998, sub redacţia lui Ion Coteanu); Dicţionarul general al limbii române (în
două ediţii − 1987 şi 1991, autor − Vasile Breban, dicţionar concis, dar cuprinzător,
dominat de concepţia polisemică); între dicţionarele etimologice trebuie amintit cel mai
complet dicţionar elaborat pentru limba română, cel al lui Alexandru Ciorănescu –
Dicţionar etimologic al limbii române (Ed. Saeculum I. O., Bucureşti, 2005);
dicţionare speciale: Dicţionarul limbii poetice a lui Eminescu (1968, sub redacţia lui
T. Vianu), Dicţionarul analogic şi de sinonime al limbii române (apărut în anul 1978,
elaborat de colectivul de autori: M. Bucă, I. Evseev, Fr. Kiraly, D. Craşoveanu, Livia
Vasiluţă) etc.; dicţionare bilingve: Dicţionar german-român (coordonatori Mihai
Isbăşescu şi Maria Iliescu, apărut în două ediţii, în 1966 şi în 1968), Dicţionar englezromân
(1974, redactor responsabil – L. Leviţchi), Dicţionar latin-român (1983, G.
Guţu), Dicţionar român-german (1990 şi 1996, Mihai Anuţei), Dicţionar românfrancez
(1993, Marcel Saraş) etc.
197
ACCIDENTELE FONETICE
I. ADJECTIO
proteza − adăugarea unui sunet / grup de sunete neetimologic(e) la iniţiala cuvântului pentru
a-i uşura (de obicei) articularea: alămâie, (a) amirosi, (a) scoborî etc.; de regulă, are caracter
popular sau regional, cum este şi î protetic în forma populară îs din Îs frumos (adăugat la s
etimologic: lat. sunt > su > s).
epenteza (sau anaptixa, când este vocalică) − adăugarea unui sunet / grup de sunete în
interiorul cuvântului: coarjă (pentru „coajă”), (a se) imvi (pentru „a se ivi”) etc.
• accident puţin răspândit (şi deci puţin semnificativ) în istoria limbii române: (lat.)
*deexcitare > deştepta, (lat.) mixticium > mistreţ, (sl. v.) zlobivŭ > zglobiu;
• accident răspândit regional: în graiul crişean − sclab (pentru „slab”), sclańină (pentru
„slănină”) etc. sau în graiul muntean − (a) hărăni (pentru „a hrăni”), hărană (pentru
„hrană”) etc.;
• alte epenteze sunt izolate şi deci individuale: acaftist (acatist), ceasclov (ceaslov) etc.
paragoga − rară în limba română; regional, de exemplu, se întâlnesc verbe care se conjugă
lung (cu sufixele verbale -esc, -eşte), deşi în limba literară ele se conjugă scurt: în graiul
maramureşean − simţăsc (simt), împărţăsc (împart) etc.
II. DETRACTIO
afereza − suprimarea unui sunet / grup de sunete aflat în poziţie iniţială: colo (acolo), (a)
coperi (a acoperi), (a) mestica (a amesteca), talieni (italieni), feştanie (sfeştanie), ice (zice),
Saveta sau Veta (pentru Elisaveta); în general, fenomene de limbă vorbită, populară sau
regională.
• accident fonetic depistabil şi în decursul formării limbii: (lat.) *hirundinella > rândunea,
(lat.) *umbulicus > buric etc.
sincopa − căderea unui sunet / grup de sunete din interiorul unui cuvânt; de obicei, cade o
vocală neaccentuată (caracterizează vorbirea neîngrijită sau regională): iepur’li, laminuar’li,
am vin’t, am văz’t etc.
! Sunt şi situaţii când limba literară preferă o formă rezultată prin sincopă: (rom. lit.) pernă /
(gr. mold.) perină (deşi aceasta este forma etimologică).
198
apocopa − suprimarea unui sunet/grup de sunete aflat la finală de cuvânt; extensiunea
maximă a apocopei este de două silabe: cinema (cinematograf), mă-ta (mamă-ta), ta(t)-tu
(tată-tău − aici vezi şi haplologia explicată mai jos), tac-tu (taică-tău) etc.
• apocopa sintactică (prin fonetică sintactică): c-un picior, las’ să fie, mam’ mare, G’o
(Gheorghe), Ioa sau Io (Ioane; aceste ultime două forme caracterizează graiul
maramureşean unde apocopa se realizează şi la nivelul unei propoziţii întregi: Pe se tre, în
loc de „Petre se trezeşte”) etc.;
• tot regional, ca în ultimele două exemple, se mai înregistrează apocopa sufixelor şi a
desinenţelor: (să) găzduie (pentru „găzduieşte” şi „să găzduiască”), (să) grăié (pentru
„grăieşte” şi „să grăiască”) etc.;
• în poezie (mai ales în cea populară), apocopa este folosită în realizarea măsurii şi a
ritmului: „Zidul se suia / Şi o cuprindea / Pân’ la gleznişoare, / Pân’ la pulpişoare…”
(Mănăstirea Argeşului); „Precum atunci şi azi întocma / Mărunte lumi păstrează dogma”
(Ion Barbu − Oul dogmatic).
III. TRANSMUTATIO
metateza − inversiuni metatetice consfinţite de uzul general sunt semnalate (în cercetările
diacronice) atât în cazul elementelor moştenite, cât şi în cazul cuvintelor împrumutate. Iată
două exemple de cuvinte moştenite: (lat.) formosus > frumos, (lat.) mus araneus > (rom.
comună) muşurońŭ > (aromână) şumurońŭ („cârtiţă”; în dacoromână metateza nu s-a produs,
iar sensul este „muşuroi”); în cazul cuvintelor împrumutate, metateza se înregistrează la
nivelul pronunţării populare, nonliterare: scluptor, în loc de „sculptor”.
hiperbatul − (sl.) poklonŭ > (rom.) poclon > (rom. lit.) plocon, (bg.) protiva > (rom.)
(îm)potrivă, (lb. pop.) potropop (în loc de „protopop”).
IV. IMMUTATIO
asimilarea − accident fonetic foarte răspândit care constă în schimbarea uneia sau a mai
multora dintre caracteristicile articulatorii ale unui sunet sub influenţa altui sunet aflat în
vecinătatea lui (nu neapărat imediată).
• după natura sunetului care se modifică: a) asimilare vocalică − locomie (pentru „lăcomie”,
[ə] influenţat şi asimilat complet de [o]), ascunsără (pentru „ascunseră”); b) asimilare
consonantică − şuşea (pentru „şosea”, forma prezintă şi asimilare vocalică), poptit (pentru
„poftit”);
199
• după numărul trăsăturilor articulatorii care se modifică: a) asimilare parţială − nm > mm
în îmmulţi, o…u > u…u în cuşciug (după unii lingvişti, acestea ar fi exemple de
acomodare, vezi mai jos), sau, în pronunţarea populară şi în cea neîngrijită a
neologismelor − belet (bilet), derector (director), frezer (frizer), regement (regiment) etc.;
b) asimilare totală (adică schimbarea tuturor caracteristicilor fonetice ale sunetului,
trecerea lui în altă serie vocalică) − ă…i > i…i în richită (pentru „răchită”);
• după distanţa la care se găsesc cele două sunete: a) asimilare în contact − nb > mb în (a)
îmbuna (devenită normă în română: m înaintea bilabialelor p şi b); b) asimilare la distanţă
− s…t > s…s în ascusit (pentru „ascuţit”).
! Asimilarea la distanţă este numită, uneori, anticipare sau propagare, iar cea în contact (v. şi
asim. parţială) − acomodare.
• după poziţia faţă de reper a sunetului modificat: a) asimilare regresivă (sunetul modificat
se află înaintea celui modificat) − l…r > r…r în pârcuri (pentru „pâlcuri”); b) asimilare
progresivă (invers) − ţ…t > ţ…ţ în ţinţirim (pentru „ţintirim”, regional);
• accident fonetic întâlnit şi în fazele de evoluţie a formelor latineşti în română: corona >
curună > cunună; *mirionem > mirune > minune etc.
disimilarea − este opusul asimilării; apare în cuvintele care conţin 2 (sau mai multe) sunete
identice (sau asemănătoare) − unul se modifică sau dispare sub influenţa celuilalt (tendinţă de
simplificare);
• a) disimilare vocalică: sămănăm (semănăm), împodubit (împodobit), (lat.) percepere >
precepe > pricepe, (lat.) ceresium > cereş > cireş (de regulă, disimilarea este precedată
de asimilare − mixticium > mestreţ > mistreţ − şi urmată de o sincopă − directus > derept
> dirept > drept); b) disimilare consonantică: alantăieri (alaltăieri), scormolit
(scormonit), sclintit (scrântit), colidor (coridor) etc.
! În limba română actuală, consoanele supuse cel mai des disimilării sunt sonantele [l, n, r].
• disimilarea din fazele de trecere de la latină la română: canutum > cănunt > cărunt,
minutus > mănunt > mărunt, fratrem > frate, urceolum > urcior > ulcior etc.;
200
• după distanţa dintre sunete: a) disimilare în contact − pin/pân, în loc de „prin”
(disimilarea în contact se mai numeşte diferenţiere); b) disimilare la distanţă − mărunt (<
mărunt);
• după numărul trăsăturilor fonetice care se pierd prin modificare: a) disimilare parţială −
ulcior (< urcior, [l] − lichidă laterală, dar tot sonantă ca şi [r]); b) disimilare totală (constă
în pierderea tuturor caracteristicilor şi deci la eliminarea lui din cuvânt) − (lat.) per extra
> preste > peste;
• ca la asimilare: a) disimilare regresivă şi b) disimilare progresivă (vezi în exemplele
anterioare).
acomodarea (vezi şi asimilarea) − are caracter individual şi adesea izolat; constă în
modificarea uneia sau, eventual, a două dintre trăsăturile articulatorii ale unui sunet sub
influenţa altui sunet proxim: fn > mn în bumni (pentru „bufni”), vn > mn în pimniţă (pentru
„pivniţă”) etc.
• în câteva cazuri, ea s-a impus în limba literară; de exemplu, [s] din prefixele des- şi răsdevine
[z] în vecinătatea unei consoane sonore: dezmembra, dezbina, răzbate, răzgândi…
anticiparea − pronunţarea unui sunet într-o silabă anterioară celei în care are ocurenţă
motivată: a) vocalică − din formele etimologice câne (< canem), pâne (< panem) etc. s-a
ajuns (în graiul muntean) la câine, pâine (acum literare); b) consonantică − impermangalat
(în loc de „hipermanganat”); unii lingvişti interpretează anticiparea consonantică drept
epenteză.
! În Oltenia se întâlneşte o anticipare interesantă: roichie, ureichie, straichină etc. (pentru:
„rochie”, „ureche”, „strachină”) − vocala plenisonă [i] de după palatala [k’] formează diftong
prin anticipare cu vocala care precedă palatala.
sinereza − fenomen de coarticulaţie: două vocale alăturate, aflate în silabe diferite (hiat), sau
o vocală şi o semivocală a unui diftong din silaba următoare se pronunţă împreună, fuzionează
într-un diftong (şi deci nu se mai despart); apare, de regulă, accidental în pronunţarea
individuală: flui-ram (flu-ie-ram), şui-ram (şu-ie-ram), reu-ma-tism (re-u-ma-tism) etc.
diereza − opusul sinerezei: transformarea hiatului în diftong (fenomen foarte rar în română):
pi-u-ne-ză (în loc de piu-ne-ză), in-a-u-gu-ra (în loc de in-au-gu-ra) etc.
201
haplologie − un grup de sunete identice sau asemănătoare se articulează o singură dată:
jumate (jumătate), as(t)’ toamnă (astă toamnă); este acceptată de limba literară în cazul
adjectivelor duble: tragi-comic (se evită cacofonia din tragico-comic).
analogia − nu este propriu-zis o transformare fonetică, ci regularizarea unei forme sub
presiunea altor forme cu care este asociată în funcţie de anumite criterii: luni (în loc de lune >
lat. Lunae), ca şi miercuri, marţi, vineri; octombrie (cu m neetimologic), ca şi septembrie,
noiembrie, decembrie.
202
CE E NOU ÎN DOOM2
Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române
ediţia a II-a revăzută şi adăugită, sub egida Academiei Române, Institutul de Lingvistică
„Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005
Coordonator: Ioana Vintilă-Rădulescu
În cele ce urmează se prezintă, însoţite de câteva exemple, principalele modificări
introduse în DOOM2 faţă de prima ediţie a dicţionarului (DOOM1 – Academia Republicii
Socialiste România, Institutul de Lingvistică al Universităţii Bucureşti, Dicţionarul
ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, Editura Academiei, Bucureşti, 1982,
redactor responsabil Mioara Avram, redactor responsabil adjunct Laura Vasiliu), modificări
care afectează normarea sub diverse aspecte a unor cuvinte. Cuvintele la care s-au făcut
modificări de normă faţă de ediţia I sunt precedate în DOOM2 de semnul exclamării (!), iar
cuvintele nou introduse – de steluţă (*).
Conform Legii privind organizarea şi funcţionarea Academiei Române nr. 752/2001, în
România, forul care „se îngrijeşte de cultivarea limbii române şi stabileşte regulile ortografice
obligatorii” este Academia Română.
Actualele norme au intrat în uz din momentul publicării DOOM2; pentru învăţământ,
ministerul de resort este cel care decide data aplicării lor.
Pentru detalii privind celelalte norme (care sunt în continuare valabile aşa cum fuseseră
stabilite prin DOOM1) şi fiecare cuvânt – mai vechi sau mai nou – în parte este necesară
consultarea introducerii la DOOM2, respectiv a dicţionarului propriu-zis.
Informaţiile sunt prezentate în ordinea în care su fost tratate în introducerea la DOOM2 şi
nu în ordinea importanţei.
[Omitem aici paragraful Modificări privind denumirea/citirea unor litere, acesta putând fi
consultat la nevoie în Introducerea la DOOM2]
SCRIEREA ŞI CITIREA UNOR ABREVIERI
Actualmente se preferă scrierea fără puncte despărţitoare a unor abrevieri de tipul SUA,
UNESCO etc.
Unele litere din anumite abrevieri se citesc după modelul limbii din care au fost
împrumutate abrevierile, de ex. CV, citită [sivi], deoarece este împrumutată din engleză, şi nu
203
din latină (unde nici nu se folosea această abreviere), chiar dacă sintagma pe care o abreviază,
curriculum vitae, este un latinism.
Nu sunt urmate de punct:
- simbolurile majorităţii unităţilor de măsură: gal pentru galon;
- simbolurile unor termeni din domeniul tehnic şi ştiinţific: Rh „factorul Rhesus”.
Pentru numele şi simbolurile unităţilor de măsură se aplică prevederile sistemelor
internaţionale obligatorii/normele interne în domeniu.
ACCENTUL*
* Vocala care poartă accentul principal este subliniată cu o linie.
La unele cuvinte (mai vechi sau mai noi) se admit variante accentuale literare libere
(indicate în Dicţionar în ordinea preferinţei), cu unele deosebiri faţă de DOOM1, atât la unele
cuvinte vechi în limbă, cât şi la unele neologisme, de ex. acatist/acatist, antic/antic,
gingaş/gingaş, hatman/hatman, jilav/jilav, penurie/penurie, trafic/trafic.
Se recomandă o singură accentuare la avarie, crater, despot, la formele verbului a fi
suntem, sunteţi.
SCRIEREA ŞI PRONUNŢAREA NUMELOR PROPRII STRĂINE
Numele statelor trebuie utilizate în forma oficială recomandată de acestea Belarus (la
cuvintele din aceeaşi familie se pot folosi ambele variante: belarus/bielorus,
belarusă/bielorusă), Cambodgia, Côte d’Ivoire, Myanmar.
Formele tradiţionale curente, intrate prin intermediul altor limbi şi adaptate limbii
române, ale unor nume de locuri străine cunoscute de mai multă vreme la noi, pot fi folosite
şi în indicaţii bibliografice: Florenţa etc.
Normele actuale recomandă formele Bahus, Damocles – cf. şi expresia consacrată sabia
lui Damocles -, Menalaos, Oedip [ödip] (cf. şi redarea titlului tragediei antice Oedip rege şi a
titlului operei lui George Enescu), Procust, nu Bacus, Damocle, Menelau, Edip, Procust.
Numele anumitor personalităţi, provenite din limbi scrise cu alfabetul chirilic, pot fi
ortografiate atât conform tradiţiei româneşti, cât şi normelor actuale de transliterare:
Dostoievski/Dostoevski.
204
SCRIEREA CU LITERĂ MICĂ SAU MARE LA INIŢIALĂ
Scrierea cu literă mică la iniţială
Se scriu cu literă mică (şi nu mare) la iniţială şi:
- numele fiinţelor mitice multiple: ciclop, gigant, muză, parcă, sirenă, titan;
- elementele iniţiale din numărul de ordine al unor manifestări periodice a căror
denumire este folosită în interiorul unei propoziţii: Participanţii la (cel de-)al X-lea
Congres…
Când denumirea este folosită singură, ca titlu etc., âncepe cu literă mare: Al X-lea
Congres …
Se pot scrie, ocazional, cu literă mică, unele cuvinte care, în mod obişnuit, se scriu cu
literă mare, pentru a realiza un anumit efect stilistic (ceauşescu, pcr) sau grafic (univers
enciclopedic pe publicaţiile editurii în cauză).
Scrierea cu literă mare la iniţială
Se scriu cu literă mare la iniţială şi:
• toate componentele (cu excepţia, de regulă, a cuvintelor ajutătoare):
- numelor proprii (inclusiv ale unor unităţi lexicale complexe folosite ca nume
proprii) care desemnează marile epoci istorice (chiar dacă nu reprezintă evenimente)
(Antichitatea, Evul Mediu), inclusiv războaiele de anvergură (Primul Război
Mondial, al Doilea Război Mondial) sau care au un nume propriu (Războiul celor
Două Roze, Războiul de Independenţă, Războiul de Secesiune, Războiul de Treizeci
de Ani, Războiul de 100 de Ani);
- numelor proprii de instituţii, inclusiv când sunt folosite eliptic: secretar de stat la
Externe; Lucrează în Institut de cinci ani; student la Litere; admiterea la Politehnică;
- locuţiunilor pronominale de politeţe: Alteţa Sa Regală, Domnia Sa, Excelenţa
Voastră, Înălţimea Voastră, Majestăţile Lor Imperiale, Sfinţia Sa;
• numai primul element din numele proprii compuse care reprezintă denumirile
organismelor de conducere şi ale compartimentelor din instituţii: Adunarea generală a
Academiei Române, Catedra de limba română, Comisia de cultivare a limbii a Academiei
Române, Compartimentul/Departamentul/Sectorul de limbi romanice, Direcţia,
Secretariatul, Secţia de filologie şi literatură a Academiei Române, Serviciul de
contabilitate.
Se pot scrie cu literă mare unele cuvinte (care, de obicei, se scriu cu literă mică), în semn
de cinstire (Soldatul Necunoscut; Slavă Ţărilor Române).
205
Componentele sintagmei ţările române, care nu a fost niciodată numele propriu al unei
entităţi statale unice, se scriu în mod obişnuit cu literă mică la iniţială.
SCRIEREA CUVINTELOR COMPUSE
I. Se revine la scrierea într-un cuvânt a tuturor formelor pronumelui negativ compus
niciunul, niciuna „nimeni” şi ale adjectivului pronominal corespunzător niciun, nicio, care
se încadrează într-un întreg sistem la care se aplică de mult aceleaşi reguli.
1. Niciun(ul) s-a mai scris „legat” şi înainte de 1953, dată după care nici un(ul) a devenit
singura excepţie în mai multe privinţe:
a. era unicul pronume (în afară de ceea ce şi spre deosebire, de exemplu, de pronumele cu
o componenţă relativ asemănătoare vreun(ul), scris într-un cuvânt) redat grafic ca şi cum
ar fi vorba de două cuvinte diferite şi independente şi nu de un unic pronume/adjectiv
compus sudat – între componentele căruia nu poate fi intercalat alt cuvânt;
b. era singura combinaţie din seria celor formate din nici + când, cât, cum, de cât, de cum,
o dată sau odată, odinioară, unde la care nu se făcea distincţie şi în scris între îmbinările
libere şi disociabile, în care componentele îşi păstrează individualitatea, şi cuvintele
compuse sudate. Astfel, şi până acum trebuia să se distingă, de exemplu, şi în scris, între
niciodată „în niciun moment” şi nici odată „nici cândva” (situaţia complicată în acest caz
şi de o a treia situaţie: nici o dată „nici o singură dată”, „nicio dată calendaristică” sau
„nicio informaţie”) sau între grupurile ortografice fiecare, oarecare, oricine ş.a. şi,
respectiv, fie care, oare care, ori cine.
2. Tot atât de normal ca în aceste ultime exemple este să distingem, de pildă, între:
- niciun adjectiv pronominal (N-are niciun chef să facă ce i se cere) şi nici un adverb +
articol (Nu e naiv şi nici un om neştiutor) sau nici un conjuncţie + numeral (Mă
confundaţi, eu nu am nici un frate, nici mai mulţi);
- niciunul pronume (N-a venit niciunul „nimeni”) şi nici unul conjuncţie + pronume
nehotărât (Nu-mi place nici unul, nici celălalt
- combinaţii în care nici este accentuat în frază şi în care se poate intercala, de exemplu,
adverbul măcar (N-are nici măcar un prieten).
Aceste combinaţii se folosesc mult mai rar decât pronumele şi mai ales în astfel de
structuri binare, destul de clare din punctul de vedere al înţelesului şi al logicii, nu numai
al analizei gramaticale.
3. Grafia niciun etc. corespunde şi pronunţării în două silabe [ničun].
206
4. Ea nu numai că nu îngreunează, ci, dimpotrivă, uşurează recunoaşterea ca atare a
pronumelui/adjectivului pronominal în cauză.
5. Acestă grafie a fost adoptată şi de noua Gramatică a Academiei.
6. Ea respectă şi paralelismul grafic cu celelalte limbi romanice în care există pronume cu o
structură asemănătoare.
Se scriu „legat” şi:
- adjectivele cu structura adjectiv + vocala de legătură o + adjectiv, care exprimă o unitate,
având flexiune numai la ultimul element: cehoslovac „din fosta Cehoslovacie”, sârbocroat;
Dar ceho-slovac „dintre Cehia şi Slovacia”, sârbo-croat „dintre sârbi şi croaţi”.
- adverbul odată „cândva (în trecut sau în viitor), imediat, în sfârşit”: A fost odată ca
niciodată, O să-ţi spun eu odată ce s-a întâmplat, Termină odată, Odată terminat lucrul, am
plecat.
Dar se scriu în două cuvinte o dată numeral adverbial (Aşa ceva ţi se întâmplă numai o
dată în viaţă, Te mai rog o dată, O dată la două luni) şi o dată subst. „zi, dată calendaristică”
sau „informaţie”.
II. Se scriu cu cratimă:
- adjectivele compuse nesudate cu structura adverb + adjectiv (adesea provenit din
participiu), când compusul prezintă o diferenţă de sens faţă de cuvintele de bază: binecrescut
„cuviincios”, bine-cunoscut „celebru”, bine-venit „oportun, agreat”;
Ele se deosebesc de îmbinările cu o structură şi o componenţă asemănătoare, care se
scriu într-un cuvânt când sunt compuse sudate (binecuvântat) şi separat când sunt
grupuri de cuvinte care îşi păstrează fiecare sensul (bine crescut „dezvoltat bine”).
- substantivele compuse cu unitate semantică şi gramaticală mai mică decât a celor scrise
într-un cuvânt, ca:
- bună-credinţă „onestitate”; bună-creştere, bună-cuviinţă „politeţe”; bună-dimineaţa
(plantă), bun-rămas „adio”;
Compusele sudate cu structură asemănătoare se scriu într-un cuvânt (bunăstare
„prosperitate”), iar secvenţele în care componentele îşi păstrează autonomia – în
cuvinte separate (bună creştere „dezvoltare bună”, bunul gust al libertăţii).
- prim-balerin, prim-balerină, prim-procuror, pri-solist, prim-solistă;
- bas-bariton, contabil-şef, cuvânt-titlu „intrare de dicţionar”, maşină-capcană (în care al
doilea substantiv este apoziţie);
Se scrie într-un cuvânt blocstart – ca şi blochaus, blocnotes.
207
- termeni care denumesc substanţe chimice distincte, specii distincte de plante sau de
animale (cu nume ştiinţifice diferite) ş.a., la care se generalizează scrierea cu cratimă -
indiferent de structură: fluture-de-mătase, gândac-de-Colorado (specii de insecte), viţă-de-vie
(plantă).
- tipuri izolate: cuvânt-înainte „prefaţă”, mai-mult-ca-perfect (timp verbal).
SCRIEREA LOCUŢIUNILOR
* Deoarece nu pun alte probleme de scriere decât cele generale, precum şi ale componentelor
lor, multe locuţiuni – interpretate uneori şi drept grupuri de cuvinte – nu au fost incluse în
DOOM1, în DOOM2 adăugâdu-se un număr restrâns.
Se scriu în cuvinte separate, de ex.: băgare de seamă „atenţie”, chit că, cu bună ştiinţă, de
bunăvoie „benevol”, de jur împrejurul, de prim rang „de calitatea întâi”; Doamne fereşte,
Domnia Lui, Excelenţa Sa, Înalt Preasfinţia Voastră, în ciuda, în jur „în preajmă”, în jur de
„aproximativ”, în jurul, în locul, Măria Ta, până ce, până să ş.a.
În locuţiunile odată ce „după ce, din moment ce” şi odată cu „în acelaşi timp
cu”, adverbul odată se scrie într-un cuvânt.
Din punctul de vedere al scrierii ca locuţiuni nu sunt semnificative situaţiile în care unele
elemente din componenţa lor sunt scrise cu cratimă din motive fonetice – todeauna (de-a
berbeleacul, dintr-odată) sau acidental, pentru a reda rostirea lor în tempo rapid (aşa şi
aşa/aşa şi-aşa) – sau pentru că sunt cuvinte compuse (de (pe) când Adam-Babadam).
SCRIEREA GRUPURILOR DE CUVINTE*
* Aceeaşi observaţie ca şi la locuţiuni
Fiind grupuri de cuvinte, şi nu un singur cuvânt compus, se scriu „dezlegat” şi:
- de mâncat (N-am nimic de mâncat; De mâncat, aş mânca), după prânz ş.a.;
Dar se scriu într-un cuvânt sau cu cratimă compusele cu o structură asemănătoare:
demâncare, demâncat (pop.) „mâncare”, după-amiază, după-masă „a doua parte a zilei”.
- apă minerală, bună dimineaţa (formulă de salut), bună stare „stare bună” etc.
Grupurile relativ stabile de cuvinte se deosebesc de cuvintele compuse cu structură şi
componenţă asemănătoare, în care elementele componente nu-şi păstrează sensul de bază şi
208
nu corespund realităţii denumite şi care se scriu fie cu cratimă (bună-dimineaţa „plantă”),
fie într-un cuvânt: bunăstare „prosperitate”.
DESPĂRŢIREA LA CAPĂT DE RÂND*
* Când utilizarea cratimei ar putea produce confuzii se foloseşte aici pentru a indica locul
despărţirii bara verticală.
Despărţirea numelor de instituţii
cuprinzând abrevieri pentru nume generice sau nume proprii
Se tolerează plasarea pe rânduri diferite a abrevierilor pentru nume generice (RA =
regie autonomă, SA = societate anonimă ş.a.), şi a numelor proprii din denumirile unor
instituţii, indiferent de ordine: Roman |S.A., SC Severnav | SA., dar şi F.C. | Argeş, RA |
„Monitorul Oficial”, SC | Severnav SA (ca şi în scrierea completă: Fotbal| Club| Argeş etc.).
Numele proprii de persoană
Pentru păstrarea unităţii lor, nu se despart la sfârşit de rând, ci se trec integral pe rândul
următor numele proprii de persoane: Abd el-Kader, Popescu (nu: Abd el-|Kader/Abd el-Ka-
|der, Po-pescu/Popes-cu).
Despărţirea cuvintelor la capăt de rând
Regula generală şi obligatorie a despărţirii cuvintelor la capăt de rând, valabilă
pentru ambele modalităţi de despărţire (după pronunţare şi după structură), este
interdicţia de a lăsa mai ales la sfârşit de rând, dar şi la început de rând o secvenţă
care nu este silabă (chiar dacă include o vocală propriu-zisă, cum prevedea regula din
DOOM1, care era mai puţin restrictivă.).
Fac excepţie grupurile ortografice scrise cu cratimă (dintr-|un, într-|însa), la care se
recomandă însă, pe cât posibil, evitarea despărţirii.
Normele actuale (cf. şi Dicţionarul general de ştiinţe ale limbii, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1997, s.v. silabaţie: „Regulile morfologice nu [subl. ns. I. V.-R.] sunt
obligatorii”) prevăd, de regulă, atât despărţirea la capăt de rând după pronunţare – care
este indicată acum pe primul loc -, cât şi despărţirea după structură – care este indicată
acum pe locul al doilea, precum şi cu unele restricţii faţă de recomandările din DOOM1.
209
Astfel, normele actuale nu mai admit despărţirile după structură care ar conduce la
secvenţe care nu sunt silabe, ca în artr|algie, într|ajutorare, nevr|algic.
Despărţirea cuvintelor în scris la capăt de rând nu se identifică cu despărţirea în silabe
în sens fonetic.
Conform DOOM1, „regulile bazate pe pronunţare” erau „tolerate”, deci perfect posibile,
şi în cuvintele „formate”, la care „despărţirea […] care ţine seama de elementele constitutive
atunci când cuvântul este analizabil sau măcar semianalizabil” era nu singura admisă, ci doar
cea „preferată”. (caracterul analizabil este însă un lucru destul de relativ, un cuvânt ca obiect,
de exemplu, nefiind, practic, nici măcar semianalizabil pentru majoritatea vorbitorilor).
În DOOM1 se preciza că unele cuvinte „formate” cunosc şi (nu doar exclusiv) o despărţire
conformă cu structura lor morfologică.
În dicţionarul propriu-zis din DOOM1 însă, deşi corect ar fi fost să se indice, ca variantă,
şi despărţirea după pronunţare conformă cu regulile generale (de exemplu, tran-salpin etc.) şi
nu nu numai cea care se încadrează în categoria excepţiilor, DOOM1 menţiona numai
despărţirea morfologică: „transalpin (sil. mf. trans-)”. De aici impresia greşită că, în
asemenea cuvinte, silabaţia morfologică ar fi fost singura admisă.
Probabil că şi din acest motiv, ca şi pentru a pune în evidenţă familiile de cuvinte şi
mijoacele de formare a acestora, şcoala recomanda aproape exclusiv, la cuvintele „formate”,
despărţirea bazată pe analiza morfologică. Notarea diferită, la unele examene şi concursuri, a
celor două despărţiri (chiar dublă pentru cea morfologică, cum s-a procedat uneori) nu este
deci corectă. Dacă se urmăreşte să se vadă dacă elevii sau candidaţii cunosc silabaţia fonetică
ori structura morfologică a cuvintelor, întrebările ar trebui formulate explicit ca atare.
În DOOM2 s-a inversat numai ordinea de preferinţă a celor două modalităţi de
despărţire la capăt de rând – după pronunţare (care prezintă şi avantajul că pentru ea se pot
stabili reguli formalizabile şi mai generale decât pentru despărţirea după structură) şi după
structură. Spre deosebire de DOOM1, noul DOOM indică riguros, la toate cuvintele în această
situaţie, ambele posibilităţi, fără a o trece sub tăcere pe aceea care este mai puţin convenabilă
sub un aspect sau altul.
Ca urmare, în dicţionarul propriu-zis s-a inversat ordinea în care sunt indicate cele două
modalităţi de despărţire la capăt de rând pentru cuvintele analizabile şi semianalizabile
(compuse sau derivate cu prefixe şi cu unele sufixe): prima este indicată despărţirea bazată pe
pronunţare, iar pe locul al doilea despărţirea anumitor secvenţe după elementele lor
constitutive.
210
Se pot deci despărţi şi după structură cuvintele (semi)analizabile, formate în limba
română sau împrumutate (în exemple se indică numai limita în discuţie, nu şi limitele
posibile între celelalte silabe):
- compuse (din cuvinte întregi, elemente de compunere sau fragmente de cuvinte dintre care
cel puţin unul există independent şi cu un sens care corespunde celui din compus.): arterioscleroză/
arterio-scleroză, al-tundeva/alt-undeva, des-pre/de-spre, drep-tunghi/drept-unghi,
por-tavion/port-avion, Pronos-port/Prono-sport, Romar-ta/Rom-arta;
- formaţiile cu -onim: o-monim/om-onim, paro-nim/par-onim, sino-nim/sin-onim.
Compusele care păstrează grafii străine sunt supuse numai despărţirii după structura din
limba de origine: back-hand.
- derivate cu prefixe: anor-ganic/an-organic, de-zechilibru/dez-echilibru, ine-gal/inegal,
nes-prijinit/ne-sprijinit, nes-tabil/ne-stabil, nes-trămutat/ne-strămutat, proscenium/
pro-scenium, su-blinia/sub-linia;
- derivate cu sufixe: savan-tlâc/savant-lâc.
Cel care scrie are deci libertatea, atunci când nu recunoaşte sau nu este sigur de structura
morfologică a unui cuvânt mai greu analizabil, să îl despartă pe baza pronunţării (o-monim, nu
numai om-onim), ori, dacă o asemenea diviziune i se pare şocantă la cuvintele mai uşor
analizabile, să despartă cuvântul în cauză pe baza structurii lui morfologice (post-universitar,
nu neapărat pos-tuniversitar).
Normele actuale nu mai admit însă nici despărţirile după structură care ar contraveni
pronunţării, ca în apendic|ectomie [apendičectomie], laring|ectomie [larinğectomie].
Pentru cuvintele a căror structură nu mai este clară, deoarece elementele componente
sunt neînţelese sau neproductive în limba română, normele actuale recomandă exclusiv
despărţirea după pronunţare (a-borigen, a-broga, a-brupt, a-diacent, ab-stract, a-dopta,
ban-crută, o-biect, pros-pect, su-biect).
Nu pun probleme acele compuse (ca bine-facere, clar-văzător, pur-sânge) sau derivate
(precum contra-făcut, des-calificat, a re-începe) la care cele două tipuri de despărţire
coincid.
Se indică o singură despărţire, şi anume după structură, şi la cuvintele compuse (ca alt-fel,
ast-fel, feld-mareşal, port-moneu) şi derivate cu prefixe (ca post-faţă, trans-bordare) sau cu
211
sufixe (ca pust-nic, stâlp-nic) cuprinzând anumite succesiuni de consoane care nu admit alte
despărţiri.
La cuvintele scrise (obligatoriu sau facultativ) cu cratimă sau cu linie de pauză se
admite – atunci când spaţiul nu permite evitarea ei – şi despărţirea la locul cratimei/liniei de
pauză. Este vorba de:
- cuvinte compuse sau derivate şi locuţiuni: aducere-|aminte;
- împrumuturi neadaptate la care articolul şi desinenţele se leagă prin cratimă: flash-|ul;
- grupuri ortografice scrise cu cratimă: ducându-|se, chiar când rezultă secvenţe care nu
sunt silabe: dintr-|un (cazuri în care se recomandă însă evitarea despărţirii);
- cuvinte compuse complexe: americano-|sud-coreean sau americano-sud-|coreean.
Câteva norme morfologice
Adjective
La unele adjective neologice, norma actuală, reflectând uzul persoanelor cultivate, admite
la feminin forme cu şi fără alternanţa o (accentuat) – oa, în ordinea de preferinţă
analoagă/analogă, omoloagă/omologă (în timp ce la altele nu admite forme cu oa: barocă,
echivocă); adjectivul/substantivul vagabond are femininul vagaboandă, nu vagabondă.
Unele adjective vechi şi mai ales neologice se folosesc numai pentru substantive de un
singur gen; în cazul celor referitoare la substantive neutre, aceasta nu înseamnă că şi
adjectivele în cauză ar fi „neutre”, cum se indica în DOOM1, chiar dacă au la singular formă
de masculin, iar la plural (dacă au plural), formă de feminin: (metal) alcalino-pământos,
(barometru) aneroid, (foc) bengal, (substantiv) epicen (În noua Gramatică a Academiei
(GALR = Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”,
Gramatica limbii române. I. Cuvântul, Editura Academiei, Bucureşti, 2005), p. 148 se
vorbeşte în asemenea cazuri de adjective defective „numai cu forme de neutru”).
Locuţiuni adverbiale
Deoarece locuţiunile adverbiale nu cunosc categoria numărului, locuţiunea adverbială
altă dată nu are plural, alte dăţi fiind o locuţiune distinctă.
Articolul*
* În DOOM2 s-a păstrat categoria articolului, deşi în noua Gramatică a Academiei acesta nu
mai este recunoscut ca parte de vorbire.
212
Articolul hotărât enclitic (singular şi plural) se leagă cu cratimă numai în
împrumuturile neadaptate:
- a căror finală prezintă deosebiri între scriere şi pronunţare: bleu-ul [blöul];
- care au finale grafice neobişnuite la cuvintele vechi din limba română: dandy-ul (nu
dandiul), dandy-i (dar derivatul dandism, nu dandysm.); gay-ul, gay-i; hippy-ul, hippy-i;
party-ul; playboy-ul, playboy-i; story-ul, story-uri.
Se recomandă ataşarea fără cratimă a articolului la împrumuturile – chiar nedaptate sub
alte aspecte – care se termină în litere din alfabetul limbii române pronunţate ca în
limba română: gadgetul [gheğetul], itemul [itemul], weekendul [uĭkendul], inclusiv în
cazul unor anglicisme ceva mai vechi, scrise şi conform DOOM1 fără cratimă:
westernuri ş.a.
La unele substantive provenite din abrevieri există în prezent tendinţa de a le folosi
nearticulat: O.N.U./ONU a decis… (nu: O.N.U.-ul …).
Numeralul
Normele actuale acceptă la femininul nearticulat al numeralului ordinal întâi
postpus substantivului şi forma întâia: clasa întâi/întâia.
În construcţia cu prepoziţia de (care şi-a pierdut sensul partitiv „dintre”,
dobândind sensul „de felul”) + pronume posesiv, norma actuală admite, pe lângă plural,
şi singularul: un prieten de-ai mei/de-al meu, o prietenă de-ale mele/de-a mea.
Substantivul
Substantivele la care există ezitare în ce priveşte apartenenţa la genul feminin sau
neutru, respectiv masculin sau neutru (cu implicaţii asupra formei lor de plural) se află în
una din următoarele situaţii:
1. cuvinte de genuri diferite (dintre care unele învechite, regionale sau populare) specializate
pentru sensuri sau domenii diferite: a1 (literă) s. m./s. n., pl. a/a-uri; a2 (sunet) s. m., pl. a;
basc3 „adaos la bluză sau jachetă”, bască2 „lâna tunsă de pe o oaie, bluză, vestă”, bască3
„limbă”; colind1 „colindat”, colind2/colindă (cântec); zăloagă „semn de carte, capitol”, zălog1
„arbust”, zălog2 „garanţie”;
2. ambele admise ca variante literare libere: basc2/bască1 (beretă), colind2/colindă (cântec);
213
3. de un singur gen, norma actuală optând pentru astru masculin, foarfecă feminin. Cf. şi
cleşte masculin, cu pluralul cleşti. La substantivele mass-media şi media „presa scrisă şi
audiovizuală” s-a admis folosirea ca feminin singular: (mass-)media actuală, cu genitivdativul
articulat (mass-)mediei: prin intermediul (mass-)mediei.
a. Aceste substantive sunt împrumutate de română din engleză (unde media provine, la
rândul ei, din latină);
b. Folosirea lor ca feminine singular este în acord cu forma lor.
c. Ea este în conformitate cu trecerea, în limba română, la feminin singular a unor plurale
neutre latineşti la origine, cf. lat. SUPERCILIA > rom. sprânceană.
Norma actuală admite noile singulare pe care unele substantive feminine cu rădăcina
terminată în -l şi pluralul în -e şi le-au creat după modelul sofa, sofale, cafea, cafele: bretea
pentru sensurile „bentiţă de susţinere la îmbrăcăminte; ramificaţie rutieră”, sanda (nu bretelă,
sandală).
Tendinţa distingerii între forma de singular şi cea de plural se concretizează în acceptarea
de către norma academică a singularului cârnat (şi nu cârnaţ), refăcut din forma moştenită
tocmai pentru marcarea mai clară a opoziţiei de număr şi prin alternanţa t/ţ.
Unele substantive feminine omonime la nominativ-acuzativ singular au genitiv-dativul
singular diferit: maică1 „călugăriţă”, g.-d. art. maicii; maică2 „mamă”, g.-d. art.
maicei/maicii/maichii.
Unele substantive feminine terminate în -a sau -ia în limba de origine şi-au creat (şi) o
nouă formă nearticulată: cariocă, leva/levă, nutrie.
La unele nume proprii, normele actuale admit variante de flexiune: Ilenei/Ileanei.
Poate exista ezitare în ce priveşte forma de plural (în cadrul aceluiaşi gen) la unele
substantive feminine cu pluralul (şi genitiv-dativul singular nearticulat) în -e sau -i şi neutre
cu pluralul în -uri sau -e; la aceste substantive, opţiunea normei actuale este una din
următoarele:
- ambele forme sunt admise ca variante literare libere, cu preferinţă pentru una dintre ele
(indicată prima în Dicţionar): căpşuni/căpşune, cicatrice/cicatrici, cireşe/cireşi,
coarde/corzi, coperte/coperţi, găluşte/găluşti (ca şi râpe/râpi), respectiv niveluri/nivele
„înălţime, stadiu, treaptă” (ca şi chipie/chipiuri, tuneluri/tunele);
Acceptarea şi a pluralului în -i, alături de cel în -e, la două substantive de genul feminin
nume de fructe: căpşuni şi cireşi, s-a bazat pe faptul că:
1. se înregistrează progresul, în uzul literar, al pluralelor în cauză;
214
2. nu există decât plurale în -i, atât pentru numele de pomi sau de tufe, cât şi pentru
numele fructelor acestora, în cazul mai multor astfel de substantive: fragi, gutui, lămâi,
nuci, piersici, rodii;
3. formele de plural din sistemul multor substantive feminine au evoluat, în istoria
limbii române, de la desinenţa -e la -i, plurale ca boale, roate, strade, şcoale ş.a.
supravieţuind, eventual, numai în expresii (a băga în boale, a merge ca pe roate), dar
fiind înlocuite în uzul general prin boli, roţi, străzi, şcoli;
4. încă din Îndreptar (Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”,
Îndreptarul ortografic, ortoepic şi de punctuaţie, ediţia a V-a, Univers Enciclopedic,
Bucureşti, 1995.), căpşună avea pluralul căpşuni.
- se admite o singură formă la unele substantive feminine (monede, dar gagici, poieni,
remarci, ţărănci, ţigănci) şi neutre precum seminare (seminarii nemaiavând sprijin într-un
singular în -iu).
La împrumuturile recente, în curs de adaptare, norma actuală a adoptat soluţii diferite, şi
anume:
- folosirea unor substantive cu aceeaşi formă la singular şi la plural: dandy, gay, hippy, peso,
playboy;
- încadrarea în modelul substantivelor româneşti, prin formarea pluralului:
- la cele masculine – cu desinenţa -i, cu altenanţele fonetice corespunzătoare: adidaşi,
bodyguarzi/bodigarzi, brokeri, dealeri, rackeţi (ca în DOOM1 boşi);
- la cele neutre, în general cu desinenţa -uri, legată:
- direct (fără cratimă) la cuvintele – chiar nedaptate sub alte aspecte – care se termină
în litere din alfabetul limbii române pronunţate ca în limba română: gadgeturi [gheğeturi],
itemuri [itemuri], trenduri [trenduri], weekenduri [uĭkenduri]);
- prin cratimă la cuvintele a căror finală prezintă deosebiri între scriere şi
pronunţare (bleu-uri [blöuri], show-uri [şouri]) sau care au finale grafice neobişnuite la
cuvintele vechi din limba română: party-uri, story-uri.
Verbul
Formele fără -ră- la indicativ mai-mult-ca-perfect plural sunt învechite.
Tratarea în DOOM2 a verbelor de conjugarea I cu sau fără -ez şi de conjugarea a IV-a cu
sau fără -esc continuă în mare parte DOOM1.
În principiu nu am intervenit în această chestiune foarte delicată decât atunci când am
dispus de informaţii privind uzul formelor. În cazurile în care acestea indicau un echilibru
215
relativ între forme, au fost recomandate ambele variante, iar când discrepanţa era flagrantă,
am optat pentru varianta dominantă.
Situaţia verbelor de conjugarea I la care am intervenit asupra normării din DOOM1 este
următoarea:
- a se prosterna (fost fără şi cu -ez, în această ordine; prosternă/prosternează) a devenit
numai cu, ca şi a decerna;
- au devenit numai fără -ez a ignora (ignorează/ignoră), a îndruma (foste cu şi fără -ez, în
acestă ordine; îndrumează/îndrumă), a înfoia (fost fără şi cu -ez, în această ordine;
înfoaie/înfoiază);
- au devenit fără şi cu -ez, în această ordine, a înjgheba (înjghebează/înjgheabă) ş.a.
Verbele de conjugarea a IV-a la care am intervenit asupra normării din DOOM1 se află în
una din următoarele situaţii:
- au devenit numai fără -esc a bombăni (fost numai cu -esc; bombăne /bombăneşte), a dăinui
(fost cu şi fără -esc, în această ordine; dăinuieşte/dăinuie), a ţârâi (ţârâie/ţârâieşte); la fel a
absolvi, inclusiv pentru sensul „a termina un an/o formă de învăţământ”;
- au devenit cu şi fără -esc, în această ordine: a biciui (biciuie/biciuieşte), a birui (fost numai
fără -esc; biruie/biruieşte) ş.a.;
În cazul fluctuaţiei dintre formele sufixate şi cele nesufixate nu se poate impune, din
păcate, cu forţa, o coerenţă, neconfirmată de uz, numai de dragul coerenţei. La asemenea
verbe (unele provenite din onomatopee), lucrurile nu pot fi încă tranşate definitiv şi într-un
mod care să satisfacă sentimentul tuturor vorbitorilor.
Nu există mijloace de memorare a formelor recomandate sau criterii pentru deducerea lor
logică, fiind necesară consultarea DOOM2. Nu înseamnă că şi alte variante decât cele
înregistrate în DOOM2 nu ar fi posibile şi, cum şi între diversele dicţionare există deosebiri,
folosirea, în cazurile de dubiu, a altei variante decât cea indicată în DOOM2 nu ar trebui
penalizată, făcând parte mai curând dintre variaţiile de uz decât dintre abaterile de la o normă
categorică.
ALTE INTERVENŢII ÎN DICŢIONARUL PROPRIU-ZIS
Indicaţii de uz
Inventarul DOOM2 conţine peste 62.000 de cuvinte. S-au păstrat cea mai mare parte a
intrărilor din DOOM1, adăugându-se indicaţii de uz la cuvintele care nu aparţin limbii literare
actuale: a aburca (pop.), babaros (arg.), baboşă (reg.), colonelă (înv., rar), gagică (fam.),
iactanţă (livr.), odicolon (înv., pop.) etc.
216
Faptul că un cuvânt precum gagică (care s-a extins în limbajul familiar) figurează în
DOOM (încă din prima ediţie) nu înseamnă că el ar fi fost „adoptat ca normă academică” şi că
ar fi devenit „oficial”. În cazul unui asemenea cuvânt, normarea priveşte numai scrierea şi
flexiunea, nu uzul; pentru situaţiile în care este folosit în registrul căruia îi aparţine sau într-o
operă literară, DOOM2 arată că pluralul lui nu (mai) este gagice, ci gagici, iar genitiv-dativul
singular articulat trebuie scris şi pronunţat gagicii.
Modificări
Prin intervenţii mai mult sau mai puţin punctuale operate în corpul dicţionarului s-au
modificat o serie de recomandări ale DOOM1:
- scrierea şi/sau pronunţarea unor împrumuturi: dumping, antidumping [(anti)damping], nu
[(anti)dumping]; knockdown [knocdaǔn/nocdaǔn] şi knockout [knocaǔt/nocaǔt], nu cnocdaun,
cnocaut; categoria formaţiilor cu -men împrumutate din engleză sau din franceză (care nu mai
sunt scrise cu -man): congresmen, pl. congresmeni; recordmen, pl. recordmeni; tenismen, pl.
tenismeni (cf. şi femininele recordmenă, tenismenă, formate în româneşte) etc.;
- unele forme flexionare:
- a continua are, conform normei actuale, la indicativ şi conjunctiv prezent, persoana I
singular, forma (să) continui (nu (să) continuu), ca şi la persoana a II-a singular, după
modelul unor verbe în -ia (ca a apropia);
- a mirosi are la indicativ prezent, persoana a III-a plural, forma (ei) miros (nu (ei)
miroase);
- s-au admis, atât la cuvinte vechi, cât şi la cuvinte mai noi, unele forme ca variante literare
libere: astăreală/astereală, becisnic/bicisnic, cearşaf/cearceaf, chimiluminiscenţă/
chimioluminescenţă, corijent/corigent, delco/delcou, diseară/deseară, fierăstrău/ferăstrău,
filosof/filozof, luminiscent/luminescent, muschetar/muşchetar, pieptăn/pieptene, polologhie/
poliloghie, tumoare/tumoră;
- s-au eliminat unele forme sau variante, recomandând (numai) acciză, astm, azi-noapte,
carafă, chermeză, chimioterapie, container, crenvurst, a dăula, de-a-ndăratelea, a dispera,
fiică, a fonda, israelian, lebărvurst, luminator, machieur, machieuză, maseur, maseuză – ca şi
cozeur, dizeur, dizeuză –, marfar, magazioner, mesadă, pricomigdală, zilier, nu (şi) acciz,
astmă, as-noapte, garafă, chermesă, chemoterapie, conteiner, de-a-ndăratele, a dehula, a
despera, crenvurşt, fiică [fĭică], a funda, izraelian, lebervurşt, luminător, machior, machieză,
masor, mărfar, magaziner, misadă, picromigdală, ziler etc.;
217
- s-a admis existenţa la unele nume compuse de plante şi de animale, de dansuri populare, de
jocuri ş.a. a formei nearticulate şi a flexiunii: abrudeanca (dans), neart. abrudeancă, g.-d.
art. abrudencii;
- s-au considerat (formal articulate şi) de genul masculin (nu neutru, cum este cuvântul de
bază), numele de plante sau de animale compuse de tipul acul-doamnei (plantă) s. m. art.,
degeţel-roşu;
- „epitetele” referitoare la persoane au fost considerate de ambele genuri, nu numai
masculine: bâlbâilă s. m. şi f.;
- s-a admis, printre altele, existenţa unor forme de singular la nume de popoare vechi
(alobrog), de specii animale şi vegetale (acantocefal) ş.a.;
- s-a considerat că substantivele provenite din verbe la supin nu au în general plural şi s-au
tratat separat locuţiunile formate de la ele: ales s. n.; alese (pe ~) loc. adv.;
- s-au respectat, pentru numele şi simbolurile unităţilor de măsură, prevederile sistemelor
internaţionale obligatorii/normelor interne stabilite de profesionişti: watt-oră cu pl. waţi-oră,
nu wattoră, pl. wattore;
- s-a schimbat încadrarea lexico-gramaticală a unor cuvinte:
-sunt considerate locuţiuni pronominale de politeţe (şi nu secvenţe formate din
substantiv + adjectiv pronominal posesiv sau pronume personal în genitiv) tipurile Domnia
Ta, Excelenţa Voastră, Înălţimea Voastră etc., deşi formaţiile sunt analizabile, deoarece
acordul predicatului cu aceste secvenţa folosite ca subiect nu se face cu persoana a III-a, ca în
cazul substantivelor, ci cu persoana la care se referă, de ex. cu persoana a II-a: Excelenţa
Voastră veţi fi primit de preşedintele ţării.
- bun-platnic, rău-platnic, ca şi viţă-de-vie ş.a. (considerate, probabil, de autorii
DOOM1 îmbinări libere şi de aceea neinclus în dicţionar), sunt socotite compuse;
- uite este considerat interjecţie, şi nu formă verbală ş.a.
Adăugiri
S-au adăugat cca 2.500 de cuvinte:
- împrumuturi din latină şi din diverse limbi moderne, (re)intrate în uz, majoritatea din
engleză, dar şi din franceză, spaniolă etc., marcate ca angl(icisme), fr(anţuzisme),
hisp(anisme) etc.: acquis, advertising, airbag, broker, cool, curriculum, dealer, gay, hacker,
item, jacuzzi, macho, trend etc.;
Includerea în DOOM2 a unor împrumuturi recente neadaptate, mai ales anglo-americane,
nu trebuie interpretată ca o recomandare a tuturor acestora. Ea se bazează pe ideea că, dacă
218
folosirea lor nu poate fi împiedicată, iar unele dintre ele ţin de o modă ce poate fi trecătoare,
ignorării problemei – care lasă loc greşelilor – îi sunt preferabile înregistrarea formelor corecte
din limba de origine şi sugerarea căilor pentru posibila lor adaptare la limba română. Viitorul
va decide care dintre aceste cuvinte vor rămâne, asemenea atâtor împrumuturi mai vechi, şi
sub ce formă anume, şi care vor dispărea.
- cuvinte existente în limba română, dar care, din diverse motive, lipseau din DOOM1 (unele
intrate în limbă sau devenite uzuale după elaborarea acestuia):
- a accesa, acvplanare, aeroambulanţă, aeroportuar, alb-negru, alb-argintiu, anglonormand,
aurolac, a se autoacuza, autocopiativ, blocstart, cronofag, dublu-casetofon,
electrocasnic, a exînscrie, extra adj. invar., gastroenterolog, giardia, heliomarin,
metaloplastie, neocomunism, neoliberal, policalificare, politolog, preaderare, primoinfecţie,
proamerican, sociocultural, super adj. invar., teleconferinţă, a tracta, ultra adj. invar. etc.;
- compuse absente din DOOM1: à la, alaltăieri-dimineaţă, mâine-dimineaţă;
azi-mâine ş.a.;
- derivate de la nume de locuri româneşti (albaiulian, negruvodean), de la nume de state
(srilankez) şi alte derivate care pun probleme (shakespearian/shakespeare-ian) ş.a.;
- dublete ale unor cuvinte existente în DOOM1: compleu, emisie, frecţie, mental,
ocluzie, papua, repertoar ş.a. – alături de complet, emisiune, fricţiune, mintal, ocluziune,
papuaş, repertoriu;
- cuvinte provenite din abrevieri: ADN ş.a.;
- nume proprii cu care trebuiau puse în legătură substantive comune înregistrate în
dicţionar: Acropole faţă de acropolă ş.a.;
- nume proprii care fuseseră normate în anexele la DOOM1 sub o formă susceptibilă de
amendări: Artemis, pentru care am recomandat g.-d. lui Artemis, nu Artemidei ş.a.;
- grupuri de cuvinte omofone cu cuvinte compuse: de sigur, nici un(ul) etc.
Ioana Vintilă-Rădulescu
219

Post a comment or leave a trackback: Trackback URL.

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

%d bloggers like this: